Tacit recognition of debt via partial payment and unauthorized exercise of insolvency practitioner activities by an individual

A. Acţiune în pretenţii. Plată parţială a datoriei. Efecte din perspectiva dispoziţiilor art. 2538 din Codul civil

B. Exercitarea activităţii specifice unui practician în insolvenţă de către o persoană fizică autorizată. Inadmisibilitate din perspectiva dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 86/2006

Cuprins pe materii: Drept comercial. Prescripţia extinctivă

Index alfabetic: acţiune în pretenţii

plată parţială

întreruperea prescripţiei

persoană fizică independentă

practician în insolvenţă

C. proc. civ., art. 9 alin. (2)

C. civ., art. 1178, art. 1182, art. 1186, art. 2537, art. 2538 alin. (1)-(2)

O.U.G. nr. 86/2006, art. 4 alin. (1)

A. Una din cauzele de întrerupere a cursului prescripției reglementate prin art. 2537 C. civ. este recunoașterea, în orice mod, a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția. În legătură cu recunoașterea dreptului, art. 2538 alin. (1) C. civ. evidențiază că aceasta se poate face unilateral sau convențional și poate fi expresă sau tacită.

Potrivit art. 2538 alin. (2) C. civ., recunoașterea este tacită atunci când rezultă fără echivoc din manifestări care să ateste existența dreptului celui împotriva căruia curge prescripția, textul de lege indicând ca acte de recunoaștere tacită plata parțială a datoriei, achitarea în tot sau în parte a dobânzilor sau penalităților și altele asemenea.

Prin urmare, plata parțială reprezintă o manifestare de voință, care, în accepțiunea art. 2538 alin. (2) C. civ., atestă fără echivoc recunoașterea dreptului creditorului obligației de plată în cadrul raportului juridic încheiat de părți, neavând valenţele unei prezumţii simple câtă vreme are ca efect întreruperea cursului prescripţiei.

B. Activitatea de practician în insolvență se poate exercita doar în condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 86/2006, respectiv în cabinete individuale, societăţi profesionale cu răspundere limitată (SPRL) şi întreprinderi unipersonale cu răspundere limitată sau practicianul în insolvenţă poate avea calitatea de colaborator ori angajat al uneia dintre formele de exercitare a profesiei.

Persoana fizică autorizată nu se confundă cu entitățile constituite și organizate în formele prevăzute de art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 86/2006, iar activitatea sa nu poate să coincidă cu activitatea specifică practicianului în insolvență, limitată la procedurile de insolvență și la atribuțiile conferite de lege sau de judecătorul sindic în cadrul acestei proceduri speciale administratorului/lichidatorului judiciar, practician în insolvență.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2041 din 12 noiembrie 2019

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, la data de 27 septembrie 2016 sub nr. x/3/2016, reclamanta P.F.I. „A.”, în contradictoriu cu pârâta B. SRL, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 219.708 lei, reprezentând rest de plată rămas neachitat, aferent facturii fiscale nr. 40 din 13 martie 2015, la care urmează a se adăuga dobânda legală penalizatoare calculată de la data scadenţei şi până la data plăţii efective.

La data de 30 decembrie 2016 pârâta S.C. B. S.R.L. a depus cerere reconvenţională prin care a solicitat: 1. să se constate nulitatea absolută a Contractului nr. 3 din 5 septembrie 2014 încheiat între B. (reclamantă reconvenţională) şi pârâta reconvenţională persoană fizică independentă A., pentru lipsa obiectului şi lipsa cauzei juridice; 2. să se dispună, pe cale de consecinţă, repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului nr. 3/05.09.2014, prin obligarea pârâtei reconvenţionale persoană fizică independentă A. la restituirea sumei în cuantum de 257.558 lei plus TVA achitate de S.C. B. S.R.L în temeiul contractului nul.

