Demand guarantee: Five-day examination deadline under ICC URDG 758 triggered by non-conforming presentation

Scrisoare de garanţie bancară. Acţiune în răspundere civilă delictuală. Incidenţa prevederilor Regulilor Uniforme privind Garanţiile la Cerere emise de Camera de Comerţ Internaţională din Paris. Condiţii şi efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Obligaţii

Index alfabetic: acţiune în răspundere civilă delictuală

scrisoare de garanţie bancară

cerere de plată conformă

Publicaţia CCI nr. 758, art. 2, art. 14, art. 20 lit. a), art. 24 lit. a), c), d), e)

C. civ., art. 1 alin. (1)-(2), art. 5, art. 2562 alin. (1)

C. proc. civ., art. 13, art. 253, art. 255 alin. (3), art. 258

Articolul 20 lit. a) din Regulile Uniforme privind Garanţiile la Cerere emise de Camera de Comerţ Internaţională din Paris (Publicaţia nr. 758) stipulează că garantul are la dispoziţie un termen de 5 zile lucrătoare de la data prezentării unei cereri de plată pentru a o examina şi a stabili dacă aceasta este o cerere de plată conformă.

Faptul că termenul curge de la data prezentării cererii, indiferent dacă aceasta este o cerere de plată conformă sau nu, rezultă nu numai din textul uzanţei, care foloseşte sintagma „data prezentării”, şi nu „data prezentării conforme”, ci şi din scopul instituirii acestui interval de timp, anume acela de a permite garantului să stabilească tocmai acest aspect (al conformităţii sau neconformităţii solicitării).

Împrejurarea că cererea de plată transmisă nu îndeplineşte cerinţele unei „prezentări conforme”, nefiind în concordanţă cu termenii garanţiei la cerere, nu îl exonerează pe garant de obligaţia de a examina cererea în intervalul de timp stabilit, în mod imperativ, de Regulile Uniforme, termen ce curge de la data prezentării cererii de plată, indiferent dacă documentul predat acestuia îndeplinea cerinţele unei prezentări conforme.

Aşadar, soluţia dată de instanţa de apel chestiunii de drept disputate, anume aceea că o prezentare a cererii de plată care nu corespunde condiţiilor agreate prin Scrisoarea de Garanţie la Cerere nu poate fi considerată o prezentare efectivă şi, ca atare, nu determină curgerea termenului de 5 zile în care garantul va trebui să ofere un răspuns, nu îşi regăseşte suport în Regulile Uniforme.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2338 din 10 decembrie 2019

Prin cererea înregistrată sub nr. x/3/2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, la data de 23 mai 2016, reclamanta Banca A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta Banca B. S.A., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la plata sumei de 490.043,38 lei, cu titlu de despăgubiri, pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin plata de către reclamantă, către clientul său C. S.R.L. a aceleiaşi sume, reprezentând contravaloarea scrisorii de garanţie bancară nr. 13/CD2182/PLG emisă de banca pârâtă, în calitate de garant, precum şi cheltuieli de executare aferente.

A solicitat de asemenea, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului principal, de la data pronunţării hotărârii şi până la achitarea debitului, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 6339 din 13 octombrie 2016, acţiunea în antrenare răspundere civilă delictuală a fost respinsă, ca nefondată. A fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 10854 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, înregistrat la data de 13 noiembrie 2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă.

Apelul declarat de Banca A. S.A. a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 819 din 11 aprilie 2018. A fost obligată apelanta să plătească intimatei suma de 19.373,05 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de prim control judiciar a reţinut, în esenţă, următoarele:

În fapt, la data de 3 septembrie 2013 pârâta B. SA a emis scrisoarea de garanție bancară de bună plată nr.13/CD2182/PLG în favoarea C. SRL, prin care s-a angajat irevocabil şi necondiționat ca, la solicitarea clientului său D. S.A., să plătească la prima solicitare a beneficiarului orice sumă până la maximul de 148.674,51 EURO, plătibilă în RON la cursul B.N.R. din ziua efectuării plății la primirea cererii de plată a beneficiarului, prezentată în scris și semnată de persoane autorizate, precum și a unei declarații scrise a beneficiarului prin care acesta confirma că a livrat bunurile în conformitate cu contractul și actele adiționale și că nu a primit plata la scadenţă.

Cererea de plată și declarația beneficiarului urmau să fie prezentate prin intermediul băncii beneficiarului, care să confirme că semnăturile de pe aceste documente angajează legal societatea beneficiară.

Scrisoarea de garanție expira în totalitate la data de 10 decembrie 2013 și a fost prelungită prin amendamentul din 29 mai 2014 până la data de 30 iunie 2014.

