Qualification of unauthorized sale of abandoned warehouse inventory as theft; limits of cassation review on factual evidence and statutory prescription for forgery

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 913 din data de 20.12.2017 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, secţia Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 228 alin. (1) din C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. (1) din C. pen. din 1969, ca neîntemeiată.

În temeiul art. 386 din C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului, din infracţiunile prevăzute de art. 322 din C. pen., art. 228 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen., în infracţiunile prevăzute de art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969, art. 213 din C. pen. din 1969, ambele cu aplicarea art. 33-34 din C. pen. din 1969, art. 5 din C. pen.

În temeiul art. 213 din C. pen. din 1969 raportat la art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere.

În temeiul art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969 raportat la art. 5 din C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 5 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În temeiul art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) din C. pen. din 1969, s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare.

În temeiul art. 71 din C. pen. din 1969, s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969.

În temeiul art. 861 din C. pen. din 1969, s-a suspendat executarea pedepsei pe durata unui termen de încercare de 4 ani sub supravegherea Serviciului de Probaţiune Bucureşti.

În temeiul art. 863 din C. pen. din 1969, pe durata termenului de încercare, a fost obligat inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probaţiune; să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă.

În temeiul art. 71 alin. (5) din C. pen. din 1969, s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării executării pedepsei principale.

S-au pus în vedere inculpatului prevederile art. 864, art. 83 şi art. 84 din C. pen. din 1969, a căror nerespectare atrage revocarea suspendării executării pedepsei.

A fost admisă în parte acţiunea civilă formulată şi precizată de partea civilă S.C. B. S.R.L., prin lichidator judiciar S.C. C. şi, în consecinţă, a fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. D. S.A. la plata către partea civilă S.C. B. S.R.L. prin lichidator judiciar, a echivalentului în RON a sumei de 55335 euro la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de despăgubiri civile.

S-a luat act că persoana vătămată E. a renunţat la pretenţiile civile.

Au fost respinse în rest pretenţiile, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 3 Bucureşti, inculpatul A., partea responsabilă civilmente S.C. D. S.A., părţile civile E. şi S.C. B. S.R.L., prin lichidator judiciar C..

Prin decizia nr. 852/A din data de 14 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2016, în temeiul prevederilor art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., au fost admise apelurile formulate de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti şi de partea civilă S.C. B. S.R.L., prin lichidator judiciar C. împotriva sentinţei penale nr. 913/20.12.2017 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, secţia Penală, a fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală apelată şi, rejudecându-se cauza, s-au dispus următoarele:

A fost înlăturată dispoziţia de schimbare a încadrării juridice a faptelor dispusă prin sentinţa apelată.

În baza art. 386 din C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică dată faptelor prin rechizitoriu din art. 228 alin. (1) C. pen. şi art. 322 C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen. în art. 208 alin. (1) C. pen. din 1969 şi art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza I din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 din C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei speciale a răspunderii penale.

În baza art. 208 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt (fapta din 1.08.2011).

În baza art. 71 din C. pen. din 1969 s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969.

În baza art. 81 din C. pen. din 1969 a fost suspendată condiţionat executarea pedepsei închisorii pe un termen de 3 ani, stabilit în condiţiile art. 82 din C. pen. din 1969.

În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. din 1969, s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării executării pedepsei principale.

S-au pus în vedere inculpatului dispoziţiile art. 83-84 din C. pen. din 1969, privitoare la revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.

În baza art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., s-a dispus desfiinţarea facturii fiscale nr. x/01.08.2011.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate care nu contravin deciziei.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., au fost respinse apelurile formulate de apelantul-inculpat A. şi apelanta parte responsabilă civilmente D. S.A. declarate împotriva sentinţei penale nr. 913/20.12.2017 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, secţia penală, ca nefondate.

În baza art. 421 pct. 1 lit. a) din C. proc. pen., a fost respins, ca inadmisibil, apelul formulat de apelanta E. declarat împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

Examinând actele dosarului şi sentinţa penală apelată prin prisma criticilor formulate, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Curtea, în ceea ce priveşte apelurile formulate de apelantul-inculpat A. şi apelanta - parte responsabilă civilmente D. S.A., le-a respins ca nefondate, în baza materialului probator administrat, înlăturând criticile invocate privind existenţa unor aspecte care nu au fost dovedite, referitoare la caracteristicile bunului sustras de către inculpat, dovedirea dreptului de proprietate al bunului şi condiţiile în care a fost efectuat transportul prin care a fost predat cumpărătorului bunul sustras, reţinând în schimb că infracţiunea de furt imputată inculpatului subzistă şi a fost săvârşită de către acesta cu vinovăţia cerută de lege.

În fapt, Curtea a reţinut că în cursul anului 2008, S.C. B. S.R.L. a închiriat de la S.C. F. S.A. o hală, în baza contractului de închiriere nr. x/19.05.2008 şi în anul 2010, întrucât nu şi-a îndeplinit obligaţiile de plată faţă de S.C. F. S.A., contractul a fost reziliat.

În ceea ce priveşte situaţia bunurilor aparţinând S.C. B. S.R.L., cele depozitate în hală, au fost ridicate de reprezentantul acestei societăţi, mai puţin 8 piese prevăzute în procesul-verbal întocmit de reprezentanţii S.C. B. S.R.L. împreună cu reprezentanţii S.C. F. S.A., printre care şi o masă rotativă de tip MRD 100-3500v.