Prin sentinţa nr. 2075/2017 din 25 mai 2017, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta-pârâtă Persoană Fizică Independentă „A.” şi a obligat pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L la plata sumei de 219.708 lei, reprezentând rest factură nr. 40/13.03.2015, la care se adaugă dobânda penalizatoare în cuantum de 33.082,75 lei la momentul formulării acţiunii (27.09.2016), urmând a fi acordată în continuare de la 28.09.2016 la momentul achitării debitului principal şi a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională.

Împotriva sentinţei primei instanţe, la data de 26 iulie 2017, a declarat apel pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L., apelul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 19.09.2017.

Prin decizia civilă nr. 310 din 9 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă-reclamantă B. SRL (actuala C. SRL), în contradictoriu cu intimata-reclamantă-pârâtă P.F.I. A. împotriva sentinţei civile nr. 2075/25.05.2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2016.

La 7 mai 2018, pârâta-reclamantă S.C. C. S.R.L. (fosta B. S.R.L.) a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 310 din 9 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi a încheierii de şedinţă din 15.12.2017, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel, precum şi obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat şi taxa judiciară de timbru.

Prin cererea de recurs, recurenta a arătat că hotărârea este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat dreptul la apărare prin respingerea, în mod greşit, a probei cu interogatoriul intimatei-reclamante P.F.I. A. prin încheierea de şedinţă din 15.12.2017, cu motivarea că înscrisurile depuse la dosarul cauzei sunt apte să ducă la soluţionarea pricinii. A invocat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 22 alin. (2) din acelaşi cod.

Consideră că mărturisirea obţinută prin intermediul interogatoriului era aptă să edifice instanţa asupra modalităţii de derulare a pretinselor relaţii contractuale.

Deşi la dosarul cauzei nu există absolut nicio dovadă de prestare a serviciilor de către intimatul-reclamant, instanţa de apel nu a considerat de cuviinţă să lămurească tipul de servicii pretins prestate de intimată în favoarea recurentei, ceea ce a condus la reţinerea unei situaţii de fapt eronate, situaţie care impune casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea administrării probei cu interogatoriul intimatului.

O altă critică se referă la faptul că instanţa de apel a omis să analizeze toate motivele de apel, nepronunţându-se în niciun fel asupra argumentelor recurentei referitoare la lipsa unui „acord de asociere în participaţiune”, act care a reprezentat premisa raţionamentului primei instanţe care a condus la soluţia cuprinsă în sentinţa apelată.

Susţine că instanţa de apel avea obligaţia de a se pronunţa asupra motivului de apel referitor la schimbarea greşită a naturii actului juridic dedus judecăţii, deoarece instanţa de fond a încălcat principiul disponibilităţii, depăşind limitele învestirii, fapt ce impunea anularea hotărârii de prima instanţă. Singura modalitate de remediere a greşelilor instanţei de fond cu privire la acest aspect era aceea de trimitere a cauzei spre rejudecare, astfel cum recurenta a solicitat prin intermediul cererii de apel, în vederea corectei stabiliri a raporturilor juridice dintre părţi.

Consideră că „aserţiunile greşite ale primei instanţe cu privire la natura actului juridic dedus judecăţii nu pot fi corectate prin schimbarea motivării hotărârii de către instanţa de control judiciar, ci în cauză era necesar sa se stabilească în ce măsură instanţa de fond a încălcat limitele învestirii și, în consecinţă, trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea stabilirii corecte a raporturilor juridice dintre părţi, pentru a nu lipsi părţile de un grad de jurisdicţie”.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta apreciază că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât, deşi instanţa reţine că existenţa contractului ar reieşi din corespondenţa purtată între părţi şi din plata preţului unor servicii, totuşi admite faptul că nu există niciun element care să demonstreze dacă oferta de a contracta a fost acceptată sau nu.

Contrar susţinerilor instanţei de apel, pe baza unor dovezi indirecte nu poate determina reunirea acordului de voinţă al părţilor, pentru că atât oferta, cât şi acceptarea trebuiau să fie clare cu privire la servicii şi preţ.

