Tax appeal suspension pending criminal investigation: limits on Art. 214(1)(a) Fiscal Procedure Code and right to a reasonable time

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 27 aprilie 2016 în Dosarul nr. x/2016 pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, contestatoarea SC A. SRL, prin administrator judiciar a solicitat, în contradictoriu cu intimatele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Biroul Soluţionare Contestaţii şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Biroul Soluţionare Contestaţii - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, anularea Deciziei nr. 1260 din 18 decembrie 2015 prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei administrative formulate împotriva Deciziei de impunere privind obligaţii suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x din 30 iunie 2015 şi împotriva raportului de inspecţie fiscală nr. x din 30 iunie 2015.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa nr. 163/F-CONT pronunţată în data de 14 septembrie 2016, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Regională A Finanţelor Publice Ploieşti - Biroul de Soluţionare Contestaţii şi la Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş.

3. Recursul formulat în cauză şi motivele de casare invocate

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a declarat recurs contestatoarea A. SRL, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei, anularea actului contestat cu consecinţa obligării intimatei de a soluţiona contestaţia administrativă.

S-a susţinut că hotărârea a fost data cu aplicarea greşita a normelor de drept material, şi cu aplicarea greşita a prevederilor art. 214 din C. proc. fisc.

S-a susţinut că Ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti în care se consemnează faptele pentru care se efectuează cercetări a fost emisa la data de 1 aprilie 2015, iar decizia de impunere contestată a fost emisa la data de 30 iunie 2015, ulterior momentului la care organul de urmărire penală a comunicat faptele pentru care se efectuează cercetări

În continuare a precizat că organul fiscal are la îndemâna toate informaţiile şi toate elementele necesare în funcţie de care se soluţioneze contestaţia administrativa. După verificări la furnizori şi la cumpărători a stabilit ce fel de tranzacţii s-au derulat. În cauza penală nu va fi stabilită o alta situaţie de fapt decât cea reţinuta de organul fiscal, ci doar se va cerceta dacă sunt elemente de natura sa conducă spre o vinovăţie în forma cerută de lege. Practic pentru aceeaşi situaţie juridica se desfăşoară o procedura administrativă de stabilire a unor obligaţii fiscale în sarcina contribuabilului şi o procedura penală de stabilire a vinovăţiei, fără însă ca procesul penal să mai aducă elemente noi necesare pentru soluţionarea contestaţiei administrative.

Astfel, a arătat că motivarea în fapt a impunerii a fost aceea că prin raportul de constatare din 30 ianuarie 2015 întocmit de inspectorii antifraudă s-a concluzionat ca în perioada 2011 - 2014, societatea A. SRL ar fi declarat achiziţii fictive de la societăţi cu comportament de tip fantoma, producând un prejudiciu în cuantum de 1696098 RON. Tot în motivarea deciziei de impunere se arata ca organele antifraudă au analizat materialul de cercetare penală emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti din care ar fi rezultat ca Societatea A. SRL ar fi înregistrat în contabilitate facturi pentru operaţiuni financiare fictive, emise de societăţi care fac obiectul anchetei penale.

La data întocmirii raportului de inspecţie fiscală, respectiv la data emiterii deciziei de impunere s-au avut în vedere constatările organelor de urmărire penală şi s-a apreciat ca organul fiscal are la îndemâna şi temeiuri de fapt şi temeiuri de drept pentru a impune societăţii obligaţii de plata suplimentare, reprezentând taxa pe valoare adăugata, impozit pe profit şi accesorii determinate la cele doua categorii de creanţe.

Organul fiscal a apreciat ca poate uza de dreptul de reapreciere a unor tranzacţii şi implicit de a calcula obligaţii suplimentare la bugetul de stat. Acest drept de reapreciere nu este dependent de stabilirea vinovăţiei în procesul penal.

