Res judicata of special confiscation and scope of execution contest under Art. 598(1)(c) CPP

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 170 din data de 20 martie 2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în Dosarul nr. x/2015, s-a respins, ca nefondată, excepţia inadmisibilităţii căii de atac formulate de reprezentantul Ministerului Public, s-a respins, ca nefondată, excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată invocată de contestatorul A. şi s-a respins, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorii A. şi B. împotriva Deciziei penale nr. 947/A din data de 29 iunie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală în Dosarul nr. x/2015.

Împotriva Deciziei penale nr. 170 din data de 20 martie 2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015 a formulat contestaţie la executare B. Elveţia.

În susţinerea contestaţiei s-a susţinut că se impune lămurirea aspectului cu privire la autoritatea de lucru judecat a confiscării speciale, dispusă prin Decizia penală nr. 1207/A din 14 octombrie 2014 (invocată în hotărârea contestată) fără a clarifica împotriva cărei părţi din procesul penal, înţelege instanţa că a fost dispusă, lăsând cale deschisă oricărei păreri subiective care poate denatura procedura de executare.

Totodată, s-a solicitat clarificarea procedurii legale de urmat pentru efectivitatea ducerii la îndeplinire a celor dispuse de instanţă în lumina lămuririlor solicitate şi care lipsesc din hotărârea contestată (nr. 170/20 martie 2019 pronunţată de ICCJ, secţia penală în Dosarul nr. x/2015), luând în considerare elementul de extraneitate evident, faptul recunoscut că unicul proprietar al companiei B. Elveţia este domnul C. şi nu domnul A., iar toate bunurile patrimoniale, banii şi acţiunile societăţii Elveţiene au autoritate de lucru judecat, atât în Elveţia cât şi în România, care atestă că nu provin din infracţiuni, nu au făcut obiectul spălării banilor, fiind licite în înţelesul legii şi al Constituţiei României, apărate şi garantate de aceasta şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

A susţinut că obiectul contestaţiei îl constituie clarificările solicitate expres în legătură cu partea din proces împotriva căreia produce efecte autoritatea de lucru judecat a confiscării speciale dispuse prin Decizia penală nr. 1207/A din 14 octombrie 2014 şi procedura legală de urmat pentru efectivitatea ducerii la îndeplinire a măsurilor dispuse prin Decizia penală nr. 947/A din 29 iunie 2018 rămasă definitivă prin hotărârea nr. 170/20 martie 2019, ambele în Dosarul nr. x/2015.

Examinând contestaţia la executare formulată de B. Elveţia, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Prealabil, Înalta Curte constată că este competentă să judece contestaţia formulată de B. Elveţia, apreciind că obiectul dedus judecăţii îl reprezintă o contestaţie la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 598 lit. c) C. proc. pen.

Potrivit dispoziţiilor art. 598 C. proc. pen.: (1) Contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:

c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare.

Contestaţia la executare este o procedură jurisdicţională de rezolvare a situaţiilor relative la executarea hotărârii, după rămânerea definitivă a acesteia.

Pe această cale nu se poate pune în discuţie legalitatea şi temeinicia hotărârilor în baza cărora se face executarea, în sensul că nu se desfăşoară o rejudecare efectivă şi nu se poate ajunge la modificarea hotărârii rămasă definitivă, instanţa fiind abilitată să verifice doar aspectele indicate de textul menţionat anterior şi nu modul de soluţionare a cauzei.

Practic, prin intermediul acestei instituţii de drept procesual penal, legea prevede mijloacele prin care se asigură aplicarea legii în executarea hotărârilor definitive şi, totodată, exclude posibilitatea ca pe această cale să fie afectată autoritatea de lucru judecat.

Normele procedurale mai sus amintite au prevăzut expres cazurile în care poate fi folosită contestaţia la executare, iar prin limitarea acestora, legiuitorul a urmărit să nu transforme acest mijloc procesual într-o cale prin care să se împiedice procedura normală de punere în executare a hotărârilor definitive.