S-a reţinut că în anul 2011, S.C. D. S.A. a închiriat de la S.C. F. S.A. aceeaşi hală, în baza contractului de închiriere nr. x/16.06.2011. La momentul închirierii halei de către S.C. D. S.A., bunurile menţionate în procesul-verbal întocmit de reprezentanţii S.C. B. S.R.L. împreună cu reprezentanţii S.C. F. S.A. ca fiind rămase în hală, se aflau încă în interiorul acesteia.

În ceea ce priveşte titlul de proprietate al bunului sustras de către inculpat, din factura fiscală nr. x din 27.03.2006, rezultă că S.C. B. S.R.L. a achiziţionat masa rotativă tip MRD 100-3500v (3000x3000) de la S.C. G. S.A..

Conform procesului-verbal întocmit de reprezentanţii S.C. B. S.R.L. împreună cu reprezentanţii S.C. F. S.A., masa rotativă tip MRD 100-3500v (3000x3000) a rămas în hală după părăsirea spaţiului de către S.C. B. S.R.L.. De asemenea, din declaraţia martorului H., a rezultat că reprezentanţii S.C. B. S.R.L. nu aveau cheie de acces în hala în care au rămas depozitate bunurile, astfel încât aceştia nu ar fi putut lua masa rotativă de acolo.

Procesul-verbal de inventariere a fost semnat din partea S.C. F. S.A. de martorii I. şi J., care au afirmat că au fost de faţă la inventarierea bunurilor, dar nu pot garanta că bunurile înscrise în procesul-verbal sunt aceleaşi cu cele aflate efectiv în hală, neavând cunoştinţe tehnice de specialitate. Acest fapt a rezultat şi din declaraţiile inculpatului A. şi ale persoanei vătămate E., care au afirmat că bunurile depozitate în hală sunt şi cele din anexa la contractul de închiriere nr. x/16.06.2011, adică exact cele cuprinse în procesul-verbal de inventariere semnat de reprezentanţii S.C. F. S.A., astfel încât s-a constatat că reiese dincolo de orice dubiu că bunurile aparţinând persoanei vătămate şi care se aflau în hala închiriată de S.C. D. S.A., sunt cele cuprinse în acest proces-verbal.

Sub aspect probator, cu privire la modalitatea concretă de săvârşire a faptei de către inculpat, Curtea de apel a reţinut declaraţiile martorilor K. şi L., din care a rezultat că în cursul lunii iulie 2011, numitul K. (reprezentant S.C. M. Bucureşti SRL) a fost contactat de numitul L. (reprezentant S.C. N. SRL), care 1-a întrebat dacă este interesat de achiziţionarea unei mese rotative de tip MRD 100-3500v. Martorul K. a fost de acord şi în consecinţă, masa rotativă a fost achiziţionată de S.C. M. Bucureşti S.R.L. de la S.C. D. S.A., conform facturi x/01.08.2011, factură semnată şi ştampilată de inculpatul A.. Din declaraţiile celor doi martori, coroborate cu declaraţia inculpatului A., a rezultat că masa a fost ridicată de la depozitul S.C. D. S.A., din incinta S.C. F. S.A.. De asemenea, din declaraţia martorului K. a reieşit că, deşi factura prevedea că au fost cumpărate accesorii de la maşina de frezat palete O., în fapt a fost achiziţionată o masă rotativă de tip MRD 100-3500V.

În consecinţă, cu privire la caracteristicile bunului sustras, coroborând declaraţia martorului K. cu declaraţiile martorilor H., a persoanei vătămate E. şi cu procesul-verbal încheiat de reprezentanţii S.C. B. S.R.L. împreună cu reprezentanţii S.C. F. S.A. la data de 17.08.2010, a rezultat că masa rotativă MRD 100 3500x3500, aparţinând S.C. B. S.R.L., rămasă în hala închiriată ulterior de S.C. D. S.R.L. de la S.C. F. S.A., a fost înstrăinată fără drept de inculpatul A., în calitate de reprezentant al S.C. D. S.A. către S.C. M. Bucureşti S.R.L..

Cutea de apel a reţinut că, fiind audiat, inculpatul A. a declarat că bunurile vândute de S.C. D. S.A. către S.C. M. Bucureşti S.R.L. sunt cele prevăzute în factura x/01.08.2011, bunurile fiind achiziţionate de la S.C. P. S.A. Galaţi. S-a constatat că declaraţia acestuia nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă şi este infirmată de cele ale martorilor K., Q. şi R., din care reiese că bunul înstrăinat de S.C. D. S.A. prin reprezentant inculpatul A. este masa rotativă MRD 100-3500x3500, nu subansamblurile O. prevăzute în factura x/01.08.2011. Acest fapt a fost dovedit şi de adresele emise în cursul urmăririi penale şi al judecării apelului de către S.C. P. S.A. Galaţi, din care reiese că aceştia nu au avut niciun fel de relaţie comercială cu S.C. D. S.A., iar bunurile precizate în factura x/01.08.2011 au fost vândute în cadrul unei licitaţii publice în vederea executării silite. Conform procesului-verbal de adjudecare nr. x, bunurile în cauză au fost achiziţionate de S.C. S. S.R.L.. Din adresele emise de către S.C. S. S.R.L., a reieşit că societatea a achiziţionat accesorii de la maşina de frezat palete O. de la S.C. P. S.A. Galaţi, ulterior înstrăinându-le către S.C. D. S.A., conform contractului nr. x/201 din 14.10.2010.

