Scope of cassation review: non-applicability of Art. 438(1)(12) to factual disputes over mandatory statutory penalty reductions

Deliberând în cauza de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 1431 din 28 iunie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 41 alin. (1) din C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 7 (şapte) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată (în perioada septembrie 2014 - decembrie 2015).

În temeiul art. 67 alin. (2) - art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. g) din C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii), pe o durată de trei ani după executarea pedepsei închisorii (pedeapsă complementară).

În temeiul art. 65 alin. (1) şi (3) din C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. g) din C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii), de la rămânerea definitivă a hotărârii şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale privative de libertate (pedeapsă accesorie).

În temeiul art. 15 din Legea nr. 187/2012 în ref. la art. 83 din vechiul C. pen., văzând şi dispoziţiile art. 43 alin. (1) din C. pen. a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 2 (doi) ani închisoare aplicate inculpatului prin Sentinţa penală nr. 198 din 8 martie 2012 a Judecătoriei Slatina, definitivă prin Decizia penală nr. 1362/R din 12 iunie 2012 a Curţii de Apel Craiova, urmând ca aceasta să se adauge la pedeapsa aplicată prin prezenta, inculpatul executând, în final, o pedeapsă rezultantă de 9 (nouă) ani închisoare.

În temeiul art. 67 alin. (2) - art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. g) din C. pen. (redate mai sus), pe o durată de trei ani după executarea pedepsei închisorii (pedeapsă complementară).

În temeiul art. 65 alin. (1) şi (3) din C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. g) din C. pen., de la rămânerea definitivă a hotărârii şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale privative de libertate (pedeapsă accesorie).

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen. raportat la art. 72 din C. pen., a computat durata prevenţiei (reţinere şi arest la domiciliu), de la data de 6 mai 2016 la data de 28 iulie 2016.

În temeiul art. 399 alin. (1) din C. proc. pen. a menţinut măsura preventivă a controlului judiciar faţă de inculpat (dispusă prin încheierea de şedinţă din data de 26 iulie 2016, pronunţată în Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală - definitivă prin necontestare).

În temeiul art. 48 din C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi cu aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., a condamnat inculpata B. la pedeapsa de 4 (patru) ani şi 8 (opt) luni închisoare pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de evaziune fiscală, în formă continuată (în perioada septembrie 2014 - decembrie 2015).

În temeiul art. 67 alin. (2) - art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen. a interzis inculpatei exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. g) din C. pen. (dreptul de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii), pe o durată de doi ani după executarea pedepsei închisorii (pedeapsă complementară).

În temeiul art. 65 alin. (1) şi (3) din C. pen. a interzis inculpatei exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. g) din C. pen. (dreptul de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii), de la rămânerea definitivă a hotărârii şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale privative de libertate (pedeapsă accesorie).

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen. raportat la art. 72 din C. pen., a computat durata prevenţiei (reţinere, arest preventiv şi arest la domiciliu), de la data de 6 mai 2016 la data de 13 noiembrie 2016.

În temeiul art. 399 alin. (1) din C. proc. pen. a menţinut măsura preventivă a controlului judiciar faţă de inculpată (dispusă prin încheierea de şedinţă din data de 11 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. x/2016.5 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală - definitivă prin necontestare).

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. g) din C. proc. pen. a dispus anularea înscrisurilor falsificate (facturi fiscale) - toate ataşate (cusute) în vol. III d.u.p.

A constatat că, în vol. II d.u.p., au fost ataşate (cusute) mai multe facturi, chitanţe, despre care se arată de către procuror că ar proveni de la numitul C. (fiul inculpatei), descoperit în timp ce i le înmâna inculpatului A. la data de 6 mai 2016.

A constatat că faţă de sus-numit, prin rechizitoriu, la pct. 3 şi pct. 4, s-au dispus două soluţii, diferite de cele de trimitere în judecată dispuse pentru inculpaţii prezenţi, respectiv o soluţie de clasare şi o soluţie de renunţare la urmărirea penală.

În consecinţă, a trimis volumul II al dosarului de urmărire penală, conţinând separat înscrisuri, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, pentru ca procurorul să aprecieze dacă este cazul să sesizeze judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală în vederea desfiinţării acestor înscrisuri, ca fiind destinate săvârşirii de infracţiuni, potrivit dispoziţiilor art. 5491 din C. proc. pen.

