Nullity of Transaction Challenging Administrative Act Presumption of Legality Pending Finality of Annulment Judgment

Acţiune în constatarea nulităţii absolute a unei tranzacţii. Invocarea puterii de lucru judecat a hotărârii de primă instanţă pronunţate în jurisdicţia specială a contenciosului administrativ. Consecinţe

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Judecata

Index alfabetic: acţiune în constatare

nulitate absolută

tranzacţie

putere de lucru judecat

C. proc. civ. din 1865, art. 376, art. 377 alin. (1) pct. 1, art. 378

Legea nr. 554/2004, art. 20 alin. (2)

C. civ. din 1864, art. 948, art. 963, art. 1238 alin. (2), art. 1704, art. 1706

Articolul 377 alin. (1) pct. 1 coroborat cu art. 378 C. proc. civ. din 1865 recunoaşte hotărârilor definitive atacate cu revizuire ori contestaţie în anulare puterea de lucru judecat până la înlocuirea lor printr-o altă hotărâre, iar aceste dispoziţii legale nu trebuie desprinse de contextul materiei în care reglementează, cel al executării silite, ele fiind precedate de art. 376 din acelaşi cod, norme în care se stabileşte că o hotărâre definitivă este executorie şi poate constitui fundamentul declanşării procedurii de executare silită.

Aceste dispoziţii constituie dreptul general cu privire la caracterul executoriu al hotărârii definitive, pe când dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, act normativ cu caracter special, stabilesc că recursul declarat împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de contencios administrativ, definitivă în primă instanţă, suspendă executarea. Prin prevalenţa normei speciale, rezultă că hotărârii de primă instanţă pronunţate în jurisdicţia specială a contenciosului administrativ legiuitorul nu îi recunoaște efect în planul executării, anterior rămânerii irevocabile.

Prin urmare, părţile unei tranzacţii nu se pot prevala, la data încheierii acesteia, de împrejurarea că o hotărâre a consiliului local era scoasă din circuitul civil ori administrativ, fiind nulă, în condiţiile în care sentinţa prin care se declarase nulitatea actului administrativ fusese atacată cu recurs.

De vreme ce legiuitorul nu a ataşat niciun efect hotărârii de primă instanţă în materia contenciosului administrativ, este evident că până la rămânerea sa irevocabilă, aceasta nu înglobează puterea de lucru judecat recunoscută, în general, hotărârilor definitive.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1526 din 1 octombrie 2019

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, la data de 2.10.2014, sub nr. x/3/2014, reclamanta SC A. SL a chemat în judecată pe pârâţii B. şi SC C. SRL, solicitând constatarea nulităţii absolute a documentului intitulat tranzacţie judiciară, autentificat sub nr. 745/5.03.2010 de către BNP D., încheiat între SC C. SRL şi B., cu obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile Codului de procedură civilă şi textele legale din materia nulităţii.

2. Prin sentința civilă nr. 7374 din 29 octombrie 2015, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei SC A. SL.

3. Împotriva sentinței civile nr. 7374 din 29 octombrie 2015 pronunţată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a declarat apel reclamanta SC A. SL, care a fost respins de către Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, prin decizia nr. 1909 din 14 noiembrie 2017.

4. Împotriva deciziei nr. 1909 din 14 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă a declarat recurs reclamanta SC A. SL, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care s-a solicitat admiterea acestuia şi casarea deciziei recurate.

În motivarea recursului s-a susținut că instanța de apel a aplicat greşit normele de drept referitoare la puterea lucrului judecat, concluzionând eronat că la momentul încheierii contractului de tranzacție - 5.03.2010 - prezumția de legalitate a H.C.L. nr. 52/2008 nu fusese înlăturată în urma pronunțării sentinței civile nr. 1849 din 15 mai 2009 a Tribunalului București, Secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal din dosarul nr. x/3/2008, prin care s-a constatat nulitatea absolută a actului administrativ enunțat.