La data de 27 iunie 2014 a fost înregistrată la A. sub nr. 2913 cererea formulată de C. SRL prin care aceasta solicita A. să trimită către B. scrisoarea de garanție bancară de bună plată, amendamentul de prelungire a scrisorii de garanție, cererea de plată emisă de C., declarația emisă de C., confirmarea A. că semnătura de pe documente angajează legal societatea beneficiară C.

Apelanta-reclamantă A. a trimis un mesaj prin sistemul SWIFT către intimata-pârâtă B. la data de 27 iunie 2014 în care se menționează următoarele: ”La solicitarea clientului nostru SC C. SRL, vă transmitem următorul mesaj, fără nicio responsabilitate din partea noastră, exceptând autentificarea semnăturilor ce apar pe cererea de plată și declarația clientului”.

În continuarea acestui mesaj, apelanta-reclamantă a redat în format electronic cererea de plată a clientului său SC C. SRL şi declaraţia acestuia.

Intimata-pârâtă B. a comunicat refuzul său de a onora cererea de plata a clientului A. - C., beneficiarul scrisorii de garanție, prin mesajul SWIFT din data de 17 iulie 2014, ora 12.28.43, pentru nedepunerea documentelor în original, conform scrisorii de garanție, și pentru lipsa confirmării de către A. a faptului că semnătura de pe cererea de plată și declarația clientului angajează legal societatea C. SRL.

Principala critică formulată de către apelanta-reclamantă în apel la adresa sentinței apelate vizează faptul că, în temeiul obligației care îi revenea potrivit art. 20 lit. a) teza 1 din Regulile Uniforme, B. ar fi trebuit să examineze cererea de plată imediat după primirea mesajului SWIFT din 27.06.2014 şi să stabilească dacă aceasta este completă (conformă), iar, constatând că nu este completă, ar fi trebuit să notifice reprezentantul beneficiarului, în condițiile art. 24 lit. d) teza 1 din Regulile Uniforme, în termenul de decădere de cinci zile lucrătoare de la data prezentării, conform art. 24 lit. e) din Reguli.

Or, Curtea a reținut că interpretarea și aplicarea Regulilor Uniforme în cauză se face conform dispozițiilor din Publicația I.C.C. nr. 758 care în art. 2 definește noțiunea de prezentare conformă ca fiind ”prezentarea conformă în cadrul unei garanții înseamnă o prezentare care este în concordanță, în primul rând, cu termenii și condițiile acelei garanții, în al doilea cu prezentele reguli în măsura în care acestea sunt în concordanță cu acei termeni și condiții”.

Dispozițiile art. 14 din aceeași Publicație nr. 758 reglementează modalitățile în care se poate face prezentarea scrisorii către garant, conform celor prevăzute la lit. c), d) și e) după cum urmează: c)”atunci când garanția precizează că prezentarea urmează a fi făcută în formă electronică, garanția trebuie să specifice formatul, sistemul de transmitere a datelor și adresa electronică pentru acea prezentare. Dacă garanția nu specifică astfel, documentul poate fi prezentat în orice format electronic care permite autentificarea sau pe suport de hârtie”; d) ”în cazul în care garanția indică faptul că prezentarea urmează a fi făcută pe suport de hârtie printr-o modalitate de transmitere, aceasta va fi considerată efectivă dacă prezentarea este primită la locul și momentul indicat în paragraful a) al prezentului articol”; e) ”în cazul în care garanția nu indică dacă prezentarea urmează a fi făcută în format electronic sau pe suport de hârtie, orice prezentare va fi făcută pe suport de hârtie”.

Prin urmare, a reţinut că scrisoarea de garanție bancară prevedea în mod expres că prezentarea cererii de plată și a documentelor ce o însoțeau trebuia să se facă în scris și în original, fără a se menționa modalitatea de transmitere pe suport de hârtie, ceea ce face aplicabilă regula de la paragraful e) al art. 14, și anume că prezentarea cererii de plată conformă se va face pe suport de hârtie.

De asemenea, Curtea a reținut că nici regula referitoare la autentificarea acesteia în format electronic nu a putut fi certificată așa cum cere art. 14 lit. c) din Publicația I.C.C. nr. 758, întrucât apelanta-reclamantă nu a putut demonstra sub nicio formă că transmiterea cererii în format electronic la data de 27.06.2014 poate fi certificată sub aspectul autenticității așa cum cer dispozițiile art. 14 paragraful c) precitate.

De altfel, chestiunea autenticității a fost tratată de către apelanta-reclamantă A. într-un mod cât se poate de eliptic, menționând în mesajul SWIFT: ”Vă transmitem următorul mesaj, fără nicio responsabilitate din partea noastră, exceptând autentificarea semnăturilor ce apar pe cererea de plată a declarației clientului”, mesaj din care rezultă în mod evident că nu își asumă vreo responsabilitate, îndeplinind doar un rol formal de transmitere a unei cereri de plată și fără să verifice conformitatea acesteia cu scrisoarea de garanție de bună plată ce anterior fusese solicitată intimatei-pârâte.