În temeiul art. 397 alin. (1) corob. cu art. 19 - art. 20 din C. proc. pen. în ref. la art. 1357, art. 1373 şi art. 1382 din C. civ. a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă Ministerul Finanţelor Publice - A.N.A.F şi a obligat pe inculpaţi, în solidar, iar pe inculpat şi în solidar cu partea responsabilă civilmente SC D. SRL la plata sumei de 786.940 RON (511.260 RON reprezentând T.V.A. şi 275.680 RON reprezentând impozit pe profit-prejudiciul cauzat bugetului consolidat al statului), precum şi a obligaţiilor fiscale accesorii (majorări, penalităţi şi dobânzi) aferente, calculate conform legislaţiei fiscale.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., a menţinut măsura sechestrului asigurător dispusă de procuror prin ordonanţa din data de 6 iulie 2016, privind un teren intravilan deţinut de către inculpata B. (în devălmăşie cu soţul E.) în suprafaţă de 250 mp, situat în Bucureşti, str. x, sector 2 şi evaluat la suma de aproximativ 191.250 RON.

În temeiul art. 11 din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 249 din C. proc. pen., a dispus luarea măsurii asigurătorii a sechestrului atât asupra bunurilor mobile şi imobile aflate în proprietatea inculpaţilor (altele decât bunul deja sechestrat), cât şi asupra bunurilor mobile şi imobile aflate în proprietatea părţii responsabile civilmente, până la concurenţa debitului, în vederea recuperării întregii pagube.

În temeiul art. 12 din Legea nr. 241/2005 a interzis inculpaţilor dreptul de a fi fondatori, administratori, directori sau reprezentanţi legali ai societăţii comerciale.

În temeiul art. 13 din Legea nr. 241/2005, la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare, s-a dispus comunicarea către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului a unei copii a dispozitivului hotărârii judecătoreşti definitive.

În temeiul art. 274 alin. (1), (2) şi (3) din C. proc. pen. a obligat pe inculpatul A. - în solidar cu partea responsabilă civilmente SC D. SRL - la plata sumei de 6.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de către stat, iar pe inculpata B. la plata sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de către stat.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpaţii A. şi B.

Prin Decizia penală nr. 403/A din data de 26 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. s-au respins, ca nefondate, apelurile formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva Sentinţei penale nr. 1431 din 28 iunie 2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2016.

În baza art. 275 alin. (2), (4) din C. proc. pen. au fost obligaţi apelanţii inculpaţi la plata sumei de câte 600 RON cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a dispune astfel, instanţa de apel şi-a însuşit situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond în sensul că, inculpatul A., în perioada septembrie 2014 - decembrie 2015, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în calitate de administrator, în fapt, al SC D. SRL, s-a sustras de la plata taxelor şi impozitelor datorate bugetului de stat, în sumă de 786.940 RON, prin înregistrarea unor operaţiuni comerciale fictive în evidenţele contabile ale societăţii, în baza unor facturi fiscale false emise în numele SC F. SRL, SC G. SRL, SC H. SRL, SC I. SRL, SC J. SRL, SC K. SRL, SC L. SRL, SC M. SRL, SC N. SRL, SC O. SRL, SC P. SRL, SC Q. SRL, SC R. SRL, SC S. SRL şi SC T. SRL, fapte ce s-a considerat că întrunesc obiectiv şi subiectiv elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată prev. şi ped. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 41 alin. (1) din C. pen.

Totodată, în cazul inculpatei B. s-a reţinut că, în perioada septembrie 2014- decembrie 2015, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, i-a furnizat inculpatului A., facturi fiscale întocmite în fals în numele SC F. SRL, SC G. SRL, SC H. SRL, SC I. SRL, SC J. SRL, SC K. SRL, SC L. SRL, SC M. SRL, SC N. SRL, SC O. SRL, SC P. SRL, SC Q. SRL, SC R. SRL, SC S. SRL şi SC T. SRL, în vederea înregistrării în evidenţele contabile a unor operaţiuni comerciale fictive (prejudiciu - 786.940 RON), împrejurare care, obiectiv şi subiectiv, s-a considerat că întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de evaziune fiscală, în formă continuată, prev. şi ped. de art. 48 din C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

Împotriva Deciziei penale nr. 403/A din data de 26 martie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, au formulat recurs în casaţie inculpaţii A. şi B.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 16 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis, în principiu, cererile de recurs în casaţie formulate de recurenţii inculpaţi A. şi B. împotriva Deciziei penale nr. 403/A din 26 martie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în Dosarul nr. x/2016 şi a dispus trimiterea cauzei completului competent pentru judecarea pe fond a recursurilor în casaţie, conform dispoziţiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen.