Pentru a conchide astfel, instanța de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 377 şi 378 C. proc. civ. din 1865 şi pe cele ale art. 1199 C. civ. din 1864, acte normative incidente prin raportare la momentul încheierii contractului de tranzacţie analizat - 5.03.2010.

Concluzia instanţei de apel în sensul că o hotărâre judecătorească care nu are caracter irevocabil nu are autoritate de lucru judecat şi nu produce efecte juridice este eronată, întrucât şi hotărârea definitivă se bucură de autoritate de lucru judecat relativă, ce durează până la soluţia pronunţată în recurs şi care depinde de această soluţie.

Sentinţa civilă nr. 1849 din 15 mai 2009 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/3/2008, avea caracter definitiv la momentul încheierii tranzacţiei, fiind o hotărâre pronunţată în primă instanţă, fără drept de apel, susceptibilă doar de recurs.

Aşadar, la momentul încheierii tranzacţiei - 5.03.2010 - H.C.L. nr. 52/2008 nu se mai bucura de prezumţia de legalitate, iar raportarea instanţelor de fond la acest act administrativ ca fiind un act valabil este greşită, iar inaplicabilitatea prezumţiei de legalitate demolează întregul eşafodaj logic al soluţiei pronunţate de instanţele de fond.

O altă critică vizează interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 948 C. civ. din 1864 privind condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii civile.

Astfel, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 948 pct. 4 C. proc. civ., instanța de apel a confundat cauza actului civil cu obiectul acestuia. În analiza caracterului licit sau nelicit al cauzei contractului de tranzacție, instanța de apel a argumentat pornind de la analiza caracterului obiectului acestuia.

În hotărârea recurată s-a arătat că pârâtul B. avea posibilitatea de a efectua acte de dispoziție de tipul renunțării la judecată sau la dreptul dedus judecății, drepturi reglementate de art. 246-247 C. proc. civ. din 1865, aplicabil în dosarul nr. x/3/CA/2008, dar și că legea recunoaște posibilitatea părților de a tranzacționa.

În acest sens, instanța de apel a apreciat că prin criticile formulate în ceea ce privește scopul urmărit de părți la încheierea tranzacției - repunerea în ființă a valabilității PUD, reclamanta ar fi înțeles să aducă limitări dreptului intimatului B. de a renunța la dreptul dedus judecății în dosarul Tribunalului București.

Or, dreptul părților de a tranzacționa sau de a renunța la judecată sau la dreptul pretins nu are nicio legătură cu cauza actului juridic, care trebuie să îndeplinească condiția liceității, independent de eventualul caracter licit al obiectului acestuia.

Cauza sau scopul actului juridic reprezintă o condiție de fond, esențială de validitate și generală a actului juridic civil care constă în obiectivul urmărit de părți la încheierea acestuia.

Cauza actului juridic nu trebuie confundată cu obiectul actului juridic. În timp ce obiectul actului juridic arată ce se datorează, cauza arată pentru ce se datorează.

Argumentele instanței de apel referitoare la dreptul lui B. de a renunța la judecată sau la drept în motivarea respingerii motivului de nulitate absolută constând în cauza ilicită a tranzacției sunt eronate pentru că se raportează la obiectul tranzacției, și nu la cauza acesteia.

Motivul determinant al încheierii tranzacției a constat în realizarea unui mecanism pentru repunerea în ființă a H.C.L. nr. 52/2008 care, așa cum a fost demonstrat, la momentul înțelegerii, nu se mai bucura de prezumția de legalitate, ci fusese declarat nul absolut de către o instanță de judecată, a cărei hotărâre definitivă se bucura de autoritate de lucru judecat și producea efecte juridice.

Trecând, însă, peste analiza caracterului licit sau ilicit al scopului mediat urmărit de părți la încheierea tranzacției, ceea ce se desprinde din lecturarea hotărârii instanței de apel este că aceasta, în loc să analizeze caracterul licit sau ilicit al scopului tranzacției, respectiv al momentului determinant, a cauzei impulsive și determinante care a condus la încheierea tranzacției, s-a analizat liceitatea obiectului tranzacției, apreciind că acesta este licit din perspectiva faptului că obligațiile asumate de B. prin tranzacție sunt permise de lege.

