Whether post-contractual failure to sign within the funding guide deadline justifies refusal to settle a non-reimbursable grant

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/29.01.2015, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei Administraţia Fondului pentru Mediu la decontarea finanţării nerambursabile în sumă de până la 6.000 RON în baza documentelor depuse în vederea decontării conform contractului de finanţare nerambursabilă nr. x/MS/16.12.2010; cu cheltuieli de judecată.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 99 din 16 octombrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, şi, în consecinţă:

A fost obligată pârâta la decontarea către reclamant a finanţării nerambursabile în valoare de până la 6.000 RON în baza documentelor depuse de acesta în vederea decontării conform contractului nr. x/MS/16.12.2010.

A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu a formulat recurs, criticând soluţia instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Se solicită admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătându-se că sentinţa atacată a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material, pe baza unor motive contradictorii şi străine de natura cauzei.

S-a susţinut că instanţa de fond, în mod eronat, a apreciat că, în speţă, dispoziţia legală supusă analizei, respectiv art. 19 alin. (2) din Ghidul de finanţare, ar fi una care ocroteşte un interes privat şi nu una care vizează protejarea unui interes public.

Cu privire la fundamentarea hotărârii atacate pe motive contradictorii, s-a arătat de către recurentă că, pe de o parte instanţa a admis că pârâta AFM este o instituţie publică şi că, în această calitate a derulat o sesiune de finanţare în baza fondurilor cu caracter public de care dispune, iar, pe de altă parte, a reţinut că încheierea contractului finanţat din fonduri publice cu încălcarea prevederilor Ghidului de finanţare nu afectează un interes public, ci unul privat.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de recurs

Examinând cererea de recurs, prin prisma motivelor de casare invocate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi îl va respinge ca atare, pentru considerentele arătate în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept

Pornind de la situaţia de fapt, în mod corect stabilită de instanţa de fond şi necontestată de recurenta-pârâtă prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că problema de drept ce trebuie dezlegată în speţă constă în aceea dacă dispoziţiile art. 19 alin. (2) din Ghidul de finanţare mai puteau fi aplicate pretenţiilor reclamantului, solicitate mai întâi pe cale administrativă şi, ulterior, deduse judecăţii instanţei de contencios administrativ.

Astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, situaţia premisă a demersului judiciar iniţiat de reclamantul A. a constituit-o încheierea contractului de finanţare nerambursabilă nr. x/MS/16.12.2010 între reclamant, în calitate de beneficiar şi Administraţia Fondului pentru Mediu în calitate de autoritate contractantă, contract implementat şi realizat integral de beneficiar în termenul de 12 luni de la semnarea contractului.

În acest context, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanţă a reţinut că prezentul litigiu nu s-a născut pe tărâmul răspunderii contractuale prin invocarea de către autoritate a neîndeplinirii obligaţiilor de către beneficiar, ci se grefează pe refuzul nejustificat al autorităţii de a deconta suma aprobată spre finanţare beneficiarului, solicitată de acesta ulterior finalizării investiţiei ce făcuse obiectul contractului.

De altfel, poziţia autorităţii atât în faza soluţionării plângerii prealabile, cât şi prin apărările formulate în faţa primei instanţe şi reluate prin motivele de casare a fost în sensul că nu au fost respectate cerinţele art. 19 alin. (2) din Ghidul de finanţare, ipoteză care se situează în etapa premergătoare încheierii contractului de finanţare şi care are în vedere o condiţie de formă care nu poate afecta substanţa şi fondul contractului ulterior încheierii acestuia prin semnarea de către ambele părţi, cu atât mai puţin, după finalizarea acestuia şi producerea efectelor juridice în circuitul civil.

Din perspectiva acestor constatări, critica vizând greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 19 alin. (2) din Ghidul de finanţare nu este fundamentată juridic în raport de situaţia de fapt concretă dedusă judecăţii.

În acest sens, Înalta Curte reţine, în acord cu argumentele dezvoltate de prima instanţă, că art. 19 alin. (2) din Ghidul de finanţare nu trebuie interpretat restrictiv prin acordarea unui înţeles exclusiv sancţionator. Scopul acestei reglementări este, în primul rând, acela de a proteja autoritatea contractantă de eventualele cereri de finanţare formulate cu rea-credinţă şi de a-i permite să deruleze, în timp rezonabil, o nouă procedură privind încheierea unui contract de finanţare, în cazul în care procedura anterioară nu s-a putut finaliza prin semnarea contractului din vina beneficiarului. În al doilea rând, dispoziţiile art. 19 alin. (2) au şi rolul de a sancţiona pasivitatea şi neglijenţa intenţionată a beneficiarului finanţării de a semna contractul după parcurgerea tuturor etapelor premergătoare, în sensul că autoritatea poate considera că acesta a renunţat la finanţare, o renunţare tacită, ceea ce presupune automat imposibilitatea de a se încheia contractul de finanţare. După cum se observă, textul art. 19 alin. (2) nu face nicio referire la contractul de finanţare şi nici nu menţionează expres vreo sancţiune, astfel încât, nu se poate reţine că cerinţa din art. 19 alin. (2) ar reprezenta o condiţie ad validitatem a contractului de finanţare, a cărei nerespectare atrage nulitatea acestuia.