În condițiile în care Publicația I.C.C. nr. 758 face distincție evidentă între cele două modalități de prezentare (transmitere a cererii de plată conformă) pe suport de hârtie și electronic, iar în cazul de față cererea de plată trebuia să fie transmisă pe suport de hârtie conform scrisorii de garanție de bună plată, transmiterea cererii prin mesajul SWIFT la data de 27 iunie 2014 nu a respectat cerințele scrisorii de garanție.

În aceste condiții nu sunt aplicabile dispozițiile art. 20 din Regulile Uniforme cu privire la obligația garantului (B.) ca în termen de 5 zile lucrătoare de la data prezentării să examineze această cerere de plată și să stabilească dacă aceasta este o cerere de plată conformă, întrucât verificarea și stabilirea caracterului de cerere de plată conformă era condiționată în prealabil chiar de condițiile impuse în scrisoarea de garanție care prevedea transmiterea acestei cereri pe suport de hârtie, și nu electronic.

Prin urmare, critica apelantei-reclamante potrivit căreia instanța de fond a făcut o interpretare eronată și necorelată a prevederilor art. 14 lit. b) din Regulile Uniforme, că s-a întemeiat pe interpretarea acestui articol în mod izolat, desprins de corelația normală care trebuie să existe între el şi celelalte prevederi din Regulile Uniforme, este nefondată, întrucât interpretarea dispozițiilor în cauză a avut loc prin raportare la cerințele prevăzute de scrisoarea de garanție de bună plată. Aceasta prevede că atât prezentarea cererii de plată, cât și a declarației scrise, trebuie făcute în scris și în original, împreună cu confirmarea autenticității semnăturilor.

Cum garanția nu prevedea că prezentarea urmează a fi făcută în format electronic sau pe suport de hârtie, orice prezentare va fi făcută pe suport de hârtie, așa cum arată art. 14 paragraful e) din Publicația 758.

Acest lucru rezultă cu evidență și din faptul că scrisoarea arată că documentele trebuie să fie transmise în original, iar transmiterea în original presupune în mod indubitabil ca prezentarea cererii de plată să se facă în original și pe suport de hârtie, și nu prin sistemul SWIFT așa cum apelanta-reclamantă a procedat.

Prin urmare, Curtea a reținut că în cauză nu este incidentă culpa intimatei-pârâte B. cu privire la îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 20 și 24 din Regulile Uniforme, atâta timp cât apelanta-reclamantă nu a transmis cererea de plată a garanției în condițiile stabilite prin garanția de bună plată, însoțită de documentele în original și până la împlinirea termenului de valabilitate al scrisorii de garanție, respectiv până la data de 30 iunie 2014.

În ceea ce privește critica referitoare la reținerea în mod greșit de către instanța de fond a efectului puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 1418 din 23 martie 2015 a Tribunalului București rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2160 din 24 decembrie 2015 a Curții de Apel București, Secția a VI-a civilă, Curtea a reținut că motivarea instanței de fond pe această chestiune devine lipsită de relevanță. Pe de o parte, pentru că acțiunea a fost respinsă ca fiind neîntemeiată, și nu ca efect al puterii de lucru judecat, iar, pe de altă parte, această chestiune nu reprezintă decât o evocare a unor aspecte de fapt care nu au legătură directă cu temeiul răspunderii intimatei-pârâte.

De altfel, Curtea a analizat chestiunile de fond reprezentate de faptele și dispozițiile legale aplicabile, a reținut pe larg mai sus motivele de fapt și de drept care consfințesc pe deplin lipsa de temeinicie a pretențiilor deduse judecății, cât și lipsa de fundament a motivelor de apel, fiind astfel irelevante în economia cauzei aserțiunile instanței de fond cu privire la efectele puterii de lucru judecat.

În ceea ce privește critica referitoare la nemotivarea sentinței apelate, Curtea, de asemenea, o găsit-o atât neîntemeiată, cât și nemotivată, fiind enunțată într-un mod sumar și fără să se indice în concret lipsa cerințelor unei motivări conforme art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Pentru aceste motive, Curtea, în temeiul art. 480 alin. (1) C. proc. civ., a respins apelul formulat ca fiind nefondat.

Având în vedere că apelanta-reclamantă se află în culpă procesuală și luând în considerare cererea intimatei-pârâte de obligare a acesteia la plata cheltuielilor de judecată, Curtea a constatat pe baza înscrisurilor doveditoare depuse în acest sens că aceasta a făcut dovada cheltuielilor solicitate, în temeiul art. 452-453 C. proc. civ. şi a obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 19.373,05 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta banca A. S.A., înregistrat, iniţial, la data de 15 iunie 2018, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă.

Prin încheierea din 20 septembrie 2018, Secţia I civilă a declinat competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Secţiei a II-a civilă.

