Admissibility of interlocutory rulings approving audio recordings as evidence between litigating parties rather than third parties

Apel formulat împotriva încheierii de încuviinţare a probei cu înregistrarea audio. Condiţii şi efecte din perspectiva dispoziţiilor art. 466 alin. (4) din Codul de procedură civilă şi ale art. 74 lit. b) din Codul civil

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Apelul

Index alfabetic: acţiune în pretenţii

contract de prestări servicii

încheiere premergătoare

înregistrare audio

C. proc. civ., art. 175 alin. (1), art. 466 alin. (4), art. 468 alin. (1),

art. 478 alin. (2), art. 488 alin. (2)

C. civ., art. 74 lit. b), art. 1527, art. 1554 alin. (3)

A. Potrivit art. 466 alin. (4) C. proc. civ., „împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune astfel”.

Acest text de lege este aplicabil şi încheierilor de încuviinţare a probelor, întrucât nu există o dispoziţie legală care să prevadă posibilitatea atacării acestor încheieri pe cale separată.

În aceste condiţii, motivarea încheierii care cuprinde o dispoziţie de încuviinţare a unei probe, realizată ulterior prin sentinţa de dezînvestire a primei instanţe, nu este de natură a cauza părţii o vătămare procesuală în sensul art. 175 alin. (1) C. proc. civ., întrucât aceasta a avut posibilitatea să cunoască şi să combată considerentele primei instanţe pe calea apelului, al cărui termen de exercitare a început să curgă de la comunicarea sentinţei, conform art. 468 alin. 1 din acelaşi act normativ.

B. Potrivit dispoziţiilor art. 74 lit. b) C. civ., „sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieţii private: interceptarea fără drept a unei convorbiri private sau utilizarea, în cunoştinţă de cauză, a unei asemenea interceptări”.

În cazul în care instanţa a încuviinţat, prin încheiere, proba cu înregistrarea audio a convorbirii dintre reprezentanţii părţilor în litigiu, iar înregistrarea a fost realizată de către unul dintre aceşti reprezentanţi, şi nu de către o terţă persoană, nu sunt incidente dispoziţiile art. 74 lit. b) C. civ., întrucât noţiunea de „interceptare” vizează intruziunea unei terţe persoane în convorbirea privată purtată între alte persoane.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1112 din 21 mai 2019

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați, Secția a II-a civilă la 31 martie 2016, sub nr. x/121/2016, reclamanta Fundaţia A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să o oblige pe pârâtă la:

1. plata echivalentului în lei a sumei de 1.056.000 Euro, inclusiv TVA, reprezentând preţul contractului de prestări servicii nr. 4300/2281 din 4 septembrie 2014 şi a dobânzii legale de la data introducerii acţiunii și până la data plăţii;

2. executarea planului de acţiuni menţionat în Anexa nr. 1 la contractul de prestări servicii nr. 4300/2281 din 4 septembrie 2014;

3. plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1350, art. 1531 şi art. 1535 C. civ.

Prin încheierea din 13 decembrie 2016, Tribunalul Galaţi, Secţia a II-a civilă a încuviinţat proba cu înregistrarea audio a convorbirii dintre reprezentanţii părţilor în litigiu.

Prin sentinţa civilă nr. 1 din 4 ianuarie 2017, Tribunalul Galaţi, Secţia a II-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta Fundaţia A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 480.000 euro, actualizată cu dobânda legală de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii; a obligat-o pe pârâtă la executarea lucrărilor din planul de acţiuni, menţionat în Anexa nr. 1 la contractul de prestări servicii nr. 4300/2281 din 4 septembrie 2014, care urmau a fi executate până la 1 noiembrie 2017; a respins ca nefondate celelalte pretenţii; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.000 lei; a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 40.848,33 lei, cu titlu de taxă de timbru de plata căreia a fost scutită reclamanta.

Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel atât Fundaţia A., cât şi B. S.A., aceasta din urmă atacând şi încheierea din 13 decembrie 2016 a aceleiaşi instanţe.