Contestatoarea B. Elveţia nu a indicat în prezenta cerere neclarităţile ce ar subzista în cuprinsul Deciziei penale nr. 170 din data de 20 martie 2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015 şi care ar putea face obiectul reformării, explicitării ori îndreptării în prezentul ciclu procesual. Contestatoarea nu a invocat o reală nelămurire cu privire la hotărârea ce se execută, ci a indicat doar anumite situaţii ipotetice referitoare la procedura de executării silite.

De altfel, se constată că B. Elveţia, ulterior pronunţării Deciziei nr. 1207/A din 14 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, a formulat numeroase cereri prin care a solicitat rejudecarea cauzei pe motiv că nu a avut cunoştinţă de dosarul în care s-a dispus măsura confiscării, respectiv că măsura a fost luată cu încălcarea principiului contradictorialităţii. În acest context, Înalta Curte constată că prin Decizia penală nr. 1314 din 29 septembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, Înalta Curte a respins ca inadmisibile, cererile de recurs "efectiv" formulate inclusiv de către B., împotriva Deciziei penale nr. 1207/A din 14 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2005.

Ulterior, prin Decizia penală nr. 640 din 4 mai 2016 pronunţată în Dosarul nr. x/2015, Înalta Curte a admis contestaţia formulată de contestatorul B. împotriva Deciziei penale nr. 1612/A din data de 25 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în Dosarul nr. x/2015, a desfiinţat, în totalitate, decizia contestată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, Curtea de Apel Bucureşti. În motivarea deciziei s-a arătat că măsura asigurătorie ori a confiscării ar putea fi dispusă, cel târziu de către instanţa de fond, asupra unor bunuri individualizate cert şi numai în urma parcurgerii unei proceduri contradictorii, faţă de persoanele ce pot invoca drepturi reale asupra acestor bunuri.

În măsura în care aceste exigenţe sunt ignorate trebuie recunoscută posibilitatea contestării măsurii pe o cale distinctă, care să deschidă posibilitatea examinării fondului, cu asigurarea aceloraşi garanţii de contradictorialitate şi oralitate. S-a precizat că petentul nu a beneficiat de accesul la o instanţă, măsura asigurătorie fiind dispusă într-un proces penal în care petenta nu a fost parte (Dosar x/2005, în calea de atac), iar eforturile petentului de a supune fondul pretenţiilor cenzurii unui judecător au eşuat, cererile anterioare fiind respinse ca inadmisibile sau ca nefondate, în acest din urmă caz fără antamarea fondului.

Hotărârile pronunţate anterior s-au mărginit a sublinia motivele pentru care căile procesuale alese nu erau utile demersului juridic urmărit ... S-a apreciat că în cauză concluziile formulate de procuror nu sunt suficiente pentru a îndepărta caracterul inechitabil al procedurii în contextul în care persoana interesată şi care a suferit consecinţe patrimoniale ca urmare a hotărârii pronunţate nu a fost parte, nefiind citată şi nici reprezentată. Deşi evaluarea dreptului se poate realiza în condiţii de contradictorialitate şi echitate în calea de atac, în această manieră părţile ar fi prejudiciate de un grad de jurisdicţie.

Pentru a da eficienţă şi a respecta acest principiu soluţia unică posibilă în cauză este desfiinţarea cu trimitere spre rejudecare, în condiţiile menţinerii tuturor demersurilor anterioare intrării în dezbateri. S-a subliniat că instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei va judeca cu citarea persoanelor interesate şi cu asigurarea unei dezbateri orale şi contradictorii.

