Restitution claim for house-sale advance fails as second appeal in same cycle held inadmissible.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Giurgiu la data de 27 iulie 2012 sub nr. x/2012, reclamanta A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., obligarea acestora la restituirea sumei de 15.000 euro în echivalentul în RON la cursul oficial al BNR reprezentând avans şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume la zi, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei perfectării vânzării în formă autentică decurgând din înscrisul sub semnătură privată încheiat cu autorul său, D.

La data de 28 martie 2013, reclamanta a formulat o cerere completatoare prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare pentru eroare obstacol asupra identităţii obiectului actului juridic, echivalentă lipsei consimţământului (susţinând că promitentul-cumpărător a cunoscut că achiziţionează o locuinţă din cărămidă, iar ulterior a descoperit că este construită din chirpici şi paiantă), cauză falsă şi ilicită (întrucât promitenţii- vânzători prezentând în mod nereal starea construcţiei, ei cunoscând tipul de materiale folosite efectiv pentru ridicarea locuinţei), invocând prevederile art. 948, 954, 969, 961, 966, 968 C. civ.

Prin Sentinţa nr. 389 din 31 ianuarie 2014, Judecătoria Giurgiu a respins cererea ca neîntemeiată, reţinând, în esenţă, că din probele administrate nu rezultă că promitenţii-vânzători nu l-au asigurat pe D. că locuinţa ar fi din cărămidă (întrucât dacă acesta ar fi dorit să cumpere o casă din cărămidă acest lucru ar fi fost menţionat în chitanţă; casa este dobândită prin moştenire, deci o casă bătrânească, majoritatea caselor din sat fiind din chirpici; niciunul dintre martori nu confirmă că D. ar fi avut la momentul încheierii convenţiei convingerea că achiziţionează o casă de cărămidă; ulterior încheierii convenţiei, D. a considerat că, aşa cum arată casa, ea nu merita preţul de 30.000 euro, iar nu pentru că ar fi fost convins că a cumpărat o casă din cărămidă).

Prin Decizia nr. 334 din 26 noiembrie 2014,Tribunalul Giurgiu, secţia civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinţei reţinând, în esenţă, că pentru ca eroarea să ducă la nulitatea actului, este necesar ca ea să fi fost cauza unică şi determinantă a consimţământului, or probele administrate nu dovedesc că singura cauză determinantă în exprimarea consimţământului autorului D. a fost aceea că imobilul casă de locuit ar fi fost construit din cărămidă (respectiv, din probele administrate, nu rezultă nici că autorul reclamantei era convins că imobilul era din cărămidă şi nici că aceasta a fost condiţia esenţială pentru care l-a cumpărat).

Prin Decizia nr. 837/R din 15 septembrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis recursul reclamantei împotriva deciziei instanţei de apel; a admis apelul şi, desfiinţând, în parte, sentinţa, a trimis cauza la Judecătoria Giurgiu pentru rejudecarea capătului de cerere privind restituirea avansului, menţinând sentinţa în privinţa cererii de declarare a nulităţii contractului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Giurgiu la data de 13 ianuarie 2016 sub numărul x/236/2012*.

Prin Sentinţa nr. 1990 din 11 martie 2016, Judecătoria Giurgiu a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere referitor la restituirea sumei de 15.000 euro reprezentând avans, apreciind, în esenţă, că această cerere este accesorie faţă de cererea principală având ca obiect anularea promisiunii de vânzare cumpărare.

Prin Decizia nr. 187 din 24 februarie 2017, Tribunalul Giurgiu a admis apelul reclamantei împotriva sentinţei pronunţată în rejudecare; a schimbat sentinţa în sensul că a admis cererea şi a obligat pârâţii să restituie suma de 15.000 euro reclamantei împreună cu dobânda legală calculată în RON, de la data cererii de chemare în judecată (27 iulie 2012) până la data restituirii şi la plata cheltuielilor de judecată către stat de 1220 RON avansate sub forma scutirii apelantei de la plata taxei judiciare de timbru.

