Jurisdictional immunity of subrogated insurer bound by maritime carriage jurisdiction clause under Hamburg Convention and Civil Code subrogation limits

Contract de transport maritim internațional. Acțiune în regres formulată de asigurătorul beneficiarului transportului. Necompetența generală a instanțelor române

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competența instanțelor

Index alfabetic: acțiune în pretenții

contract de transport maritim internațional

excepția necompetenței generale a instanțelor române

asigurător

subrogare

C. proc. civ., art. 3 alin. (1)-(2), art. 4, art. 5

Convenția de la Hamburg din 1978, art. 21 alin. (5)

C. civ., art. 2210

Textul art. 21 alin. 5 din Convenția Națiunilor Unite de la Hamburg din 1978 dispune că ,,Independent de prevederile punctelor precedente, o înțelegere între părți desemnând locul unde reclamantul poate introduce acțiunea, intervenită după ce a apărut reclamația în baza contractului de transport, produce efecte”.

Așadar, dacă între părți, în condițiile încheierii unui contract de transport maritim internațional, s-ar fi indicat tribunalul competent să soluționeze eventualele reclamații legate de transport, conform procedurilor judiciare referitoare la transportul mărfurilor, în virtutea Convenției și locului specificat în baza pct. 1 sau 2 de la art. 21, dar apoi, după introducerea reclamației de către reclamant ar fi intervenit o altă înțelegere între părți referitoare la competență, această din urmă alegere, atributivă de competență, și-ar fi produs efectele.

Împrejurarea că prin contractul de transport maritim internațional părțile au stabilit, pe de o parte, ca, pentru transporturile către SUA, orice litigiu cu privire la acest conosament să fie reglementat de legislația americană, iar în toate celelalte cazuri, să fie guvernat și interpretat în conformitate cu legislația engleză, cu excluderea competențelor instanțelor din altă țară, înseamnă că, prin acceptarea acestui conosament inclusiv de către destinatarul și de către beneficiarul mărfurilor, au fost acceptați și termenii privitori la competența de soluționare a eventualelor litigii.

Prin urmare, în mod corect a fost admisă excepția necompetenței generale a instanțelor române în cazul acțiunii în regres formulată de asigurătorul beneficiarului transportului, neputând fi primite susținerile acestuia în sensul că în măsura subrogării în drepturile beneficiarului mărfurilor, în limita indemnizației plătite, nu îi sunt opozabile și obligațiile asumate de către asiguratul său, deoarece așa ar dispune prevederile art. 2210 C. civ.

Prevederile art. 2210 C. civ. au în vedere doar dreptul asigurătorului de a recupera suma plătită cu titlu de indemnizație către asiguratul său de la cei răspunzători de producerea pagubei; pagubă în considerarea căreia s-a și încheiat contractul de asigurare (riscul asigurat).

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2359 din 12 decembrie 2019

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă la 3 aprilie 2017 sub nr. x/3/2017, reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâta B. SRL a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata: sumei de 210.062,60 lei, reprezentând contravaloarea despăgubirilor achitate de A. asiguratului său Cargo, C. SRL; sumei de 13.439,77 lei reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă despăgubirilor în cuantum de 210.062,60 lei, conform art. 3 alin. 2 din O.G. nr.13/2011, de la data plăţii despăgubirilor, respectiv 18 februarie 2016 și până la data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv 31 martie 2017; dobânzii legale penalizatoare, în continuare de la data formulării cererii de chemare în judecată - 31 martie 2017 - şi până la achitarea integrală a debitului; cheltuielilor de judecată.

La 26 septembrie 2017, reclamanta A. SA a depus cerere modificatoare, prin care a înțeles să modifice cadrul procesual pasiv, prin introducerea în cauză în calitate de pârâtă a societăţii D., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata: sumei de 210.062,60 lei, reprezentând contravaloarea despăgubirilor achitate de Omniasig asiguratului său Cargo SC C. SRL; sumei de 13.439,77 lei reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă despăgubirilor în cuantum de 210.062,60 lei, conform art. 3 alin. 2 din O.G. nr. 13/2011, de la data plăţii despăgubirilor, respectiv 18 februarie 2016 și până la data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv 31 martie 2017; dobânzii legale penalizatoare, în continuare de la data formulării cererii de chemare în judecată - 31 martie 2017 - și până la achitarea integrală a debitului, solicitând totodată și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de ședință din 29 noiembrie 2017, Tribunalul București a respins ca neîntemeiată excepția necompetenței generale a instanțelor române.