La această din urmă secţie, cauza a fost înregistrată la data de 8 octombrie 2018.

Recurenta a criticat decizia pronunţată în apel, sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

O primă critică vizează încălcarea dreptului la apărare al A. S.A, prin respingerea, de către instanţa de apel, a probelor cu interogatoriul pârâtei şi expertiza tehnică de specialitate, critică încadrată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici, a susţinut, în esenţă, că ambele probe au fost respinse ca neutile cauzei şi pe temeiul antepronunţării instanţei pe unul din motivele de apel. Pe lângă faptul că este de neconceput ca administrarea unei probe să conducă la antepronunţare, recurenta a arătat că proba cu interogatoriul era pertinentă şi utilă, îndeplinind condiţiile prevăzute de art. 348 şi urm. C. proc. civ.

Cât priveşte proba cu expertiză, aceasta a avut ca obiect interpretarea prevederilor din Regulile Uniforme privind Garanţiile la cerere emise de Camera de Comerţ Internaţională din Paris - I.C.C. Uniform Rules for Demand Guarantees - Publicaţia nr. 758, în vigoare de la 1 iulie 2010 (denumite, în continuare, Regulile Uniforme). Fiind vorba de uzanţe uniformizate în domeniul relaţiilor interbancare, adoptate de Camera de Comerţ Internaţională din Paris, acestea au caracterul unei legi străine, astfel că proba era pe deplin admisibilă, în raport de dispoziţiile art. 2562 alin. 1 C. civ. şi era, totodată, utilă, faţă de caracterul specializat al domeniului la care se referă (art. 330 alin. 2 C. proc. civ.).

O altă critică formulată de recurentă vizează reţinerea, de către instanţa de apel, a unei situaţii de fapt incomplete, relative la un litigiu preexistent, distinct de litigiul de faţă.

Astfel, faptele redate prin decizia recurată sunt cele care au făcut obiectul unui alt dosar, soluţionat prin sentinţa nr. 1418 din 23 martie 2015 a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia nr. 2160/A din 24 decembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, în care au avut calitatea de părţi societatea C. SRL şi A. S.A.

Procedând astfel, instanţa de apel, deşi neagă acest aspect, a recunoscut implicit producerea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi a omis a sesiza şi analiza faptele juridice cu adevărat relevante în cauză. Ca atare, şi-a întemeiat soluţia pe motive străine de natura cauzei, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ.

În sfârşit, o ultimă critică vizează aplicarea greşită a prevederilor relevante din Regulile Uniforme şi din Ghidul lor de interpretare (Publicaţia nr. 702 a Camerei de Comerţ Internaţională din Paris), critică întemeiată pe prevederile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, potrivit art. 20 lit. a) teza I din Regulile Uniforme, emitentul scrisorii de garanţie bancară, atunci când primeşte o cerere de plată, este obligat ca, în termen de 5 zile lucrătoare de la data prezentării, să o examineze şi să stabilească dacă aceasta este o cerere de plată conformă.

A mai susţinut recurenta că din litera şi spiritul articolului rezultă că raţiunea acestui termen de 5 zile este tocmai acela de a permite garantului să stabilească dacă cererea de plată este, sau nu, conformă cu scrisoarea de garanţie bancară. Ar fi ilogic să se considere că termenul de 5 zile ar începe să curgă numai dacă cererea de plată este conformă, întrucât un atare termen ar fi lipsit de obiect.

Recurenta a arătat că, stabilind că cererea de plată a C. transmisă de A. S.A prin mesajul SWIFT nr. MT din 27 iunie 2014 nu este conformă, în sensul că au existat neconformităţi faţă de termenii scrisorii de garanţie bancară, pârâta ar fi trebuit să procedeze potrivit art. 24 lit. a) din Regulile Uniforme, şi anume: să contacteze A. pentru soluţionarea discrepanţelor sau să respingă cererea de plată

Potrivit art. 24 lit. c) teza I, garantul era obligat să ia una din cele două măsuri alternative în termenul prevăzut de art. 20, iar notificarea trebuia transmisă înăuntrul termenului de decădere [art. 24 lit. d) şi e) din Regulile Uniforme].

A mai relevat recurenta că sancţiunea aplicabilă în cazul încălcării termenului de examinare şi notificare este cea prevăzută de art. 24 lit. f), şi anume decăderea garantului din dreptul de a pretinde că cererea de plată nu a fost conformă.

Aşadar, a concluzionat titulara căii de atac că fapta ilicită imputată pârâtei este aceea de a refuza executarea scrisorii de garanţie bancară, deşi fusese decăzută din dreptul de a pretinde că cererea de plată este neconformă.

