Accessory intervention inadmissible without proven personal interest; appellant ordered to pay costs

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin încheierea din 18 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca inadmisibilă, cererile de intervenţie accesorie formulată de intervenienta A., reţinând în motivarea acestei soluţii împrejurarea că nu s-a dovedit calitatea de membru UNPR de către titularul cererii de intervenţie şi nu s-au depus înscrisuri care să dovedească o anumită legitimare procesuală, conform dispoziţiilor art. 148 C. proc. civ.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs A., care a formulat următoarele susţineri:

Recurenta susţine că instanţa i-a recalificat cererea, ca fiind accesorie, fără a-i da posibilitatea să îşi susţină punctul de vedere, deşi, în raport de dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 14/2003, are dreptul de a formula cerere de intervenţie în interes propriu, în orice stadiu al procesului civil, care implică un partid politic.

Fără a ţine seama de aceste dispoziţii legale, instanţa a respins cererea de intervenţie, motivând lapidar această soluţie, deşi a arătat că cererea de intervenţie este formulată în interes propriu.

Legea nr. 14/2003 nu distinge în art. 20 alin. (2) în privinţa aplicabilităţii în fond sau apel, folosind sintagma "pot interveni în proces".

Mai susţine recurenta că, legea specială are prioritate faţă de legea de drept comun, iar când legea specială nu distinge, se aplică normele generale, iar peste toate acestea, sunt obligatorii dispoziţiile constituţionale.

Or, prin soluţia pronunţată, recurenta susţine că instanţa a încălcat art. 21 din Constituţia României, care prevede accesul liber la justiţie.

Intimatul B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii cererii de recurs pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., solicitând obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Sub un prim aspect, se reţine că excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul B., prin întâmpinare, nu poate fi primită, întrucât recurenta a formulat critici care se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., respectiv cel reglementat de pct. 8, în sensul celor ce se vor arăta în continuare.

Art. 20 alin. (2) din Legea nr. 14/2003, invocat de recurentă în dezvoltarea motivelor de recurs, prevede: "persoanele fizice sau juridice interesate pot interveni în proces, dacă depun o cerere de intervenţie în interes propriu, potrivit C. proc. civ."

În cauza dedusă judecăţii, recurenta a formulat în faţa instanţei de apel o cerere intitulată "cerere de intervenţie în interes propriu", însă din dezvoltarea acesteia, rezultă că "susţine poziţia procesuală a UNPR", fiind evident din motivarea acesteia, că reprezintă o cerere de intervenţie accesorie.

Instanţa de apel a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 148 C. proc. civ., cererea de intervenţie, fie principală, fie accesorie, cum a fost calificată cererea din prezenta cauză, presupune, printre altele, că cererea terţului ar fi trebuit să fie însoţită de dovada calităţii de membru al UNPR, pentru a justifica interesul şi legitimitatea formulării unei cereri prin care se susţine poziţia procesuală a respectivei părţi, întrucât, nedovedindu-se această calitate, nu se dovedeşte interesul.

Înalta Curte reţine că argumentul instanţei de apel este corect, întrucât, indiferent de caracterul cererii de intervenţie, titularul unei astfel de cereri trebuie să justifice existenţa unui interes propriu de a participa în proces, aceasta constituind o condiţie de admisibilitate a cererii de intervenţie.

Constatând că interesul intervenientului accesoriu de a deveni parte în proces trebuie să fie un interes personal, distinct de cel al părţii pe care o apără şi reţinând că intervenţia voluntară accesorie, ca regulă generală, este admisibilă în orice materie, neexistând niciun text de lege care să limiteze în mod expres sfera sa de aplicare, Înalta Curte constată că instanţa de apel a realizat o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente.

Aşa fiind, nu poate fi primită susţinerea recurentei, din care se desprinde concluzia că cererea sa de intervenţie ar fi trebuit primită în orice condiţii, pentru simplul motiv că art. 20 alin. (2) din Legea nr. 14/2003 prevede că se poate interveni în proces.

Intervenind în proces, terţul trebuie să justifice un interes personal în participarea la judecata procesului ce se desfăşoară între alte persoane, fără a deveni un simplu apărător al părţii în favoarea căreia a intervenit.

Aşadar, reţinând că intervenientul accesoriu trebuie să urmărească obţinerea unui folos pentru sine, iar nu numai pentru partea a cărei poziţie o susţine şi având în vedere că recurenta nu a făcut dovada interesului în formularea cererii de intervenţie, în mod corect instanţa de apel a respins cererea, ca inadmisibilă.

De altfel, nici prin cererea cu care a învestit prezenta instanţă, recurenta nu a precizat şi nu a făcut dovada interesului şi a folosului personal în formularea cererii de intervenţie, simpla afirmaţie că, în raport de dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 14/2003, poate interveni în proces, nefiind suficientă pentru admiterea unei cereri de intervenţie.

Nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia, instanţa de apel ar fi încălcat dispoziţiile art. 21 din Constituţia României întrucât, în reglementarea exercitării acestui drept legiuitorul are posibilitatea să impună anumite condiţii de formă, ţinând de natura şi de exigenţele administrării justiţiei, fără însă ca aceste condiţionări să constituie o îngrădire a accesului la justiţie, astfel cum în mod eronat susţine recurenta, iar împrejurarea că instanţa a dispus în consens cu prevederile procedurilor judiciare reglementate de lege nu constituie o încălcare a acestei dispoziţii constituţionale.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul B. şi va respinge, ca nefondat, recursul formulat de A. împotriva încheierii din 18 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, Înalta Curte va obliga pe recurentă la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul B.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul B.

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de intervenienta A. împotriva încheierii din 18 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta A. să plătească intimatului B. suma de 3000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2019.

GGC - GV