Public procurement: Discriminatory qualification requirements restricting non-resident bidders and validity of financial corrections for potential, not actual, EU budget prejudice

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea adresată Curţii de Apel Constanţa şi înregistrată sub nr. x/29.07.2015, reclamanta Administraţia Naţională Apele Române - Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral (A.), a chemat în judecată pe pârâtul Ministerului Fondurilor Europene - Autoritatea de Management Programul Operaţional Sectorial de Mediu (AMPOSM), solicitând ca, prin hotărâre judecătorească, în temeiul art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, cu referire la art. 11 din Legea nr. 554/2004, să se dispună:

- anularea Deciziei nr. 2347/23.02.2015 emisă de Comisia de Soluţionare a Contestaţiei din cadrul Ministerului Fondurilor Europene - Programul Operaţional Sectorial de Mediu (AMPOSM), prin care s-a respins contestaţia formulată de reclamantă, şi

- admiterea contestaţiei, în sensul anularii Notei de Constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. x/08.01.2015 emisă de Ministerul Fondurilor Europene prin Autoritatea de Management Programul Operaţional Sectorial de Mediu (AMPOSM).

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 211/CA din data de 18 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta Administraţia Naţională Apele Române - Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral în contradictoriu cu pârâtul Ministerului Fondurilor Europene - Autoritatea de Management Programul Operaţional Sectorial de Mediu reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

3. Recursul

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, reclamanta Administraţia Naţională Apele Române - Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate în sensul admiterii acţiunii.

După reluarea situaţiei de fapt, recurenta a arătat că instanţa de fond a înlăturat apărarea reclamantei referitoare la faptul că, pe parcursul derulării procedurii s-au acceptat şi documente emise în statele comunitare, chiar dacă nu s-a menţionat expres în fişa de date a achiziţiei termenul "echivalent", pentru că pe de o parte, o astfel de susţinere nu a fost dovedită, iar pe de altă parte, criteriile menţionate în documentaţia de atribuire trebuie îndeplinite cu exactitate.

De asemenea, recurenta a susţinut că instanţa de fond nu a luat în considerare argumentele prin care a arătat că prevederile O.U.G. nr. 49/2009, invocate în motivare de către comisia de control, nu fac decât să confirme că persoanele fizice, specialişti atestaţi într-un stat comunitar, altul decât România, în eventualitatea câştigării unei licitaţii, îşi pot echivala atestatul deţinut, fără a le fi dublate cerinţele şi controalele echivalente, sau comparabile ca scop, la care persoana a fost supusă deja în alt stat membru.

Astfel, a susţinut reclamanta că nu se poate spune că cerinţele stabilite de către autoritatea contractantă A. pentru B. au fost discriminatorii, atât timp cât prevederile O.U.G. nr. 49/2009, stabilesc modalitatea prin care sunt atestaţi prestatorii de servicii care vor să-şi desfăşoare activitatea pe teritoriul României.

Modalitatea de îndeplinire a cerinţelor, conform fişei de date a achiziţiei, a fost stabilită prin prezentare de documente suport (certificate, diplome, recomandări), fără a se preciza în cuprinsul fişei de date a achiziţiei ca autorizaţiile să fie valabile la data depunerii ofertelor. Din documentaţia de atribuire se poate observa că nu a fost solicitat un anume document emis pe teritoriul României, ci numai demonstrarea că persoanele nominalizate sunt atestate în astfel de domenii.

Consideră astfel că este eronată interpretarea primei instanţe în sensul că tocmai neindicarea unei date la care trebuie făcută dovada criteriilor stabilite face aplicabile normele în materie, potrivit cărora cerinţele din documentaţia de atribuire trebuie dovedite la momentul deschiderii ofertelor.