În sfârşit, recurenta a arătat că Regulile Uniforme prevăd o singură situaţie în care garantul nu este obligat să releve discrepanţele în termenul de 5 zile de la primirea unei cereri de plată neconforme, anume aceea în care prezentatorul indică faptul că cererea urmează a fi completată ulterior. A invocat, în acest sens art. 20 lit. a) teza 3 din Reguli, art. 14 lit. b) din aceleaşi Reguli, precum şi dispoziţiile paragrafului 3.4.2 pct. 266 din Ghidul de interpretare.

Or, reclamanta nu a indicat faptul că cererea de plată ar urma să fie completată ulterior, astfel că erau aplicabile dispoziţiile art. 20 lit. a) teza I din Reguli, interpretate prin paragraful 3.4.3 pct. 267 din Ghid.

De asemenea, recurenta a arătat că instanţa de apel nu a făcut nicio referire la distincţia netă pe care Ghidul o face între „prezentarea incompletă”, pe de o parte, şi „cererea incompletă”, în paragraful 3.4.3 pct. 266 şi, respectiv, paragraful 3.4.3 pct. 267.

Instanţa de apel a omis, de asemenea, să coreleze dispoziţiile art. 2 şi art. 14 din Regulile Uniforme cu prevederile art. 20 lit. a) teza I şi art. 24 din aceleaşi Reguli, deşi interpretarea sistematică este un principiu prevăzut de art. 1267 C. civ.

Prin întâmpinare, intimata B. SA a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât hotărârea instanţei de apel este legală.

Astfel, a arătat, în esenţă, că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., referitor la încălcarea dreptului la apărare (art. 13 C. proc. civ.), vizează, în realitate, argumentele care au stat la baza respingerii probelor, deci aspecte de netemeinicie, nu de nelegalitate.

În măsura în care s-ar aprecia că aceste critici se subscriu unui motiv de nelegalitate, intimata a solicitat să se constate că în mod corect s-a respins proba cu interogatoriul, de vreme ce întrebările propuse nu vizau aspecte de fapt, ci interpretarea problemei de drept deduse judecăţii, nefiind întrunite condiţiile reglementate de art. 348 C. proc. civ.

Cât priveşte proba cu expertiză, obiectivul acesteia a constat în interpretarea Regulilor Uniforme. Or, din coroborarea art. 2562 alin. 1 C. civ. cu dispoziţiile art. 253 C. proc. civ. rezultă că putea face obiectul probaţiunii doar existenţa şi conţinutul legii străine. Însă, conţinutul nu se impunea a fi probat, documentul cuprinzând aceste uzanţe codificate fiind depus la dosar şi publicat şi de către C.C.I.R. Nu în ultimul rând, proba propusă de apelantă tindea la interpretarea normelor prin raportare la situaţia concretă dedusă judecăţii. Or, în atare situaţie, expertul s-ar fi substituit instanţei de judecată, iar validarea raportului ar fi echivalat, practic, cu antepronunţarea.

Referitor la criticile subscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6, acestea se referă, în realitate, la împrejurarea ca instanţa ar fi reţinut, implicit, puterea de lucru judecat a unei hotărâri anterioare. Oricum, considerentele deciziei pronunţate în apel nu sunt străine de natura cauzei şi acestea cuprind, după expunerea situaţiei de fapt, analiza proprie a instanţei de apel asupra incidenţei art. 20 lit. a) teza I din Regulile Uniforme, prin raportare la argumentele părţilor.

Chiar şi în măsura în care instanţa de apel ar fi reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, hotărârea recurată nu ar fi fost criticabilă din această perspectivă.

În sfârşit, intimata a susţinut, prin întâmpinare, că nici criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 nu pot fi primite. Astfel, chiar şi în măsura în care garantul ar fi răspuns în termenul de 5 zile, acest termen ar fi început să curgă începând cu data de 30 iunie 2014 (data expirării scrisorii de garanţie bancară), astfel că o nouă cerere de plată ar fi putut fi efectuată de către reclamantă abia după expirarea garanţiei.

Chiar şi trecând peste acest aspect, intimata-pârâtă a solicitat să se constate că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor art. 20 lit. a), art. 24 lit. d), e) şi f) coroborate cu art. 2, art. 14 din Regulile Uniforme.

Or, din interpretarea sistematică a regulilor menţionate anterior rezultă că prezentarea, pentru a putea fi considerată efectivă şi producătoare de efecte juridice, respectiv pentru a determina începutul termenului de 5 zile în care garantul trebuie să ofere un răspuns cu privire la cererea de plată, trebuie să îndeplinească mai multe condiţii, printre care şi aceea de a fi realizată în concordanţă cu specificaţiile menţionate în cadrul Scrisorii de Garanţie sau, în contextul în care aceasta nu prevede asemenea condiţii, să fie realizată în conformitate cu Regulile Uniforme sau cu standardele internaţionale în materie. În atare situaţie, văzând şi menţiunile înscrise în art. 14 lit. c) şi d), a solicitat să se constate legalitatea soluţiei instanţei de apel, care a reţinut că, în cazul unei prezentări incomplete sau care nu corespunde cerinţelor stabilite în cadrul Scrisorii de Garanţie de Bună Plată, nu va putea fi invocată sancţiunea prevăzută de art. 24 lit. f) şi nu va începe să curgă termenul prevăzut la art. 20 lit. a).

