Cassation limits on quantifying moral damages and assessing victim's comparative negligence in traffic accident compensation

Deliberând asupra cauzei civile de faţă şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:

Prin Sentinţa civilă nr. 888/26.06.2017, Tribunalul Timiş, secţia I civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, a obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 9643,18 RON reprezentând despăgubiri materiale şi câte 500.000 RON către fiecare reclamant, reprezentând despăgubiri morale.

2. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin Decizia civilă nr. 204/23.11.2017, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a fost admis apelul declarat de pârâtul C. (continuator în drepturi al pârâtului - Fondul de Protecţie al Victimelor Străzii) împotriva Sentinţei civile nr. 888/26.06.2017, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a obligat pârâtul să plătească fiecăruia dintre reclamanţi câte 100.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru daune morale; a menţinut în rest celelalte dispoziţii ale sentinţei.

3. Cererea de recurs:

Împotriva acestei decizii au formulat recurs recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi recurentul-pârât C. - Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii.

Prin recursul întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului declarat împotriva Deciziei civile nr. 204/2017 din 23 noiembrie 2017, casarea, în parte, a deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, pentru menţinerea hotărârii primei instanţe.

În esenţă, în susţinerea recursului, reclamanţii au criticat reducerea substanţială şi nejustificată a daunelor morale acordate de instanţa de fond pentru suferinţele provocate de moartea singurei lor fiice, decizia recurată fiind rezultatul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1391 C. civ. şi a principiilor care guvernează răspunderea civilă delictuală şi repararea prejudiciului. În motivarea soluţiei de reducere a cuantumului daunelor morale, instanţa de apel a făcut referire doar la jurisprudenţa în materie, fără a analiza, în concret, situaţia de fapt, nefiind luate în considerare elemente esenţiale pentru individualizarea cuantumului redus, precum faptul că victima era singura fiică a reclamanţilor şi reprezenta singurul sprijin al acestora la bătrâneţe, precum şi durerea ce le-a fost pricinuită de pierderea suferită.

Reclamanţii au considerat că instanţa de apel nu a indicat care au fost criteriile care au dus la stabilirea cuantumului diminuat al daunelor morale, neraportându-se la plafonul legislativ, ci făcând referire doar la valoarea medie stabilită jurisprudenţial de instanţele naţionale.

Concluzionând, reclamanţii au arătat că în ceea ce priveşte aplicarea Legii nr. 136/1995, deşi aceasta conţine prevederi care trasează o anumită libertate în analiza criteriilor dominante ale despăgubirii, nu înseamnă că daunele morale au legătură cu nivelul economic al celui îndreptăţit la repararea prejudiciului şi, cu atât mai puţin, cu nivelul social pe care victima decedată l-a avut.

Prin recursul întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, curţii de apel.

În motivarea cererii de recurs, pârâtul a arătat că decizia recurată şi, implicit, sentinţa pronunţată pe fondul cauzei, sunt nelegale întrucât nu s-a reţinut culpa comună a victimei D., fiica reclamanţilor, în producerea consecinţelor accidentului asupra sa, deşi probele de la dosar şi legislaţia în domeniu impuneau reţinerea acestei culpe. A apreciat că dacă victima ar fi purtat centura de siguranţă, leziunile ar fi fost minore şi nu i-ar fi produs decesul. Susţinerile instanţei de apel că din probe nu rezultă că victima nu ar fi purtat centura de siguranţă sunt contrazise de înscrisurile aflate la dosar, respectiv referatul cu propunere de clasare întocmit în baza procesului-verbal de cercetare la faţa locului.

În ceea ce priveşte interpretarea art. 1371 alin. (1) C. civ., pârâtul a arătat că prin Decizia nr. 12/16.05.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a statuat că acest text de lege se interpretează în sensul că autorul faptei va fi ţinut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima a contribuit şi ea cu vinovăţie la cauzarea sau mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă.

La data de 08 martie 2018, pârâtul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanţi, invocând şi excepţia nulităţii recursului întrucât criticile dezvoltate de reclamanţi nu se încadrează în motivul de casare invocat, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La data de 04 aprilie 2018, reclamanţii au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului declarat de pârât.