Prin decizia civilă nr. 29/A din 19 februarie 2018, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 24 aprilie 2018, Curtea de Apel Galaţi, Secţia I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă Fundaţia A. împotriva sentinţei instanţe; a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva încheierii din 13 decembrie 2016 a aceleiaşi instanţe; a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 115.861,06 euro, în loc de 480.000 euro; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate; a obligat-o pe apelanta-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a cheltuielilor de judecată din apel în cuantum de 8.394 lei.

Împotriva deciziei instanţei de apel, Fundaţia A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că părţile au convenit în mod expres durata contractuală pe o perioadă de 5 ani, astfel cum rezultă din Anexa nr. l, care face parte integrantă din contractul dedus judecăţii.

Aceeaşi parte a învederat că a fost pusă în imposibilitate de a-şi exercita dreptul prevăzut de art. 3.2 din contract, respectiv de a dovedi îndeplinirea obligaţiilor sale cu şase luni înainte de expirarea termenului stipulat la art. 3.1, ca urmare a rezilierii abuzive a contractului.

Deşi termenul prevăzut de art. 3.1 din contract este de 3 ani, în Anexa nr. 1 părţile au convenit un plan de acţiuni pe o durată de 5 ani. Cum respectiva anexă face parte integrantă din contractul părţilor rezultă că instanţa de apel a respins în mod greşit pretenţiile aferente perioadei cuprinse între 1 noiembrie 2017 şi 1 noiembrie 2019.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că instanţa de apel a procedat în mod greşit la compensarea despăgubirilor la care a fost obligată recurenta-pârâtă, considerentele deciziei

recurate fiind contradictorii cu privire la acest aspect şi, totodată, soluţia fiind pronunţată cu aplicarea greşită a legii.

În acest sens, a arătat că instanţa de apel a reţinut că plăţile efectuate de B. S.A. au avut un alt titlu decât contractul, constând în obligaţia stabilită conform art. 7.4 din contract cu referire la Anexa nr. 2, respectiv preţul prestaţiilor de întreţinere a câinilor aflaţi în adăpostul Fundaţiei A. la momentul încetării contractului.

Astfel, recurenta-reclamantă a subliniat că este vorba despre o obligaţie distinctă faţă de cea a plăţii preţului contractului care nu includea obligaţia de întreţinere a câinilor, aceasta din urmă fiind ulterioară încetării contractului.

În plus, chiar instanţa de apel a reţinut că nu poate compensa preţul datorat de pârâtă cu sumele plătite ulterior datei de 25 octombrie 2017, întrucât acestea au fost achitate în temeiul art. 7.4 din contract cu referire la Anexa 2.

Cu privire la transformarea în euro a plăţilor efectuate cu titlu de întreţinere a câinilor, deşi instanţa de apel a reţinut că B. S.A. a plătit Fundaţiei A. suma de 350.283,59 euro, nu a făcut nicio referire la cursul euro, hotărârea fiind nemotivată cu privire la acest aspect.

În condiţiile în care plăţile respective au fost efectuate în lei, instanţa de apel avea obligaţia de a se raporta la probele administrate în cauză din care să rezulte cursul euro de la data plăţii.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că obligaţia de întreţinere a câinilor prevăzută de art. 7.4 din contract nu are nicio legătură cu obiectul contractului prevăzut de art. II. În condiţiile în care rezilierea contractului are caracter abuziv, din prejudiciul constând în preţul neîncasat al contractului nu pot fi deduse sume plătite cu un alt titlu.

Împotriva aceleiaşi decizii, B. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, precum şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a prezentat relaţiile contractuale dintre părţi şi istoricul litigiului, după care a susţinut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ. (pct. IV din cererea de recurs), recurenta-pârâtă a expus ample consideraţii teoretice cu privire la motivarea hotărârilor judecătoreşti, după care a subliniat că instanţa de apel a refuzat să argumenteze legalitatea încheierii din 13 decembrie 2016 a primei instanţe.

În concret, a arătat că instanţa nu a analizat motivele de nelegalitate ale obţinerii probei cu înregistrarea audio, ce atrage nulitatea încheierii de încuviinţare a probei respective.

