Appeal dismissed and constitutional challenge rejected as inadmissible: mandatory legal aid provisions inapplicable to execution objection proceedings

I. Asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 lit. c) şi art. 91 alin. (3) C. proc. pen. şi art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, formulată de recurentul contestator condamnat A., constată următoarele:

Prin cererea formulată oral în şedinţa de judecată din 18 aprilie 2019, recurentul contestator condamnat A. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 lit. c) şi art. 91 alin. (3) C. proc. pen. şi art. 29 alin. (5) Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, învederând că acestea încalcă dreptul la apărare şi principiul liberului acces la justiţie, prevăzut de Constituţia României, în condiţiile în care intenţia legiuitorului, în cazul primelor două texte de lege, a fost de a asigura asistenţa juridică din oficiu unei persoane vulnerabile, or, recurentul nu se consideră o astfel de persoană, putându-şi face singur apărarea. Totodată, a apreciat îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1), (2), (3) şi 5 din Legea nr. 47/1992, întrucât excepţia este invocată într-o cauză aflată pe rolul instanţei, vizează texte de lege pe care Curtea Constituţională nu le-a declarat anterior ca fiind neconstituţionale şi are legătură cu soluţionarea cauzei, având în vedere că îl împiedică pe recurent să îşi facă singur apărarea.

Deşi a fost interpelată de Înalta Curte cu privire la numărul articolelor din legea fundamentală care sunt încălcate de dispoziţiile legale criticate, apărătorul desemnat din oficiu nu le-a putut preciza.

Examinând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurentul contestator A., prin prisma condiţiilor reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Reglementând condiţiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la solicitarea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege, pornind de la motivele concrete invocate de parte. În acest sens, este necesar ca autorul excepţiei să arate atât dispoziţiile legale considerate neconstituţionale şi prevederile constituţionale încălcate, cât şi motivele pe care se întemeiază contrarietatea dintre cele două, fără cunoaşterea acestora neputându-se efectua controlul de constituţionalitate.

Analizând, din această perspectivă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurentul A., Înalta Curte constată că aceasta nu este motivată în ceea ce priveşte presupusa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, nefiind respectate dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora "Sesizările trebuie făcute în formă scrisă şi motivate". Astfel, trecând peste faptul că cererea a fost formulată oral în faţa instanţei, se constată că, deşi s-a menţionat că textele criticate încălcă prevederile constituţionale ce reglementează dreptul la apărare şi liberul acces la justiţie, autorul excepţiei nu le-a indicat expres şi nici nu a precizat în concret motivele pe care se întemeiază contrarietatea cu Legea fundamentală.

Or, Curtea Constituţională nu se poate substitui părţii în formularea unor critici de neconstituţionalitate, întrucât, contrar sistemului nostru constituţional, ar exercita un control din oficiu (Decizia nr. 627 din 29 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 555 din 23 iulie 2008).

În plus, ca urmare a nemotivării cererii, având în vedere şi existenţa deciziei de admitere a Curţii Constituţionale nr. 321 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 20 iulie 2017, Înalta Curte nici nu poate verifica dacă instanţa de contencios constituţional s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii textului de lege criticat. Rezultă, aşadar, că referitor la dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 cererea formulată de recurentul A. nu întruneşte condiţiile cerute de lege pentru admisibilitatea sa.

Verificând, în continuare, din aceeaşi perspectivă, solicitarea formulată de recurent de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 lit. c) şi art. 91 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că cererea întruneşte doar o parte din condiţiile instituite de lege pentru admisibilitatea acesteia, în sensul că excepţia a fost invocată în faţa unei instanţe de judecată învestită cu soluţionarea unei cauze în calea de atac (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), de către o persoană având calitatea de recurent în speţă, iar textele de lege criticate se află în vigoare şi nu au fost declarate anterior ca fiind neconstituţionale, însă nu respectă şi cerinţa reglementată de art. 29 alin. (1) teza finală din Legea nr. 47/1992, privind legătura cu soluţionarea cauzei.