De asemenea, în opinia recurentei, este nefondată reţinerea primei instanţe în sensul că dovada autorizării a fost solicitată la momentul depunerii ofertelor. Prin clarificarea nr. 10 din 22.03.2012, autoritatea contractantă nu a făcut altceva decât să lămurească că durata pentru atestarea (echivalarea) în România a persoanelor străine ca B. este de maxim 3 luni de zile de la depunerea dosarului. Prin urmare, având în vedere că data limită de depunere a ofertelor a fost 25.04.2012, iar clarificarea a fost publicată la data de 22.03.2012, se poate observa că modalitatea de îndeplinire a cerinţelor pentru B. a fost lămurită, în sensul că persoanele respective puteau să-şi obţină autorizarea în România şi după data deschiderii ofertelor, fiind suficient ca, la data deschiderii ofertelor, să prezinte un atestat obţinut în alt stat comunitar.

Interpretarea cerinţelor de calificare trebuie să aibă în vedere scopul pentru care acestea au fost prevăzute în documentaţie, respectiv acela de a demonstra potenţialul tehnic, financiar şi organizatoric al operatorilor economici, potenţial care trebuie să reflecte posibilitatea concretă a acestora de a îndeplini contractul.

Cerinţele privind atestarea B., solicitate conform H.G. nr. 925/1995, au menirea de a face dovada executării lucrărilor de tipul celor ce urmează a fi atribuite de către un personal atestat, specializat pe domeniul în cauză.

Prin urmare, dacă ofertanţii ar fi depus documente emise în alte stat comunitare, echivalente cu cele emise în România pentru poziţia B., ar fi beneficiat de acelaşi tratament egal cu persoanele care deţineau aceste certificări emise în România.

În fine, a mai susţinut recurenta că instanţa de fond nu a luat în considerare motivele sale cu privire la faptul că autoritatea de control nu a justificat prejudiciul cauzat fondurilor de finanţare prin respectivele abateri, întrucât practica Uniunii Europene în materie condiţionează aplicarea sancţiunii de dovedirea prejudiciului real asupra fondurilor europene de finanţare prin săvârşirea unei nereguli.

În cuprinsul notei de stabilire a corecţiilor financiare nu a fost identificat un prejudiciu în sensul O.U.G. nr. 66/2011, determinat de sume plătite necuvenit, în speţă reţinându-se doar încălcarea dispoziţiilor art. 2 alin. (4) şi art. 8 alin. (1) din H.G. nr. 925/2006, art. 176 alin. (2), art. 178 alin. (2), art. 179 alin. (1) şi (2), art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006 precum şi ale art. 2 al Directivei Europene 2004/17/CE a Parlamentului European şi a Consiliului European.

4. Apărările intimatului

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Ministerul Finanţelor Publice în calitate de reprezentant legal al Ministerului Fondurilor Europene a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond ca fiind legală şi temeinică.

5. Examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 10 octombrie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 30 ianuarie 2018, Completul de filtru a constatat, faţă de conţinutul Raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., şi a fixat termen de judecată pe fond.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, a cadrului normativ aplicabil şi a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Deşi în mod formal, cererea de recurs a fost întemeiată şi pe acest motiv de casare, recurenta nu a arătat în concret care sunt argumentele ce susţin nemotivarea sentinţei recurate sau existenţa unor motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

Înalta Curte reţine că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

În cauză, Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă dispoziţiile art. 425 C. proc. civ.. Astfel, instanţa de fond a analizat şi a răspuns argumentelor esenţiale expuse de părţi în susţinerea poziţiei lor procesuale şi a prezentat raţionamentul logico-juridic ce a stat la baza concluziei sale, exprimată prin soluţia dată. Împrejurarea că instanţa nu s-ar fi aplecat asupra tuturor argumentelor invocate de recurenta-reclamantă nu duce la concluzia nemotivării, cât timp instanţa este obligată să analizeze argumentele esenţiale, de natură să tranşeze soluţia în cauză.

Ca urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"

Înalta Curte apreciază ca fiind neîntemeiate şi criticile recurentei-reclamante întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea instanţei de fond fiind dată cu respectarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material.

Soluţia instanţei de fond de respingere a acţiunii este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, întrucât reflectă o interpretare şi aplicare corectă a dispoziţiilor legale incidente, raportat la situaţia de fapt rezultată din probatoriul administrat în cauză.