Recurenta-pârâtă a susţinut că lipsa unei relevanţe majore a unei probe nu poate fundamenta o denegare de dreptate, în sensul refuzului instanţei de a analiza efectiv temeinicia unui apel împotriva unei încheieri.

Refuzul instanţei de a motiva legalitatea încheierii din 13 decembrie 2016 echivalează cu nemotivarea acestei încheieri. De altfel, instanţa nu fusese învestită cu o cerere în determinarea relevanţei încheierii, ci cu un apel ce avea ca finalitate constatarea nulităţii acestei încheieri, independent de gradul de influenţare a soluţiei asupra fondului cauzei.

Recurenta-pârâtă a subliniat că instanţa de apel a omis să analizeze motivul de apel referitor la nedovedirea prejudiciului produs Fundaţiei A. prin declaraţia de reziliere.

În concret, aceeaşi parte a învederat că instanţa de apel s-a limitat la reluarea considerentelor primei instanţe. Or, existenţa acestui prejudiciu ar fi trebuit analizată prin raportare la susţinerile recurentei-pârâte din întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe şi a motivelor de apel, în sensul că recurenta-reclamantă nu a dovedit că a suferit vreun prejudiciu după comunicarea declaraţiei de reziliere.

În plus, recurenta-pârâtă a susţinut că a argumentat prin concluziile scrise depuse în apel că partea adversă şi-a întemeiat în mod greşit cererea pe răspunderea contractuală, sub forma pretinderii de daune-interese, întrucât solicitarea preţului echivalează cu formularea unei cereri de executare în natură. Or, motivele de apel referitoare la temeiul de drept eronat al cererii de chemare în judecată nu au fost analizate prin decizia recurată.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că art. 425 din aceleaşi act normativ nu distinge între încheieri, sentinţe şi decizii, fiind astfel aplicabil tuturor hotărârilor judecătoreşti (pct. V din cererea de recurs).

Aceeaşi parte a arătat că nu există niciun text de lege care să confirme raţionamentul instanţei de apel, în sensul că nemotivarea unei încheieri ar putea fi acoperită prin hotărârea pronunţată asupra fondului cauzei.

Recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a respins apelul său împotriva încheierii din 13 decembrie 2016, reţinând legalitatea acestei încheieri şi a probei audio, cu interpretarea eronată a dispoziţiilor Codului civil, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, aceeaşi parte a arătat că protecţia conferită de art. 74 lit. b) C. civ. cu privire la o discuţie privată este asigurată indiferent de scopul concret al acestei discuţii sau de cadrul în care se desfăşoară. Astfel, textul de lege nu condiţionează caracterul privat al unei convorbiri de scopul personal sau de serviciu pentru care aceasta s-a desfăşurat.

Recurenta-pârâtă a subliniat că raţiunea acestui text de lege este aceea ca o persoană să nu poată fi defăimată prin înregistrarea afirmaţiilor sale în cadrul unei discuţii cu privire la care a avut percepţia legitimă că nu este destinată publicului. Or, această raţiune există inclusiv în cadrul unei convorbiri purtate în desfăşurarea atribuţiilor de serviciu ale unei persoane fizice.

În aceste condiţii, condiţia suplimentară impusă de prima instanţă şi validată implicit de instanţa de apel, în sensul că acordul persoanei ar fi necesar doar dacă aceasta nu acţionează în exercitarea atribuţiilor de serviciu, reprezintă o adăugare nepermisă la lege, care a condus la administrarea unei probe cu încălcarea dispoziţiilor art. 74 lit. b) C. civ.

Tot în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. (pct. VI din cererea de recurs), recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că nu are un drept de control al activităţii prestatorului.

În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a omis că dreptul de control al beneficiarului ţine de esenţa contractului de antrepriză.

Astfel, contractul dedus judecăţii reprezintă o specie a contractului de antrepriză. Or, art. 1861 C. civ. instituie un drept general de control în favoarea beneficiarului cu privire la modul în care prestatorul îşi îndeplineşte obligaţiile sale.