În legătură cu acest aspect, Înalta Curte subliniază că, raportat la caracterul de remediu procesual de ordine publică care poate fi invocat în orice etapă a procesului penal, relevanţa excepţiei de neconstituţionalitate trebuie analizată în concret în raport cu procedura şi faza procesuală în care este invocată.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că examenul legăturii cu cauza trebuie făcut prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu etapa procesuală în care a intervenit, astfel încât decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Aşadar, cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.

În concret, recurentul contestator A. a formulat, în calea de atac a recursului promovat împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul Deciziei penale nr. 100 din 19 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, o altă cerere de sesizare a instanţei de contencios constituţional cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 lit. c) şi art. 91 alin. (3) C. proc. pen., apreciind că acestea îi încalcă dreptul la apărare şi la acces la justiţie, întrucât intenţia legiuitorului a fost de a asigura asistenţa juridică din oficiu unei persoane vulnerabile, or, recurentul nu se consideră o astfel de persoană, putându-şi face singur apărarea.

Or, în condiţiile în care prin recursul ce formează obiectul cauzei se analizează exclusiv întrunirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, astfel cum au fost mai sus expuse, se constată că soluţionarea acestei căi de atac nu depinde de constituţionalitatea/neconstituţionalitatea textelor criticate (art. 90 lit. c) şi art. 91 alin. (3) C. proc. pen.), care se referă la asigurarea din oficiu a asistenţei juridice obligatorii.

În plus, în speţă, nici nu sunt incidente dispoziţiile art. 90 lit. c) C. proc. pen., acestea fiind aplicabile doar în cursul procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de cinci ani, aşadar, în acele situaţii în care se analizează fondul acuzaţiilor aduse inculpatului. Or, prezenta cauză nu se încadrează în ipoteza menţionată, întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, obiectul său îl reprezintă recursul declarat împotriva dispoziţiei de respingere a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale, prin intermediul căreia nu se pot antama aspecte privind temeinicia unei acuzaţii. Mai mult, asistenţa juridică a recurentului este obligatorie în raport cu dispoziţiile art. 90 lit. a) C. proc. pen., faţă de împrejurarea că se află în stare de detenţie.

De altfel, textele criticate nici nu îi îngrădesc recurentului contestator dreptul la apărare şi la acces la justiţie, atâta vreme cât Înalta Curte i-a dat acestuia posibilitatea să îşi susţină personal cauza şi, mai mult, şi-a exercitat dreptul la ultimul cuvânt, iar, în cauză, a fost desemnat un apărător din oficiu.

În consecinţă, se constată că prevederile art. 90 lit. c) şi art. 91 alin. (3) C. proc. pen. criticate din perspectiva neconformităţii cu legea fundamentală nu au legătură şi nu pot influenţa modalitatea de rezolvare a recursului cu care a fost investită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul de faţă, nefiind îndeplinită în privinţa acestora condiţia prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Având în vedere considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, urmează să respingă cererea formulată de recurentul A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 lit. c) şi art. 91 alin. (3) C. proc. pen. şi art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.

II. Asupra fondului cauzei, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 100 din 19 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, printre altele, în temeiul art. 29 alin. (1) din Legea 47/1992, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de contestatorul condamnat A., cu referire la dispoziţiile art. 90 lit. c) C. proc. pen., art. 91 alin. (3) C. proc. pen. şi art. 29 alin. (1), (2), (3) şi 5 din Legea nr. 47/1992.

Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că, în şedinţa publică din 5 martie 2019, contestatorul condamnat a invocat mai multe excepţii de neconstituţionalitate.

Astfel, contestatorul a considerat că, întrucât nu este definită sintagma "apărare concretă şi efectivă", dispoziţiile art. 91 alin. (3) C. proc. pen. contravin prevederilor art. 1 alin. (5), art. 21 şi art. 24 din Constituţia României, fiind neclare şi neprevizibile, având în vedere că avocaţii din oficiu nu fac o apărare concretă şi efectivă. Ca o consecinţă, a solicitat anularea Sentinţei penale nr. 28/F din 28 ianuarie 2016 şi suspendarea executării pedepsei până când se va clarifica noţiunea de apărare concretă şi efectivă.