Curtea de apel a constatat că declaraţia martorului K. se coroborează cu declaraţia martorului R., reprezentant al S.C. T. S.R.L.., care a declarat că în anul 2011, respectiv în lunile august- septembrie, numitul K., reprezentant al S.C. M. S.R.L. 1-a rugat să descarce o masă rotativă. Martorul a susţinut că masa era de tipul MRD 100, întrucât la punctul de lucru existau mijloacele tehnice pentru descărcarea acesteia de pe trailer. La câteva zile de la depozitarea mesei rotative, martorul a fost contactat de reprezentantul SC. U. S.R.L., respectiv numitul V., care i-a spus că urmează să cumpere masa de la SC. W. S.R.L.. si 1-a rugat să-i descrie starea fizică a mesei. La câteva zile după această discuţie, masa a fost încărcată în vederea transportului la beneficiar. S-a mai reţinut că declaraţiile martorilor K. şi R. se coroborează cu declaraţia martorului Q., reprezentant al S.C. W. S.R.L., care a declarat că în cursul anului 2011 a achiziţionat masa rotativa model x, conform facturii fiscale nr. x/01.09.2011 emisă de către reprezentanţii S.C. M. S.R.L.. Ulterior, masa rotativa care se afla la punctul de lucru al SC. T. S.R.L., situat în incinta X., a fost revândută de către societatea pe care o administrează martorul către S.C. U. S.R.L., conform facturii x, nr. 132/01.09.2011.

În ceea ce priveşte condiţiile în care s-a desfăşurat transportul bunului, Curtea de apel a reţinut că din declaraţia martorului L. reiese că în cursul anului 2011 a transportat din incinta F. la hala închiriată de S.C. D. S.A., mai multe subansambluri de tip O., fiind posibil să fi încărcat şi alte subansambluri şi utilaje. Martorul a mai declarat că a observat în hala închiriată de S.C. D. S.A. mai multe subansambluri care nu erau îngrădite şi despre care a aflat de la inculpatul A. că aparţin S.C. B. S.R.L.. S-a constatat că declaraţia martorului se coroborează parţial cu declaraţia martorilor K. şi cu declaraţia persoanei vătămate, în sensul că în hală se aflau depozitate bunuri aparţinând persoanei vătămate şi contravine declaraţiei inculpatului, sub aspectul că bunurile vândute de S.C. D. S.A. către S.C. M. Bucureşti S.R.L. sunt cele prevăzute în factura x/01.08.2011. Deşi martorul a declarat că a încărcat bunurile de tip O., nu exclude să fi fost încărcate şi alte bunuri, iar faptul că acesta a încărcat la un moment dat bunuri de tip O. nu înseamnă că acestea sunt cele care fac obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat de S.C. D. S.A. cu S.C. M. Bucureşti S.R.L..

În raport de mijloacele de probă analizate, Curtea de apel a constatat că fapta inculpatului A. din cursul lunii iulie 2011, de a dispune pe nedrept în calitate de reprezentant al S.C. D. S.A. de masa rotativă MRD 100 3500x3500 prin vânzare către S.C. M. Bucureşti S.R.L., cu toate că masa se afla într-un depozit gratuit, fiind proprietatea S.C. B. S.R.L., a fost pe deplin dovedită.

Astfel, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea de apel a respins apelurile formulate de apelantul-inculpat A. şi apelanta - parte responsabilă civilmente D. S.A., declarate împotriva sentinţei penale nr. 913/19.12.2017 pronunţate de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, secţia penală, ca nefondate.

Hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost comunicată inculpatului A. la data de 03 septembrie 2019, iar termenul de declarare a recursului în casaţie s-a împlinit la data de 04 octombrie 2019.

Împotriva hotărârii pronunţată de instanţa de apel a declarat recurs în casaţie inculpatul A. la data de 04 octombrie 2019.

Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti la data de 08 octombrie 2019, persoanei vătămate E., părţii civile S.C. B. S.R.L. şi părţii responsabile civilmente D. S.A. la data de 10 octombrie 2019 şi părţii civile S.C. B. S.R.L., prin lichidator judiciar S.C. C. la data de 15 octombrie 2019.

Au fost depuse concluzii scrise de către persoana vătămată E. la data de 21 octombrie 2019 (cu respectarea termenului prevăzut de art. 439 alin. (2) din C. proc. pen.) şi de către partea responsabilă civilmente S.C. D. S.A. la data de 23 octombrie 2019 (cu depăşirea termenului prevăzut de art. 439 alin. (2) din C. proc. pen.).

Dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 28 octombrie 2019.

Prin încheierea din data de 08 octombrie 2019, s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 852/A din data de 14 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/2016. S-A Trimis cauza completului C7, în vederea judecării recursului în casaţie. S-a fixat termen la data de 03 decembrie 2019, cu citarea recurentului inculpat A., a părţile civile şi părţii responsabilă civilmente.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casaţie cu care a fost învestită, Înalta Curte a constatat că cererea de recurs în casaţie a inculpatului A. este formulată în termenul prevăzut de art. 435 din C. proc. pen., iar decizia nr. 852/A din data de 14 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2016 nu face parte din categoria celor ce nu pot fi atacate cu recurs în casaţie conform dispoziţiilor art. 434 alin. (2) din C. proc. pen.