În condiţiile în care art. 1.182 C. civ. impune în mod clar „acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta” în vederea încheierii valabile a contractului, realizarea acordului de voinţă nu poate fi stabilită pe baza unor dovezi indirecte, instanţa admiţând, practic, că nu se poate determina dacă oferta s-a întâlnit cu acceptarea.

Recurenta a invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a considerat, în mod greşit, că plata facturilor demonstrează preexistenţa unui contract. Astfel, instanţa de apel a considerat, în acord cu cele reţinute la fond, că semnarea facturilor fără nici o rezervă şi fără o menţiune care să arate că ar fi vorba de un avans ar reprezenta o recunoaştere scrisă a creanţei constând în preţul serviciilor.

Or, dispoziţiile art. 2538 alin. (2) teza a II-a C. civ. consacră plata parţială ca fiind un act de recunoaştere tacită, nu expresă a datoriei.

Recurenta susţine că instanţa de apel nu a analizat în niciun fel susţinerile sale potrivit cărora din modalitatea de reglementare a art. 2538 alin. 2 teza a II-a C. civ. legiuitorul a dorit să instituie o prezumţie simplă în beneficiul creditorului, iar nu una absolută, ignorând astfel complet faptul că nu există nicio dovadă a prestării serviciilor de către intimatul-reclamant, rezumându-se la a susţine că „din această recunoaştere pură şi simplă decurge şi prezumţia executării serviciilor de către reclamant.”

Instanţa de apel nu a analizat dacă într-adevăr există faptul vecin şi conex pe care se sprijină prezumţia, ignorând argumentele recurentei care demonstrau că în dosar nu există rapoarte de lucrări, situaţii şi niciun document justificativ al activităţilor/serviciilor prestate de P.F.I. A.

În ceea ce priveşte obiectul contractului, instanţa a concluzionat, în mod greşit, că: „dacă plăţile reprezintă preţul unor servicii, atunci plăţile au un fundament contractual pentru că preţul unor servicii înseamnă preexistenţa unei convenţii de prestare a serviciilor în schimbul preţului.”

În realitate, arată că plata facturilor s-a efectuat în considerarea faptului că P.F.I. A. va executa servicii în legătură cu obiectul celor două contracte de consultanţă încheiate de B. cu D., fără să existe, contrar susţinerilor instanţei, o convenţie de prestare a serviciilor, din moment ce obiectul contractului nu fusese determinat, neexistând o întâlnire a ofertei cu acceptarea.

Arată că plata serviciilor nu avea niciun fundament contractual, întrucât părţile nu conveniseră asupra elementelor esenţiale pe care urma să le conţină viitorul contract.

Consideră că instanţa de apel a ignorat complet faptul că nu exista un acord de voinţe neechivoc al părţilor asupra elementelor contractului, aşa cum prevede art. 1182 C. civ., nefiind delimitate în niciun fel elementele esenţiale ale acestuia.

Instanţa de apel a considerat, în mod greşit, că reunirea acordului de voinţe reiese din plata facturilor de către B., în condiţiile în care ofertei îi lipseau elementele esenţiale pentru a putea determina angajarea valabilă a cocontractantului, iar, pe de altă parte, nu rezultă din niciun act concludent al acestuia acceptarea ofertei.

Instanţa de apel a considerat, în mod greşit, că obiectul contractului încheiat între B. şi P.F.I. A. ar fi fost determinat şi identic cu cel al contractului încheiat de B. cu D.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, nu se poate vorbi de un contract cât timp propunerea transmisă în 20.09.2014 intimatului-reclamant PFI A. nu cuprindea elementele esenţiale pentru realizarea acordului de voinţă, mesajul din 20.09.2014 putând fi asimilat, cel mult, unei oferte de a contracta, întrucât conţinea doar elemente referitoare la relaţia contractuală dintre recurentă şi clienţii acesteia.

Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a apreciat, în mod greşit, că argumentele pârâtei se subsumează motivului de nulitate pentru lipsa obiectului, fiind invocată, în opinia instanţei de apel, doar inexistenţa obiectului contractului.