Subsecvent acestui aspect, recurenta-pârâtă a arătat că termenul de „lucrare” din acest text de lege nu exclude şi ipoteza serviciilor, deoarece raţiunea verificării conformităţii lucrării subzistă şi în cazul prestării de servicii.

În plus, contractul dedus judecăţii poate fi calificat drept o antrepriză de lucrări, întrucât finalitatea sa consta în capturarea tuturor câinilor din combinat, iar nu prestarea unui serviciu continuu, pe o perioadă nedeterminată. În aceste condiţii, aceeaşi parte a subliniat că nelegalitatea deciziei recurate nu rezultă dintr-o interpretare a contractului, ci din nesocotirea dreptului legal de control al beneficiarului, specific contractului de antrepriză.

Clauza de la art. 5.1 lit. g) din contract reprezintă doar o modalitate concretă de exercitare a dreptului legal de control al beneficiarului, raportată la modalitatea de executare a obligaţiilor specifice contractului de antrepriză.

Mai mult decât atât, art. 13 C. civ. prevede că renunţarea la drept nu se prezumă. Astfel, renunţarea la dreptul legal de control al beneficiarului nu putea fi dedusă din simpla eliminare a unor controale periodice, care reprezentau fundamentul achitării preţului proporţional cu numărul câinilor capturaţi.

Recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a apreciat în mod eronat că prejudiciul produs Fundaţiei A. constă în preţul contractului.

În acest sens, a arătat că recurenta-reclamantă a încercat să deghizeze o cerere de executare în natură a contractului într-o acţiune în daune-interese contractuale (pct. VII lit. A din cererea de recurs).

Astfel, asimilarea prejudiciului cu preţul contractului relevă o confuzie între o acţiune în executarea contractului cu una în daune-interese contractuale.

În continuare, recurenta-pârâtă a susţinut că obligaţia de plată a preţului poate fi întotdeauna executată în natură prin executarea silită a debitorului.

Aşadar, reclamanta şi-ar fi putut întemeia cererea pe dispoziţiile art. 1527 C. civ. şi ar fi putut susţine că notificarea de reziliere este abuzivă, contractul urmând a produce efecte în continuare. Însă, pentru ca reclamanta să aibă dreptul la preţul contractual era necesar ca aceasta să-şi execute în continuare obligaţiile de capturare şi sterilizare a câinilor.

Din actele aflate la dosar rezultă că nici Fundaţia A. nu şi-a mai îndeplinit obligaţiile contractuale după comunicarea declaraţiei de reziliere.

Prin urmare, chiar dacă declaraţia de reziliere ar fi considerată abuzivă, Fundaţia A. nu este îndreptăţită la plata întregului preţ, întrucât nu şi-a mai îndeplinit obligaţiile sale.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că partea adversă nu a dovedit existenţa unui prejudiciu cauzat de comunicarea declaraţiei de reziliere (pct. VII lit. B din cererea de recurs).

În acest sens, a arătat că recurenta-reclamantă ar fi putut cere repararea prejudiciului consecutiv încetării contractului, cu motivarea că recurenta-pârâtă ar fi în culpă pentru această încetare. Însă acest prejudiciu nu ar putea consta în preţul contractului, întrucât prestatorul este îndreptăţit la preţ numai dacă îşi execută propriile obligaţii. Acest prejudiciu putea fi reprezentat de eventualele cheltuieli efectuate de Fundaţia A. în vederea executării viitoare a prestaţiilor pe care nu le-a mai putut executa din pretinsa culpă a recurentei-pârâte. Aceste cheltuieli constau în investiţii în mijloace fixe, costuri umane şi costuri cu mijloace de transport. Or, Fundaţia A. nu a dovedit producerea vreunui prejudiciu din categoria celor anterior evocate.

În plus, recurenta-pârâtă a subliniat că partea adversă nu putea pretinde cu titlu de prejudiciu beneficiul nerealizat, întrucât regimul său juridic, specific fundaţiilor, nu îi permite obţinerea de profit.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod eronat validitatea clauzei de la art. 6.1 din contractul părţilor (pct. VIII din cererea de recurs). În acest sens, a arătat că un contract reziliat nu mai produce niciun efect în viitor, conform art. 1554 alin. 3 C. civ. În măsura în care instanţa de recurs ar decide că rezilierea unilaterală a fost întemeiată, soluţia firească ar fi ca recurenta-pârâtă să fie exonerată de realizarea investiţiilor. Aceasta întrucât contractul nu ar mai produce efecte în viitor, iar investiţiile trebuiau realizate în temeiul contractului.