De asemenea, cererea de recurs în casaţie îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menţionate numele, prenumele şi domiciliul inculpatului, hotărârea care se atacă, precum şi semnătura părţii care a exercitat calea de atac (prin avocat).

Referitor la condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., s-a indicat temeiul de drept pe care se întemeiază calea de atac, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în sensul că inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală şi art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., în sensul că în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal.

S-a constatat că în cuprinsul motivelor de recurs în casaţie, referitor la cazul prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (în ceea ce priveşte infracţiunea de furt, prev. de art. 208 alin. (1) din C. pen. din 1969), inculpatul a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a înlăturat dispoziţia de schimbare a încadrării juridice a faptelor dispusă prin sentinţa apelată. Astfel, în loc să menţină încadrarea juridică dispusă prin sentinţa apelată (abuz de încredere prev. de art. 213 din C. pen. din 1969), instanţa de apel a reţinut existenţa elementelor constitutive ale infracţiunii de furt şi a pronunţat o soluţie de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 208 din C. pen. din 1969.

În continuare, recurentul A. a prezentat situaţia de fapt, cu trimitere la probele administrate în cauză, efectuând o analiză proprie a acestora. În raport de interpretarea proprie a probelor, recurentul a susţinut că reiese suspiciunea rezonabilă că bunul pretins a fi furat nu se mai afla în hală la 16 iunie 2011, când societatea D. S.A. a încheiat contractul de închiriere nr. 389 prin care a primit posesia spaţiului de la societatea F. S.A. cu toate accesoriile şi piesele aflate acolo şi că acesta ar fi putut fi cu uşurinţă deplasat la punctul de lucru din Târgovişte chiar de către angajaţii persoanei vătămate, unde avea acces şi martorul K..

De asemenea, din ansamblul materialului probator - contracte şi facturi de achiziţii pentru un utilaj O. de la P. S.A. Galaţi la S. S.R.L. şi la D. S.A., coroborate cu precizările privind livrarea de utilaj O. fără piesele care au fost livrate firmei M. S.R.L., venite de la partea responsabilă civilmente către U. S.R.L. Oradea, coroborate cu existenţa menţiunii ieşirii unui transport normal în ziua de 2.08.2011 (neagabaritic), cu depoziţia macaragiului care a operat podul rulant, cu depoziţiile martorilor implicaţi în tranzacţiile subsecvente, care au relatat revânzarea unei mese rotative asamblate mărimea 3500x3500, ceea ce ar fi necesitat un transport agabaritic şi cu inexistenţa unei autorizaţii rutiere în ziua de 2.08.2011 - reiese concluzia că vânzarea componentelor masă copier, suport copier şi ax de antrenare a fost reală, iar la livrare nu s-ar fi putut adăuga pe remorcă în mod fraudulos un bun masiv în greutate de aproximativ 30 de tone, cum ar fi fost o masă rotativă asamblată.

Prin urmare, s-a apreciat de către apărare că fapta inculpatului, de a vinde în numele societăţii D. S.A., unde era salariat, componente ale unui utilaj pe care societatea îl deţinea în mod legitim, a fost una de natură comercială. Fapta nu constituie o infracţiune, nefiind prevăzută de legea penală, motiv pentru care s-a solicitat să se pronunţe o soluţie de achitare, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

S-a susţinut de către apărare că o eventuală neglijenţă a locatorului sau a chiriaşului subsecvent, care au semnat inventare de predare-preluare a pieselor fără să cunoască exact ce s-a lăsat în hală, nu poate justifica o acţiune penală împotriva acestora, infracţiunea de furt nefiind omisivă şi neputând fi comisă sub forma culpei. S-a menţionat că la părăsirea halei, chiriaşul D. S.A. a predat aceleaşi bunuri pe care le-a preluat de la F. S.A., inclusiv piesele abandonate de persoana vătămată, conform procesului-verbal încheiat la 03.10.2011, deci, conform apărării, nici inculpatul A. şi nici partea responsabilă civilmente nu pot fi ţinute responsabile de vreo dispariţie de piese. Deoarece nu s-a probat dincolo de orice dubiu că lipsa bunului din hală este consecinţa acţiunilor inculpatului, s-a considerat că o eventuală neglijenţă nu îmbracă vinovăţia prevăzută de lege pentru furt (intenţie), aşadar aplicabil ar fi tot art. 16 alin. (1) lit. b), dar) teza a II-a din C. proc. pen.. Orice nemulţumiri ale persoanei vătămate faţă de fostul locator sau faţă de chiriaşul subsecvent, legate de dispariţia bunurilor, au un caracter pur civil şi trebuie soluţionate de o instanţă civilă, în măsura în care nu se aduce atingere autorităţii de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2012 .