Însă, cât timp părţile nu au convenit asupra elementelor esenţiale ale contractului, nici obiectul obligaţiei debitorului nu poate fi stabilit, iar indicarea generică de către intimat a obiectului contractului încheiat de B. cu D. nu este suficientă pentru a stabili că obiectul contractului încheiat de B. cu acesta ar fi determinat/determinabil, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dovadă de prestare a serviciilor.

Recurenta mai susţine şi faptul că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile legale privitoare la cauza juridică a contractului. Astfel, arată că nulitatea contractului încheiat de recurentă cu P.F.I. A. pentru lipsa cauzei a fost invocată de recurentă în considerarea faptului că acesta nu era autorizat de UNPIR să desfăşoare activităţi specifice profesiei de practician în insolvenţă şi oricum nu ar fi putut să fie autorizat să desfăşoare astfel de activităţi în două entităţi diferite (E. SPRL şi PFI A.).

Ţinând cont de faptul că P.F.I. A. a susţinut că a prestat servicii de practician în insolvenţă, recurenta a invocat nulitatea contractului în temeiul art. 207 alin. 2 C. civ., arătând ca recunoaşterea potrivit căreia ar fi prestat în beneficiul clienţilor recurentei activităţi de practician în insolvenţă este chiar o recunoaştere a lipsei de cauză a contractului.

În decizia recurată, instanţa face distincţie între cauza imediată (proxima) şi cauza mediată (remota) a contractului, concluzionând că lipsa cauzei mediate (realizarea scopului - obţinerea preţului pentru ridicarea garanţiilor D.) este extrem de improbabilă, iar argumentele invocate de recurentă s-ar circumscrie mai degrabă unei analize de utilitate economică a contractului, insuficientă pentru stabilirea cauzei mediate.

Consideră că lipsa cauzei derivă din limitările legale prescrise de legea specială ce guvernează activitatea practicienilor în insolvenţă (PFI A. nu putea desfăşura activităţi de practician în insolvenţă, pentru că nu era autorizat şi nici nu putea fi autorizat de UNPIR în acest sens); contractul dintre B. şi D. nu viza activităţi de practician in insolvenţă, ci activităţi de consultanţă; D. nu erau în insolvenţă, deci subcontractarea de către B. a PFI A. pentru activităţi de practician în insolvenţă nu avea cauză juridică.

Contrar susţinerilor instanţei de apel, nu numai cauza mediată lipseşte, ci şi causa remota, lipsind în totalitate motivul determinant constând în prefigurarea mentală a contraprestaţiei unui practician în insolvenţă pentru realizarea unor activităţi de consultanţă.

Or, cauza proxima nu constă în niciun caz doar în obţinerea serviciilor la care s-a obligat reclamantul-prestator, ci la obţinerea unor servicii specializate în vederea realizării obiectului unui contract de consultanţă, nicidecum ale unui practician în insolvenţă, cu atât mai mult cu cât societăţile D. nu erau în insolvenţă, iar dacă ar fi avut nevoie de servicii specializate în acest domeniu ar fi apelat direct la intimata-reclamantă.

Nu pot fi reţinute argumentele instanţei de apel potrivit cărora este de neconceput pentru o persoană raţională să plătească preţul unor servicii fără să existe vreun imbold de a contracta în ceea ce o priveşte, întrucât scopul contractului nu a fost simpla obţinere a unor servicii, ci a serviciilor specializate necesare în vederea realizării obiectului contractului încheiat de B. cu D.

Totodată, prin decizia recurată, instanţa de apel nu a observat că recurenta a invocat atât nelegalitatea tipului de servicii prestate, cât şi faptul ca PFI nu este o formă de exercitare a profesiei de practician în insolvenţă, iar asemenea activităţi nu se pot desfăşura în afara unei forme de exercitare a profesiei.