Cu privire la nulitatea clauzei de la art. 6.1 din contractul părţilor, recurenta-pârâtă a arătat că prestatorul s-a obligat în temeiul acestei clauze să obţină autorizaţiile, avizele şi aprobările necesare funcţionării sale, obţinerea acestora fiind condiţionată de realizarea investiţiilor. Din conţinutul acestei clauze rezultă că autorizaţiile şi avizele respective urmau să fie obţinute, fiind imposibil ca o persoană să se oblige să obţină o autorizaţie pe care deja o deţine. Or, la momentul stipulării acestei clauze, Fundaţia A. deţinea deja autorizaţiile şi avizele respective.

În aceste condiţii, recurenta-pârâtă a susţinut că a fost indusă în eroare, cu intenţie, de către recurenta-reclamantă prin prezentarea unei situaţii de fapt neadevarate, şi anume că nu deţinea autorizaţiile şi avizele necesare funcţionării adopostului. Or, acest tip de conduită se circumscrie unui dol ce atrage nulitatea clauzei de la art. 6.1 din contractul dedus judecăţii, conform art. 1214 alin. 1 C. civ.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, în măsura în care instanţa de recurs va aprecia că nu a existat un dol, clauza anterior evocată este lovită de nulitate pentru existenţa erorii, ca viciu de consimţământ, în temeiul art. 1207 C. civ. În acest sens, aceeaşi parte a susţinut că dacă ar fi cunoscut că Fundaţia A. deţinea autorizaţiile şi avizele respective, nu şi-ar mai fi asumat obligaţia de realizare a investiţiilor.

Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare la 23 iulie 2018, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurenta-pârâtă.

Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare la 1 august 2018, prin care a solicitat anularea recursului declarat de recurenta-reclamantă pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, invocată de recurenta-pârâtă.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 7 noiembrie 2018, s-a dispus comunicarea raportului către părţi.

Ambele părţi au depus puncte de vedere la raport, prin care au solicitat admiterea recursurilor proprii.

Prin încheierea din 19 februarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă a respins excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă, pentru motivele consemnate în cuprinsul acestei încheieri şi a admis în principiu recursurile.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut următoarele:

Cu privire la ordinea de soluţionare a recursurilor, instanţa supremă apreciază că se impune soluţionarea cu prioritate a recursului declarat de recurenta-pârâtă, întrucât această parte neagă însăşi existenţa dreptului de creanţă al recurentei-reclamante.

Criticile referitoare la refuzul instanţei de apel de a motiva legalitatea încheierii din 13 decembrie 2016 a primei instanţe (pct. IV din cererea de recurs) sunt susceptibile de a fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ.

În legătură cu aceste critici, instanţa supremă constată că instanţa de apel a reţinut în decizia recurată că, deşi încheierea din 13 decembrie 2016 nu cuprinde o motivare a dispoziţiei de administrare a probei, această motivare este dezvoltată în sentinţa de dezînvestire, motiv pentru care nu se poate considera că nu s-au respectat drepturile părţilor, inclusiv dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. De asemenea, aceeaşi instanţă a reţinut că proba putea fi administrată doar dacă nu a fost obţinută prin încălcarea legii şi a bunelor moravuri, indiferent dacă persoana înregistrată este o persoană fizică sau o persoană juridică.

Aşadar, legalitatea încheierii din 13 decembrie 2016 a fost analizată de către instanţa de apel atât din perspectiva motivelor de apel referitoare la nemotivarea acestei încheieri de către prima instanţă, cât şi din perspectiva admisibilităţii probei cu înregistrarea audio.

Caracterul succint al considerentelor din cuprinsul deciziei recurate cu privire la soluţia de respingere a apelului împotriva acestei încheieri nu poate conduce la concluzia nemotivării soluţiei respective, din moment ce argumentele esenţiale ale recurentei-pârâte au fost analizate de către instanţa de apel.