Prin Nota de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. x/08.01.2015 s-a reţinut că cerinţele minime de calificare referitoare la capacitatea tehnică a operatorilor economici ofertanţi, impuse de autoritatea contractantă în fişa de date a achiziţiei sunt discriminatorii şi restrictive, fiind încălcate prevederile art. 2 alin. (2), art. 176 alin. (2), art. 178 alin. (2), art. 179 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, precum şi ale art. 8 alin. (1) din H.G. nr. 925/2006.

Înalta Curte apreciază că potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) şi art. 2 alin. (2) lit. a) şi b) din O.U.G. nr. 34/2006, garantarea tratamentului egal şi nediscriminarea operatorilor economici reprezintă principii de bază ale atribuirii contractelor de achiziţie publică.

În temeiul art. 178 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006: "Autoritatea contractantă nu are dreptul de a solicita îndeplinirea unor cerinţe minime referitoare la situaţia economică şi financiară şi/sau la capacitatea tehnică şi profesională, care ar conduce la restricţionarea participării la procedura de atribuire".

În art. 179 din O.U.G. nr. 34/2006 se prevede că autoritatea contractantă are obligaţia de a respecta principiul proporţionalităţii atunci când stabileşte criteriile de calificare şi selecţie, iar aceste criterii trebuie să aibă o legătură concretă cu obiectul contractului care urmează a fi atribuit. În acest sens, nivelul cerinţelor minime solicitate prin documentaţia de atribuire, precum şi documentele care probează îndeplinirea unor astfel de cerinţe trebuie să se limiteze numai la cele strict necesare pentru a se asigura îndeplinirea în condiţii optime a contractului respectiv, luând în considerare exigenţele specifice impuse de valoarea, natura şi complexitatea acestuia.

Art. 188 alin. (3) din O.U.G. nr. 34/2006, în care au fost transpuse dispoziţiile art. 48 alin. (2) din Directiva 2004/18/CE, prevede că în cazul aplicării unei proceduri pentru atribuirea unui contract de lucrări, în scopul verificării capacităţii tehnice şi/sau profesionale a ofertanţilor/candidaţilor, autoritatea contractantă are dreptul de a le solicita acestora, în funcţie de specificul, de volumul şi de complexitatea lucrărilor ce urmează să fie executate şi numai în măsura în care aceste informaţii sunt relevante pentru îndeplinirea contractului, următoarele:

b) informaţii referitoare la personalul/organismul tehnic de specialitate de care dispune sau al cărui angajament de participare a fost obţinut de către candidat/ofertant, în special pentru asigurarea controlului calităţii;

c) informaţii referitoare la studiile, pregătirea profesională şi calificarea personalului de conducere, precum şi ale persoanelor responsabile pentru execuţia lucrărilor.

În raport cu prevederile legale menţionate, rezultă că autoritatea contractantă în procesul de întocmire a fişei de date a achiziţie, în scopul verificării capacităţii tehnice şi/sau profesionale a ofertanţilor/candidaţilor, are dreptul de a solicita informaţii referitoare la personalul/organismul tehnic de specialitate de care dispune şi la studiile, pregătirea profesională ale persoanelor responsabile pentru execuţia lucrărilor, toate acestea însă sub rezerva relevanţei şi respectării proporţionalităţii în raport cu natura şi complexitatea contractului de achiziţie publică ce urmează să fie atribuit.

Altfel spus, dreptul autorităţii contractante se rezumă la solicitarea informaţiilor minime şi generale prevăzute în cadrul legislativ în vigoare la data lansării şi derulării procedurii de achiziţie.

Autoritatea contractantă era obligată la promovarea concurenţei între operatorii economici şi la garantarea tratamentului egal şi nediscriminarea operatorilor economici, precum şi la respectarea principiului proporţionalităţii, principii instituite de dispoziţiile art. 2 din O.U.G. nr. 34/2006, ceea ce, contrar susţinerilor acesteia, nu s-a demonstrat în cauză.

Interpretarea dispoziţiilor normative anterior citate conduce la concluzia că scopul îndeplinirii de către operatorii economici a unor cerinţe de calificare este acela de a demonstra potenţialul tehnic, financiar şi organizatoric al acestora, potenţial care trebuie să reflecte posibilitatea concretă de a realiza un anumit contract de achiziţie publică, dar şi capacitatea de a rezolva eventualele probleme generate de îndeplinirea acestuia.