Prin hotărârea recurată, instanţa a considerat greşit că, întrucât activităţile desfăşurate de un practician în insolvenţă sunt diverse, putând implica şi analize economice sau juridice, intimata ar fi putut să desfăşoare şi activităţi specifice unui practician în insolvenţă, neexistând o nelegalitate a serviciilor asumate. S-a ignorat faptul că apelantul a recunoscut, pe de o parte, că a prestat activităţi specifice unui practician în insolvenţă, iar, pe de altă parte, faptul că acesta nu putea să desfăşoare astfel de activităţi prin intermediul PFI.

Instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile O.U.G. nr. 86/2006, serviciile prestate de PFI A. sunt ilicite şi lipsite de cauză, întrucât activităţile specifice unui practician în insolvenţă nu pot fi exercitate prin alte forme de exercitare a profesiei decât cele prevăzute în O.U.G. nr. 86/2006.

Recurenta-pârâtă a menţionat că nu este de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situaţia în care se va constata că este admisibil.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante P.F.I. A. la 8 iunie 2018.

Intimata-reclamantă P.F.I. A. a depus întâmpinare la 9 iulie 2018, cu respectarea termenului legal, prin care, în principal, a invocat inadmisibilitatea recursului raportat la Decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata-reclamantă a menţionat în cuprinsul întâmpinării că este de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situaţia în care se va constata că este admisibil.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 16 iulie 2018.

Recurenta nu a depus răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea din 24 septembrie 2019 s-a respins excepţia inadmisibilităţii recursului şi s-a admis în principiu recursul.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Primul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează situaţia în care, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Recurenta-reclamantă a invocat încălcarea dreptului la apărare, prin respingerea probei cu interogatoriul intimatului-reclamant PFI A., prin încheierea din 15.12.2012.

Recurenta-pârâtă a susținut că, în mod greşit, a fost respinsă proba cu interogatoriul intimatului, cu toate că mărturisirea obţinută prin intermediul interogatoriului ar fi fost aptă să edifice instanţa asupra modalităţii de derulare a pretinselor relaţii contractuale.

Instanța supremă reține că dreptul la apărare este un principiu de drept constituțional, consacrat de art. 24 din Constituție, potrivit căruia dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului. În vederea asigurării respectării dreptului la apărare, prin art. 13 alin. 3 C. proc. civ. este dezvoltat conținutul dreptului părții la apărare în cadrul procesului civil, una din componentele acestuia fiind reprezentată de posibilitatea părților de a propune probe.

În cauză, prin încheierea din 15.12.2012, instanța de apel a respins proba cu interogatoriul intimatului-reclamant PFI A., propusă de către pârâtă, în cadrul soluționării apelului, cu motivarea că, „prin raportare la ansamblul materialului probator și față de înscrisurile depuse la dosar”, proba propusă nu este utilă soluționării cauzei.

Respectarea dreptului la apărare în cadrul procesului civil implică asigurarea respectării dreptului de a propune probe, iar nu și posibilitatea ca acestea să fie în mod automat admise.

Respingerea motivată a probei cu interogatoriul intimatului-reclamant nu aduce nicio atingere dreptului la apărare, câtă vreme nu se poate reține care sunt viciile de legalitate care afectează măsura adoptată de instanța de apel și vătămarea legitimă cu caracter procesual suferită de parte. Aprecierea asupra pertinenței și concludenței şi utilităţii probei propuse se constituie într-un aspect care ține de temeinicia hotărârii adoptate, fiind incompatibilă cu examenul de legalitate specific recursului.

Prin urmare, instanța de recurs a înlăturat această critică, întrucât este neîntemeiată.

Prin a doua critică subsumată aceluiaşi motiv de recurs, recurenta a invocat omisiunea instanței de apel de a analiza toate motivele de apel, precizându-se că nu s-a pronunțat asupra argumentelor referitoare la lipsa unui „acord de asociere în participaţiune”, act care a reprezentat premisa raţionamentului primei instanţe pe care şi-a fundamentat soluţia pronunţată. Susține că instanța de apel nu putea să corecteze aserțiunile greșite ale primei instanțe cu privire la natura actului juridic dedus judecății prin schimbarea motivării hotărârii, ci, în cauză, era necesar să se stabilească în ce măsură instanța de fond a încălcat limitele învestirii și să trimită cauza spre rejudecare în vederea stabilirii corecte a raporturilor juridice dintre părți, pentru a nu lipsi părțile de un grad de jurisdicție.