Referitor la cazul prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. (în ceea ce priveşte infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 din C. pen. din 1969), s-a menţionat că în elementul material al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969 intră o faptă comisivă - falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate în art. 288. Înscrisul presupus a fi falsificat este factura fiscală nr. GRV 01/11 0011 din 1.08.2011 şi avizul de expediţie nr. x/2.08.2011, deci înscrisuri sub semnătură privată. Modurile arătate la art. 288 din C. pen. din 1969 sunt: contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau alterarea înscrisului în orice mod. Se observă că niciunul dintre aceste moduri nu a fost folosit în ceea ce priveşte factura şi avizul de expediţie, astfel încât infracţiunii îi lipseşte unul dintre elementele constitutive. Fapta pentru care a fost condamnat îmbracă aspectul unui fals intelectual pe care inculpatul l-ar fi săvârşit cu ocazia întocmirii documentelor de livrare: în loc de cele trei piese menţionate - masă copier, suport copier şi ax de antrenare - s-ar fi livrat în fapt masa rotativă aparţinând persoanei vătămate. Spre deosebire de actualul C. pen., în C. pen. din 1969, care reprezintă legea penală mai favorabilă, infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată nu putea fi săvârşită sub forma unui fals intelectual, ci doar a falsului material. În concluzie, recurentul a apreciat că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală.

S-a susţinut de către apărare că soluţia de încetare a procesului penal întrucât a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale este nelegală, fiind dată cu încălcarea art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din C. proc. pen.. Soluţia corectă este cea de achitare pentru săvârşirea faptei de fals şi înlăturarea dispoziţiilor privitoare la concursul de infracţiuni.

S-a considerat că tot nelegală este şi soluţia de anulare a facturii nr. x din 1.08.2011 dispusă conform art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., pe care instanţa de recurs trebuie să o înlăture.

Referitor la modul de soluţionare a acţiunii civile, s-a solicitat respingerea acţiunii civile, ca netemeinică. În subsidiar, dacă se va constata că fapta pentru care a fost condamnat recurentul întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz de încredere prev. de art. 213 alin. (1) din C. pen. din 1969, cu consecinţa împlinirii termenului de prescripţie specială şi se va pronunţa o soluţie de încetare a procesului penal pentru cazul prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a solicitat să fie lăsată nesoluţionată acţiunea civilă conform art. 25 alin. (5) din C. proc. pen.

În dezvoltarea motivelor formulate cu privire la soluţionarea acţiunii civile, recurentul a arătat că în mod neîntemeiat a fost admisă acţiunea civilă. S-a menţionat că persoana vătămată este o societate aflată în lichidare şi nu s-a constituit parte civilă într-un mod valabil (prin organul său) până la începerea cercetării judecătoreşti, conform art. 20 alin. (1) din C. proc. pen., respectiv până la data de 9.01.2017. Societatea a intrat în dizolvare şi lichidare la data de 15.10.2014, conform încheierii pronunţată în dosarul nr. x/2009 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă. Din acel moment s-a ridicat dreptul de administrare al debitorului, societatea putând fi reprezentată doar de către lichidatorul judiciar C. S.P.R.L. S-a menţionat că orice petiţii, plângeri, declaraţii, constituiri de parte civilă făcute în numele societăţii B. S.R.L. de către fostul administrator special E. sunt lipsite de eficacitate. Constituirea de parte civilă făcută de avocatul Y. în numele persoanei vătămate, în opinia apărării, este neeficace, fiind la acel moment împuternicit de administratorul special, nu de cel judiciar. Chiar şi o confirmare ulterioară făcută de către lichidator nu are efect retroactiv, valabilitatea constituirii de parte civilă fiind analizată la momentul înaintării cererii. Se observă că lichidatorul a împuternicit-o pe E. la 17.03.2017 să reprezinte societatea. S-a considerat că devin aplicabile dispoziţiile art. 20 alin. (4) din C. proc. pen.: în cazul nerespectării vreuneia dintre condiţiile prevăzute la alin. (1) şi (2) persoana vătămată sau succesorii acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în cadrul procesului penal, putând introduce acţiunea la instanţa civilă.

În opinia recurentului, un alt fine de inadmisibilitate a acţiunii civile îl constituie lipsa capacităţii juridice a părţii civile care să permită promovarea de acţiuni civile. Potrivit art. 233 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării. Societatea B. S.R.L. se află în dizolvare din 15.10.2014 şi îşi păstrează personalitatea juridică numai pentru operaţiuni de lichidare, conform alin. (2) din acelaşi articol, prin urmare capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este restrânsă numai la efectuarea acelor operaţiuni care presupun lichidarea activelor rămase ale debitorului şi repartizarea sumelor obţinute către creditori. Operaţiunile de lichidare sunt enumerate în art. 116 - art. 120 ale Legii nr. 85/2006, printre ele neregăsindu-se promovarea acţiunilor civile pentru recuperarea eventualelor prejudicii pe cale civilă (sau penală). Acestea puteau fi făcute în perioada de observaţie, când exista şi un plan de reorganizare. În faza lichidării, nu pot fi promovate acţiuni civile, debitorul fiind lipsit de capacitatea de folosinţă în acest scop. Prin urmare, privitor la acţiunea civilă, instanţele de fond şi apel au făcut o greşită aplicare a regulilor de drept aplicabile, hotărârile pronunţate nefiind conforme cu acestea în sensul prevăzut de art. 433 din C. proc. pen.