4. Încheierea de admitere în principiu a recursului:

Prin încheierea pronunţată în camera de consiliu la data de 27 martie 2019, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanţii B. şi A., invocată de pârât prin întâmpinare; a admis, în principiu, recursurile declarate în cauză de reclamanţi şi pârât şi a acordat termen în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză sunt nefondate pentru următoarele considerente:

I. Recursul declarat de reclamanţi este nefondat.

Prin cererea de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanţii au criticat reducerea substanţială şi nejustificată a daunelor morale acordate de instanţa de apel pentru suferinţele provocate de moartea singurei lor fiice, decizia recurată fiind rezultatul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1391 C. civ. şi a principiilor care guvernează răspunderea civilă delictuală şi repararea prejudiciului.

Sub un prim aspect, este de observat că, în faza procesuală a recursului, nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o evaluare a situaţiei de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac.

Prin urmare, nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate.

Cuantumul daunelor morale stabilit de instanţa de apel, ca urmare a aplicării criteriilor jurisprudenţiale raportat la circumstanţele particulare ale speţei stabilite pe baza probelor administrate în cauză, reprezintă rezultatul aprecierii acestei instanţe şi, în consecinţă, vizează o chestiune de temeinicie a hotărârii pronunţate, necenzurabilă în recurs.

Din această perspectivă, susţinerile recurenţilor referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate şi solicitarea de majorare a sumei acordată cu titlu de daune morale în funcţie de probele care relevă impactul produs reclamanţilor relativ la suferinţele fizice şi psihice pe care le-au suportat în urma decesului fiicei lor în accidentul rutier ce a generat prezentul litigiului şi a consecinţelor nefaste care s-au răsfrânt asupra reclamanţilor în calitate de părinţi, nu pot face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate şi exced cazurilor de nelegalitate înscrise strict şi limitativ în art. 488 C. proc. civ., apărările astfel invocate situându-se în afara competenţelor instanţei de recurs, atâta timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare şi evaluare a dovezilor administrate.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a dat eficienţă juridică dispoziţiilor art. 1391 C. civ., făcând o corectă aplicare a acestor dispoziţii legale, chiar dacă în considerentele hotărârii nu a invocat expres aceste dispoziţii potrivit cărora "instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu".

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel, în mod corect, a reţinut că în evaluarea despăgubirilor se au în vedere împrejurările concrete ale cauzei (ce ţin de intensitatea şi durata suferinţelor psihice determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situaţiei date, de legătura de rudenie cu victima accidentului, de relaţiile afective cu aceasta, de suportul asigurat de victimă şi alte repere similare), dar şi de jurisprudenţa consacrată în materie.

Făcând aplicarea acestor criterii la cauza dedusă judecăţii, instanţa de apel a reţinut că din probe reiese că sunt dovedite sentimentele de durere, frustrare şi nesiguranţă resimţite de reclamanţi ca urmare a decesului intempestiv al fiicei lor, precum şi privarea lor, din această cauză, de şansa de a o putea avea ca sprijin la bătrâneţe şi nevoie, aspecte care, prin ele însele - şi fără dovedirea şi altor prejudicii - sunt suficiente pentru a-i îndreptăţi pe aceştia la acordarea unei reparaţii materiale din partea celui chemat să răspundă în locul persoanei vinovate decedate.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor, pe lângă criteriile anterior menţionate, pentru considerente ce ţin de egalitatea de tratament în justiţie a persoanelor aflate în situaţii similare (drept consacrat atât de art. 16 alin. (1) al Constituţiei cât şi de art. 14 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului), instanţa de apel a avut în vedere şi soluţiile pronunţate în materie de instanţele naţionale.

În acest sens, în mod corect, instanţa de apel a stabilit că sumele acordate reclamanţilor de instanţa de fond, cu titlu de daune morale, nu respectă raţiunea compensaţiei rezonabile şi echitabile pe care ele sunt menite să o reprezinte în situaţii similare celei în care ei se regăsesc, admiţând astfel apelul pârâtului sub acest aspect şi schimbând, în parte, Sentinţa civilă nr. 888/26.06.2017, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă, în sensul că a obligat pârâtul să plătească fiecărui reclamant, cu acest titlu, suma de 100.000 RON.