În consecinţă, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Conform art. 493 alin. 2-4 C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, s-a întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza în completul de filtru, la 21 mai 2019, a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din data de 22 octombrie 2019, conform art. 493 alin. 7 C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu şi s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac în reformare, cu citarea părţilor.

Recursul de faţă este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În ceea ce priveşte criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., referitoare la încălcarea dreptului la apărare, astfel cum este reglementat de art. 13 C. proc. civ., constată că nu pot fi primite. Astfel, recurenta nu invocă încălcarea, de către instanţa de apel, a vreunei prevederi legale referitoare la sarcina probei, la rolul instanţei în propunerea probelor şi încuviinţarea acestora sau a normelor relative la administrarea sau la puterea lor doveditoare, prestabilită de lege.

În realitate, recurenta critică motivele pentru care instanţa de prim control judiciar a respins proba cu interogatoriul pârâtei şi proba cu expertiză, motive cantonate, în condiţiile art. 255 alin. 1 C. proc. civ., la concludenţa acestora. Or, aprecierea unei instanţe devolutive asupra aptitudinii unei probe de a conduce la soluţionarea procesului nu poate fi cenzurată pe calea recursului, întrucât vizează netemeinicia, şi nu nelegalitatea hotărârii.

Astfel, instanţa de apel, respingând cererea de administrare a probei cu expertiză, având ca obiectiv general interpretarea prevederilor din Regulile Uniforme privind Garanţiile la Cerere emise de Camera de Comerţ Internaţională din Paris (Publicaţia nr. 758), nu a negat nici caracterul de izvor de drept al uzanţelor codificate, elaborate de entităţi autorizate, în sensul art. 1 alin. 1, 2 şi 5 C. civ., nici dreptul părţii de a face dovada existenţei şi a conţinutului uzanţelor, conform art. 255 alin. 3 C. proc. civ. şi nici aplicabilitatea, prin analogie, a dispoziţiilor referitoare la dovada existenţei şi a conţinutului legii străine (art. 253 C. proc. civ., raportat la art. 2562 alin. 1 C. civ.). Ceea ce a reţinut instanţa de prim control judiciar este doar faptul că a fost dovedit de către părţi conţinutul acestor uzanţe codificate, astfel încât nu mai este necesar „avizul unui expert”. Concret, părţile au depus extrase din aceste Reguli Uniforme ICC, acestea fiind codificate, textul în limba română este publicat şi de către CCIR, astfel că, faţă de conţinutul necontestat al textului în limba română, s-a reţinut că nu mai este necesară dovedirea cutumelor din alte surse, inclusiv prin emiterea de certificate de către CCIR, potrivit art. 4 din Legea nr. 335/2007.

În acest context, de vreme ce instanţa de apel a respins proba cu expertiză reţinând neconcludenţa acesteia, nu se mai impune analizarea apărării pârâtei-intimate referitoare la nelegalitatea probei. Mai exact, ar însemna o înrăutăţire a situaţiei recurentei în propria cale de atac a stabili că avizul unui expert se poate cere doar pentru stabilirea existenţei şi conţinutului legii străine, iar nu pentru interpretarea acesteia.

În concluzie, nu se poate reţine încălcarea dreptului la apărare al reclamantei în etapa apelului, atâta vreme cât aceasta a solicitat încuviinţarea probei cu expertiză tehnică şi interogatoriu, cererea a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor de către instanţă care, în urma dezbaterilor, a respins-o motivat, pe temeiul lipsei de concludenţă a acesteia, deci cu respectarea art. 13 raportat la art. 258 şi art. 255 C. proc. civ.

Constată, de asemenea, că nici criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora decizia pronunţată în apel este întemeiată, în esenţă, pe motive străine de natura cauzei, nu pot fi primite.

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, instanţa de apel nu a reţinut o situaţie de fapt incompletă şi nu s-a limitat la a reproduce şi analiza doar evenimentele factuale ce au făcut obiectul unui litigiu preexistent. Este adevărat că au fost redate elementele de fapt ce au făcut obiectul dosarului finalizat prin sentinţa nr. 1418 din 23 martie 2015 a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2160/A din 24 decembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, în litigiul dintre societatea C. SRL, beneficiarul Scrisorii de Garanţie Bancară şi A. S.A., ce a vizat modul de executare a obligaţiilor contractuale dintre cele două părţi.