Înalta Curte a reţinut că, prin motivele de recurs în casaţie formulate de inculpatul A., prin apărători aleşi, s-a solicitat, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 şi art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi, pe fond, casarea hotărârii atacate şi înlăturarea greşitei aplicări a legii, recurentul precizând că, pentru infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicare art. 35 alin. (1) şi art. 41 din C. pen., pedeapsa prevăzută de lege este de la 2 la 8 ani închisoare în cazul alin. (1) şi de la 4 la 10 ani închisoare în cazul alin. (2). În această ordine de idei, recurentul inculpat a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii întrucât a apreciat în mod eronat limitele de pedeapsă, reţinând că limita minimă de pedeapsă este de 7 ani închisoare şi limita maximă este de 13 ani închisoare, ceea ce în opinia sa este contrar dispoziţiilor legale în materie.

Totodată, a solicitat înlăturarea greşitei aplicări a legii şi aplicarea unei pedepse în limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea de evaziune fiscală, reduse la jumătate, prin efectul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, iar, în subsidiar, să se dispună rejudecarea cauzei de către instanţa de apel, în scopul aplicării dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002.

A considerat că, instanţa de apel, în mod greşit, nu a constatat incidenţa cauzei de reducere obligatorie a pedepsei în conformitate cu dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, pentru contribuţia la identificarea şi tragerea la răspundere penală a numitului C., singura raportare a instanţei vizând contribuţia inculpatului la tragerea la răspundere penală a coinculpatei B..

În acest context, a invocat că limitele de pedeapsă pentru infracţiunea de evaziune fiscală, în formă continuată, trebuiau reduse la jumătate, având în vedere contribuţia la identificarea şi tragerea la răspundere penală a numitului C..

A arătat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege, persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 şi 2 şi care a comis o infracţiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori a judecăţii denunţă sau facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni.

Recurentul inculpat a invocat jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, prin Decizia nr. 158/A din 13 aprilie 2016, a hotărât că aplicabilitatea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 nu este condiţionată de emiterea rechizitoriului de către procuror, fiind suficient ca denunţul să conducă la începerea urmăririi penale.

În esenţă, recurentul inculpat a precizat că identitatea numitului C. şi activitatea infracţională a acestuia nu erau mai dinainte cunoscute de organele de cercetare penală, iar începerea şi, ulterior, extinderea urmăririi penale, ca şi punerea în mişcare a acţiunii penale au fost consecinţa directă a contribuţiei sale.

A mai învederat că beneficiază de reducerea obligatorie la jumătate a limitelor de pedeapsă, în condiţiile dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi pentru contribuţia pe care a adus-o la identificarea şi tragerea la răspundere penală a numitei B. Sub acest aspect, recurentul inculpat a susţinut că, despre identitatea şi activitatea infracţională a numitei B. în dosarul penal nr. x/2016, organele de cercetare penală au luat cunoştinţă în mod nemijlocit de la el, iar ajutorul oferit trebuia valorificat în sensul reţinerii în favoarea sa a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002.

Prin motivele formulate de recurenta inculpată B. s-a solicitat, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 şi art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., admiterea recursului în casaţie şi, pe fond, casarea Deciziei penale nr. 403 din 26 martie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală şi, reţinând cauza spre rejudecare, înlăturarea greşitei aplicări a legii prin diminuarea cuantumului pedepsei şi stabilirea unei pedepse cu închisoarea orientată spre minimul special prevăzut de lege, cu aplicarea dispoziţiilor art. 91 din C. pen.