Prin încheierea de ședință din 2 martie 2018, Tribunalul București a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 645 din 9 martie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/3/2017, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. SRL și a respins cererea în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală; a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D.; a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei; a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta D. la plata sumei de 67024,74 lei cu titlu de despăgubiri. Totodată, a obligat pârâta D. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 595 lei reprezentând cheltuieli traducere, 2445,49 lei taxa de timbru şi 2000 lei onorariu avocat proporţional cu pretenţiile admise.

Împotriva acestei soluții au declarat apel reclamanta A. SA și pârâta D.

Prin decizia civilă nr. 1788A din 1 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă A. SA împotriva sentinţei civile nr. 645 din 9 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D.

A fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă D. împotriva încheierii din 29 noiembrie 2017 şi a sentinţei civile nr. 645 din 9 martie 2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2017, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. SA.

A fost schimbată în tot încheierea din 29 noiembrie 2017 şi sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă excepţia necompetenţei instanţelor române şi a fost respinsă acţiunea ca nefiind de competenţa instanţelor române, fiind obligată apelanta-reclamantă la plata sumei de 1.222,74 lei către apelanta-pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 1788A din 1 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, reclamanta A. SA a declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, reclamanta A. SA a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că, faţă de prevederile contractului de asigurare seria D nr. 105244, cât şi cererea de despăgubire formulată de asigurat, a procedat la întocmirea dosarului de daună nr. CGO/15/70102768 şi a achitat, la data de 18 februarie 2016, despăgubiri persoanei păgubite pentru prejudiciul suferit - risc asigurat, suma totală în cuantum de 210.062,60 de lei, conform extrasului de cont nr. 80 din 19 februarie 2016.

Luând în considerare raportul juridic astfel creat, recurenta susţine existenţa unui contract de asigurare ce are ca obiect plata unei indemnizaţii pentru activitatea de transport maritim internaţional de mărfuri, iar transportatorul răspunde de pierderea totală sau parţială a mărfii sau pentru avarie, produse între momentul primirii mărfii şi cel al eliberării ei.

Astfel cum a reţinut în mod corect şi instanţa de fond, în prezenta speţă se aplică Convenţia Naţiunilor Unite de la Hamburg din 1978, la care România a aderat prin Decretul nr. 343/1981, publicată în Buletinul Oficial nr. 95 din 28 noiembrie 1981.

În raport cu dispoziţiile art. 2210 C. civ. privind asigurările si reasigurările „în limitele indemnizaţiei plătite în asigurarea de bunuri şi de răspundere civilă, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei”.

Având în vedere Decizia nr. XXIII din 19 martie 2007 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că „în aplicarea dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, natura juridică a acţiunii în regres exercitată de asigurător (societate de asigurare) împotriva persoanelor culpabile de producerea unui accident este comercială, iar nu civilă”, dispoziţiile O.G. nr. 13/2011, recurenta a solicitat obligarea pârâtei şi la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 210.062,60 lei, de la data plăţii despăgubirilor - 18 februarie 2016 şi până la achitarea integrală a debitului.

Faţă de aspectele învederate, recurenta a solicitat instanţei admiterea acţiunii în răspundere civilă contractuală şi obligarea pârâtei la plata sumelor menţionate.

În opinia recurentei, se susţine că în mod eronat instanţa a apreciat că în speţă se aplică dispoziţiile art. 6 teza a II-a din Convenţie în detrimentul dispoziţiilor art. 6 teza I din Convenţie, motivat de faptul că din înscrisurile de la dosarul cauzei nu ar fi deţinut date suficiente pentru a efectua calculul potrivit art. 6 teza I din Convenţie (835 unităţi de cont/colet sau altă unitate de transport), reţinând în mod eronat faptul că din dosar nu rezultă numărul cutiilor cu care au fost transportate cele 25.406 perechi de mănuşi avariate.