Însă o atare prezentare era absolut necesară, câtă vreme elementele factuale relevante sunt comune ambelor litigii. Analiza instanţei de apel nu s-a limitat însă la elementele comune ale ambelor litigii, ci, după stabilirea unei situaţii de fapt necontestate, anume aceea că prezentarea la plată către B. SA a cererii beneficiarului C. de executare a Scrisorii de Garanţie Bancară nu a fost conformă termenilor Scrisorii, a continuat examinarea cauzei şi sub aspectul faptei culpabile omisive imputate pârâtei.

Concret, instanţa de apel a analizat problema de drept esenţială dedusă judecăţii, aceea de a stabili dacă emitentul Scrisorii (garantul) avea sau nu obligaţia de a soluţiona cererea de plată în termenul de 5 zile, chiar şi în cazul unei prezentări neconforme cu termenii scrisorii şi care sunt consecinţele nerespectării acestei obligaţii.

Dacă instanţa de apel a aplicat sau nu corect prevederile Regulilor Uniforme raportului juridic dedus judecăţii reprezintă, însă, o chestiune ce va fi analizată cu ocazia verificării criticilor încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa constată că sunt fondate criticile referitoare la greşita interpretare şi aplicare a Regulilor Uniforme, uzanţe codificate şi pe deplin aplicabile domeniului de activitate în care acţionează părţile, câtă vreme părţile Scrisorii de garanţie la cerere au indicat în mod expres că se supun acestora (art. 1 din URDG - The Uniform Rules for Demand Guarantees).

Astfel, instanţa de apel, stabilind că termenul de 5 zile lucrătoare, pus la dispoziţia garantului pentru examinarea unei cereri de plată şi pentru transmiterea unei eventuale notificări de respingere a cererii către prezentator, nu curge în situaţia în care acea cerere nu este în concordanţă cu specificaţiile menţionate în cadrul Scrisorii de Garanţie de Bună Plată, neputând fi considerată efectivă şi producătoare de efecte juridice, a făcut o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art. 20 lit. a) şi a dispoziţiilor art. 24 lit. a), c) şi d), coroborate cu prevederile art. 2 („Definiţii”) din Reguli Uniforme.

Articolul 20 lit. a) din Reguli stipulează că garantul are la dispoziţie un termen de 5 zile lucrătoare de la data prezentării unei cereri de plată pentru a o examina şi a stabili dacă aceasta este o cerere de plată conformă. Textul uzanţei prevede o singură excepţie de la obligaţia examinării cererii în acest interval de timp, anume aceea când prezentarea indică că cererea de plată urmează a fi completată mai târziu, ipoteză care nu este incidentă în speţă.

Faptul că termenul curge de la data prezentării cererii, indiferent dacă aceasta este o cerere de plată conformă sau nu, rezultă nu numai din textul uzanţei, care foloseşte sintagma „data prezentării”, şi nu „data prezentării conforme”, ci şi din scopul instituirii acestui interval de timp, anume acela de a permite garantului să stabilească tocmai acest aspect (al conformităţii sau neconformităţii solicitării).

Înţelesul exact al momentului de la care curge termenul de examinare a cererii de plată a garanţiei, respectiv al expresiei „data prezentării unei cereri de plată” trebuie raportat la definiţiile pe care aceste Reguli le oferă în articolul 2. Astfel, prezentare înseamnă „predarea către garant a unui document în cadrul unei garanţii sau documentul în sine predat”. Documentul este definit ca fiind „o informaţie înregistrată pe suport hârtie sau în format electronic, semnată sau nesemnată, care să poată fi reprodusă într-o formă inteligibilă pentru persoana căreia îi este prezentată … în document include o cerere de plată”.

Aşadar, intervalul de timp în care garantul are obligaţia să examineze documentul prin care beneficiarul (sau, în cazul de faţă, reprezentantul acestuia, respectiv Banca reclamantă) solicită plata în cadrul unei garanţii, curge de la data prezentării, iar nu de la data „prezentării conforme”, astfel cum este definit acest ultim termen de Regulile Uniforme.

Este de netăgăduit faptul că cererea de plată pe care reclamanta a transmis-o pârâtei nu era o cerere de plată conformă întrucât nu îndeplinea cerinţele unei „prezentări conforme” nefiind în concordanţă cu termenii garanţiei la cerere, aspect reţinut, de altfel, cu putere de lucru judecat în hotărârile anterioare. Acest fapt nu exonera însă Banca pârâtă (garantul) de obligaţia de a examina cererea în intervalul de timp stabilit, în mod imperativ, de Regulile Uniforme, termen ce curgea de la data prezentării cererii de plată, indiferent dacă documentul predat garantului îndeplinea cerinţele unei prezentări conforme.

