Vineyard ownership and damages dispute: Motion for annulment rejected as lacking material error where challenge to trial suspension constituted a substantive review of the appeal court's assessment of interest and peremption.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Panciu la data de 25 martie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate şi paşnică posesie suprafaţa de 2.700 mp teren vie x şi suprafaţa de 5.000 mp teren vie situat în T.x, ambele în extravilanul comunei Ţifeşti, judeţul Vrancea; obligarea pârâţilor la plata sumei de 9.000 RON, reprezentând contravaloarea producţiei de struguri pentru anii 2014, 2015 şi 2016.

Prin Sentinţa nr. 1080 din 20 octombrie 2017, Judecătoria Panciu a admis acţiunea; a obligat pârâţii să lase reclamantei în deplină proprietate şi paşnică posesie suprafaţa de 5000 mp teren vie, situată în extravilanul comunei Ţifeşti, T. x, x, nr. cadastral x şi suprafaţa de 2.700 mp teren vie, situat în extravilanul comunei Ţifeşti, T.x, x, 12; a admis, în parte, capătul de cerere referitor la obligarea pârâţilor la plata, către reclamantă, a despăgubirilor civile în sumă de 8.160 RON, reprezentând contravaloarea producţiei de struguri ce s-ar fi obţinut de pe cele două suprafeţe pe anii 2014, 2015, 2016 şi a respins restul pretenţiilor civile formulate de reclamantă, ca fiind neîntemeiate; a respins capătul de cerere privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată către pârâţi, ca fiind neîntemeiat, şi a obligat pârâţii, în solidar, să achite reclamantei 2.695 RON cheltuieli de judecată, din care suma de 1500 RON reprezentând onorariu de avocat, 800 RON onorariu de expert şi 395 RON taxă judiciară de timbru.

Prin Decizia nr. 397 din 7 iunie 2018, Tribunalul Vrancea, secţia I civilă, a admis apelul pârâţilor împotriva sentinţei; a admis în parte capătul de cerere referitor la obligarea pârâţilor la contravaloarea producţiei de struguri pentru anii 2014, 2015 şi 2016; a obligat pârâtul B. la plata, către reclamantă, a sumei de 880 RON cu titlu de contravaloare producţie de struguri pentru anul 2016, aferentă suprafeţei de 2700 mp teren vie situată în extravilanul comuna Ţifeşti, x, x, 12; a obligat pârâtul C. la plata, către reclamantă, a sumei de 2480 RON cu titlu de contravaloare producţie de struguri pentru anul 2016, aferentă suprafeţei de 5000 mp teren vie situată în extravilanul comunei Ţifeşti, a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei; a compensat în totalitate cheltuielile de judecată efectuate de părţi în apel.

Prin Încheierea de şedinţă din 17 octombrie 2018 Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, a suspendat judecata cauzei în temeiul dispoziţiilor art. 411 pct. 2 C. proc. civ., reţinând că la termenul de judecată nu s-a prezentat niciuna din părţi, iar la dosar nu există o cerere de judecată în lipsă.

Împotriva acestei încheieri au formulat recurs, neîncadrat în drept, pârâţii B., C., arătând că în cauză nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., întrucât la data de 16.10.2018, orele 17:00, anterior termenului la care s-a dispus suspendarea judecăţii pentru lipsa părţilor, s-a depus la dosar prin intermediul poştei electronice, cerere de judecată în lipsă. Au mai arătat că eventualele disfuncţionalităţi ale aparatului administrativ al instanţei nu sunt imputabile justiţiabililor sau reprezentanţilor acestora.

Analizând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor legale şi a celor reţinute în raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, Î.C.C.J, prin Decizia nr. 1190 din 12 iunie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2016/a1 a respins recursul ca fiind lipsit de interes.

S-a reţinut că potrivit art. 458 C. proc. civ. "Căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte organe sau persoane."

Aşadar, una dintre condiţiile de exercitare a căii de atac în vederea protecţiei dreptului subiectiv pretins afectat prin soluţia pronunţată este şi aceea ca titularul ei să justifice, printre altele, un interes actual, determinat şi legitim.

Întrucât recursul a vizat nemulţumirea petenţilor legată de măsura instanţei de suspendare a judecăţii, iar cauza a fost repusă pe rol, având termen de judecată la data de 4 septembrie 2019, calea extraordinară de atac apare ca lipsită de interes, conform dispoziţiilor legale menţionate, câtă vreme situaţia ce a determinat formularea ei (suspendarea judecăţii) a încetat, potrivit celor arătate.

Împotriva acestei decizii au formulat prezenta contestaţie în anulare contestatorii B. şi C., precizându-se că hotărârea atacată este rezultatul unei erori materiale, deoarece repunerea cauzei pe rol nu a fost solicitată de contestatorii B. şi C., ci de către instanţă, pentru a se pune în discuţie excepţia perimării, astfel încât argumentele instanţei nu pot reprezenta rezultatul unei corecte şi complete accepţiuni asupra adevăratei situaţii de fapt. Se invocă în drept prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Analizând prezenta cale de atac formulată de contestatorii B. şi C. împotriva Deciziei nr. 1190 din 12 iunie 2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2016/a1, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., (2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Noţiunea de "eroare materială" folosită de legiuitor în art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. nu trebuie interpretată altfel decât în sensul textului legal.

"Erorile materiale" sunt erori evidente şi involuntare cu privire la aspecte esenţiale de ordin formal-procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate; ele nu sunt greşeli de judecată şi nu se referă, deci, la aspectele de fond ale cauzei, cum ar fi, de exemplu, modul în care instanţa a apreciat probele sau a înţeles să interpreteze o dispoziţie legală.

Ipoteza prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. se referă la săvârşirea unei erori materiale, în sensul de greşeală de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale, cum ar fi respingerea recursului în mod greşit, ca netimbrat, ca tardiv sau ca introdus de o persoană fără calitate, menţiuni greşite referitoare la incidente procedurale, pronunţarea asupra altei hotărâri decât cea recurată, elemente pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor şi care au determinat soluţia pronunţată, iar nu greşeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale.

Verificarea unei astfel de erori materiale nu trebuie să implice, aşadar, reexaminarea fondului cauzei sau reaprecierea probelor, deoarece contestaţia în anulare tinde la desfiinţarea unei hotărâri nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, iar prin aceste dispoziţii legale nu s-a urmărit să se pună la dispoziţia părţilor calea recursului la recurs.

Or, contestatorii, prin calea de atac extraordinară de faţă, susţin că instanţa de recurs a greşit atunci când a respins recursul ca lipsit de interes deoarece instanţa ar fi dispus repunerea cauzei pe rol din oficiu în vederea discutării perimării. Se invocă, aşadar, aspecte care ţin de fondul cauzei, de modul în care instanţa de recurs a soluţionat recursul după repunerea cauzei pe rol . Aceste aspecte exced noţiunii de "eroare materială" în sensul dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

Ca atare, motivul contestaţiei în anulare în sensul că dezlegarea dată de instanţa de recurs, prin decizia atacată, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este rezultatul unei erori materiale nu se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei. Contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui "apel-recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui "defect fundamental". De asemenea, Curtea a subliniat permanent că principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desfiinţare a unei hotărâri definitive şi irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţie (Cauza Mitrea vs. România, 26105/03 din Hotărârea din 29 iulie 2008).

Pentru aceste considerente, se va respinge ca nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatorii B. şi C. împotriva Deciziei nr. 1190 din 12 iunie 2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2016/a1.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatorii B. şi C. împotriva Deciziei nr. 1190 din 12 iunie 2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2016/a1.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 octombrie 2019.

GGC - CL