De asemenea, un argument final îl constituie lipsa titlului de proprietate al părţii civile B. S.R.L. asupra mesei MRD 3000x3000. Conform actelor de provenienţă pe care partea civilă nu le-a contestat (contracte, facturi, ordine de plată, corespondenţă şi declaraţii), mai ales declaraţia nr. 3846/11.04.2006 (anexată) reiese că bunul în starea nemodernizată fusese achitat de către clientul german - societatea Z. şi că partea civilă înţelesese să-i transfere dreptul de proprietate imediat. Prin urmare, aşa cum a stabilit şi Tribunalul Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 5015/2013 în dosar nr. x/2012, partea civilă era doar un depozitar al bunului, nicidecum un proprietar. Este adevărat că rezultatul infracţiunii de furt presupune dispariţia bunului din posesia chiar şi a unui neproprietar, dar prejudiciul nu s-a produs în patrimoniul acestuia, ci al societăţii germane. Neexistând o identitate între persoana proprietarului şi persoana care a reclamat despăgubirea pe calea acţiunii civile, soluţia de obligare a inculpatului la plata despăgubirii produsă prin infracţiune către partea civilă duce la o îmbogăţire fără justă cauză, interzisă de art. 1345 din C. civ.. Singurul care poate pretinde restituirea bunului sau echivalentul său bănesc este proprietarul german, pe calea acţiunii introdusă la instanţa civilă şi direct de la inculpat, în cazul menţinerii soluţiei de condamnare a acestuia. Prin urmare, apărarea consideră că în lipsa unei constituiri de parte civilă a adevăratului proprietar - clientul german al persoanei vătămate - obligarea inculpatului la plata despăgubirii către un detentor precar apare ca nelegală.

Recurentul a solicitat, în temeiul art. 441 din C. proc. pen., suspendarea deciziei atacate, până la soluţionarea căii de atac, sub aspectul executării laturii civile.

Înalta Curte a reţinut că indicarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibil a recursului în casaţie. În etapa admisibilităţii în principiu se verifică şi aparenta corespondenţă între motivele susţinute şi cazurile de casare în care acestea au fost încadrate.

Astfel cum rezultă din motivele de recurs în casaţie anterior expuse, recurentul A. şi-a încadrat criticile în cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în sensul că inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală şi de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., în sensul că în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal.

Instanţa de casaţie a reţinut că limitele recursului în casaţie sunt cantonate la analiza problemelor de drept. În cadrul acestei căi de atac nu se poate efectua o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, statuările în fapt ale instanţei a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în niciun fel.

Potrivit art. 15 din C. pen. în vigoare "infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o. Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.".

Astfel, se instituie un nou concept de ilicit penal, deoarece nu se mai face deosebire între lipsa de prevedere în legea penală şi situaţia în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, raportat la soluţia reglementată de art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. în vigoare, respectiv de achitare pe motiv că "fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege".

Rezultă, aşadar, că faţă de soluţia reglementată prin dispoziţiile art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din noua reglementare a C. proc. pen., sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" conţinută în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. - care reglementează unul din cazurile de casare, vizează atât lipsa incriminării (lipsa prevederii faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care lipsesc elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".

În ceea ce priveşte lipsa condiţiilor de tipicitate subiectivă, această critică nu poate fi verificată pe calea recursului în casaţie, întrucât dispoziţiile art. 16 lit. b) C. proc. pen. prevăd această ipoteză ca o teză distinctă de cea în care soluţia de achitare se dispune pe motiv că "fapta nu este prevăzută de legea penală", cazul de casare analizat preluând doar prima teză a art. 16 lit. b) C. proc. pen.. Ca atare, din perspectiva dispoziţiilor procesual penale, noţiunea de faptă ce nu este prevăzută de legea penală include situaţiile în care fapta constituie o contravenţie/abatere disciplinară (atrage o altă formă de răspundere) şi pe cele în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, cu excepţia laturii subiective (aceasta din urmă circumscriindu-se ipotezei prev. art. 16 lit. b) teza a II a C. proc. pen. - nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege).

Atunci când nu se critică situaţia de fapt, ci se solicită doar o verificare în drept a acesteia, motivul de recurs poate fi analizat din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., Înalta Curte a reţinut că acesta priveşte situaţiile în care s-a dispus în mod greşit încetarea procesului penal pentru oricare dintre motivele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din C. proc. pen., respectiv: lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

În raport de considerentele expuse, Înalta Curte a constatat că recursul în casaţie este admisibil pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., în ceea ce priveşte infracţiunea de furt, prev. de art. 208 alin. (1) din C. pen. din 1969, în vederea verificării în drept a situaţiei de fapt referitor la problema de drept invocată de recurent şi anume lipsa tipicităţii în sensul că fapta nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incidentă răspunderea civilă.

Conform susţinerilor recurentului, fapta de a vinde în numele societăţii D. S.A., unde era salariat, componente ale unui utilaj pe care societatea îl deţinea în mod legitim, a fost una de natură comercială.

Totodată, recursul în casaţie este admisibil pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 8 din C. proc. pen., referitor la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 din C. pen. din 1969.

Conform susţinerilor recurentului, este nelegală soluţia de încetare a procesului penal dispusă cu privire la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 din C. pen. din 1969, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală, impunându-se pronunţarea unei soluţii de achitare, conform dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Recurentul a formulat critici şi cu privire la dezlegarea dată laturii civile, solicitând respingerea acţiunii civile, ca netemeinică.