S-a susţinut că pedeapsa de 4 ani şi 8 luni închisoare aplicată în baza art. 48 din C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., este stabilită în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Prin motivele formulate s-a menţionat că, în mod greşit, instanţa de apel nu a reţinut circumstanţele atenuante judiciare prevăzute de art. 75 lit. a) şi d) din C. pen., nefăcând aplicarea dispoziţiilor art. 79 din C. pen. ce reglementează concursul dintre cauzele de agravare şi de atenuare a pedepsei.

A indicat că, potrivit art. 79 alin. (1) din C. pen. în situaţia în care sunt incidente în cauză două sau mai multe dispoziţii care au ca efect reducerea pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la circumstanţele atenuante şi cazuri speciale de reducere a pedepsei, în această ordine.

Astfel, recurenta inculpată a solicitat a se da eficienţă dispoziţiilor art. 76 alin. (1) din C. pen. şi să se dispună reducerea cu o treime a limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 241/2005, iar, apoi, să se dea eficienţă şi dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. şi să se dispună reducerea limitelor legale ale pedepsei cu încă o treime.

Recurenta inculpată a mai făcut referire la dispoziţiile art. 75 alin. (1) lit. c) raportat la art. 26 alin. (2) din C. pen. şi a solicitat să se reţină ca o circumstanţă atenuantă legală depăşirea limitelor stării de necesitate care prevăd că "Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana aflată în stare de necesitate care nu şi-a dat seama, în momentul comiterii faptei, că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat".

Examinând recursurile în casaţie formulate de recurenţii inculpaţi A. şi B., în raport cu dispoziţiile prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Recursul în casaţie este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicţie în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive.

Dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii reglementate în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, orice încălcări ale legii, ci numai cele indicate expres de legiuitor.

Dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. prevăd că hotărârile sunt supuse casării în cazul în care "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", cazul de casare fiind incident în situaţia în care pedeapsa stabilită şi aplicată este nelegală, excluzându-se, printre altele, criticile privind greşita individualizare a pedepsei. Prin "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport cu încadrarea juridică şi cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de apel.

În speţă, astfel cum s-a reţinut prin încheierea din data de 16 octombrie 2019 de admitere în principiu a cererii de recurs în casaţie, recurentul inculpat A. a invocat cazul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.., arătând că a fost condamnat la o pedeapsă în alte limite decât cele prevăzute de lege, deoarece, deşi în cursul judecăţii în apel, a făcut dovada că beneficiază de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, instanţa nu i-a aplicat acest beneficiu, susţinând, totodată, că limitele speciale de pedeapsă ale infracţiunii de evaziune fiscală săvârşite sunt cuprinse între 4 şi 10 ani închisoare.

Verificând din această perspectivă hotărârea atacată, Înalta Curte constată că instanţa de apel, după ce a analizat situaţia de fapt şi încadrarea juridică, a apreciat că inculpatul A. se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală şi a dispus condamnarea inculpatului, fără a reţine incidenţa dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002.

Referitor la acest motiv de recurs formulat de inculpatul A. prin care critică faptul că instanţa de apel, în mod greşit, nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, Înalta Curte, în opinie majoritară, consideră că nu se încadrează în cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., având în vedere că reţinerea sau nu a cauzei legale de reducere a pedepsei constituie un aspect de apreciere a instanţei de apel, aceasta fiind în măsură să stabilească dacă un inculpat a denunţat şi a facilitat sau nu identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni.

Recursul în casaţie nu poate tinde spre reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, iar instanţa de recurs nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator. Ca atare, nici chestiunile care definesc o anumită conduită procesuală a inculpatului, atunci când aceasta poate avea consecinţe în planul tratamentului sancţionator, nu pot fi supuse controlului judiciar pe calea recursului în casaţie.

Prin Decizia nr. 3/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a statuat că instituţia prev. de art. 19 din Legea nr. 682/2002 are natura juridică a unei cauze legale speciale de reducere a pedepsei, cu caracter personal, a cărei aplicabilitate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a unor cerinţe referitoare la: calitatea persoanei care o invocă, conduita procesuală pe care trebuie să o adopte aceasta şi stadiul cauzei în care se urmăreşte producerea efectelor atenuante de pedeapsă.

Instituţia reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002 are efect direct asupra procesului judiciar de individualizare a pedepsei, natura sa juridică, de cauză de reducere a limitelor de pedeapsă, fiind enunţată şi în decizia nr. 67 din 26 februarie 2015 a Curţii Constituţionale.