De asemenea, prin Decizia penală nr. 1353 din 21 octombrie 2016 pronunţată în Dosarul nr. x/2015, Înalta Curte a admis contestaţia formulată de contestatoarea B. cu privire dispoziţia de indisponibilizare a bunurilor mobile, imobile, inclusiv acţiunile aparţinând acestei societăţi şi instituite prin Decizia penală nr. 1207/A din 14 octombrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2005, a desfiinţat în parte decizia penală contestată numai în ceea ce priveşte dispoziţia de indisponibilizare a bunurilor mobile, imobile, inclusiv acţiunile aparţinând societăţii B. şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, în aceste limite, la aceiaşi instanţă, Curtea de Apel Bucureşti. În motivarea deciziei s-a arătat: Efectivitatea "remediului" oferit contestatoarei care se pretinde victimă a unei dispoziţii a Convenţiei Europene, de garantare de a avea posibilitatea de a sesiza "autorităţile", aici înţeles prin instituirea cadrului jurisdicţional de trimitere a cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, nu va trebui să se confunde cu certitudinea obţinerii unei soluţii favorabile de către aceasta. Judecătorul naţional are doar obligaţia de a analiza, potrivit legislaţiei naţionale şi respectând această legislaţie, situaţia invocată de către persoana interesată. În esenţă, nefăcând abstracţie de caracterul definitiv al hotărârii - Decizia penală nr. 1207/A din 14 octombrie 2014 pe fondul său, în rejudecare, se vor acoperi toate lipsurile juridice mai sus evidenţiate - respectarea caracterului contradictoriu al procedurii, urmând a se face cuvenitele aprecieri raportat la cele invocate de contestatoare, atât în drept cât şi în fapt, în funcţie de situaţia concretă dedusă judecăţii."

Totodată, în rejudecare, s-au respectat limitele impuse şi s-a dat posibilitatea părţilor de a formula apărări şi propune probe, iar prin Sentinţa penală nr. 947/A din 29 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, definitivă prin Decizia penală nr. 170 din data de 20 martie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în Dosarul nr. x/2015, s-a dispus luarea măsurii sechestrului asigurător asupra activelor patrimoniale ale B.

Astfel, se constată că instanţele au evaluat situaţia societăţii şi au dispus luarea măsurilor asigurătorii asupra activelor patrimoniale aparţinând societăţii B. constatând că probele administrate în cauză au dovedit faptul că petentul A. a controlat B.

Înalta Curte are în vedere şi Deciziei nr. 19 din 16 octombrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 953 din 4 decembrie, prin care s-a admis recursul în interesul legii şi s-a stabilit că atunci când se instituie măsuri asigurătorii în procesul penal nu este necesar să se indice sau să se dovedească ori să se individualizeze bunurile asupra cărora se înfiinţează măsura asigurătorie. În considerentele acestei decizii s-a reţinut că:

"identificarea şi evaluarea bunurilor supuse măsurilor asigurătorii se realizează în cadrul executării măsurii dispuse, de către organul competent să aducă la îndeplinire dispoziţia organului de urmărire penală sau a judecătorului de cameră preliminară ori a instanţei de judecată, după caz. Astfel, există o atribuţie stabilită în sarcina executorilor judecătoreşti prin art. 7 lit. e) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, constând în aplicarea măsurilor asigurătorii dispuse de instanţa judecătorească, text în acord cu dispoziţiile art. 213 alin. (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, care prevede, între altele, că măsurile asigurătorii dispuse de instanţele judecătoreşti sau de alte organe competente "se duc la îndeplinire în conformitate cu dispoziţiile referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător".

Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte constată că aspectele invocate nu se circumscriu cazului prevăzut de dispoziţiile art. 598 lit. c) C. proc. pen., sens în care va respinge, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de contestatoarea B. Elveţia împotriva Deciziei penale nr. 170 din data de 20 martie 2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015.

Văzând şi dispoziţiile art. 275 C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de contestatoarea B. Elveţia împotriva Deciziei penale nr. 170 din data de 20 martie 2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în Dosarul nr. x/2015.

Obligă contestatoarea la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 30 octombrie 2019.

Procesat de GGC - LM