Sunt eronate aceste susţineri, pe de o parte raportat la împrejurarea că întreaga marfă a ajuns la destinaţie avariată, iar pe de altă parte raportat la împrejurarea că din facturile de achiziţie şi listele de ambalare rezultă dincolo de orice dubiu în câte cutii (unităţi de transport) au fost transportate cele 25.406 perechi avariate, iar din Raportul de verificare calitativă rezultă că au fost indicate în mod detaliat mărfurile avariate, iar în modalitatea de calcul a indemnizaţiei de asigurare au fost precizate în acelaşi mod detaliat toate informaţiile privind bunurile avariate. Astfel, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, instanţa de fond putea efectua calculul potrivit art. 6 teza I din Convenţie.

Potrivit art. 6 pct. 1 lit. (a) din Convenţia de la Hamburg, suma ce se va acorda este limitată la suma care este mai mare dintre aceste două valori, ceea ce înseamnă că suma la care este limitată despăgubirea ce se va acorda este suma de 1.645.241,3624952 lei.

Or, suma de 210.062,60 lei solicitată cu titlu de despăgubiri cu tot cu accesorii, nu doar că nu depăşeşte Limita Maximă a Despăgubirilor ce se pot acorda, ci este chiar net inferioară. Totodată, în mod eronat, instanţa de fond nu a acordat Cota taxe vamale + Valoare cota transport maritim + Valoare cota Romcontrol, în sumă totală de, 3.382,62 dolari SUA.

De asemenea, recurenta a învederat instanţei de apel că este eronată soluţia instanţei de fond de respingere a capătului de cerere privind dobânda legală penalizatoare.

În motivarea soluţiei pronunţate instanţa a interpretat eronat prevederile art. 23 alin. (4) din Convenţia de la Hamburg, întrucât din dispoziţiile acestui text de lege rezultă faptul că, cărăuşul trebuie să suporte orice pierdere (Cotă taxe vamale + Valoare cotă transport maritim + Valoare cotă Romcontrol, în sumă totală de 3.382,62 dolari SUA, sunt o pierdere) şi, de asemenea, neplata la scadenţă a contravalorii despăgubirilor care este tot o pierdere. Tocmai pentru neplata la termen a fost instituită dobânda legală penalizatoare.

Dobânda legală penalizatoare este datorată conform art. 2640 alin. (2), art. 2638 alin. (2) şi art. 1535 C. civ.; O.G. nr. 13/2011 şi având în vedere şi faptul că împreună cu despăgubirea nu depăşeşte limita prevăzută de art. 6 pct. 1 lit. a) teza I din Convenţie.

Instanţa de apel a analizat cu prioritate apelul declarat de către pârâta D., motivat de faptul că prin această cale de atac sunt puse în discuţie soluţiile pronunţate de tribunal asupra excepţiilor necompetenţei instanţelor şi prescripţiei dreptului material la acţiune. Analizând critica pârâtei referitoare la „greşita” soluţionare a excepţiei necompetenţei instanţelor, instanţa de apel a apreciat-o în mod eronat ca fiind întemeiată şi, în consecinţă, a dispus admiterea apelului declarat de către D. şi a respins acţiunea ca nefiind de competenţa instanţelor române. Totodată, a respins apelul declarat de reclamantă ca nefondat, fără a mai analiza criticile formulate cu privire la fondul pretenţiilor.

Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut în mod eronat faptul că reclamanta şi-a schimbat poziţia în ceea ce priveşte proba contractului de transport, ca fiind făcută prin intermediul corespondenţei purtate între părţi şi a planşelor foto din dosar, şi nu prin conosamentul de transport waybill, pentru a se evita reţinerea acestui înscris în analiza excepţiei necompetenţei. Această interpretare a instanţei de apel a fost total eronată.

De asemenea, în mod greşit instanţa de apel a reţinut faptul că din conosamentul depus de reclamantă la dosarul cauzei ar fi rezultat faptul că menţiunile de pe înscrisul prezentat fac dovada alegerii de competenţă, fără a se indica şi care ar fi fost instanţa competentă, potrivit menţiunilor exprese de pe acest înscris. Instanţa de apel susţine că din înscrisurile depuse ar rezulta alegerea instanţei de la Londra, aspect vădit eronat.