Totodată, contestatorul a apreciat că dispoziţiile art. 90 lit. c) C. proc. pen. contravin prevederilor art. 21, art. 24 şi art. 148 din Constituţia României, în condiţiile în care la fond a avut parte de un avocat din oficiu care a mers pe mâna procurorului, astfel că nu i s-a respectat dreptul la apărare.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 29 alin. (1), (2), (3) şi 5 din Legea nr. 47/1992, contestatorul condamnat a susţinut că acestea nu sunt predictibile şi previzibile, contravin dreptului de a candida la preşedinţia ţării, precum şi prevederilor art. 21 şi art. 16 din Constituţia României (din perspectiva faptului că anumite persoane publice, cu funcţii în statul român, pot sesiza diverse instituţii), apreciind că este neconstituţional ca o instanţă să sesizeze Curtea Constituţională.

Examinând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale prin raportare la condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea a constatat că excepţiile au fost ridicate de contestatorul condamnat în faţa instanţei, la termenul din 5 martie 2019, iar dispoziţiile criticate ca fiind neconstituţionale, respectiv cele ale art. 91 alin. (3), art. 90 lit. c) C. proc. pen. şi art. 29 alin. (1), (2), (3) şi 5 din Legea nr. 47/1992, sunt în vigoare.

În ceea ce priveşte legătura cu soluţionarea cauzei, Curtea a constatat că ceea ce critică petentul condamnat este faptul că nu a avut parte de o apărare concretă şi efectivă în dosarul în care s-a pronunţat hotărârea în executarea căreia se află (în sensul art. 91 alin. (3) C. proc. pen.) şi că obligativitatea asistenţei juridice a contribuit la acest rezultat (art. 90 lit. c) C. proc. pen.), încălcându-se astfel dispoziţiile art. 21 (accesul la instanţă), art. 24 (dreptul la apărare), art. 1 alin. (5) (principiul legalităţii) din Constituţia României.

Curtea a reţinut, însă, că obiectul dosarului îl reprezintă o contestaţie la executare, iar prevederile art. 90 lit. c) C. proc. pen. sunt aplicabile doar pe parcursul judecării în fond a cauzei. Pe de altă parte, s-a arătat că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. (3) C. proc. pen. a fost invocată prin raportare la modalitatea în care i-a fost asigurată apărarea tot pe fondul cauzei, scopul contestatorului fiind de a obţine rejudecarea dosarului, ceea ce nu poate obţine pe calea contestaţiei la executare, ci doar în cadrul unei căi extraordinare de atac. Ca urmare, s-a apreciat că dispoziţiile invocate de contestatorul condamnat nu au legătură cu soluţionarea cauzei.

S-a mai arătat că instanţa de contencios constituţional a reţinut în jurisprudenţa sa că o excepţie de neconstituţionalitate ridicată într-o acţiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă, în condiţiile în care nu sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină o atare soluţie în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia. Or, nu dispoziţiile art. 90 lit. c) şi art. 91 alin. (3) C. proc. pen. au condus la respingerea ca inadmisibilă a contestaţiei la executare pe fond.

În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea prevederilor art. 29 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. proc. pen., Curtea a considerat că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale a României, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege. Astfel, contestatorul condamnat a criticat, în esenţă, existenţa filtrului de admisibilitate pe care legiuitorul constituant l-a instituit în favoarea instanţelor de judecată. Or, din punctul de vedere al Curţii, pentru ca dispoziţiile invocate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, excepţia ar fi trebuit ridicată după respingerea ca inadmisibilă a cererii de sesizare, aşadar eventual în recurs.

În raport de toate argumentele expuse, Curtea a considerat că nici aceste dispoziţiile legale nu au legătură cu soluţionarea cauzei având ca obiect o contestaţie la executare.

Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul Deciziei penale nr. 100 din 19 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în termen legal a formulat recurs contestatorul condamnat A., învederând că cererea formulată întruneşte toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1), (3) şi (5) din Legea nr. 47/1992, fiind invocată în faţa unei instanţe naţionale, fiind de interes naţional şi având directă legătură cu soluţionarea cauzei.