Este nelegală soluţia de a suspenda procedura de soluţionare a contestaţiei administrative în condiţiile în care între momentul emiterii deciziei de impunere şi momentul la care trebuia soluţionata contestaţia administrativa nu au apărut elemente noi în ancheta penală care să justifice o eventuala suspendare a procedurii. Ceea ce se cunoştea de către organul fiscal la data la care a fost emisă decizia de impunere se cunoaşte şi la momentul la care trebuia sa fie soluţionată contestaţia administrativă. Nu a fost o situaţie în care după emiterea deciziei de impunere, după constatările din raportul de inspecţie fiscală, să se afle că exista o cauza penală în care se efectuează cercetări ce ar putea avea o înrâurire asupra soluţiei ce urmează sa fie data contestaţiei administrative. În aceste condiţii este nelegală soluţia primei instanţe de a menţine suspendarea soluţionării contestaţiei administrative fără să reţină că soluţionarea contestaţiei administrative depinde de stabilirea vinovăţiei în procesul penal. Împrejurarea reţinută de prima instanţa ca în procesul penal s-a dispus instituirea unor măsuri asigurătorii nu justifică soluţia de respingere a contestaţiei şi de menţinere a deciziei de suspendare a judecării contestaţiei administrative.

Procesul civil în cazul de fata este un proces al actelor în timp ce procesul penal este un proces al faptelor. În procesul civil, inclusiv în procedura de soluţionare a contestaţiei administrative de către un organ cu atribuţii jurisdicţionale se decide dacă este sau nu legală soluţia de impunere a unei sume de bani în sarcina societăţii, în timp ce în procesul penal se decide dacă persoane fizice cu atribuţii de conducere sau după caz persoane juridice au acţionat cu vinovăţie sau nu.

A susţinut că situaţia de fapt este cunoscuta şi de organul fiscal şi de organul de urmărire penală, astfel că nu este necesar să se aştepte soluţia din penal, întrucât nu va schimba nimic din situaţia de fapt.

4. Apărări formulate în cauză

Intimata Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti în nume propriu şi pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

Prin răspunsul la întâmpinare recurenta-reclamantă a solicitat respingerea criticilor aduse motivelor de recurs de către intimaţi şi admiterea căii de atac, astfel cum a fost motivată.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Controlul judiciar declanşat de recurenta - reclamantă, are ca obiect verificarea legalităţii Deciziei nr. 1260 din 18 decembrie 2015.

Prin actul contestat s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei administrative formulate împotriva Deciziei de impunere privind obligaţii suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x din 30 iunie 2015 şi împotriva Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 30 iunie 2015.

Prima instanţă a confirmat soluţia administrativă dispusă prin decizia contestată în cauză, arătând că temeiul acestei măsuri îl reprezintă prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 potrivit cărora organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatate ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie fată în procedura administrativ, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea sau, după caz, la expirarea termenului stabilit de organul de soluţionare competent potrivit alin. (2), indiferent dacă motivul care a determinat suspendarea a încetat sau nu.

Soluţia primei instanţe nu este legală, fiind dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor normative pertinente în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Art. 214 alin. (1) lit. a) din C. proc. fisc. , republicat, conferă organului de soluţionare a contestaţiei administrative un drept de apreciere asupra oportunităţii adoptării măsurii de suspendare aflate în discuţie, desigur, cu obligaţia acestuia de a motiva decizia adoptată, însă pentru luarea acestei măsuri trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii:

- să existe sesizarea organelor în drept de către organul care a efectuat activitatea de control, cu privire la existenta indiciilor săvârşirii unei infracţiuni şi

- constatarea săvârşirii infracţiunii sa aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

În speţa de faţă, recurenta a criticat soluţia instanţei de fond de respingere a cererii sale introductive având în vedere faptul că nu există niciun temei juridic pentru dispunerea suspendării soluţionării contestaţiei.

S-a susţinut că, deşi organele de soluţionare a contestaţiei susţin că nu a fost încălcat principiul dreptului la un proces echitabil, soluţionat într-un termen rezonabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, în realitate tocmai practica suspendării procedurii de soluţionare a contestaţiei generează o temperare fără motiv legal a procedurii, cu încălcarea principiului mai sus expus.

Se impune a se reaminti că reclamanta a fost supusă inspecţiei fiscale, ale cărei concluzii au fost consemnate în cuprinsul Raportului de inspecţie fiscală nr. x/30.06.2015, fiind constatate, în opinia inspectorilor fiscali, neregularităţi cu privire la "realitatea operaţiunilor evidenţiate în contabilitate, societatea înregistrând în evidenţele contabile tranzacţii nereale".

În baza acestui act de control a fost emisă de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş Decizia de impunere nr. x nr. 689/30.06.2015, prin care s-a stabilit că SC A. SRL nu are drept de deducere a cheltuielilor în sumă de 4.228.604 RON şi nici a taxei pe valoare adăugată deductibilă în sumă de 1.014.865 RON.