Înalta Curte a reţinut că, astfel cum s-a menţionat şi anterior, recursul în casaţie constituie o jurisdicţie exercitabilă numai în cazuri strict determinate, reprezentând încălcări ale legii, ducând la o judecată care nu poartă asupra fondului, ci exclusiv asupra corectei aplicări a legii, verificându-se dacă din punctul de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Critica recurentului, în sensul că în mod neîntemeiat a fost admisă acţiunea civilă, vizează temeinicia hotărârii şi nu nelegalitatea acesteia. Ca atare, instanţa de casaţie a constatat că aspectul invocat de recurent nu poate fi cenzurat prin prisma dispoziţiilor legale pe care s-a întemeiat acesta, dar nici a altui caz de casare dintre cele prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Cu ocazia dezbaterilor, la data de 22 octombrie 2019, apărătorul ales al recurentului inculpat A., invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., a susţinut că inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, respectiv pentru infracţiunea de furt, întrucât din materialul probator rezultă că acel bun nu a existat în patrimoniul părţii civile, iar partea civilă s-a întemeiat numai pe declaraţia unui martor.

Coroborat cu realitatea livrării de piese menţionate în factura fiscală emisă de firma S.C. D. S.A. şi avizul de expediţie, cu plata care s-a făcut şi depoziţiile macaragiului, apărarea a susţinut că fapta ar fi de natură comercială şi nu o faptă prevăzută de legea penală, iar instanţa de apel a dispus în mod greşit condamnarea inculpatului.

De asemenea, apărarea a invocat dispoziţiile art. 438 pct. 8 C. proc. pen. referitor la infracţiunea de fals prevăzută de art. 290 din vechiul C. pen., întrucât nu a existat un fals în sensul legii penale în vigoare la acel moment. Apărarea a susţinut că infracţiunea de fals intelectual nu putea fi săvârşită de un director din cadrul unei societăţi comerciale care nu avea calitatea de administrator. A mai susţinut apărarea că fapta nu putea fi un fals material prin contrafacerea semnăturii sau a cuprinsului facturii pentru că piesele au existat şi au fost puse pe trailer şi nu s-a contrafăcut nici semnătura, fiind chiar a inculpatului, care nu s-a folosit o calitate pe care n-ar fi avut-o, respectiv de director tehnic în acea firmă.

Analizând recursul în casaţie potrivit art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicţie, în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurile de casare prevăzute expres şi limitativ de legiuitor la art. 438 din C. proc. pen.. În această cale de extraordinară de atac nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date şi dacă ea corespunde sau nu legii. Recursul în casaţie reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităţilor şi nu are ca obiect rezolvarea unei acţiuni penale, ci desfiinţarea sentinţelor şi deciziilor care sunt contrare legii.

Înalta Curte constată că inculpatul A. a susţinut, în primul rând, că sunt incidente dispoziţiile art. 438 pct. 7 din C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală), în ceea ce priveşte infracţiunea de furt, prevăzută de art. 208 alin. (1) din C. pen. din 1969, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii în sensul că fapta nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incidentă răspunderea civilă.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte reţine că nu se poate realiza o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt, pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se doar în drept, statuările în fapt ale instanţei de apel neputând fi cenzurate în niciun fel (în acest sens şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: Decizia nr. 267/RC din 26 iunie 2017; Decizia nr. 414/RC din 20 octombrie 2017).

În speţă, se constată că instanţa de apel prin decizia penală atacată a desfiinţat, în parte, sentinţa penală, a înlăturat dispoziţia de schimbare a încadrării juridice a faptelor dispusă prin sentinţa apelată şi, în baza art. 386 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică dată faptelor prin rechizitoriu din art. 228 alin. (1) C. pen. şi art. 322 C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. în art. 208 alin. (1) C. pen. 1968 şi art. 290 alin. (1) C. pen. 1968, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. 1968 şi art. 5 C. pen.. Curtea de apel a reţinut că această faptă a constat în acţiunea inculpatului de a sustrage fără drept din posesia persoanei vătămate S.C. B. S.R.L. masa rotativă fără consimţământul acesteia, în scopul însuşirii pe nedrept, ulterior vânzând-o, ceea ce reprezintă, în fapt, o însuşire pe nedrept urmată de înstrăinarea bunului, prin această dispoziţie inculpatul comportându-se ca un proprietar al acestuia.

În legătură cu această faptă, recurentul a susţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de furt, întrucât fapta de a vinde în numele societăţii D. S.A., unde era salariat, componente ale unui utilaj pe care societatea îl deţinea în mod legitim, a fost una de natură comercială.

Potrivit art. 208 alin. (1) C. pen. 1968 luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 12 ani.

Din analiza dispoziţiilor legale anterior menţionate, rezultă, sub aspectul laturii obiective a conţinutului infracţiunii, că elementul material constă în acţiunea de luare pe nedrept a unui imobil din posesia sau detenţia unei persoane fizice sau juridice fără consimţământul acesteia, fiind necesar să existe o deposedare constând în scoaterea bunului de sub stăpânirea în fapt a posesorului sau detentorului fără consimţământul acestuia şi o împosedare, constând în trecerea efectivă a bunului sub puterea făptuitorului. Urmarea imediată constă în producerea unui prejudiciu şi intervine ori de câte ori subiectul face acte de dispoziţie faţă de bun (de ex. îl vinde, ca în speţa prezentă) ori în cazul în care bunul este ulterior abandonat de făptuitor ori acesta este deposedat la rândul său de bun.