Mai susţine recurenta că instanţa a interpretat eronat şi dispoziţiile art. 21 pct. 1 lit. d) din Convenţia Naţiunilor Unite din 1978 de la Hamburg.

Astfel, pe lângă faptul că nu s-a făcut o alegere de competenţă de către părţi, pârâta nu a făcut dovada alegerii de către nicio persoană implicată în acest transport a unei competenţe aparţinând „instanţei din Londra”, cum a reţinut în mod eronat instanţa de apel.

Totodată, se susţine că instanţa de apel a interpretat eronat şi dispoziţiile art. 3 alin. (2) şi art. 1068 alin. (2) C. proc. civ.

În acest sens, recurenta arată că a solicitat instanţei de apel ca în situaţia în care ar aprecia că între părţi ar fi intervenit o alegere de competenţă să facă aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1068 alin. (2) C. proc. civ., însă în mod neîntemeiat instanţa de apel a înlăturat şi aceste apărări apreciind că sunt opozabile doar presupusele obligaţii ale asiguratului recurentei, nu şi drepturile ce derivă din subrogarea în temeiul dispoziţiilor art. 2210 C. civ.

Or, o asemenea interpretare este vădit eronată, în condiţiile în care legiuitorul indică expres în conţinutul dispoziţiilor art. 2210 C. civ. faptul că „în limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei”.

Soluţia instanţei de apel este eronată, având în vedere, în primul rând, faptul că nu s-a făcut dovada existenţei şi a conţinutului condiţiilor la data semnării conosamentului de expediţie, respectiv la data de 27 august 2015 şi nici nu s-a făcut dovada opozabilităţii faţă de recurentă (faţă de asiguratul SC C. SRL). Ceea ce a depus apelanta la dosarul cauzei în faţa instanţei de fond este ceea ce se regăsea pe site-ul B. în anul 2017 şi în niciun caz nu face parte din vreo convenţie încheiată între C. SRL şi D. - B. SRL. Deci, contrar susţinerilor apelantei, între B. şi C. nu au fost asumate nişte clauze, pârâta răspunzând în baza Convenţiei Naţiunilor Unite de la 1978 - legea specială aplicabilă în cauză.

Pentru ca acel înscris depus de către intimata-pârâta să fi avut putere doveditoare ar fi trebuit să poarte semnătura părţilor, ar fi trebuit să fi fost recunoscut de partea căreia i se opune, recunoscut de lege, or, înscrisul depus de către apelanta-pârâtă nu a fost semnat de către reclamantă sau de către asiguratul său, de către un alt terţ implicat în contractul de transport; nu a fost recunoscut de recurentă, a fost contestat, arătând faptul că nu a fost nicio clipă aleasă vreo competenţă de părţi şi nici nu există vreo prevedere legală care să prezume că este recunoscut, ceea ce înseamnă că acel înscris nu avea nicio putere probatorie pentru că nu îndeplinea condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 272, respectiv art. 273 C. proc. civ.

Pe lângă faptul că reclamanta nu cunoaşte conţinutul condiţiilor la care s-a făcut trimitere în Conosamentul de Expediţie din data de 27 august 2015, pentru că acele condiţii nu apar ca fiind acceptate şi indicate în mod expres sub semnătură la nivelul datei de 27 august 2015 (astfel cum prevăd dispoziţiile art. 21 pct. 1 lit. d) din Convenţia Naţiunilor Unite de la 1978), condiţiile despre care face vorbire pârâta din prezenta cauză nici măcar nu le-ar fi fost opozabile dacă ar fi existat, deoarece se regăsesc doar în conosamentul de expediţie - scrisoarea de expediţie - care are ca părţi: expeditorul; E. + F. LTD., destinatarul E. + G. SRL România şi transportatorul D., niciunde nu apare numele beneficiarului C. România SRL.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine că, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (2) C. proc. civ., în situaţia în care există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi Codul de procedură civilă au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care codul de procedură civilă conţine dispoziţii mai favorabile.

