Verbal declaration of cassation appeal against rejection of auxiliary intervention deemed ineffective due to mandatory written form requirement

Cerere de intervenţie accesorie respinsă ca inadmisibilă. Declarare verbală a recursului. Condiţii şi efecte din perspectiva dispoziţiilor art. 148 alin. (1) din Codul de procedură civilă

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Părţile

Index alfabetic: intervenţie accesorie

inadmisibilitate

declarare verbală a recursului

C. proc. civ., art. 64 alin. (4), art. 181 alin. (1) pct. 2, art. 148 alin. (1), (4),

art. 486 alin. (1), art. 490 alin. (1)

Potrivit art. 148 alin. (1) C.proc.civ., „orice cerere adresată instanţelor judecătoreşti trebuie să fie formulată în scris (…)”.

Excepţia de la această regulă, instituită de art. 148 alin. (4) C.proc.civ., prevede că „în cazurile anume prevăzute de lege, cererile făcute în şedinţă, la orice instanţă, se pot formula şi oral, făcându-se menţiune despre aceasta în încheiere.”

Ipoteza atacării dispoziţiilor de respingere a cererilor de intervenţie nu se regăseşte printre cele în care legea îngăduie, în mod expres, formularea orală a cererilor, astfel încât cazul de excepţie nu este incident în această situaţie.

Împrejurarea că instanţa de apel a dat eficienţă declaraţiei orale de recurs, procedând la suspendarea judecăţii apelului în condiţiile art. 64 alin. (4) C.proc.civ., nu acoperă nerespectarea de către recurent a cerinţei imperative impuse de art. 148 alin. (1) C.proc.civ.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1472 din 25 septembrie 2019

Notă : În prezenta decizie au fost avute în vedere dispoziţiile din Codul de procedură civilă în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018.

Pe parcursul judecării apelului declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 1719/28.02.2018 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, B. a formulat o cerere de intervenţie în interesul apelantului.

Prin încheierea din 13.06.2019, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins cererea de intervenţie accesorie, reţinând că nu este admisibilă în principiu şi, luând act că apărătorul intervenientului accesoriu a declarat verbal că înţelege să atace cu recurs această dispoziţie, a suspendat judecata apelului până la soluţionarea căii de atac, în temeiul art. 64 alin. (4) C.proc.civ.

Ulterior, la 04.07.2019, B. a expediat prin poştă Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale memoriul său de recurs formulat împotriva încheierii din 13.06.2019.

În motivarea recursului, a arătat că soluţia pronunţată de instanţa de apel cu privire la cererea de intervenţie accesorie este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material şi nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi nici cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor, aşa cum impune art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ.

Recurentul a evocat jurisprudenţa instanţei supreme şi a susţinut că analiza considerentelor încheierii atacate relevă că motivarea curţii de apel este abstractă, teoretică, fără a fi analizată nici situaţia de fapt expusă, nici natura juridică a cererii sale de intervenţie.

În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că în mod eronat a reţinut instanţa de apel că nu are un interes legitim în a interveni în proces.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

Astăzi, în şedinţă publică, în temeiul art. 64 alin. (4), cu aplicarea art. 148 alin. (1) şi (4) C.proc.civ., Înalta Curte a invocat din oficiu excepţia tardivităţii recursului, asupra căreia reţine următoarele:

B. a promovat recurs împotriva dispoziţiei de respingere a cererii sale de intervenţie accesorie, adoptată prin încheierea din 13.06.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Potrivit dispoziţiilor art. 64 alin. (4) C.proc.civ., în forma în vigoare la data iniţierii procesului (aplicabile conform art. 24 C.proc.civ.), „încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie poate fi atacată în termen de 5 zile, care curge de la pronunţare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea lipsă. Calea de atac este numai apelul, dacă încheierea a fost dată în prima instanţă, respectiv numai recursul la instanţa ierarhic superioară, în cazul în care încheierea a fost pronunţată în apel. (…) Judecarea cererii principale se suspendă până la soluţionarea căii de atac exercitate împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie.”

Din interpretarea textului de lege sus-menţionat rezultă că în ipoteza în care încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie a fost pronunţată în apel, aceasta poate fi atacată cu recurs la instanţa superioară, iar termenul de 5 zile reglementat de lege pentru declararea recursului curge de la pronunţare pentru partea prezentă şi de la comunicare, pentru partea lipsă.

Analiza actelor dosarului relevă că intervenientul B. a fost prezent, prin avocat, la termenul la care s-a pronunţat încheierea atacată.

Aşa fiind, potrivit art. art. 64 alin. (4) C.proc.civ., în speţă, termenul de recurs de 5 zile curge de la data pronunţării încheierii prin care a fost respinsă cererea de intervenţie accesorie.

Potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ., „când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlineşte”.

Cum încheierea atacată a fost pronunţată la 13.06.2019, aplicarea textelor de lege citate mai sus relevă că termenul de 5 zile pentru declararea recursului s-a împlinit la 19.06.2019.

Recurentul a declarat verbal calea de atac în şedinţa publică de la data de 13.06.2019, în faţa curţii de apel şi a depus memoriul de recurs, în scris, la data de 04.07.2019.

Înalta Curte reţine că declararea verbală a recursului nu produce efecte juridice în speţă, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 148 alin. (1) C.proc.civ., „orice cerere adresată instanţelor judecătoreşti trebuie să fie formulată în scris (…)”.

Excepţia de la această regulă, instituită de art. 148 alin. (4) C.proc.civ., prevede că „în cazurile anume prevăzute de lege, cererile făcute în şedinţă, la orice instanţă, se pot formula şi oral, făcându-se menţiune despre aceasta în încheiere.”

În speţă, cazul de excepţie nu este incident, de vreme ce ipoteza atacării dispoziţiilor de respingere a cererilor de intervenţie nu se regăseşte printre cele în care legea îngăduie, în mod expres, formularea orală a cererilor. Mai mult, din interpretarea art. 486 alin. (1) C.proc.civ., care reglementează conţinutul cererii de recurs, şi a art. 490 alin. (1) C.proc.civ., care impune obligaţia depunerii cererii de recurs la instanţa a cărei hotărâre se atacă, rezultă că aceasta trebuie să fie formulată în scris.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că singurul act de procedură care produce efectul juridic al declarării valabile a căii de atac rămâne cel din 04.07.2019, care, având în vedere cele reţinute mai sus, se situează în afara termenului legal.

Împrejurarea că instanţa de apel a dat eficienţă declaraţiei orale de recurs, procedând la suspendarea judecăţii apelului în condiţiile art. 64 alin. (4) C.proc.civ., nu acoperă nerespectarea de către recurent a cerinţei imperative impuse de art. 148 alin. (1) C.proc.civ.

În considerarea argumentelor expuse, văzând dispoziţiile art. 185 alin. (1) C.proc.civ., potrivit cărora nerespectarea termenului stabilit pentru exercitarea unui act procedural atrage decăderea, Înalta Curte, dând eficienţă dispoziţiilor textelor de lege evocate mai sus, în baza art. 64 alin. (4) C.proc.civ., a respins ca tardiv recursul.