De altfel, în cadrul aceluiaşi interval de timp, de 5 zile lucrătoare după data prezentării, garantul avea obligaţia, stabilind că cererea de plată nu este conformă, fie să respingă cererea de plată, fie „pe baza propriei sale judecăţi”, să contacteze partea care a dat instrucţiunile, pentru a renunţa la discrepanţe (art. 24 lit. a). Prin textul paragrafului e) al aceluiaşi articol se arată că, indiferent de soluţia pe care o adoptă, garantul nu este îndrituit să extindă perioada prevăzută de art. 20.

Potrivit paragrafelor d) şi e) ale articolului 24, în cadrul aceluiaşi interval de timp, în cazul în care garantul respinge cererea de plată, acesta are obligaţia să notifice prezentatorului cererii de plată atât soluţia adoptată, cât şi „fiecare discrepanţă pentru care garantul respinge cererea de plată”.

Aşadar, soluţia dată de instanţa de apel chestiunii de drept disputate, anume aceea că o prezentare a cererii de plată care nu corespunde condiţiilor agreate prin Scrisoarea de Garanţie la Cerere nu poate fi considerată o prezentare efectivă şi, ca atare, nu determină curgerea termenului de 5 zile în care garantul va trebui să ofere un răspuns, nu îşi regăseşte suport în Regulile Uniforme.

Este adevărat că noţiunea autonomă de „prezentare” este explicitată de art. 14 din Regulile Uniforme. Însă acest articol nu prevede decât o singură ipoteză în care un document prezentat în format electronic (ca în prezenta speţă) poate fi considerat ca inexistent din punct de vedere juridic („se consideră că nu a fost prezentat” - paragraful c teza ultimă). Aceasta este situaţia documentului în format electronic, care nu poate fi autentificat. Însă noţiunea de autentificat, atunci când se referă la un document electronic, este cea care rezultă din definiţia oferită de art. 2 din Reguli şi înseamnă că partea căreia i-a fost prezentat acel document este capabilă să verifice identitatea aparentă a expeditorului şi dacă datele primite au rămas complete şi nealterate. Or, un mesaj SWIFT este efectuat într-un sistem de telecomunicaţie financiară interbancară mondială, caracterizat prin securitate absolută în efectuarea comunicaţiilor. Aşadar, nimic nu permitea garantului (Banca pârâtă) să considere că nu poate identifica expeditorul documentului sau că datele primite ar putea fi alterate şi, ca atare, că este vorba de o prezentare inexistentă, care îl exonerează de obligaţia de a o verifica şi a oferi un răspuns în termenul imperativ defipt de Reguli.

În condiţiile în care, urmare interpretării şi aplicării eronate a uzanţelor sus arătate, instanţa de apel a apreciat că cererea de plată a garanţiei nu reprezintă o prezentare efectivă şi nu determină curgerea termenului de examinare şi notificare a unui răspuns, aceasta a omis a analiza consecinţele ce decurg din aplicarea art. 24 paragraf f) din Regulile Uniforme. Concret, acest text instituie decăderea garantului care omite să acţioneze conform paragrafelor d) şi e) ale art. 24 din dreptul de a pretinde că cererea de plată nu constituie o cerere de plată conformă. Aşadar, urmare dezlegării problemelor de drept, referitoare la obligaţia garantului de a examina o cerere de plată într-un anumit termen şi de a notifica prezentatorului un răspuns în cadrul aceluiaşi interval de timp, prin prezenta decizie, instanţa de apel, în rejudecare, este obligată să stabilească consecinţele acestei fapte omise sub aspectul dreptului de a mai invoca neconformităţile cererii de plată şi, ulterior, sub aspectul existenţei sau inexistenţei dreptului de a refuza plata garanţiei. Acestea sunt chestiuni asupra cărora instanţa de prim control judiciar nu a mai considerat necesar a se pronunţa şi care, prin urmare, nu pot fi analizate, pentru prima oară, în calea de atac a recursului.

În acest context, nu se impun a fi analizate nici apărările intimatei-pârâte, potrivit cărora, chiar şi în situaţia în care garantul ar fi oferit un răspuns Băncii reclamante înăuntrul termenului de 5 zile lucrătoare, acest termen s-ar fi împlinit după data expirării Scrisorii de Garanţie de Bună Plată, astfel încât reclamanta nu ar mai fi fost în măsură să efectueze o nouă cerere de plată. Pe lângă faptul că o atare apărare nu a primit un răspuns specific din partea instanţei de apel, ea urmează a face obiectul unui raţionament juridic complet, prin înlănţuirea logică a consecinţelor ce decurg din aplicarea art. 24 lit. f) din Regulile Uniforme cu analizarea acestor susţineri, spre a concluziona dacă fapta omisivă a pârâtei a putut cauza prejudiciul ce se pretinde a fi reparat în prezenta cauză.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. 1 şi 2 şi art. 497 teza I C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul şi a casat decizia atacată, cu consecinţa trimiterii cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.