Având în vedere că pentru stabilirea competenţei instanţei de judecată în speţă trebuie analizate atât dispoziţiile Codului de procedură civilă, cât şi dispoziţiile Convenţiei Naţiunilor Unite de Ia Hamburg din 1978, trebuie făcută o analiză comparativă a dispoziţiilor celor două acte normative sub aspectul competenţei, pentru a se stabili dacă prevederile din cele două acte sunt similare şi pentru a vedea dacă există vreo neconcordanţă între dispoziţiile celor două acte.

Pe lângă faptul că între beneficiarul transportului - SC C. SRL - şi intimata-pârâtă nu s-a încheiat vreo convenţie care să stabilească vreo jurisdicţie, nu se putea alege o altă competenţă decât cea prevăzută de actele normative în vigoare, aspect care rezultă din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor pct. 5. art. 21 din Convenţia din 1978 de la Hamburg, o înţelegere între părţi, desemnând locul unde reclamantul poate introduce acţiunea, produce efecte doar dacă înţelegerea a intervenit după ce a apărut reclamaţia în baza contractului de transport. Şi nu a existat o asemenea alegere de competenţă, însă instanţa de apel nu a analizat şi textul de lege invocat de recurentă.

Prin dispoziţiile art. 1081 C. proc. civ., legiuitorul român a înţeles să acorde accesul la justiţie în privinţa unor cereri în materii în care sunt deopotrivă competente şi instanţele altor state.

Art. 1081, competenţa preferenţială a instanţelor române, prevede „(1) Instanţele judecătoreşti române sunt competente să judece şi litigiile în care: 2) locul unde a luat naştere, sau trebuia executată, fie şi numai în parte, o obligaţie contractuală, se află în România; - obligaţia de a preda bunurile în stare conformă trebuia să se execute În România; 4) staţia feroviară sau rutieră ori portul sau aeroportul de îmbarcare/încărcare sau debarcare/descărcare a pasagerilor sau mărfii transportate se află în România - portul de descărcare a fost portul Constanţa - din România; 5) bunul asigurat sau locul producerii evenimentului asigurat se află în România.”

De asemenea, instanţa română este competentă să soluţioneze prezenta cauză şi prin raportare la dispoziţiile art. 1066 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta arată că pârâta D. are un fond de comerţ pe teritoriul României de care se ocupa B. SRL, astfel cum rezultă din Capitolul Expuneri de la pag 4 din Contractul de Agenţie. Drept urmare, şi prin raportare la art. 1066 alin. (1) instanţele române sunt competente să soluţioneze cererea de chemare în judecată.

Concluzionând, recurenta arată că instanţa de fond a constatat din toate aceste apărări că instanţele române sunt competente să soluţioneze speţa, raportat la dispoziţiile art. 21 lit. b) şi c) din Convenţie.

Convenţia Naţiunilor Unite de la 1978 se aplică transportului de mărfuri pe mare între state diferite, deci transportului internaţional de mărfuri, dacă este îndeplinită una din următoarele condiţii (art. 2 pct. 1 din Convenţie).

Potrivit art. 1 pct. 7 din Convenţie: conosament înseamnă un document care face dovada unui contract de transport pe mare şi a preluării sau încărcării mărfurilor de către cărăuş, prin care cărăuşul se obligă să livreze mărfurile contra prezentării acestui document.

Din Conosamentul de Transport emis de către Linia Maritimă D. rezultă faptul că mărfurile au fost încărcate pe vas în Portul de încărcare Kolkata pentru a fi transportate către Portul Constanţa.

Prin faptul că D. l-a substituit pe transportatorul H. pentru executarea obligaţiei acestuia din urmă de a transporta marfa expediată de comerciant către asiguratul reclamantei, D. este considerat parte în contractul de transport încheiat între H., I. Limited şi SC C. SRL şi nu recurenta ar fi achiesat la contractul constând în waybill-ul emis de către pârâtă.

Faptul că D. a devenit parte în contractul de transport iniţial prin efectuarea transportului rezultă şi din art. 1 pct. 2 din Convenţie - definiţia „cărăuşului efectiv”, precum şi din dispoziţiile art. 10 pct. 2 şi pct. 4 din Convenţie.

Având în vedere faptul că, cărăuşul efectiv devine parte în contractul iniţial, acesta va răspunde faţă de cărăuşul principal, destinatarul mărfurilor respective, destinatarul efectiv.