Or, aceasta este o problemă de interpretare sau aplicare greșită a normelor de drept material.

Cea de a treia critică vizează interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1706 C. civ.

Sub acest aspect, s-a arătat că, în cauză, dreptul contestat asupra căruia există îndoială în litigiul stins prin efectul tranzacției era reprezentat de dreptul C. SRL de a edifica o construcție pe proprietatea proprie la regimul de înălțime și apropriere de vecinătăți indicat în actul administrativ reclamat ca nelegal.

Însă, asupra acestui drept niciuna dintre părți nu putea dispune întrucât regimul de edificare a construcțiilor este stabilit exclusiv de emitentul Autorizației de Construire și al PUD - ului, iar nu de beneficiarul actului administrativ ori de un alt terț interesat. Deci, actul încheiat nu poate fi apreciat o tranzacție valabilă întrucât tranzacția trebuie să aibă ca obiect un drept îndoielnic, drept asupra căruia părțile să poată dispune.

Așadar, părțile nu puteau dispune în legătură cu valabilitatea PUD-ului, iar din cuprinsul tranzacției se desprinde cu claritate faptul că acestea au urmărit să primească, respectiv să plătească o compensație - art. 2.1 - în schimbul efectului de păstrare a valabilității PUD-ului.

Cum păstrarea valabilității PUD-ului, singurul drept îndoielnic din cuprinsul tranzacției, este un drept care interesează ordinea publică, părțile nu puteau, în mod valabil, tranzacționa în legătură cu acest drept, convenția astfel încheiată fiind nulă absolut pentru lipsa unui obiect licit asupra căruia părțile să poată dispune.

Cea de a patra critică invocată de recurenta-reclamantă vizează eronata interpretare și aplicare greșită a principiului invocării propriei turpitudini din perspectiva inaplicabilității acestuia.

Acest principiu prezintă aplicabilitate exclusiv în materia excepțiilor de la restitutio in integrum, ca efect al constatării nulității actului juridic, așadar în etapa ulterioară intervenirii nulității actului juridic pe aspectul restituirii prestațiilor și niciodată în relație cu constatarea nulității înseși.

O altă critică se referă la interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor Legii nr. 50/1991, respectiv a Legii nr. 350/2001.

Sub acest aspect, s-a arătat că în legislația incidentă în domeniul construcțiilor nicăieri nu este prevăzută posibilitatea intrării în vigoare a PUD-ului emis nelegal, cu atât mai puțin printr-un act de voință al unor persoane particulare.

Cea de a șasea critică se referă la fraudarea legii la încheierea tranzacției, recurenta-reclamantă susținând că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept, înlăturând de plano acest motiv de nulitate cu singura explicație că H.C.L. nr. 52/2008 nu a fost irevocabil anulată.

Instanța de apel era datoare să analizeze scopul actului din perspectiva eludării normelor legale, tranzacția fiind încheiată în scopul eludării prevederilor legale imperative în domeniul edificării construcțiilor, ale Legii nr. 50/1991, OMS nr. 536/1997, OMPLPAT nr. 37/2000 și ale Legii nr. 350/2001.

Tranzacția a avut drept scop asigurarea unei aparențe de legalitate a edificării unei construcții cu încălcarea normelor legale aplicabile și, practic, în absența unor acte legale valabile de autorizare necesar a fi emise de autoritățile publice competente.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă C. SRL prin administrator judiciar E. SPRL a susţinut poziţia reprezentantului legal al societăţii, F., exprimată în faţa instanţelor anterioare, în sensul acordului privind admiterea acţiunii reclamantei A. SL şi exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatul-pârât B., prin întâmpinarea depusă la dosar, a solicitat respingerea recursului reclamantei A. SL şi menţinerea deciziei recurate ca fiind temeinică şi legală.

În combaterea recursului, s-a arătat că instanțele de fond în mod corect au reţinut că reclamanta a invocat propria turpitudine în susţinerea acţiunii şi că motivele de nulitate sunt nelegale şi netemeinice.