Relevante sunt şi dispoziţiile art. 8 alin. (1) din H.G. nr. 925/2006 care statuează că autoritatea contractantă nu are dreptul de a restricţiona participarea la procedura de atribuire a contractului de achiziţie publică prin introducerea unor cerinţe minime de calificare care nu prezintă relevanţă în raport cu natura şi complexitatea contractului de achiziţie publică ce urmează a fi atribuit.

Dacă sunt impuse cerinţe minime de calificare, autoritatea contractantă trebuie să fie în măsură să motiveze aceste cerinţe, elaborând în acest sens o notă justificativă care se ataşează la dosarul achiziţiei.

Analizând fişa de date a achiziţiei aferentă contractului de lucrări nr. x/02.07.2013, rezultă că la secţiunea III.2.3. a) "Capacitatea tehnică", în cadrul Cerinţei 2, autoritatea contractantă (recurenta-reclamantă din cauză) a solicitat operatorilor economici, în vederea dovedirii îndeplinirii cerinţei referitoare la personal, următoarele:

"(...) b. Responsabil tehnic cu execuţia, atestat pentru domeniul de construcţii V - construcţii V - construcţii şi amenajări hidrotehnice, în conformitate cu H.G. Nr. 925/1995.

d. Manager securitate şi sănătate ocupaţională pe şantier, atestat ca şi coordonator SSM pe şantier." iar la modalitatea de îndeplinire a acestei cerinţe, s-a prevăzut:

"(...) Curriculum vitae (formular 6-sect. 3) semnat, în original, de persoana desemnată ca resursă umană de ofertant pentru poziţia propusă şi documente suport (certificate, diplome, recomandări)."

Dispoziţiile art. 5 din O.G. nr. 49/2009 prevăd că în cazul în care o autoritate competentă română solicită ca prestatorul să prezinte un certificat, o atestare sau un alt document pentru a dovedi că o anumită cerinţă a fost îndeplinită, aceasta acceptă orice document dintr-un stat membru întocmit într-un scop echivalent sau din care reiese clar că cerinţa respectivă este îndeplinită.

Totodată, conform art. 8 şi art. 9 alin. (3) din O.U.G. nr. 49/2009, este interzisă impunerea unor condiţii de acordare a autorizaţiei pentru stabilire, prin care se dublează cerinţele şi controalele echivalente sau compatibile ca scop, la care prestatorul a fost supus deja în alt stat membru ori în România. Pentru ofertanţii nerezidenţi, este suficientă certificarea în statul membru de origine, urmând ca, în cazul câştigării licitaţiei, aceştia să obţină autorizarea până la momentul începerii lucrărilor.

Prin urmare, este discriminatorie şi contrară principiului tratamentului egal cerinţa impusă de recurenta-reclamantă pentru demonstrarea capacităţii tehnice a ofertanţilor, în ceea ce priveşte responsabilul tehnic cu execuţia - B. şi a managerului securitate şi sănătate ocupaţională pe şantier, de a depune la data deschiderii ofertelor documentele suport, fără a specifica faptul că persoanele care nu au deschisă o filială în România pot prezenta documente echivalente.

Condiţiile menţionate prin fişa de date a achiziţiei trebuie îndeplinite conform criteriilor stabilite prin aceasta, iar, contrar susţinerilor din recurs, recurenta-autoritate contractantă nu a clarificat această cerinţă.

Astfel, nu pot fi avute în vedere susţinerile sale, în sensul că, prin clarificarea din 22.03.2012, a lămurit faptul că durata pentru atestarea (echivalarea) în România a persoanelor străine ca B. este de maxim 3 luni de la data depunerii dosarului şi că persoanele propuse de ofertanţi pentru aceste poziţii puteau să-şi obţină autorizarea în România după data deschiderii ofertelor.