În considerarea celor anterior expuse, se reţine, aşadar, că ceea ce urmăreşte inculpatul A. prin recursul în casaţie formulat este, în realitate, reindividualizarea pedepsei, iar nu îndreptarea unei erori de drept.

Constituie o chestiune ce ţine de temeinicia deciziei recurate interpretarea probelor în baza cărora se stabileşte dacă inculpatul beneficiază sau nu de cauza de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002.

Or, faţă de scopul recursului în casaţie prin care se urmăreşte realizarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, instanţa de recurs nu poate reaprecia probele administrate în legătură cu comportamentul procesual al inculpatului pentru a verifica dacă a denunţat şi a facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a inculpatei B. Curtea de apel a stabilit în procesul propriu de evaluare a probelor, aşa cum a arătat în considerentele deciziei recurate că, în luna aprilie 2016, când inculpatul A. a formulat denunţ, identitatea inculpatei B. era cunoscută, încă din data de 25 martie 2016.

Prin urmare, chestiunea în discuţie referitoare la aplicarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, ce conturează conduita procesuală a inculpatului care se reflectă în individualizarea pedepsei, a intrat în puterea lucrului judecat.

În consecinţă, Înalta Curte nu poate examina prin intermediul acestei căi extraordinare de atac incidenţa cauzei legale de reducere a pedepsei prev. de art. 19 din Legea nr. 682/2002, având în vedere că, în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.. nu poate fi cenzurată individualizarea pedepsei, acest aspect vizând temeinicia hotărârii. În acest sens, este relevantă jurisprudenţa Înaltei Curţi (Decizia penală nr. 23/RC din 19 ianuarie 2017 a ICCJ, secţia penală, Decizia penală nr. 37/RC din 31 ianuarie 2017 a ICCJ, secţia penală, Decizia penală nr. 467/RC din 23 noiembrie 2017 a ICCJ, secţia penală, Decizia penală nr. 75/RC din 9 martie 2018 a ICCJ, secţia penală, Decizia penală nr. 155/RC din 2 mai 2018 a ICCJ, secţia penală, Decizia penală nr. 92/RC din 14 martie 2019 a ICCJ, secţia penală, Decizia penală nr. 166/RC din 10 mai 2019 a ICCJ, secţia penală).

Înalta Curte mai reţine că, motivul de recurs al inculpatului A. vizând neaplicarea cauzei de reducere a pedepsei în baza art. 19 din Legea nr. 682/2002, sub aspectul identificării şi tragerii la răspundere penală a inculpatului C., reprezintă o critică adusă modului în care instanţa de apel a analizat motivele de apel.

Astfel, motivul de recurs al inculpatului A. constând în împrejurarea că instanţa de apel nu a examinat dacă inculpatul a denunţat şi a facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a inculpatului C. şi, implicit, nu a aplicat cauza de reducere a pedepsei prev. de art. 19 din Legea nr. 682/2002, echivalează cu omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra unui motiv de apel, situaţie care nu se circumscrie cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., după cum nu se încadrează nici unuia dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 438 C. proc. pen.

În condiţiile în care, pe calea recursului în casaţie, conform art. 447 C. proc. pen., Înalta Curte este limitată la a verifica legalitatea deciziei exclusiv prin prisma cazurilor de casare prev. de art. 438 C. proc. pen., excedează analizei omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra solicitării inculpatului de a reţine în beneficiul său dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 întrucât ar fi denunţat şi facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a inculpatului C. (persoană cu privire la care s-a dispus prin rechizitoriu nr. x din 28 august 2016 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, clasarea pentru complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 48 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi renunţarea la urmărirea penală pentru infracţiunea de tăinuire prev. de art. 270 C. pen.).

Deopotrivă, se subliniază că, în calea extraordinară a recursului în casaţie nu se poate verifica, pentru prima dată, incidenţa unei cauze legale de reducere a pedepsei, cum este cea prev. de art. 19 din Legea 682/2002.

Cât priveşte pedeapsa de 7 ani închisoare aplicată recurentului inculpat A. pentru infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 41 din C. pen., aceasta este legală.