Cu privire la primul motiv de recurs vizând prezumția de legalitate a H.C.L. nr. 52/2008 s-a arătat că acesta a fost invocată omisso medio, cu încălcarea art. 489 alin. 2 C. proc. civ.

Totodată, au fost invocate prevederile art. 20 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 în susținerea lipsei puterii lucrului judecat a sentinței civile nr. 1849/2009 a Tribunalului București, fiind nelegală susținerea că această hotărâre a avut autoritate de lucru judecat relativă.

S-a mai arătat că sentința civilă nr. 1849/2009 a Tribunalului București nu a produs niciun efect, deoarece toate efectele sale erau suspendate până la soluționarea recursului, iar la momentul încheierii tranzacției recursul nu era soluționat.

Art. 378 C. proc. civ. din 1865 a fost prezentat în mod trunchiat de către recurenta-reclamantă, deoarece prevede situația unei hotărâri definitive atacate cu contestație în anulare sau revizuire, nu cu recurs.

Motivele de nulitate invocate de către reclamantă pornesc de la premisa falsă că H.C.L. nr. 52/2008 este nulă absolut, potrivit sentinței nr. 1849/2009 a Tribunalului București.

Instanța de apel nu a confundat noțiunile juridice de cauză și obiect atunci când a analizat caracterul licit sau nelicit al cauzei actului juridic.

Intimatul-pârât B. a mai susținut că a acționat cu bună-credință pentru protejarea unui interes legitim, acoperirea daunei aduse imobilului său, astfel că nu poate fi sancționat pentru o pretinsă fraudă la lege și caracterul ilicit sau imoral al reclamantei.

Instanța de apel a făcut o corectă aplicare a principiului invocării propriei turpitudini, constatând că recurenta-reclamantă urmărește restituirea prestațiilor executate silit de către pârâtul B., nu apărarea vreunei atingeri aduse interesului general.

De asemenea, nu poate fi reținut nici motivul de recurs referitor la interesul ocrotit prin PUD, întrucât litigiul de contencios administrativ a avut ca obiect apărarea intereselor legitime ale pârâtului B. de a nu-i fi afectată locuința, și nu apărarea unui interes general.

Renunțarea la judecată s-a făcut în schimbul promisiunii de către C. SRL de a-i transmite pârâtului B. dreptul de proprietate asupra a două apartamente.

Intimatul-pârât B. a mai susținut că nu a solicitat în niciun fel ca pârâta C. SRL să fie obligată să edifice construcția și să îi predea apartamentele, ci a solicitat doar daune-interese convenționale.

În final, s-a arătat că și motivul de recurs referitor la frauda la lege este nelegal, instanța de apel reținând în mod corect că posibilitatea tranzacționării și renunțării la drept este dată de lege și că H.C.L. nr. 52/2008 era în vigoare și producea efecte.

Față de dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și art. 1733 C. civ. din 1864 este neîntemeiată susținerea potrivit căreia tranzacția este nulă deoarece ar fi un act de confirmare a unui act nul absolut.

Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât B., recurenta-reclamantă A. SL a combătut argumentele acestuia, solicitând respingerea apărărilor invocate de acesta.

5. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din 13 noiembrie 2018 a fost analizat raportul întocmit în cauză şi s-a dispus comunicarea acestuia potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea de şedinţă din 2 aprilie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat în cauză, fiind stabilit termen de judecată pentru 17 septembrie 2019, în raport cu dispozițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

6. Examinând recursul prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte l-a respins pentru următoarele considerente:

Un prim motiv al recursului vizează aprecierea greşită a puterii lucrului judecat a sentinţei civile nr. 1849/15.05.2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a constatat nulitatea absolută a Hotărârii de Consiliu Local nr. 52/2008, hotărâre definitivă, conform art. 378 C. proc. civ., căreia legea îi ataşează puterea lucrului judecat. Plecând de la ignorarea valorii jurisdicţionale, în acest proces, a puterii lucrului judecat, instanţa de apel a considerat că la data încheierii tranzacţiei, 05.03.2010, nu fusese înlăturată prezumţia de legalitate a actului administrativ, consolidând valabilitatea acestui act, chiar dacă fusese anulat prin hotărârea tribunalului.