Criticile referitoare la omisiunea instanţei de apel de a analiza motivul de apel privind nedovedirea prejudiciului produs Fundaţiei A. prin declaraţia de reziliere sunt susceptibile de a fi încadrate tot în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ.

Cu privire la aceste critici, instanţa supremă constată că instanţa de apel a reţinut în decizia recurată că prin rezilierea unilaterală a contractului este indubitabil că reclamanta a înregistrat un prejudiciu, având în vedere că nu a mai beneficiat de prețul contractului, de 20.000 euro plus TVA, așa cum s-a stabilit prin capitolul IV din contract.

Aşadar, instanţa de apel a apreciat în mod implicit că prejudiciul constă în beneficiul nerealizat, prin raportare la preţul neîncasat de reclamantă după rezilierea unilaterală a contractului.

Referirea la probele administrare în cauză ar fi fost inutilă din moment ce existenţa şi întinderea acestui prejudiciu puteau fi determinate în temeiul contractului dedus judecăţii.

În plus, neîncasarea preţului contractual reprezintă un fapt negativ, care trebuia combătut de către partea adversă prin dovedirea faptului pozitiv contrar.

Cu privire la neanalizarea motivelor de apel referitoare la temeiul de drept eronat al cererii de chemare în judecată, instanţa supremă constată că însăşi recurenta-pârâtă a afirmat prin cererea de recurs că a formulat aceste critici prin concluziile scrise depuse în apel. Or, conform art. 478 alin. 2 C. proc. civ., părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.

Aşadar, este justificată neanalizarea motivelor de apel referitoare la temeiul de drept eronat al acţiunii, întrucât au fost formulate cu depăşirea termenului de apel, aspect reţinut implicit şi în considerentele deciziei recurate.

Prin urmare, criticile încadrate din oficiu în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

Criticile prin care s-a susţinut că nemotivarea unei încheieri nu putea fi acoperită prin hotărârea pronunţată asupra fondului cauzei (pct. V din cererea de recurs) pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit art. 466 alin. 4 C. proc. civ., „împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune astfel”.

Textul de lege anterior evocat este aplicabil şi încheierilor de încuviinţare a probelor, întrucât nu există o dispoziţie legală care să prevadă posibilitatea atacării acestor încheieri pe cale separată.

Cum încheierea din 13 decembrie 2016 cuprinde o dispoziţie de încuviinţare a unei probe rezultă că această încheiere putea fi atacată cu apel numai odată cu sentinţa de dezînvestire a primei instanţe.

În aceste condiţii, motivarea încheierii din 13 decembrie 2016, realizată ulterior prin sentinţa primei instanţe, nu i-a cauzat recurentei-pârâte o vătămare procesuală în sensul art. 175 alin. 1 C. proc. civ. Aceasta întrucât recurenta-pârâtă a avut posibilitatea să cunoască şi să combată considerentele primei instanţe pe calea apelului, al cărui termen de exercitare a început să curgă de la comunicarea sentinţei, conform art. 468 alin. 1 din acelaşi act normativ.

Prin urmare, criticile încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Criticile referitoare la încuviinţarea probei cu înregistrarea audio, realizată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 74 lit. b) C. civ., se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 74 lit. b) C. civ., „sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieţii private: interceptarea fără drept a unei convorbiri private, sau utilizarea, în cunoştinţă de cauză, a unei asemenea interceptări”.

Din interpretarea gramaticală a acestui text de lege rezultă că noţiunea de „interceptare” vizează intruziunea unei terţe persoane în convorbirea privată purtată între alte persoane.

Astfel, acest text de lege are ca scop protejarea persoanelor participante la o convorbire privată faţă de terţele persoane.

Pornind de la această interpretare, instanţa supremă constată că proba încuviinţată prin încheierea din 13 decembrie 2016 a vizat convorbirea dintre reprezentanţii părţilor în litigiu.