Prin Adresa nr. x/22.03.2012 emisă de recurentă către C., ca răspuns la clarificările solicitate de această societate, a specificat clar faptul că "Poziţia B. este o cerinţă a Legii nr. 10/1995 şi nu se poate asimila sau echivala direct unei poziţii similare internaţionale. Este însă posibil să fie atestate în România şi persoane cetăţeni străini conform Ordinului MLPTL nr. 777/2003, modificat şi completat de Ordinul MDLPL 651/2007, durata atestării este de maxim 3 luni de la data depunerii dosarului".

Prin întrebarea adresată, C., referindu-se la calificarea solicitată personalului B., a solicitat lămurirea aspectului dacă se poate asimila sau echivala cu altă poziţie/funcţie/calificare din procedurile internaţionale.

Astfel, răspunsul recurentei nu a lămurit condiţia impusă prin fişa de date a achiziţiei în sensul că ofertanţii ar fi putut prezenta documente echivalente pentru personalul B. şi după depunerea ofertelor, la momentul începerii lucrărilor.

Nu se pot reţine susţinerile recurentei, că dacă ofertanţii ar fi depus documente emise în alte state comunitare, echivalente cu cele emise în România pentru poziţia de B., ar fi beneficiat de acelaşi tratament egal cu persoanele care deţineau aceste certificări în România, chiar dacă în fişa de date a achiziţiei nu a fost specificat în mod expres termenul "echivalent", pentru că neregula a constat tocmai în lipsa acestui termen, care a restricţionat participarea ofertanţilor nerezidenţi care nu aveau, la data începerii procedurii de achiziţie, personal autorizat conform legislaţiei româneşti.

Procedându-se astfel, Înalta Curte constată că au fost încălcate dispoziţiile legale amintite anterior, şi anume acelea al regimului nediscriminatoriu, prin nerespectarea principiului tratamentului egal în ceea ce priveşte ofertanţii economici din statul de origine, comparativ cu ofertanţii din alte state comunitare.

Cât priveşte critica referitoare la inexistenţa neregulii pentru neprobarea producerii unui prejudiciu, instanţa de fond a aplicat corect prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, conform cărora, pentru existenţa neregulii, nu este necesară dovedirea producerii unui prejudiciu în bugetul Uniuni Europene sau în bugetul naţional aferent.

Neregula reprezintă, potrivit art. 2 din O.U.G. nr. 66/2011, orice abatere de la legalitate, regularitate şi conformitate care are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului general al Uniunii Europene, prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare bugetului general. Această definire a neregulii, care se raportează şi la prejudiciul potenţial, rezultă şi din cadrul normativ european.

Astfel, noţiunea de neregulă este definită, de asemenea, în art. 2 pct. 7 din Regulamentul CE nr. 1083/2006, dispoziţii care au aplicabilitate directă în legislaţia naţională, ca fiind "orice încălcare a unei dispoziţii a dreptului comunitar care rezultă dintr-un act sau dintr-o omisiune a unui ofertant economic care are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului general al UE, prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare bugetului general".

La rândul său, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în jurisprudenţa sa, a apreciat că "şi abaterile care nu au un impact financiar precis pot afecta interesele financiare ale Uniunii" (C-465/10 pct. 47), "statul fiind în măsură să solicite beneficiarului în cauză rambursarea finanţării" (C-465/10 pct. 32), regula generală fiind aceea că orice abatere trebuie să conducă la retragerea avantajului obţinut prin comiterea unei nereguli (C-199/03 pct. 15), dar cu aplicarea principiului proporţionalităţii, principiu consacrat de jurisprudenţa acestei curţi.

Totodată, în conformitate cu jurisprudenţa consolidată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, (după adoptarea soluţiei de principiu din 24.11.2014), în reglementarea O.U.G. nr. 66/2011, aplicarea corecţiei financiare pentru recuperarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora nu este condiţionată de existenţa unui prejudiciu asupra bugetului Uniunii Europene/fondurilor publice naţionale (cu excepţia situaţiilor expres şi limitativ prevăzute în anexa la ordonanţa de urgenţă în care aplicarea corecţiei financiare este condiţionată de existenţa prejudiciului).

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Administraţia Naţională Apele Române - Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral împotriva Sentinţei nr. 211/CA din 18 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 iunie 2018.

GGC - GV