Cu prilejul dezbaterilor, recurentul, prin apărătorul desemnat din oficiu, a apreciat că se impune desfiinţarea deciziei atacate şi, pe fond, trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti pentru analizarea tuturor aspectelor invocate în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, arătând că instanţa de fond nu a făcut o analiză completă a condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege şi nu s-a pronunţat cu privire la critica vizând dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, în sensul că, urmare a faptului că în cuprinsul acestui text de lege condiţiile de admisibilitate a cererii sunt definite în mod limitativ, acesta este împiedicat să sesizeze Curtea Constituţională.

Totodată, în ultimul cuvânt, recurentul contestator condamnat A. a arătat că dispoziţiile art. 66 C. pen. sunt neconstituţionale, întrucât îl împiedică să candideze pentru o funcţie publică.

Examinând calea de atac promovată de contestatorul condamnat A., prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de acesta nu este fondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Analizând cu prioritate critica formulată de recurentul contestator, prin apărătorul desemnat din oficiu, prin care se tinde la admiterea căii de atac şi trimiterea dosarului spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată, în condiţiile în care, din examinarea deciziei penale atacate, rezultă că prima instanţă a analizat cererea de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma tuturor condiţiilor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi a argumentelor aduse în sprijinul acesteia (inclusiv a celor vizând prevederea limitativă a condiţiilor de admisibilitate, care reprezintă unul din aspectele analizate de instanţa de judecată cu prilejul realizării filtrului de admisibilitate), insistând, însă, cu precădere asupra cerinţei vizând legătura cu cauza, pe care a constatat-o neîndeplinită.

Verificând, în continuare, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. (3), art. 90 lit. c) C. proc. pen. şi art. 29 alin. (1), (2), (3) şi (5) din Legea nr. 47/1992, formulată de contestator în faţa Curţii de Apel Bucureşti, din perspectiva îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanţă a apreciat că aceasta nu întruneşte cumulativ toate cerinţele prevăzute de textul menţionat, întrucât excepţia nu are legătură cu cauza în care a fost invocată.

Sub acest aspect, Înalta Curte subliniază că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a constatat că, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "legătura cu soluţionarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii care trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile menţionate în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014, paragraful 15). Incidenţa textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat (Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 29 octombrie 2014).

În ceea ce priveşte interesul în invocarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că în măsura în care autorul excepţiei nu are un interes real, personal, în promovarea acesteia, posibila admitere a excepţiei nu ar schimba cu nimic situaţia acestuia, ci ar privi numai drepturile altor persoane. Totodată, s-a statuat că excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii legale incidente într-o anumită fază procesuală trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cererii în cadrul căreia a fost invocată (Decizia nr. 315 din 5 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 24 iulie 2014, Decizia nr. 748 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 4 februarie 2015, Decizia nr. 704 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015).

Examinând, din această perspectivă, actele dosarului, Înalta Curte, în acord cu judecătorii de la Curtea de Apel Bucureşti, constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. (3) (care prevăd că avocatul din oficiu este obligat să asigure o apărare concretă şi efectivă în cauză), art. 90 lit. c) (în conformitate cu care asistenţa juridică este obligatorie în cursul procedurii de cameră preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani) C. proc. pen. şi art. 29 alin. (1), (2), (3) şi (5) din Legea nr. 47/1992 (privind condiţiile de admisibilitate ale unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale şi instanţa competentă să se pronunţe asupra acesteia) nu are legătură cu cauza în care a fost invocată, întrucât aceasta are ca obiect contestaţia declarată de contestatorul condamnat A. împotriva Sentinţei penale nr. 46 din 1 februarie 2019 a Tribunalului Ilfov, prin care, în baza art. 598 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) şi art. 597 alin. (4) C. proc. pen., a fost respinsă ca inadmisibilă contestaţia la executare formulată de acelaşi condamnat cu privire la Sentinţa penală nr. 27/F din 28 ianuarie 2016 a Tribunalului Ilfov.