Critica astfel prezentată este nefondată.

Din formularea cuprinsă în art. 9 alin. 2 C. proc. civ. rezultă că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

Limitele învestirii sunt determinate de părți prin cererea de chemare în judecată și prin cererea reconvențională, sub aspectul părților, a pretenției concrete ce se pretinde prin cerere și al cauzei, adică al temeiului juridic invocat. Din această perspectivă, nu se invocă neregularități procesuale derivând din încălcarea limitelor obiectului sau cauzei acțiunii, care au determinat cadrul procesual stabilit în primă instanță, în limitele căruia s-a pronunțat hotărârea atacată cu apel. În raport de criticile formulate, recurenta-pârâtă, deși se prevalează de încălcarea principiului disponibilității, totuși, prin argumentele prezentate, nu demonstrează o atare încălcare.

Critica fundamentată pe lipsa unui acord de asociere în participațiune care ar fi constituit premisa greșită din expunerea raționamentului primei instanțe este infirmată de cuprinsul considerentelor deciziei recurate.

Instanţa de apel a reținut că respectivele considerente nu sunt preponderente în fundamentarea hotărârii primei instanțe și, prin urmare, nici motivul de apel nu este apt să conducă la reformarea hotărârii primei instanțe în sensul propus de recurentă.

Prin urmare, se constată că instanța de apel a luat în analiză motivul invocat, reținând, în mod corect, că argumentul din considerentele hotărârii relativ la existența unui acord de asociere în participațiune este fără pondere și fără vocație de a fundamenta o altă soluție. Pentru aceste motive critica este neîntemeiată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat că, în cauză, este incidentă ipoteza existenței unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei care face obiectul recursului, în sensul că din unele ar rezulta existența unui raport contractual între părți, iar din altele rezultă că oferta de a contracta nu a fost acceptată.

Înalta Curte subliniază că, pentru a răspunde exigențelor art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., contradicția la care se referă textul de lege trebuie să poarte fie între considerente și dispozitiv (ceea ce nu este cazul, în speță), fie să se manifeste în cadrul considerentelor, însă de o asemenea manieră încât hotărârea să poată fi apreciată ca fiind, practic, nemotivată. O asemenea situație nu se poate desprinde din considerentele deciziei adoptate de instanța de apel.

Analiza argumentelor care au fundamentat silogismul judiciar relevă că instanța de apel a reținut, prin valorificarea probatoriului administrat, existența contractului, ca urmare a acceptării ofertei de a contracta. Mecanismul întâlnirii ofertei de contractare cu acceptarea a fost reținut fără echivoc de instanța de apel, considerentele deciziei pronunțate de instanța de apel infirmând critica privind ipoteza unei motivări contradictorii din această perspectivă.

Recurenta-pârâtă a mai invocat nelegalitatea deciziei atacate, pe temeiul cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., care vizează situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Subsumat acestui motiv au fost invocate mai multe critici de nelegalitate.

Într-o primă critică se invocă faptul că instanţa de apel a considerat, în mod greșit, că plata facturilor demonstrează preexistența unui contract, întrucât dispoziţiile art. 2538 alin. (2) teza a II-a C. civ. consacră plata parţială ca fiind un act de recunoaştere tacită, iar nu o recunoaștere expresă a datoriei.

În plus, se arată că instanța de apel nu a analizat argumentele referitoare la lipsa unei contraprestații din partea intimatului.

Instanța de recurs reține că probatoriul administrat și evaluat de instanțele devolutive a condus la concluzia existenței consensului pentru încheierea contractului în condițiile art. 1182 C. civ.