Instanţa de apel a reţinut că infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată, a fost săvârşită de inculpatul A., în perioada septembrie 2014 - decembrie 2015, iar în funcţie de data ultimului act material din decembrie 2015 şi de succesiunea în timp a prevederilor art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, se constată că limitele speciale de pedeapsă pentru infracţiunea comisă se situează între 7 ani şi 13 ani închisoare (conform modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 146 din 19 martie 2013). Aşadar, pedeapsa aplicată inculpatului, de 7 ani închisoare, pentru infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 41 din C. pen., este egală cu minimul prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită de acesta. Limitele speciale de pedeapsă de la 4 ani la 10 ani închisoare pentru infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (la care s-a făcut trimitere prin cererea scrisă de recurs) erau prevăzute de legea specială înainte de modificarea prin Legea nr. 50/2013 şi nu au aplicabilitate în cauză, în raport de data comiterii infracţiunii de către inculpatul A.

Recursul în casaţie formulat de inculpata B. este nefondat întrucât pedeapsa de 4 ani şi 8 luni aplicată acesteia pentru complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 48 din C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., este legală, respectiv este egală cu minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunea comisă, după reducerea cu o treime a limitelor speciale (de la 7 ani la 13 ani închisoare), ca urmare a aplicării dispoziţiilor prev. de art. 396 alin. (10) din C. pen. privind judecata în procedura simplificată a recunoaşterii vinovăţiei.

Motivul de recurs în casaţie susţinut de inculpată, în sensul că pedeapsa trebuia redusă în conformitate cu dispoziţiile art. 76 C. pen., este nefondat având în vedere că instanţa de apel nu a reţinut în favoarea acesteia nicio circumstanţă atenuantă dintre cele prev. de art. 75 C. pen., condiţie sine qua non pentru a da eficienţă prevederilor art. 76 C. pen.. În aceste condiţii, în care nu există un concurs între cauze de agravare şi atenuare a răspunderii penale, nu devine incident nici art. 79 C. pen.

Înalta Curte reiterează că, în recurs în casaţie, instanţa nu poate realiza o individualizare a cuantumului pedepsei sau a modalităţii de executare acesteia (prin suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei prev. de art. 91 C. pen., cum a solicitat recurenta), deoarece dispoziţiile legale nu permit verificarea temeiniciei hotărârii pronunţate de instanţa de apel, ci numai anumite aspecte de legalitate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de inculpaţii A. şi B. împotriva Deciziei penale nr. 403/A din 26 martie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurenţii inculpaţi până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 200 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de inculpaţii A. şi B. împotriva Deciziei penale nr. 403/A din 26 martie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurenţii inculpaţi până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 200 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 decembrie 2019.

Opinie separată

Opinie separată, numai în ceea ce priveşte admiterea recursului în casaţie, cu consecinţa valorificării art. 19 din Legea nr. 682/2002, faţă de inculpatul A..

Referitor la recursul în casaţie formulat de inculpatul A., se reţine că acesta a invocat cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Prin limite prevăzute de lege se înţeleg cele stabilite în raport cu normele ce determină încadrarea juridică.

Încadrarea juridică reprezintă caracterizarea completă, în drept, a faptelor cercetate prin reţinerea tuturor textelor aplicabile, indiferent de sediul acestora, respectiv, norma de incriminare şi cauze, stări sau circumstanţe de atenuare sau agravare a răspunderii penale, ce împreună generează limitele în care se va stabili şi aplica sancţiunea. Încadrarea juridică este un element al acuzaţiei cu consecinţe directe asupra predictibilităţii actului de justiţie, reprezentând reperul în care va interveni răspunderea penală şi care va decela jurisprudenţa relevantă.

Pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege sunt cele ce sar din intervalul determinat în urma incidenţei tuturor aceste norme penale.

În jurisprudenţa anterioară, delimitând sfera de aplicabilitate a acestui caz de recurs în casaţie, instanţa supremă a statuat în sensul incidenţei sale în ipoteza:

- unei pedepse neprevăzute de legea penală sau cu o durată ce excede limitelor legale speciale;

- unei pedepse nelegale datorită încălcării limitelor determinate de stări ori circumstanţe de atenuare sau agravare: concursul de infracţiuni, recidivă, circumstanţe atenuante.