Cum înregistrarea convorbirii a fost realizată de către unul dintre reprezentanţii părţilor în litigiu şi nu de către o terţă persoană, rezultă că nu sunt incidente dispoziţiile art. 74 lit. b) C. civ.

Criticile referitoare la nesocotirea dreptului de control al recurentei-pârâte, specific contractului de antrepriză, (pct. VI din cererea de recurs) nu au fost formulate prin cererea de apel, ci direct în recurs. Or, conform art. 488 alin. 2 C. proc. civ., „motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor”.

Faţă de caracterul imperativ al dispoziţiilor art. 488 alin. 2 C. proc. civ., criticile referitoare la nesocotirea dreptului de control al recurentei-pârâte urmează a fi înlăturate ca fiind formulate omisso medio.

Criticile referitoare la pretinsa confuzie între o acţiune în executarea contractului cu una în daune-interese contractuale şi posibilitatea reclamantei de a-şi întemeia cererea pe dispoziţiile art. 1527 C. civ. (pct. VII lit. A din cererea de recurs) nu au fost formulate prin cererea de apel, ci prin concluziile scrise depuse în apel, cu depăşirea termenului de apel, astfel cum s-a reţinut anterior. Nefiind formulate în termenul de apel, aceste critici nu pot fi reiterate şi examinate în recurs, motiv pentru care urmează a fi înlăturate.

Criticile privitoare la nedovedirea vreunui prejudiciu şi neîndeplinirea obligaţiilor de sterilizare şi capturare a câinilor după comunicarea declaraţiei de reziliere (pct. VII lit. B din cererea de recurs) vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, în recurs pot fi examinate numai criticile de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. 1 C. proc. civ.

Criticile referitoare la imposibilitatea recurentei-reclamante de a pretinde beneficiul nerealizat cu titlu de prejudiciu, întrucât regimul său juridic, specific fundaţiilor, nu îi permite obţinerea de profit nu au fost formulate prin cererea de apel, ci direct în recurs. Fiind formulate cu nerespectarea dispoziţiilor art. 488 alin. 2 C. proc. civ., aceste critici urmează a fi înlăturate.

Criticile prin care s-a arătat că, dacă instanţa de recurs ar decide că rezilierea unilaterală a fost întemeiată, soluţia firească ar fi ca recurenta-pârâtă să fie exonerată de realizarea investiţiilor, conform art. 1554 alin. 3 C. civ. vor fi înlăturate de către instanţa de recurs deoarece acestea pornesc de la premisa, infirmată de instanţele devolutive, că declaraţia de reziliere este întemeiată. Or, singurele critici din cererea de recurs prin care recurenta-pârâtă a încercat să demonstreze caracterul întemeiat al declaraţiei de reziliere sunt cele referitoare la neîndeplinirea propriilor obligaţii de către partea adversă, care însă vizează temeinicia deciziei recurate, astfel cum s-a reţinut anterior, nefiind susceptibile de a fi examinate în recurs.

Criticile referitoare la nulitatea clauzei de la art. 6.1 din contractul părţilor pentru existenţa dolului şi a erorii, ca vicii de consimţământ, vizează aspecte factuale ale cauzei, întrucât se invocă prezentarea unei situaţii de fapt neadevărate, precum şi necunoaşterea faptului că recurenta-reclamantă deţinea deja autorizaţiile şi avizele necesare funcţionării adopostului. Or, evaluarea probelor aflate la dosarul cauzei, în vederea stabilirii situaţiei de fapt, intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive. Prin urmare, aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, motiv pentru care nu pot fi examinate în recurs.

Considerentele anterior expuse impun concluzia că recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanţei de apel este nefondat.

Cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut următoarele:

Criticile referitoare la stabilirea greşită a duratei contractului sunt susceptibile de a fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

În legătură cu aceste critici, instanţa supremă constată că părţile au convenit că durata contractului este de 36 de luni, începând cu 1 noiembrie 2014, conform clauzei de la 3.1 din contractul de prestări servicii nr. 4300/2281 din 4 septembrie 2014.

Prin Anexa nr. 1 a fost stabilită o perioadă de 5 ani pentru efectuarea unor lucrări de investiţii, deci pentru o obligaţie distinctă faţă de cele stipulate în contractul de prestări servicii.