Interpretarea pe care autoritatea recurentă doreşte să o impună prin motivele de recurs se îndepărtează de la scopul reglementării, iar asumarea contractului de finanţare, prin semnarea acestuia de către Administraţia Fondului pentru Mediu, implică respectarea tuturor obligaţiilor nu numai din partea beneficiarului, ci şi a autorităţii contractante.

Pe de altă parte, din ansamblul probatoriului administrat în cauză nu rezultă vreo culpă a intimatului-reclamant în pretinsa depăşire a termenului de 60 de zile, având în vedere că astfel cum a verificat şi curtea de apel la data de 15 decembrie 2010 pe site-ul Administraţiei Fondului pentru Mediu a fost afişată lista cuprinzând "Cereri propuse spre aprobare în Programul privind instalarea sistemelor de încălzire ca utilizează energie regenerabilă, inclusiv înlocuirea sau completarea sistemelor clasice de încălzire". Or, sintagma "cereri propuse spre aprobare" nu echivalează cu "cereri aprobate", ceea ce înseamnă că nu poate fi luată ca dată a comunicării către beneficiar a faptului că i s-a aprobat finanţarea.

Nici situaţia că data atribuită de autoritatea centrală contractului este 16.12.2010 nu presupune că beneficiarului i s-a comunicat oficial aprobarea finanţării, această dată fiind doar cea în care contractul a fost întocmit/redactat şi i s-a atribuit nr. de înregistrare în evidenţele autorităţii (nr. x/MS/16.12.2010). În mod evident, pentru ca beneficiarul să se prezinte pentru semnarea contractului, acesta trebuia încunoştinţat oficial de întocmirea acestuia, neputând să ia iniţiativa prezentării la sediul autorităţii locale pentru semnarea unui contract de întocmirea căruia nu fusese înştiinţat.

Pe de altă parte, cum în mod just a reţinut şi prima instanţă, recurenta-pârâtă nu a făcut dovada datei la care a trimis contractul de finanţare autorităţii locale, pentru a se putea verifica susţinerea conform căreia nu s-ar fi respectat termenul de 60 de zile prevăzut de art. 19 alin. (2) din Ghidul finanţării. Prin urmare, autoritatea pârâtă şi-a invocat propria culpă în justificarea refuzului de a deconta suma aprobată la finanţare, atitudine care încalcă principiile sistemului de drept civil (lato sensu).

Or, în condiţiile în care, recurenta-pârâtă nu a adus nicio probă concludentă prin care să dovedească justificarea refuzului de a plăti beneficiarului suma aprobată spre finanţare sau culpa acestuia în executarea contractului, în mod corect, instanţa de fond a admis acţiunea reclamantului, cu interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 19 alin. (2) din Ghidul de finanţare.

Al doilea motiv de casare invocat de recurenta-pârâtă vizează motivarea soluţiei pronunţată de prima instanţă, afirmându-se că este bazată pe argumente contradictorii, în sensul că, pe de o parte, instanţa a admis că pârâta AFM este o instituţie publică şi că, în această calitate a derulat o sesiune de finanţare în baza fondurilor cu caracter public de care dispune, iar, pe de altă parte, a reţinut că încheierea contractului finanţat din fonduri publice cu încălcarea prevederilor Ghidului de finanţare nu afectează un interes public, ci unul privat.

În realitate, nu există nicio contradicţie între considerentele reţinute de instanţa de fond, având în vedere că nu trebuie făcută confuzia între calitatea de instituţie publică a pârâtei şi natura juridică a reglementărilor din Ghidul de finanţare. Astfel cum arată însăşi denumirea acestui act, acesta conţine norme de îndrumare atât pentru autoritatea contractantă cât şi pentru solicitantul finanţării, unele având caracter imperativ de la care părţile nu pot deroga, iar altele supletiv, care dau posibilitatea părţilor să procedeze în aşa fel încât să fie satisfăcute atât interesele lor private, precum şi interesul public general.

O astfel de normă este şi cea conţinută de art. 19 alin. (2) din Ghidul de finanţare, care este în beneficiul autorităţii, neavând caracter sancţionator, astfel cum încearcă să inducă autoritatea pârâtă, având în vedere că nu este prevăzută şi ipoteza în care autoritatea contractantă nu încheie, din culpa sa, contractul de finanţare în termenul de 60 de zile de la aprobarea finanţării.

Prin urmare, instanţa de control judiciar constată că sentinţa instanţei de fond respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi acest motiv de casare fiind nefondat.

În ceea ce priveşte cererea formulată de intimata-reclamantă privind acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că aceasta îndeplineşte cerinţele art. 451 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., fiind dovedite corespunzător dispoziţiilor art. 452 din acelaşi cod şi o va admite.

2. Temeiul legal al soluţiei pronunţate în recurs

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că sentinţa instanţei de fond este legală şi temeinică, fiind apărată de orice critică de nelegalitate şi, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Totodată, în temeiul dispoziţiilor art. 453 din C. proc. civ. va obliga recurenta pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 500 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Administraţia Fondului pentru Mediu împotriva Sentinţei nr. 99 din 16 octombrie 2015 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 500 de RON către intimatul-reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 mai 2018.

GGC - GV