Jurisprudenţa evocată este relevantă şi pentru prezenta cauză. Astfel, s-a stabilit că o pedeapsă depăşeşte, de regulă, limitele prevăzute de lege dacă se situează în afara limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de C. pen. pentru o anumită infracţiune. Există însă situaţii în care limitele speciale suferă modificări, în cadrul limitelor generale, datorită reţinerii unor împrejurări care au drept consecinţă reducerea sau majorarea limitelor de pedeapsă. Aceste împrejurări ţin de individualizarea legală a pedepsei şi pot fi legate de faptă, de calitatea făptuitorului sau a victimei (cum sunt circumstanţele atenuante sau agravante, unitatea sau pluralitatea de infracţiuni, unele cazuri speciale de atenuare sau agravare etc.), dar pot fi şi de natură procesuală (procedura recunoaşterii învinuirii). În acest sens, Decizia nr. 115/RC din 1 aprilie 2015; Decizia nr. 113/RC din 5 aprilie 2016; Decizia nr. 226/RC din 14 iunie 2016, Decizia nr. 63/RC din 2 martie 2016, www.x.ro.

Erorile privind calculul sporului aplicabil în cazul concursului de infracţiuni au fost corectate pe calea recursului în casaţie întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. (Decizia nr. 172/RC din 19 aprilie 2017; Decizia nr. 158/RC din 6 aprilie 2017; Decizia nr. 150/RC din 4 aprilie 2017; Decizia nr. 326 din 20 septembrie 2016; Decizia nr. 255/RC din 15 octombrie 2014). În ipoteza în care aplicarea corectă a dispoziţiilor privind concursul de infracţiuni conducea la o pedeapsă inferioară celei stabilite în apel, s-a stabilit incidenţa cazului de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.. şi s-a redus pedeapsa rezultantă (Decizia nr. 169/RC din 11 mai 2016).

Recursul în casaţie a constituit temei pentru casarea deciziilor penale în ipoteza greşitei reţineri a stării de recidivă, atunci când primul termen al acesteia era reprezentat de o condamnare pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii (Decizia penală nr. 278/RC din 1 iulie 2016), sau cea a aplicării greşite a dispoziţiilor art. 43 din C. pen. referitoare la pedeapsa în caz de recidivă, prin cumul aritmetic (Decizia penală nr. 124/RC din 8 aprilie 2015), respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 41 din C. pen. referitoare la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru reţinerea stării de recidivă (Decizia penală nr. 316/RC/2019), ori a stabilirii greşite a legii penale mai favorabile (Decizia penală nr. 496/RC/2017), respectiv a greşitei revocări a suspendării sub supraveghere (Decizia penală nr. 370/RC/2017). Aplicarea greşită a dispoziţiilor privind concursul de infracţiuni şi recidiva, cu consecinţe asupra duratei pedepsei închisorii, a fost corectată pe calea recursului în casaţie întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.. (Decizia nr. 224/RC din 13 iunie 2016; Decizia nr. 184/RC din 27 mai 2015).

În ipoteza în care instanţa de apel, reţinând incidenţa cauzelor de reducere a pedepsei şi a cauzelor de majorare a pedepsei, a aplicat pedeapsa închisorii de cel mult 3 ani şi a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că limita minimă a pedepsei închisorii rezultată prin aplicarea cauzelor de reducere şi de majorare a pedepsei este mai mare de 3 ani închisoare, a stabilit incidenţa cazului de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.. Admiţând recursul în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a aplicat pedeapsa închisorii egală cu limita minimă rezultată ca efect al incidenţei cauzelor succesive şi a înlăturat dispoziţiile privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (Decizia nr. 521/RC din 25 noiembrie 2016; în acelaşi sens, Decizia nr. 250/RC din 15 iunie 2017; Decizia nr. 471/RC din 7 noiembrie 2016; Decizia nr. 368/RC din 2 noiembrie 2015).