Deşi intimatul B. s-a apărat cu privire la acest motiv, arătând că este invocat omisso medio, astfel că nu poate fi analizat, conform art. 488 alin. (2) C. proc. civ., apărarea nu este fondată, deoarece instanţa de apel s-a raportat la sentinţa civilă nr. 1849/15.05.2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia de contencios administrativ şi fiscal. Instanţa de apel a arătat, însă, că nefiind irevocabilă - deoarece fusese declarat recursul împotriva acesteia - deci, pentru că nu exista autoritate de lucru judecat în sensul ca actul administrativ este nul, nu se justifică motivul de apel care critică împrejurarea că prin încheierea tranzacţiei s-a urmărit repunerea în fiinţă a H.C.L. nr. 52/2008. Astfel, chestiunea de drept a autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1849/15.05.2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia de contencios administrativ şi fiscal a fost analizată de instanţa de apel şi reprezintă un considerent decizoriu al hotărârii, astfel încât acest aspect poate fi criticat în recurs, nefiind un motiv de nelegalitate invocat pentru prima dată în calea extraordinară de atac.

Cu privire la temeinicia acestui motiv, deşi art. 377 alin. (1) pct. 1 coroborat cu art. 378 C. proc. civ. din 1865 la care se raportează calitatea actului de jurisdicţie analizat, recunoaşte hotărârilor definitive atacate cu revizuire ori contestaţie în anulare puterea de lucru judecat până la înlocuirea lor printr-o altă hotărâre, aceste dispoziţii legale nu trebuie desprinse de contextul materiei în care reglementează, cel al executării silite. Aceste dispoziţii legale sunt precedate de art. 376 din acelaşi cod, norme în care se stabileşte că o hotărâre definitivă este executorie şi poate constitui fundamentul declanşării procedurii de executare silită.

Pe când aceste dispoziţii constituie dreptul general cu privire la caracterul executoriu al hotărârii definitive, dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în forma în vigoare la data pronunţării sentinţei civile nr. 1849/15.05.2009, act normativ cu caracter special, stabileau că recursul declarat împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de contencios administrativ, definitivă în primă instanţă, suspendă executarea. Prin prevalenţa normei speciale, rezultă că hotărârii de primă instanţă pronunţate în jurisdicţia specială a contenciosului administrativ, legiuitorul nu îi recunoaște efect în planul executării anterior rămânerii irevocabile.

În alte cuvinte, părţile nu se puteau prevala la data tranzacţiei lor, 05.03.2010, de împrejurarea că H.C.L. nr. 22/2010 era scoasă din circuitul civil ori administrativ, fiind nulă, deoarece sentinţa prin care se declarase nulitatea actului administrativ fusese atacată cu recurs, deci efectele sale nu se produceau.

De aceea instanţa de apel s-a raportat la împrejurarea că hotărârea evocată de apelant nu devenise irevocabilă, subliniind corect că, la data tranzacţiei, hotărârea consiliului local îşi producea încă efectele şi opera încă prezumţia de legalitate a actului administrativ.

De vreme ce legiuitorul nu a ataşat niciun efect hotărârii de primă instanţă în materia contenciosului administrativ care a fost recurată, este evident că până la rămânerea sa irevocabilă, aceasta nu înglobează puterea de lucru judecat recunoscută, în general hotărârilor definitive.

Pentru aceste motive, primul motiv de recurs este considerat nefondat şi va fi înlăturat.

