Divorce jurisdiction between non-resident parties: requirement of express agreement under Art. 915(2) of the Code of Civil Procedure

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 04.09.2018 pe rolul Judecătoriei Pucioasa, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., desfacerea căsătoriei încheiată între părţi, reluarea de către pârâtă a numelui avut anterior încheierii căsătoriei; exercitarea autorităţii părinteşti faţă de minorul C. de către ambii părinţi; stabilirea locuinţei minorului la mamă; obligarea sa la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorului, încuviinţarea de a avea legături personale cu minorul.

Prin Sentinţa civilă nr. 27/21.01.2019, Judecătoria Pucioasa a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, reţinând în motivarea acestei soluţii următoarele considerente:

Potrivit art. 915 alin. (1) C. proc. civ., "Cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are domiciliul reclamantul", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol "Dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti."

Dispoziţiile legale amintite stabilesc o competenţă teritorială absolută, dispoziţiile care o reglementează fiind imperative şi de strictă interpretare.

Instanţa constată că ultimul domiciliu comun a fost în Comuna D., jud. Dâmboviţa, iar la momentul introducerii acţiunii, cât şi în prezent, aşa cum rezultă din susţinerile părţilor, acestea au reşedinţa în Elveţia, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 915 alin. (2) din C. proc. civ.

Instanţa a reţinut că prin Decizia nr. 20/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că acordul părţilor cu privire la alegerea instanţei trebuie să fie exprimat expres. Or, în prezenta cauza nu există un asemenea de acord.

Instanţa a reţinut că nu poate da eficienţă susţinerilor apărătorilor în sensul că sunt de acord ca cererea să fie soluţionată de Judecătoria Pucioasa, întrucât nu sunt întrunite condiţiile unui acord, care este un act juridic, acestea exprimă poziţia apărătorilor faţă de o chestiune pusă în discuţie de instanţă, respectiv faţă de excepţia necompetenţei teritoriale, fără a se cunoaşte voinţa părţilor sub acest aspect.

Prin urmare, s-a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 915 alin. (2) teza finală C. proc. civ., potrivit cărora competenţa de soluţionare a cererii revine Judecătoriei Sector 5 Bucureşti.

Astfel învestită, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, prin Sentinţa civilă nr. 2680/11.04.2019 a admis excepţia necompetenţei materiale, a dispus declinarea cauzei spre competentă soluţionare în favoarea Judecătoriei Pucioasa şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.

În motivarea acestei soluţii, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a reţinut următoarele considerente:

Potrivit art. 915 alin. (2) C. proc. civ., dacă nici reclamantul nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România, în lipsa unui astfel de acord cererea de divorţ fiind de competenţa Judecătoriei Sectorului 5.

Prin urmare, competenţa Judecătoriei Sectorului 5 este în acest caz subsidiară, devenind aplicabilă dacă nu există nici un fel de convenţie între părţi pentru a lege o altă judecătorie din România.

În cauză, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 04.09.2018 pe rolul Judecătoriei Pucioasa, reclamantul şi-a exprimat opţiunea ca Judecătoria Pucioasa să soluţioneze cauza.

La rândul său, la data de 05.10.2018 pârâta-reclamantă, prin avocat, a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională pe rolul Judecătoriei Pucioasa, neinvocând nicio excepţie.

Totodată, la termenul de judecată din data de 21.01.2019, când s-a pus în discuţie competenţa Judecătoriei Pucioasa, ambele părţi reprezentate de avocaţi au arătat că sunt de acord ca Judecătoria Pucioasa să judece cauza, existând astfel un acord.

Prin urmare instanţa apreciază că la data la care Judecătoria Pucioasa a verificat competenţa sa teritorială exista acordul expres al părţilor privind judecarea cauzei de către Judecătoria Pucioasa. Instanţa apreciază că acordul expres al părţilor în sensul alegerii instanţei competente nu trebuia încheiat neapărat înainte de introducerea cererii de chemare în judecată atât timp cât acesta putea fi exprimat şi verbal în faţa instanţei de judecată, astfel cum prevede şi Decizia 20/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recurs în interesul legii. De altfel se reţine din cuprinsul Sentinţei civile nr. 27/21.01.2019 a Judecătoriei Pucioasa că instanţa nu a procedat mai întâi la verificarea existenţei unui acord al părţilor, inclusiv un acord verbal ci a preferat să invoce direct excepţia necompetenţei, iar părţile prin mandatarii avocaţi să arate că înţeleg să aleagă Judecătoria Pucioasa ca fiind instanţa competentă.