Prin Decizia nr. 229 din 22 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis ambele recursuri formulate împotriva Deciziei nr. 187 din 24 februarie 2017 pronunţată de Tribunalul Giurgiu în dosarul nr. x/2012*; a casat decizia recurată şi a reţinut cauza spre rejudecarea apelului, constatând că decizia recurată nu a fost redactată cu respectarea cerinţelor procedurale prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în condiţiile în care unul din motivele de apel viza existenţa unei neexecutări culpabile a promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare, una dintre condiţiile rezoluţiunii, iar aceste chestiuni nu au fost examinate ca atare în cadrul considerentelor deciziei recurate, nici din punct de vedere al aspectelor de fapt şi nici al celor de drept.

Prin Decizia nr. 166 din 5 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva Sentinţei nr. 1990/11.03.2016 a Tribunalului Giurgiu; a obligat apelanta-reclamantă la plata, către intimaţi, a sumei de 1500 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., reclamanta A., învederând următoarele:

- Instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora problemele de drept dezlegate de instanţa de recurs sunt obligatorii pentru instanţa de rejudecare. Astfel, instanţa de recurs a dezlegat problema de drept constând în încetarea raportului juridic dintre părţi, în considerarea poziţiei procesuale a acestora, niciuna dintre părţi nesolicitând executarea antecontractului. Cu toate acestea, nesocotind probele cauzei şi dispoziţiile deciziei de casare, instanţa de apel reţine că promitentul cumpărător D. s-a răzgândit, fiind astfel culpabil în neexecutarea contractului;

- În mod greşit instanţa de apel nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 1297 alin. (1) pct. 3 C. civ. şi nu a dispus restituirea avansului de 15.000 euro în echivalent RON la data plăţii, deşi prin Decizia nr. 837/R din 15 noiembrie 2015 s-a reţinut că reclamanta a învestit instanţa şi cu un capăt de cerere privind restituirea avansului, pretenţie ce derivă din neexecutarea contractului, situaţie în care bunul rămâne în proprietatea intimaţilor pârâţi. Cum niciuna din părţi nu a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 1201 C. civ., respectiv executarea promisiunii de vânzare, promitenţii vânzători deţin suma de 15.000 euro cu titlu de avans la vânzare fără bază legală, impunându-se restituirea către promitentul cumpărător - A.;

- Decizia recurată conţine motive contradictorii şi străine pricinii, în sensul că deşi în pagina 17 alin. (1) reţine că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1298 C. civ. privind clauza penală, menţinând soluţia instanţei de rejudecare a fondului, procedează tocmai la aplicarea acestor dispoziţii legale;

- Suma de 15.000 euro achitată cu titlu de avans este deţinută fără titlu legal de către promitenţii vânzători, astfel că se impune restituirea acesteia către promitenta cumpărătoare, astfel cum în mod expres s-a solicitat.

Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:

Căile de atac reprezintă mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti şi, în final, remedierea erorilor săvârşite, constituind astfel pentru părţi o garanţie a respectării drepturilor lor fundamentale.

Rezultă că împotriva hotărârii judecătoreşti se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziţii imperative, de la care nu se poate deroga, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ţine în loc, în mod nedefinit, judecata unui proces.

Recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă şi nesuspensivă de executare, prin intermediul căreia, în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, se exercită controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept.

Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe jurisdicţionale sunt supuse recursului", iar potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 din acelaşi cod "sunt hotărâri irevocabile hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii".

Prin coroborarea textelor legale anterior citate, rezultă că pot fi atacate cu recurs numai hotărârile definitive date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională, în condiţiile prevăzute de lege.

Faţă de aceste dispoziţii, recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanţe de recurs este inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi supusă acestei căi de atac.