Într-un al doilea motiv de recurs, reclamanta a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 948 C. civ. din 1864, confundând cauza actului juridic civil cu obiectul acestuia. Astfel, în analiza caracterului nelicit al cauzei contractului de tranzacţie, instanţa de apel a analizat, de fapt, obiectul acesteia. Recurentul a argumentat că instanța de apel, arătând că părţile manifestă disponibilitate asupra procesului prin renunţări ori tranzacţii, s-a îndepărtat de la teza apelantului, care a subliniat că intimatul B. urmărea repunerea în fiinţă a unui PUD nevalabil, şi a argumentat respingerea apelului confundând cauza cu obiectul contractului de tranzacţie. Or cauza actului atacat a fost ilicită, deoarece motivul determinant al încheierii tranzacţiei a constat în realizarea unui mecanism pentru repunerea în fiinţă a H.C.L. nr. 52/2008, care, la data tranzacţiei reprezenta un act nul, pe baza unei hotărâri care avea putere de lucru judecat. A mai arătat recurentul că acest lucru se integrează caracterului ilicit al cauzei, deoarece nu este în resortul particularilor să tranzacţioneze, direct ori indirect, asupra unor atribute care ţin de domeniul puterii publice.

Cu privire la cauza ilicită, instanţa de apel a reţinut că părţile au dreptul de a dispune asupra drepturilor lor civile puse în judecată, că pot renunţa la proces ori pot încheia tranzacţii. Dincolo de acest aspect, la încheierea tranzacţiei, scopul urmărit de pârâtul persoană fizică a fost acela de a permite ridicarea unei construcții pentru edificarea căreia fuseseră emise acte administrative cu ignorarea unor reguli de vecinătate şi urbanism care îi vătămau interesele directe ca proprietar al imobilului alăturat. A mai reţinut instanţa că la data încheierii contestatei tranzacţii, beneficiarul proiectului, Societatea C., a avut în vedere aceleaşi interese, de aceea, în măsura în care cauza contractului a avut caracter ilicit, cocontractantul s-a plasat în aceiaşi ilicitate.

Înalta Curte înlătură argumentele referitoare la autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti prin care actul administrativ a fost anulat, pentru considerentele deja exprimate, care nu vor mai fi repetate. De asemenea, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul a prezentat semnificaţia juridică a noţiunii de cauză a actului juridic civil, fără a caracteriza eroarea de judecată a instanţei de apel.

Limitându-se a arăta că în apel s-a creat o confuzie între cauza şi obiectul actului juridic, recurentul nu a evidenţiat de ce considerentele prezentate de curtea de apel referitoare la scopul contractului de tranzacţie reprezintă, de fapt, analiza exclusivă a obiectului, iar nu şi a cauzei acestui contract.

În mod corect instanţa de apel, analizând cauza actului juridic, s-a raportat la scopul urmărit de parte, intimatul B., la încheierea tranzacţiei, arătând, pe de-o parte, că în procesul civil reclamantul are un drept de a dispune asupra pornirii sau încheierii procesului judiciar şi că acesta a acţionat exclusiv în limitele dreptului protejat prin acţiunea judiciară, acela de a conserva caracteristicile urbane ale propriului său bun.

Cauza contractului de tranzacţie este, conform art. 1704 C. civ., terminarea unui proces început sau preîntâmpinarea unui proces care se poate naşte. Aşadar, scopul contractului se îndreaptă spre încetarea conflictului litigios, din acest punct de vedere cauza contractului de tranzacţie neputând fi considerată ilicită, de vreme ce este, ca atare, reglementată în lege. Deşi nu detaliază în mod precis, totuşi, prin dezvoltarea motivului de recurs, reclamanta susţine caracterul ilicit al tranzacţiei arătând, în esenţă, că s-a intenţionat fraudarea legii prin tranzacţionarea, de fapt, asupra legalităţii H.C.L. nr. 52/2008, care exceda dreptului legitim recunoscut particularilor.

De aceea a fost necesară în apel o abordare a obiectului tranzacţiei, arătându-se că dreptul asupra căruia intimatul B. a tranzacţionat a fost acela de a înlătura vătămarea proprie produsă prin posibila ridicare a unei construcţii care i-ar fi afectat în mod direct proprietatea, edificare care era mijlocită prin adoptarea H.C.L. nr. 52/2008 de aprobare a PUD în zona respectivă cu ignorarea unor reguli de urbanism. Acest drept se configurează ca drept subiectiv civil, al cărui titular era o persoană fizică, drept asupra căruia titularul putea tranzacţiona, chiar dacă efectul acestei tranzacţionări s-a repercutat în planul procesului de contencios administrativ în sensul stingerii litigiului.