În susţinerea majorării cuantumului daunelor morale acordate de instanţa de apel, recurenţii-reclamanţi au realizat, în esenţă, o expunere a relaţiilor afective dintre aceştia şi singura lor fiică, decedată, arătând, totodată, că, în jurisprudenţa instanţelor naţionale (Decizia nr. 2431/29.10.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), au fost stabilite, cu acest titlu, sume de bani mai mari (50.000 euro pentru fiecare dintre reclamanţi), în cauze similare, vizând accidente de circulaţie soldate cu moartea victimei.

Această hotărâre judecătorească invocată de recurenţii-reclamanţi, privită în mod singular, nu poate fi avută în vedere de Înalta Curte, deoarece nu vizează o situaţie identică sau victime ale aceluiaşi accident.

Prin urmare, întrucât cuantumul daunelor morale stabilit de instanţa de apel este rezultatul aprecierii acestei instanţe şi vizează o chestiune de temeinicie a hotărârii pronunţate, necenzurabilă în prezentul recurs, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurenţilor-reclamanţi, urmând a respinge recursul declarat de reclamanţii A. şi B.

Prin cererea de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a invocat nelegalitatea deciziei recurate, prin nereţinerea culpei victimei D. în producerea consecinţelor accidentului, considerând că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 1371 C. civ.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1371 din C. civ.: (1) În cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care, la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta săvârşită de autor, cu intenţie sau din culpă, cât şi forţa majoră, cazul fortuit ori fapta terţului pentru care autorul nu este obligat să răspundă.

Participarea victimei la producerea prejudiciului, potrivit dispoziţiilor legale redate, poate fi reţinută în una dintre următoarele situaţii: a contribuit la cauzarea prejudiciului, la agravarea acestuia ori nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă. Dintr-o interpretare literală a prevederilor legale, reiese că legiuitorul român a stabilit drept condiţie pentru reţinerea unei participări a victimei la producerea prejudiciului, săvârşirea de către aceasta a faptei cu o anumită formă a vinovăţiei, intenţie sau din culpă. Efectul aplicării acestei reguli îl constituie diminuarea cuantumului despăgubirilor datorate de persoana responsabilă numai la partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

Or, în prezenta cauză, instanţa de apel, în mod corect a reţinut că probele administrate în cursul anchetei penale au demonstrat existenţa culpei unice în producerea accidentului a şoferului autoturismului, neputându-se vorbi de o culpă concurentă a victimei D. în producerea decesului.

Mai mult, nici în procesul-verbal la faţa locului întocmit imediat după accident şi nici în referatul cu propunerea de clasare nu s-a menţionat vreun aspect referitor la omisiunea purtării centurilor de siguranţă de către persoanele decedate, fapt ce a împiedicat instanţa de apel a specula în această privinţă.

Nici din conţinutul raportului medico-legal instanţa de apel nu a putut trage concluzia că decesul fiicei reclamanţilor s-ar fi datorat impactului cu solul, ca urmare a pretinsei necuplări a centurii de siguranţă, sau a impactului foarte puternic dintre autoturismul în care s-a aflat şi celelalte autovehicule implicate în coliziune.

Prin urmare, referitor la criticile recurentului-pârât că, la acordarea daunelor solicitate, instanţa de apel nu a ţinut cont de culpa comună a victimei în producerea prejudiciului, Înalta Curte reţine că aceste critici sunt nefondate, instanţa de apel făcând o amplă motivare în acest sens.

În ceea ce priveşte solicitarea recurentului-pârât de reapreciere a probelor administrate la instanţa de apel, Înalta Curte arată că în calea de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, această cale de atac putând fi exercitată doar pentru motive de nelegalitate, prin urmare instanţa de recurs nu poate repune în discuţie şi reanaliza probele administrate, cum urmăreşte de fapt recurentul-pârât.

Or, simpla nemulţumire a părţii faţă de cuantumul despăgubirii acordate de către instanţa de apel nu este suficientă pentru casarea hotărârii, legiuitorul impunând părţii nemulţumite obligaţia de a-şi fundamenta nemulţumirea şi de a expune instanţei de recurs numai aspectele de nelegalitate a deciziei atacate, încadrate în cel puţin unul dintre motivele expres prevăzute de lege.

Faţă de cele arătate, constatându-se că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale care guvernează materia, nefiind astfel întrunite cerinţele cazului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cele două recursuri declarate în cauză, ca nefondate, potrivit dispoziţiilor art. 491 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâtul C. - Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, împotriva Deciziei nr. 204 din 23 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 iunie 2019.

GGC - GV