Invocarea art. 2538 alin. 2 teza a II-a C. civ. nu poate fi desprinsă de întregul context al reglementării sale. Această dispoziție legală apare reglementată în Codul civil în Cartea a VI-a, „Despre prescripția extinctivă, decădere și calculul termenelor”, Capitolul III, Secțiunea a 3-a - „Întreruperea prescripției extinctive”. Astfel, una din cauzele de întrerupere a cursului prescripției reglementate prin art. 2537 C. civ. este recunoașterea, în orice mod, a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția. În legătură cu recunoașterea dreptului, art. 2538 alin. 1 C. civ. evidențiază că aceasta se poate face unilateral sau convențional și poate fi expresă sau tacită.

Potrivit art. 2538 alin. 2 C. civ., recunoașterea este tacită atunci când rezultă fără echivoc din manifestări care să ateste existența dreptului celui împotriva căruia curge prescripția, textul de lege indicând ca acte de recunoaștere tacită plata parțială a datoriei, achitarea în tot sau în parte a dobânzilor sau penalităților și altele asemenea. Prin urmare, plata parțială reprezintă o manifestare de voință din partea recurentei-pârâte, care, în accepțiunea art. 2538 alin. 2 C. civ., atestă fără echivoc recunoașterea dreptului creditorului obligației de plată în cadrul raportului juridic încheiat de părți, neavând valenţele unei prezumţii simple câtă vreme are ca efect întreruperea cursului prescripţiei.

Susținerea privind absența contraprestației din partea intimatei este un aspect de netemeinicie care ține de executarea contractului, iar nu de existența acestuia.

Printr-o altă critică se invocă absența unui acord de voință neechivoc al părților asupra elementelor esențiale ale contractului, cum ar fi obiectul contractului, obiectul obligației la care se angajează debitorul.

Invocarea absenţei unui acord de voinţe al părţilor asupra elementelor esenţiale ale contractului este lipsită de temei legal.

Instanța de apel a reținut că între părți s-a încheiat o convenție în condițiile art. 1182 C. civ., aprecierea asupra mecanismului prin care a avut loc realizarea acordului de voinţe al părţilor implicând analiza și evaluarea probelor administrate, examen care excedează controlului de legalitate specific recursului.

Instanța supremă reține incidența prevederilor art. 1178, art. 1182 și art. 1186 C. civ., în temeiul cărora simplul acord de voință, concretizat prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta, conduce la încheierea valabilă a contractului. Este suficient ca părțile să se pună de acord asupra elementelor esențiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredințează determinarea acestora unei alte persoane. Contractul se încheie în momentul și în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ea din motive care nu îi sunt imputabile. De asemenea, contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârșește un act sau fapt concludent, fără a-l înștiința pe ofertant, dacă în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părți, al uzanțelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod.

În cauză este neîndoielnic faptul că destinatarul ofertei a acceptat oferta, câtă vreme chiar recurenta a recunoscut executarea contractului de către intimat în cadrul corespondenţei purtate cu acesta.

Obiectul contractului încheiat între B. şi PFI A. se poate determina prin raportare la obiectul contractului iniţial încheiat de B. cu D.

Argumentația recurentei, în sensul că nu ar exista o corelaţie între cele două contracte este neîntemeiată. Acesta, deoarece recurenta pornește de la premisa greșită a inexistenței contractului, invocând lipsa descrierii elementelor contractuale, mai exact denumirea serviciilor contractate, indicarea numărului şi a datei, ceea ce ar susține, în opinia recurentei, absența elementelor necesare pentru întâlnirea ofertei cu acceptarea, dar și absența dovezilor de prestare a serviciilor.