Din acest punct de vedere nu se poate considera că părţile au tranzacţionat, nici cel puţin implicit, asupra valabilităţii actului administrativ şi nu se poate identifica, aşadar, o fraudare a legii prin depăşirea limitelor obiectului licit al tranzacţiei, considerentele instanţei de apel fiind în acelaşi sens.

De aceea, şi acest motiv de recurs este nefondat şi va fi înlăturat.

Acelaşi este răspunsul instanţei de recurs şi la ultimul motiv al recursului, în ordinea dezvoltării lor în memoriul de recurs, care a dedus explicit controlului de legalitate greşita aplicare a legii prin înlăturarea de plano a motivului de nulitate reprezentat de fraudarea legii la încheierea tranzacţiei. Frauda la lege, în sine, se repercutează tot asupra liceităţii cauzei contractului, iar considerentele dezvoltate mai sus constituie un deplin răspuns şi pentru această critică.

Cauza tranzacţiei s-a circumstanţiat la interesul părţilor de a soluţiona amiabil o dispută litigioasă, fiind indiferent dacă litigiul era dedus spre judecată instanţei de contencios administrativ. Părţile nu au tranzacţionat asupra nulităţii actului administrativ şi nu au asumat drepturi sau obligaţii care intră în domeniul competenţelor de drept public ale autorităţii administrativ-teritoriale, concluzie care se fundamentează pe circumstanţierea obiectului contractului de tranzacţie, astfel cum acesta este detaliat în preambulul actului şi în art. 2. Intimatul a renunţat la judecata unui litigiu în care, deşi s-a pus în dezbatere legalitatea H.C.L. nr. 52/2008 pentru aprobarea PUD pentru terenul situat în Bucureşti, str. X nr. 39, îşi valorifica atributele dreptului de proprietate asupra propriului imobil, pe când C. SRL a consimţit la cedarea a 2 unităţi locative din construcţia pe care urma să o edifice. Această tranzacţie nu a impus autorităţii publice menţinerea unui act administrativ şi nu a paralizat în mod general demersurile legale de contestare a actului; încetarea procesului prin actul de renunţare al părţii nu a avut altă semnificaţie decât împrejurarea că, economic, autorul acţiunii formulate în faţa jurisdicţiei de contencios administrativ îşi realizase interesul urmărit prin acţiune.

Aceeaşi este şi situaţia celui de-al treilea motiv de casare, prin care recurenta a criticat greşita aplicare a dipoziţiilor art. 1706 C. civ., susţinând că s-a apreciat greşit în apel că obiectul tranzacţiei analizate este unul licit. Recurenta a arătat că dreptul tranzacţionat are, după natura contractului de tranzacţie, un caracter îndoielnic, în speţă, acesta fiind dreptul C. SRL de a ridica o construcţie în anumiţi parametri. Or, a susţinut reclamanta, asupra acestui drept niciuna dintre părţi nu putea dispune, regimul de edificare a unei construcţii fiind stabilit numai de emitentul unei autorizaţii de construire emise de autoritatea publică competentă. Aşadar, obiectul tranzacţiei nu era licit, deoarece nu făcea parte din categoria celor pentru care părţile puteau tranzacţiona civil.

Fără a relua considerentele anterior exprimate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că potrivit art. 1706 C. civ., „tranzacţie pot face numai acei care pot dispune de obiectul cuprins în ea”. Reamintind doar că obiectul tranzacţiei este reprezentat de concesiile pe care părţile şi le fac reciproc în vederea încheierii sau preîntâmpinării unui litigiu. În contractul de tranzacţie încheiat, renunţarea intimatului la dreptul la acţiunea demarată în faţa instanţei de contencios administrativ a avut drept contraprestaţie procurarea unui folos patrimonial la care se obliga intimata C. SRL, constând în predarea a două unităţi locative din ansamblul pe care aceasta urma să îl edifice pe terenul învecinat cu terenul intimatului, iar prin nicio clauză părţile nu hotărau valabilitatea actului administrativ.