O asemenea concluzie derivă din regula unicităţii dreptului de a folosi o cale de atac, or, cum un asemenea drept este unic, epuizându-se chiar prin exerciţiul lui, o persoană nu se poate judeca de mai multe ori în aceeaşi cale de atac.

În speţă, Decizia civilă nr. 166 din 5 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, împotriva căreia reclamanta a declarat prezenta cale de atac, reprezintă o decizie prin care s-a procedat la rejudecarea apelului formulat împotriva Sentinţei nr. 1990 din 11 martie 2016 a Judecătoriei Giurgiu.

Această decizie a fost precedată de Decizia nr. 229 din 22 mai 2018, a aceleiaşi instanţe, prin care au fost admise recursurile declarate în cauză de către părţi, casată decizia recurată şi reţinută cauza spre rejudecarea apelului (rejudecare realizată ulterior prin decizia obiect al prezentului recurs).

Decizia nr. 229 din 22 mai 2018 mai sus menţionată a fost pronunţată de către o instanţă de recurs, fiind irevocabilă, iar reţinerea în vederea rejudecării a operat datorită imposibilităţii legale, reglementată de art. 312 alin. (6) C. proc. civ., de casare cu trimitere spre o nouă judecată.

Astfel, conform art. 312 alin. (6) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, "Casarea cu trimitere poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului pentru cazul în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, pentru cazul în care judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost regulat citată atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului, respectiv pentru cazul casării pentru lipsă de competenţă. În cazul în care, după casarea cu trimitere potrivit alin. (5) sau (6), intervine o nouă casare în aceeaşi cauză, tribunalele şi curţile de apel vor rejudeca în fond cauza, dispoziţiile alin. (4) fiind aplicabile".

Într-un ciclu procesual anterior, prin Decizia nr. 837/R din 15 septembrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis recursul reclamantei împotriva deciziei instanţei de apel; a admis apelul şi, desfiinţând, în parte, sentinţa, a trimis cauza la Judecătoria Giurgiu pentru rejudecarea capătului de cerere privind restituirea avansului, menţinând sentinţa în privinţa cererii de declarare a nulităţii contractului.

În rejudecare, curtea de apel, ca instanţă competentă să judece recursul împotriva Deciziei nr. 187 din 24 februarie 2017 pronunţată de Tribunalul Giurgiu în apel, constatând că anumite aspecte ale pricinii nu au fost analizate, s-a aflat în imposibilitatea legală de a trimite cauza spre rejudecare, dispoziţiile imperative ale art. 312 alin. (6) C. proc. civ. obligând la soluţia casării cu reţinere.

O astfel de abordare procedurală, reglementată de lege, nu echivalează însă cu posibilitatea, pentru părţi, de a exercita a doua oară calea de atac a recursului, în condiţiile în care instanţa care a procedat la rejudecare a fost învestită cu soluţionarea recursului împotriva hotărârii instanţei de apel (în speţă Tribunalul Giurgiu).

Faţă de această situaţie, recursul declarat împotriva Deciziei nr. 166 din 5 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, apare ca inadmisibil, fiind exercitat împotriva unei hotărâri irevocabile, care nu se circumscrie celor supuse acestei căi de atac, indiferent de menţiunile din dispozitivul său cu privire la acest aspect.

Întrucât intimaţii-pârâţi au solicitat şi dovedit cheltuielile de judecată în cuantum de 2.000 RON, reprezentând onorariu de avocat, iar recurenta-reclamantă, faţă de soluţia ce se va dispune, reprezintă parte căzută în pretenţii conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite cererea formulată.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil şi va obliga pe recurenta-reclamantă să plătească intimaţilor-pârâţi suma de 2.000 RON cheltuieli de judecată din recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 166 din 5 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurenta-reclamantă să plătească intimaţilor-pârâţi suma de 2.000 RON cheltuieli de judecată din recurs.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 octombrie 2019.

GGC - CL