Această decizie a fost atacată cu contestaţie administrativă de către reclamantă, în procedura reglementată de art. 205 şi următoarele C. proc. fisc. , iar pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti a emis Decizia nr. 1260/18.12.2015, de suspendare a soluţionării contestaţiei administrative "până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latura penală". În cauză fiind reţinute indiciile săvârşirii unei infracţiuni, s-a menţionat că procedura administrativă va fi reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea, în condiţiile legii", făcându-se trimitere la disp. art. 214 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) C. proc. fisc.

Înalta Curte constată că plângerea penală formulată împotriva societăţii reclamante constă, în fapt, în fapte ale unor terţe persoane cu care reclamanta s-a aflat în relaţii comerciale, derulând operaţiuni economice, operaţiuni care au fost suspectate ca "nereale".

Totodată, se mai reţine că în mod eronat s-a apreciat de către instanţa de fond că este legală suspendarea, întrucât sesizarea organelor penale este anterioară emiterii deciziei de impunere. Conform celor menţionate de către judecătorul fondului în cuprinsul motivării, actul ce i-a confirmat legalitatea soluţiei este Ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, pronunţată în Dosarul nr. x/2012 din 1.04.2015 prin care se instituia sechestru asupra bunurilor societăţii, iar decizia de impunere a fost emisă la 30.06.2015 şi cea de suspendare la 18.12.2015.

În acest context, nu mai avea relevanţă soluţia pronunţată în cauza penală, întrucât organul fiscal prin emiterea deciziei de impunere a procedat la reapreciere/recalificare a unor tranzacţii, fără să fie necesar să se aştepte o soluţie în privinţa vinovăţiei sau nevinovăţiei unor persoane.

Totodată, este de necontestat faptul că, organele de urmărire penală sunt cele care efectuează cercetarea penală având drept scop strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptaşilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată, iar aceste aspecte pot avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

În aceste condiţii, este de remarcat faptul că la peste 4 ani de la data suspendării soluţionării pe cale administrativă a contestaţiei nr. 192502/09.07.2015, împotriva administratorului societăţii sau faţă de SC A. SRL nu s-a dispus trimiterea în judecă de către organele abilitate, situaţie în raport de care suspendarea dispusă prin Decizia nr. 1260/18.12.2015 a DGRFP Ploieşti, care de altfel este una facultativă, nu poate continua sine die.

În fine, în pofida perioadei mari de timp scurse de la momentul sesizării organului de cercetare penală şi până la data soluţionării acestui recurs, autoritatea fiscală nu a făcut dovada că demersul său a avut o finalitate concretă, în sens procesual penal. Consecinţa este amânarea soluţionării contestaţiei administrative o perioadă de timp nerezonabilă, aşa încât Înalta Curte reţine că circumstanţele concrete ale cauzei sunt de natură a infirma soluţia pronunţată de instanţa de fond.

Prin menţinerea suspendării procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei pe o perioadă îndelungată de timp, se aduce atingere dreptului constituţional al reclamantei de a se adresa instanţei judecătoreşti competente, pentru a obţine verificarea legalităţii deciziei de impunere emisă în sarcina sa şi se perpetuează starea de aşteptare a unei soluţii în cauza penală ceea ce se constituie într-un exces de putere, chiar dacă în justificarea acestuia se invocă prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003.

Aşa fiind, pentru a se asigura un just echilibru între interesul public pe care îl exprimă organul fiscal şi interesul privat al contribuabilului de a-şi vedea clarificată situaţia fiscală, Înalta Curte consideră că se impune admiterea recursului, cu consecinţa obligării organului competent să se pronunţe asupra fondului contestaţiei administrative.

Înalta Curte în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 496 alin. (2) C. proc. civ. raportat la dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va obliga pârâta să soluţioneze contestaţia contestaţia formulată împotriva deciziei de impunere nr. x/20.06.2015.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de SC A. SRL, prin lichidator judiciar SCP B. împotriva Sentinţei nr. 163/F - CONT din 14 septembrie 2016 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa şi rejudecând cauza:

Admite acţiunea formulată de SC A. SRL, prin administrator judiciar SCP B., în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Biroul Soluţionare Contestaţii şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş.

Obligă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Biroul Soluţionare Contestaţii să soluţioneze contestaţia formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x/20.06.2015.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 martie 2019.

GGC - GV