Recursul în casaţie a permis valorificarea erorii în determinarea minimului special rezultat din aplicarea dispoziţiilor art. 76 alin. (1) C. pen. privind efectele circumstanţelor atenuante:

"…stabilirea unei pedepse inferioare minimului special rezultat prin aplicarea dispoziţiilor art. 76 alin. (1) C. pen. privind efectele circumstanţelor atenuante pentru una dintre infracţiunile concurente şi aplicarea pedepsei rezultante conform art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. prin adăugarea sporului de o treime din pedeapsa inferioară minimului special rezultat prin aplicarea dispoziţiilor art. 76 alin. (1) C. pen. se încadrează în cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.. referitor la aplicarea pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege". În această ipoteză, a fost admis recursul în casaţie şi a fost modificată, atât pedeapsa inferioară minimului special rezultat prin aplicarea dispoziţiilor art. 76 alin. (1) C. pen. pentru una dintre infracţiunile concurente, cât şi pedeapsa rezultantă, potrivit art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. (Decizia nr. 75/RC din 26 februarie 2015)

Stabilirea unei pedepse în alte limite decât cele care rezultă în urma aplicării dispoziţiilor legale privitoare la efectele circumstanţelor atenuante, se încadrează în cazul de recurs în casaţie reglementat în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. (Decizia nr. 23/RC din 19 ianuarie 2017; Decizia nr. 215/RC din 26 mai 2017).

Se constată că recursul în casaţie este deja recunoscut ca fiind calea procesuală pentru îndreptarea erorilor rezultate din încălcări ale limitelor de pedeapsă determinate de efectele unor stări, cauze ori circumstanţe de atenuare sau agravare a răspunderii penale. Ceea ce se neagă este posibilitatea aplicării stării, cauzei ori circumstanţei de atenuare sau agravare direct în calea recursului în casaţie, fără distincţie după cum a făcut obiectul dezbaterii sau a fost străină cauzei. În opinie separată, se consideră că orice problematică ce a făcut obiectul dezbaterii şi poate influenţa cuantumul pedepsei, respectiv orice stare, cauză ori circumstanţă de atenuare ori agravare neaplicată, trebuie să poată fi reţinută direct în recursul în casaţie. Ipoteza aplicării directe în recursul în casaţie, în cazul în care, deşi antamată şi evaluată, reţinerea stării, cauzei ori circumstanţei a fost respinsă de instanţele anterioare, nu este esenţial diferită de ipoteza asumată de jurisprudenţă. Evaluarea va purta exact asupra aceloraşi limite şi condiţii ca în ipoteza stării, cauzei ori circumstanţei deja valorificate şi aplicate, respectiv asupra condiţiilor (legale), asupra unor aspecte de drept, iar nu asupra elementelor de fapt specifice acuzaţiei.

Ca urmare, nu numai aplicarea normelor ori instituţiilor de drept penal cu efectele aferente, ci şi excluderea aplicării ar trebui evaluate în acest caz de casare.

Revenind la prezenta cauză, prin cererea de recurs în casaţie inculpatul A. a susţinut că i-a fost aplicată o pedeapsă în limite superioare maximului, ca urmare a excluderii incidenţei unei cauze legale de reducere a pedepsei, respectiv a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002. Potrivit art. 19 din Legea nr. 682/2002, persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, şi care a comis o infracţiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.

Aplicarea cauzei legale nu este o chestiune de individualizare judiciară, nu este un criteriu pentru orientarea în intervalul de pedeapsă, ci determină un nou minim şi maxim. Odată incidentă, cauza legală reduce limitele în care se va stabili pedeapsa, proporţional (aritmetic) şi obligatoriu. Evaluarea instanţei vizează numai aspectul îndeplinirii condiţiilor pentru reţinerea sau incidenţa sa. Această evaluare nu este incompatibilă cu judecata recursului în casaţie deoarece nu antamează elemente de fapt ale acuzaţiei.

În cauză pedepsele aplicate sunt în cuantumul minimului special. Reţinerea, în recursul în casaţie, a cauzei legale de reducere a pedepsei nu atrage un proces de reindividualizare judiciară, ci doar de determinare a minimului special în raport cu cauza legală de reducere neaplicată şi de reducere a pedepsei aplicate la acest cuantum.

În consecinţă, în opinie separată, se apreciază că instanţa de recurs în casaţie poate să valorifice şi să aplice dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, în situaţia în care nu s-a reţinut această cauză legală de reducere a pedepsei, deşi problematica a fost antamată în cursul judecăţii în fond şi apel.

Procesat de GGC - LM