Instanța de recurs reliefează, așa cum s-a reținut în cele ce preced, că încheierea convenției s-a realizat prin acceptarea ofertei de a contracta, fără încheierea acordului în formă scrisă. Existența contractului de prestări servicii a fost recunoscută de părți fără echivoc. În acest sens, recurenta-pârâtă a recunoscut emiterea ofertei și efectuarea parțială a plății, ca o consecinţă firească a acceptării ofertei de către destinatara acesteia și a executării contractului. În privința obiectului contractului, este de remarcat faptul că instanțele devolutive au stabilit, prin evaluarea probatoriului administrat, că derularea proiectului comun pentru D. se află în mod indisolubil legat de executarea contractelor de consultanță oferite asociaților din cadrul E. SPRL. Cum în contractele inițiale încheiate de B., pe de o parte, și D., pe de altă parte, obiectul contractului a fost determinat, rezultă că executarea contractului de consultanță are obiect determinabil prin raportare la natura declarată a serviciilor și a scopului urmărit în cadrul contractului inițial.

Recurenta-pârâtă a mai invocat interpretarea greşită a dispoziţiilor legale privitoare la cauza juridică a contractului.

Sub acest aspect a susținut interpretarea greşită a dispoziţiilor O.U.G. nr. 86/2006 prin ignorarea faptului că serviciile prestate de PFI A. sunt ilicite şi lipsite de cauză, întrucât activităţile specifice unui practician în insolvenţă nu pot fi exercitate prin alte forme de exercitare a profesiei decât cele prevăzute în O.U.G. nr. 86/2006.

Critica prezentată a fost analizată de instanța de apel și reiterată în recurs, fără a se combate considerentele reținute prin decizia recurată, considerente care infirmă argumentația recurentei. În acest sens, instanța de recurs constată că recurenta nu face distincția între activitatea efectuată de PFI A. și activitatea pe care un practician în insolvență, organizat în una dintre formele de exercitare a profesiei, o exercită în cadrul procedurii insolvenței, în calitate de administrator sau lichidator judiciar.

Distincția este esențială, deoarece activitatea de practician în insolvență se poate exercita doar în condițiile prevăzute de art. 4 alin. 1 din O.U.G. nr. 86/2006, respectiv în cabinete individuale, societăţi profesionale cu răspundere limitată (SPRL) şi întreprinderi unipersonale cu răspundere limitată sau practicianul în insolvenţă poate avea calitatea de colaborator ori angajat al uneia dintre formele de exercitare a profesiei.

Prin urmare, intimata-reclamantă, persoană fizică autorizată, nu se confundă cu entitățile constituite și organizate în formele prevăzute de art. 4 alin. 1 din O.U.G. nr. 86/2006, iar activitatea sa nu poate să coincidă cu activitatea specifică practicianului în insolvență, limitată la procedurile de insolvență și la atribuțiile conferite de lege sau de judecătorul sindic în cadrul acestei proceduri speciale administratorului/lichidatorului judiciar, practician în insolvență.

Raportat la considerentele reținute, este neîntemeiată critica referitoare la împrejurarea că intimatul-reclamant a prestat activități specifice unui practician în insolvență prin altă formă de organizare decât aceea reglementată de O.U.G. nr. 86/2006, neexistând cadrul legal special ca premisă pentru exercitarea unei astfel de activități, întrucât D. SRL nu se aflau în raporturi juridice cu E. SPRL.

În plus, natura serviciilor asumate de către reclamant nu poate fi calificată ca având caracter ilicit.

Instanța de apel a subliniat în considerentele deciziei adoptate că recurenta-pârâtă nu a invocat în apel aspecte de nelegalitate legate de motivul contractării (causa remota), cum ar fi o nelegalitate de tipul fraudei la legea insolvenţei care stabileşte anumite proceduri, implicit limite ale remunerării administratorului/judiciar sau de tipul conflictului de interese. Acest considerent nu este criticat în recurs, iar susținerea că lipseşte în totalitate motivul determinant în prefigurarea mentală a contraprestaţiei unui practician în insolvenţă pentru realizarea unor activităţi de consultanţă nu este fundamentată pe aspecte de natură a demonstra încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Pentru aceste considerente, critica referitoare la greșita interpretare a dispozițiilor legale privitoare la cauza juridică a contractului nu este întemeiată.

Faţă de toate motivele mai sus reţinute, în temeiul art. 496 alin. 1 C. proc. civ., a respins recursul ca fiind nefondat.