Cum în contractul părţilor este stipulată o clauză care reglementează expres durata contractului, această clauză prevalează faţă de prevederile Anexei nr. 1, în care este menţionată o durată de 5 ani pentru îndeplinirea unor prestaţii distincte.

Clauza de la 3.2 din acelaşi contract nu instituie un caz de prelungire automată a contractului, în absenţa acordului părţilor, întrucât aceasta prevede că părţile se vor întâlni şi vor analiza modul de derulare a contractului cu 6 luni înainte de expirare.

Prin urmare, prelungirea contractului cu încă 24 de luni presupunea acordul părţilor. Or, transmiterea declaraţiei de reziliere denotă intenţia recurentei-pârâte de a nu mai prelungi durata contractului de prestări servicii nr. 4300/2281 din 4 septembrie 2014.

Criticile referitoare la pretinsa contrarietate între considerentele hotărârii vizând operaţiunea de compensare sunt susceptibile de a fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ.

În legătură cu aceste critici, instanţa supremă constată că art. 7.4 din contractul dedus judecăţii instituie în sarcina recurentei-pârâte obligaţia de plată a cheltuielilor de întreţinere a câinilor deja cazaţi, pe toată durata de viaţă a acestora, în cazul încetării contractului. Aşadar, obligaţia de plată a acestor cheltuieli vizează perioada ulterioară încetării contractului. Cu alte cuvinte, recurenta-pârâtă nu era ţinută de plata vreunei sume, în temeiul clauzei de la art. 7.4, până la data expirării duratei contractului. Abia la momentul expirării acestei durate a luat naştere obligaţia de plată a sumelor datorate în temeiul clauzei de la art. 7.4.

În aceste condiţii, este justă soluţia de compensare doar a sumelor plătite de recurenta-pârâtă, în temeiul clauzei de la art. 7.4, până la momentul expirării duratei contractuale, întrucât acestea nu erau datorate. Sumele plătite după acest moment în temeiul aceleiaşi clauze, fiind datorate, nu puteau fi incluse în operaţiunea de compensare a creanţelor reciproce.

Prin urmare, instanţa supremă apreciază că nu sunt contradictorii considerentele hotărârii vizând operaţiunea de compensare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ. fiind nefondate.

Criticile referitoare la caracterul distinct al obligaţiei instituite de clauza de la art. 7.4 faţă de cea de plată a preţului contractului, care nu includea obligaţia de întreţinere a câinilor, pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

Analiza clauzelor de la pct. 2.1 şi art. 5.1 lit. e) din contractul de prestări servicii nr. 4300/2281 din 4 septembrie 2014 relevă că preţul contractual a fost perceput şi pentru prestaţia de întreţinere a câinilor.

Diferenţa dintre obligaţia de întreţinere a câinilor datorată pe perioada contractuală şi cea datorată după încetarea acestui contract vizează doar contraprestaţia recurentei-pârâte.

Astfel, în perioada contractuală recurenta-pârâtă avea obligaţia de a achita un preţ lunar fix, iar după încetarea contractului avea obligaţia de plăti cheltuielile de întreţinere a câinilor deja cazaţi în adăpost.

Având în vedere că preţul lunar fix a fost perceput şi pentru prestaţia de întreţinere a câinilor rezultă că recurenta-pârâtă nu putea fi obligată pe durata contractuală atât la plata preţului lunar fix, cât şi la plata cheltuielilor de întreţinere.

Criticile referitoare la neindicarea cursului euro la care s-a raportat instanţa de apel sunt nefondate, întrucât în partea finală a deciziei recurate a fost menţionat cursul de 4,6 lei/euro.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă şi de recurenta-pârâtă, în temeiul art. 496 alin. 1 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondate recursurile declarate împotriva deciziei instanţei de apel.

Faţă de soluţia de respingere a ambelor recursuri, instanţa supremă a reţinut că niciuna dintre părţi nu a căzut în pretenţii în calea extraordinară de atac, motiv pentru care a respins cererea recurentei-pârâte privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.