S-a reţinut că art. 915 alin. (2) C. proc. civ. nu prevede anumite condiţii de formă ale acestui acord, din formularea textului legal nerezultând că este obligatoriu ca acest acord să fie dat personal de către părţi sau prin mandat special. Instanţa apreciază că mandatul general dat de părţi avocaţilor acoperă şi chestiunea alegerii instanţei competente, fiind inclus în activităţile de reprezentare, asistare, redactare şi depunere cerere etc. De altfel, se observă că şi art. 254 alin. (2) pct. 5 C. proc. civ. se referă la un "acord expres" al părţilor şi totuşi nu se consideră că mandatarii avocaţi ai părţilor ar avea nevoie de un mandat special în acest sens.

Instanţa a apreciat că acordul prevăzut de art. 915 alin. (2) C. proc. civ. nu face parte din categoria actelor de dispoziţie prevăzute de art. 81 alin. (1) C. proc. civ., pentru care mandatarii avocaţi ar avea nevoie de un mandat special, fiind suficient înscrisul prevăzut de art. 85 alin. (3) C. proc. civ., aplicându-se regula generală prevăzută de art. 87 alin. (1) C. proc. civ.

În concluzie, instanţa a reţinut că părţile au făcut dovada existenţei unui acord expres de alegere a competenţei Judecătoriei Pucioasa, acest acord fiind exprimat oral la termenul la care instanţa şi-a verificat competenţa, de către apărătorii părţilor.

Sesizată cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, reţine următoarele:

Acţiunea care a generat prezentul conflict negativ de competenţă are ca obiect principal divorţ, niciuna dintre părţi neavând domiciliul în România la data introducerii cererii.

Potrivit dispoziţiilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ., dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.

Dispoziţiile art. 915 alin. (2) C. proc. civ. au fost interpretate prin Decizia nr. 20/2016, pronunţată în recurs în interesul legii, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial nr. 1049/27.12.2016, obligatorie pentru instanţe în temeiul art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, prin Decizia nr. 20/2016, pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că este necesar ca acordul părţilor prevăzut de textul art. 915 alin. (2) C. proc. civ., cu privire la alegerea instanţei care urmează a soluţiona acţiunea de divorţ, să fie expres exprimat.

Se constată că, în cauză, odată cu introducererea acţiunii de divorţ de către reclamant, pe rolul Judecătoriei Pucioasa, nu a fost depus un acord ferm şi expres al părţilor privind instanţa din România competentă să soluţioneze acţiunea de divorţ, în considerarea faptului că niciuna dintre părţi nu are domiciliul în România.

Totodată, Înalta Curte observă că nici prin actele de procedură întocmite de părţi pe parcursul procesului, acestea nu şi-au manifestat expres voinţa cu privire la instanţa competentă să judece cauza având ca obiect divorţ.

Astfel, prin cererea de divorţ, reclamantul nu a afirmat expres că doreşte ca litigiul să fie soluţionat de Judecătoria Pucioasa, în a cărei rază teritorială s-a aflat ultimul domiciliu comun al soţilor, din România.

Pârâta, la rândul său, prin întâmpinarea şi cererea reconvenţională depuse la data de 5 octombrie 2018, nu s-a manifestat expres în sensul ca divorţul să fie soluţionat de Judecătoria Pucioasa, solicitând numai respingerea apărărilor pârâtei.

Nu prezintă relevanţă sub aspectul stabilirii competenţei instanţei nici împrejurarea că la termenul din 21 ianuarie 2019, când s-a pus în discuţie competenţa Judecătoriei Pucioasa, ambele părţi reprezentate de avocaţi au arătat că sunt de acord ca Judecătoria Pucioasa să judece cauza întrucât, prin Decizia nr. 20/2016, pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că manifestarea de voinţă a părţilor cu privire la alegerea unei anumite instanţe nu poate fi dedus din conduita lor procesuală constând în neinvocarea excepţiei necompetenţei teritoriale de către pârât prin întâmpinare, învestirea aceleiaşi instanţe de către pârât cu soluţionarea cererii reconvenţionale sau exprimarea acordului de către apărătorul părţilor, fără un mandat acordat de parte în acest sens.

Prin urmare, în raport de dispoziţiile art. 915 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 20/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, în cauză nu s-a realizat acordul părţilor asupra judecătoriei din România care să soluţioneze pricina.

Pentru aceste motive, în temeiul dispoziţiilor art. 915 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., ce reglementează competenţa teritorială subsidiară, dar exclusivă, pentru în cazul în care nu se realizează acordul reglementat de ari 915 alin. (2) teza a 1 C. proc. civ., revine Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti competenţa teritorială de soluţionare a cauzei,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 5 Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2019.

GGC - GV