Această situaţie juridică poate fi privită şi ca o excepţie de la principiul relativităţii în ceea ce priveşte latura activă, în sensul că o persoană poate dobândi drepturi decurgând dintr-un contract la încheierea căruia nu a participat şi la care nu a aderat, nu şi obligaţii. Cărăuşului efectiv - transportator de fapt - i s-a încredinţat de către cărăuşul contractual efectuarea transportului.

Având în vedere faptul că nu s-a făcut nicio rezervă pe conosament privind starea bunurilor, rezultă că avarierea mărfurilor a survenit pe parcursul transportului efectuat de către Linia D.

Potrivit art. 5 pct. 1 din Convenţie: „Cărăuşul este răspunzător pentru daune rezultate din pierderea sau avarierea mărfurilor, precum şi din întârzierea în livrare, dacă împrejurarea care a cauzat pierderea, avarierea sau întârzierea s-a produs în timpul cât mărfurile se aflau în grija sa”.

Mai susţine recurenta că a invocat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat raportat la împrejurarea că faţă de pârâta B. SRL a rămas definitivă încheierea de şedinţa din 29 noiembrie 2017 şi sentinţa civilă apelată în ceea ce priveşte excepţia necompetenţei instanţelor române. În prezent se află în situaţia în care, faţă de o pârâtă există o hotărâre definitivă cu anumite dispoziţii pe anumite chestiuni litigioase, iar faţă de o altă pârâtă există o hotărâre cu alte dispoziţii pe aceleaşi chestiuni litigioase, iar o atare situaţie va constitui motiv de acţionare în judecată a României în faţa forurilor internaţionale.

Având în vedere toate aceste aspecte, recurenta solicită ca instanţa de recurs să constate faptul că, în mod netemeinic şi nelegal, instanţa de apel a admis cererea de apel formulată de către intimata-pârâtă D., a admis excepţia necompetenţei instanţelor române şi a respins acţiunea ca nefiind de competenţa instanţelor române, respingând astfel şi apelul reclamantei ca nefondat.

Prin urmare, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei către Curtea de Apel Bucureşti, pentru o nouă judecată a cererii de apel.

Prin întâmpinarea depusă la 8 februarie 2019, intimata societatea D. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 25 februarie 2019, recurenta a solicitat înlăturarea susţinerilor formulate ca fiind nefondate.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. 2 C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 18 aprilie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. 4 C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la 30 aprilie 2019.

Prin încheierea din 24 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SA împotriva deciziei civile nr. 1788 A din 1 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă şi a acordat termen la data de 28 noiembrie 2019, cu citarea părţilor.

În cadrul examenului de legalitate care privește decizia instanței de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că recursul formulat de către SC A. SA este nefondat, fiind respins pentru următoarele considerente:

Recursul recurentei-reclamante s-a întemeiat pe prevederile art. 488 alin. 1 pct. 5 și 8 C. proc. civ., conținând critici referitoare la nesocotirea de către instanța de apel a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității hotărârii judecătorești și referitoare la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile în dosar.

Arată recurenta că în materie de drept procesual, în prezenta speță, se aplică Codul de procedură civilă cu analizarea în mod special a dispozițiilor art. 3 alin. 1 și alin. 2, precum și Convenția Națiunilor Unite de la Hamburg din 1978.

Aceste susțineri au fost menționate în apărare și în fața instanței de apel, instanță care s-a aplecat cu atenție asupra lor, prezentând detaliat și corect care sunt normele legale incidente în cauză.

Astfel, pe de o parte, dispozițiile art. 3 C. proc. civ., conexe cu art. 11 și art. 20 din Constituția României și cu art. 4 C. proc. civ. au în vedere aplicarea prioritară de către instanțele naționale a tratatelor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului atunci când legislația internă conține dispoziții mai restrictive privitoare la aceste drepturi, prin comparație cu pactele și tratatele referitoare la respectivele drepturi la care România este parte - situație care nu se întâlnește, însă, în prezentul litigiu între profesioniști - iar, pe de altă parte, în ceea ce priveşte Convenția de la Hamburg 1978, la care România a aderat conform Decretului nr. 343/1981, ea în mod corect a fost avută în vedere la momentul pronunțării deciziei atacate.