Aceste drepturi, privite ca parte a obiectului tranzacţiei, se află în comerţ şi pot face obiectul contractelor civile, în temeiul art. 963 C. civ., deci obiectul contractului este licit, câtă vreme nu există nicio dispoziţie legală de inalienabilitate ori vreo incapacitate legală a subiectelor de drept de a dispune de acestea.

Nu face parte din obiectul tranzacţiei dreptul C. de a construi, drept pe care aceasta l-a obţinut în baza unor acte cu caracter administrativ, chiar dacă, prin concesiile pe care părţile şi le-au făcut conform obiectului tranzacţiei, litigiul care punea în discuţie legalitatea actelor administrative necesare construirii s-a stins.

Următorul motiv de recurs vizează aplicarea greşită a principiului de drept nemo auditur propriam turpitudine allegans. S-a arătat că instanţa de apel nu putea cenzura efectul nulităţii actului juridic determinat de obiectul şi cauza ilicite, reţinând culpa concurentă a tuturor părţilor actului şi că, procedând astfel, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 1238 alin. (2) C. civ., potrivit căruia „cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască”. Nulitatea absolută ocroteşte un interes general, de aceea cele reţinute de instanţa de apel au ca fundament greşita aplicare a legii.

Deşi este adevărat că instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei pronunţate că reclamanta afirmă implicit caracterul ilicit al propriei conduite atâta vreme cât, însăşi, ca asociat al pârâtei C. SRL, a consimţit la încheierea tranzacţiei contestate, aceste aprecieri nu au avut decât un caracter circumstanţial şi nu au reprezentat fundamentul hotărârii pronunţate.

În mod decisiv, instanţa de apel a întemeiat soluţia pronunţată pe baza constatărilor prin care s-au înlăturat toate celelalte motive de apel, constatări prin care motivele de nulitate fundamentate pe caracterul ilicit şi imoral al cauzei şi obiectului tranzacţiei au fost apreciate ca neîntemeiate.

Prin urmare, recurentul critică aspecte cu caracter nerelevant care nu pot fi reţinute ca fiind greşeli de judecată în apel, acest motiv de recurs urmând să fie înlăturat.

În fine, recurenta a criticat aplicarea greşită a prevederilor Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, respectiv ale Legii nr. 350/2002 privind amenajarea teritoriului. Recurenta a subliniat că un plan urbanistic de detaliu nu reprezintă un document de tip privat, ci vizează un interes public. De aceea, în acord cu doctrina şi jurisprudența în materie, în domeniul contenciosului administrativ nulităţile nu suportă clasificare, deoarece întotdeauna încălcarea legii corespunde încălcării unui interes general. Aşadar, în acest domeniu toate nulităţile au regim absolut şi legislaţia din domeniu nu prevede posibilitatea intrării în legalitate a unui act afectat de nulitate, cu atât mai mult prin învoirea unor particulari.

Pentru a răspunde acestui motiv, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată, în primul rând, că prin niciun considerent propriu deciziei de apel nu se identifică aplicarea directă în cauză a actelor normative evocate de recurentă.

În măsura în care recurenta a considerat că încălcarea este implicită, deoarece instanţa de apel a confirmat, prin menţinerea tranzacţiei, un act administrativ lovit de nulitate absolută, Curtea arată că partea a ignorat distincțiile legate de obiectul şi cauza contractului de tranzacție în raport cu obiectul şi cauza litigiului stins prin renunţare, care au fost explicate de instanţa de apel şi reverificate în recurs, potrivit considerentelor de mai sus.

Întrucât considerentele prezentate reprezintă deja un răspuns şi asupra acestei critici de nelegalitate, ele reprezintă deopotrivă temeiul înlăturării motivului de recurs.

Pe cale de consecinţă, găsind toate motivele de recurs neîntemeiate, recursul fundamentat de parte pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost respins.