Or, pentru a fi îndeplinită condiţia prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, era necesar ca dispoziţiile criticate să vizeze fie calea ordinară de atac a contestaţiei, fie aspecte ce se analizează în această etapă, situaţie ce nu se regăseşte în speţă de vreme ce Curtea de Apel Bucureşti, examinând motivele invocate de condamnatul A. prin intermediul contestaţiei în executare, a constatat că acestea nu se încadrează în niciunul dintre cazurile expres prevăzute la art. 598 alin. (1) C. proc. pen., întrucât nu au fost invocate incidente ce ţin de executarea Sentinţei penale nr. 27/F din 28 ianuarie 2016 a Tribunalului Ilfov, ci chestiuni referitoare la nelegalitatea/netemeinicia hotărârii de condamnare, ce nu pot fi verificate în cadrul reglementat de art. 597 şi urm. C. proc. pen.

Rezultă, aşadar, că textele de lege criticate nu erau incidente în faza procesuală în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, iar o eventuală constatare a neconformităţii lor cu legea fundamentală nu era aptă să influenţeze soluţia ce urma a fi dată în cauză, aceasta fiind stabilită cu titlu obligatoriu de dispoziţiile art. 4251 alin. (7) C. proc. pen. prin raportare la cazurile prevăzute de art. 598 alin. (1) C. proc. pen., nedepinzând, astfel, de prevederile art. 91 alin. (3) şi art. 90 lit. c) C. proc. pen.

De altfel, aşa cum a reţinut şi Curtea de Apel Bucureşti, neconstituţionalitatea acestor dispoziţii a fost invocată prin raportare la modalitatea în care contestatorului i-a fost asigurată apărarea în faţa instanţei care l-a condamnat la pedeapsa închisorii, prin cererea formulată acesta urmărind, de fapt, rejudecarea pe fond a cauzei sale, ceea ce, însă, nu se poate obţine pe calea contestaţiei la executare, întrucât aceasta nu reprezintă o cale de atac ordinară sau extraordinară, prin intermediul său fiind rezolvate doar anumite incidente expres prevăzute de lege ivite fie înainte, în timpul ori chiar ulterior executării hotărârii penale definitive.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanţă a apreciat că nici excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1), (2), (3) şi (5) din Legea nr. 47/1992 nu are legătură cu cauza, obiecţiunile formulate de autorul excepţiei neconstituind, în realitate, aspecte de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normelor legale cu legea fundamentală a României.

Astfel, se observă că, deşi autorul excepţiei a susţinut că prevederile anterior menţionate contravin celor ale art. 16 şi art. 21 din Constituţia României, privind egalitatea în drepturi şi accesul liber la justiţie, în realitate, prin criticile formulate nu se urmăreşte armonizarea textului art. 29 din Legea nr. 47/1992 cu legea fundamentală, ci se tinde la modificarea acestuia, prin eliminarea filtrului obligatoriu de admisibilitate pe care legiuitorul constituant l-a instituit în favoarea instanţelor de judecată şi reconfigurarea condiţiilor ce trebuie analizate cu acel prilej, ceea ce ar transforma Curtea Constituţională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituţie şi nici de legea organică care-i reglementează organizarea şi funcţionarea.

Or, raportat la prevederile art. 146 din Constituţia României şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare atunci când este ridicată o excepţie de neconstituţionalitate a acestora în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial, şi faţă de faptul că, în speţă, excepţia invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituţionalitate, ci de reformare legislativă, instanţa apreciază că aspectele invocate de autor nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale.

Faţă de cele dezvoltate anterior, având în vedere că nu sunt întrunite toate cerinţele prevăzute de normele legale, nefiind îndeplinită condiţia reglementată de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, situaţie în care un asemenea demers este inadmisibil, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanţă a dispus respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de contestatorul A., ca inadmisibilă.

Pentru considerentele arătate, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul condamnat A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul Deciziei penale nr. 100 din 19 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, iar, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., având în vedere culpa sa procesuală, îl va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat conform dispozitivului.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 313 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 lit. c) şi art. 91 alin. (3) C. proc. pen. şi art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, formulată de recurentul contestator condamnat A..

Cu recurs în 48 de ore de la pronunţare.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul condamnat A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul Deciziei penale nr. 100 din 19 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Obligă recurentul contestator condamnat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul contestator condamnat, în sumă de 313 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 aprilie 2019.

GGC - MM