Afirmă recurenta că între beneficiarul transportului maritim, al cărui asigurător este, și între intimata transportator maritim nu s-a încheiat nicio convenție prin care să se stabilească vreo jurisdicție în cazul intervenirii vreunei reclamații ori acțiuni, așa încât o înțelegere între părți desemnând locul în care reclamanta putea introduce acțiunea ar fi produs efecte numai dacă aceasta intervenea după ce a apărut reclamația pe baza contractului de transport. Mai susține recurenta-reclamantă că între părți nu a existat o asemenea alegere de competență și, ca atare, în dosar devin aplicabile prevederile mai sus amintite ale art. 3 și art. 5 C. proc. civ.

Cu toate acestea, textul art. 21 alin. 5 din Convenția Națiunilor Unite de la Hamburg din 1978 dispune că ,,Independent de prevederile punctelor precedente, o înțelegere între părți desemnând locul unde reclamantul poate introduce acțiunea, intervenită după ce a apărut reclamația în baza contractului de transport, produce efecte”.

Așadar, dacă între părți, în condițiile încheierii unui contract de transport maritim internațional, s-ar fi indicat tribunalul competent să soluționeze eventualele reclamații legate de transport, conform procedurilor judiciare referitoare la transportul mărfurilor, în virtutea amintitei Convenții și locului specificat în baza pct. 1 sau 2 de la art. 21, dar apoi, după introducerea reclamației de către reclamant ar fi intervenit o altă înțelegere între părți referitoare la competență, această din urmă alegere, atributivă de competență, și-ar fi produs efectele.

Contrar susținerilor recurentei, marfa expediată de către E.+ F. Ltd., Anandapur Kolkata, India, agent al H. către destinatarul FFWD E.+ G. SRL., Jud. Giurgiu, agent al H., de la care asigurata reclamantei, SC. C. SRL, a preluat apoi bunurile, s-a realizat pe baza scrisorii de transport nenegociabilă cu nr. 567566833, contract 675151, referință export 4739016650801200, prin intermediul transportatorului maritim D., în termenii și condițiile agreate de părțile de mai sus, specificate pe site-ul X aparținând transportatorului.

La art. 26 din convenția agreată de expeditorul și de destinatarul mărfurilor se arată că pentru transporturile către SUA, orice litigiu cu privire la acest conosament este reglementat de legislația americană, iar Curtea Federală a Districtului de Sud din New York, Statele Unite are competență exclusivă să judece toate litigiile cu privire la aceasta. În toate celelalte cazuri, acest conosament este guvernat și interpretat în conformitate cu legislația engleză și toate litigiile care decurg din acesta sunt stabilite de către Înalta Curte de Justiție de la Londra, cu excluderea competențelor instanțelor din altă țară. În mod alternativ și la opțiunea unică a transportatorului, transportatorul poate începe o acțiune împotriva comerciantului la o instanță competentă dintr-un loc de activitate al comerciantului.

Reiese, prin urmare, că prin acceptarea acestui conosament inclusiv de către destinatarul și de către beneficiarul mărfurilor, respectiv prin agrearea efectuării transportului maritim internațional în condițiile indicate de intimata transportator, au fost acceptați și termenii privitori la competența de soluționare a eventualelor litigii, cum este și cazul în speță.

Nu pot fi primite susținerile recurentei în sensul că în măsura subrogării ei în drepturile beneficiarei mărfurilor, în limita indemnizației plătite, nu îi sunt opozabile obligațiile asumate de către asigurata sa, deoarece așa dispun prevederile art. 2210 C. civ.

Prevederile art. 2210 C. civ. au în vedere dreptul asigurătorului de a recupera suma plătită cu titlu de indemnizație către asiguratul său de la cei răspunzători de producerea pagubei; pagubă în considerarea căreia s-a și încheiat contractul de asigurare (riscul asigurat).

Având în vedere considerentele prezentate și ținând seama și de dispozițiile legale invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 C. proc. civ., a respins recursul formulat de către recurenta-reclamantă ca nefondat, apreciind că în mod temeinic și legal instanța de apel a admis excepția de necompetență generală a instanțelor române în prezenta cauză.