Procedând, aşadar, la analiza tipicităţii obiective a faptei reţinută în sarcina inculpatului A., Înalta Curte constată că sunt relevante constatările instanţei de apel, în motivarea deciziei atacate arătându-se că reprezintă infracţiunea de furt prevăzut de art. 208 alin. (1) C. pen. 1968, apreciindu-se că pentru existenţa infracţiunii de abuz de încredere este necesar ca dispunerea de bunul respectiv să fie precedată de subzistenţa unui raport de drept civil, care presupune existenţa unui titlu. De asemenea, instanţa de apel a reţinut că nu este realizată nici situaţia premisă a infracţiunii de abuz de încredere, respectiv deţinerea mesei rotative cu anumit titlu de către inculpat, neputând fi acceptat în acest sens contractul de închiriere încheiat între S.C. D. S.A. şi S.C. F. S.A., deoarece obiect a acestui contract a fost hala aparţinând S.C. F. S.A. şi nu masa rotativă. Posesia legitimă asupra mesei rotative aparţinea S.C. B. S.R.L., iar între această societate şi S.C. D. S.A. nu s-a încheiat niciun act care să îi confere inculpatului posesia sau detenţia asupra mesei rotative. În consecinţă, în lipsa unui drept al inculpatului, înstrăinarea mesei s-a făcut prin sustragerea acesteia.

Contrar susţinerilor recurentului inculpat, fapta anterior descrisă, constând, în esenţă, în sustragerea fără drept din posesia persoanei vătămate S.C. B. S.R.L. masa rotativă fără consimţământul acesteia, în scopul însuşirii pe nedrept, ulterior vânzând-o, întruneşte condiţiile de tipicitate obiectivă a infracţiunii de furt prevăzută de art. 208 alin. (1) C. pen. 1968, reţinut de instanţa de apel ca lege penală mai favorabilă.

În continuare, Înalta Curte constată că, deşi inculpatul A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în esenţă, susţinerile sale constau în aceea că, din probatoriul administrat în cauză, a rezultat că nu ar fi existat acel bun în patrimoniul părţii civile, astfel că fapta nu a existat. Apărarea a precizat că şi în măsura în care s-ar reţine că fapta există, procesul-verbal de predare-primire a inventarului arată că masa rotativă a rămas în hala firmei S.C. D. S.A, iar ulterior utilajul a dispărut din acea locaţie. Inculpatul a precizat că din factura fiscală emisă de firma S.C. D. S.A. şi avizul de expediţie şi din depoziţiile macaragiului, reiese că fapta ar fi de natură comercială, întrucât s-au înstrăinat anumite accesorii ale unui utilaj.

Cu privire la caracteristicile bunului sustras se constată că instanţa de apel a reţinut că din probatoriul administrat (declaraţii martori, declaraţii persoană vătămată Gîtman, procesul-verbal încheiat de reprezentanţii S.C. B. S.R.L. împreună cu reprezentanţii S.C. F. S.A. la data de 17.08.2010) a rezultat că masa rotativă MRD 100 3500x3500 aparţinând S.C. B. S.R.L. rămasă în hala închiriată ulterior de S.C. D. S.R.L. de la S.C. F. S.A., a fost înstrăinată fără drept de inculpatul A., în calitate de reprezentant al S.C. D. S.A. către S.C. M. Bucureşti S.R.L.. Instanţa de apel a mai reţinut că S.C. P. S.A. Galaţi nu au avut niciun fel de relaţie comercială cu S.C. D. S.A., iar bunurile precizate în factura x/01.08.2011 au fost vândute în cadrul unei licitaţii publice în vederea executării silite.

Aşadar, Înalta Curte subliniază că susţinerile recurentului în sensul că fapta de a vinde în numele societăţii D. S.A., unde era salariat, componente ale unui utilaj pe care societatea îl deţinea în mod legitim, a fost una de natură comercială pornesc de la contestarea situaţiei de fapt, solicitându-se o reapreciere a probatoriului cu consecinţa reţinerii unei alte baze factuale. În realitate, inculpatul solicită reţinerea unei alte situaţii de fapt, analiză ce excede recursului în casaţie. Mai mult, criticile recurentului vizează, în realitate, temeinicia hotărârii de condamnare, iar nu conformitatea deciziei atacate cu dispoziţiile legii, recursul în casaţie fiind o cale extraordinară de atac, de anulare, al cărei scop este, aşa cum s-a arătat şi anterior, de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În ceea ce priveşte infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 din C. pen. din 1969, inculpatul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., susţinând că instanţa a dispus în mod greşit încetarea procesului penal. În opinia sa, nu a existat un fals în sensul legii penale în vigoare la acel moment, respectiv art. 290 din vechiul C. pen. (legea mai favorabilă). Fapta pentru care a fost condamnat îmbracă aspectul unui fals intelectual pe care inculpatul l-ar fi săvârşit cu ocazia întocmirii documentelor de livrare, iar spre deosebire de actualul C. pen., în C. pen. din 1969, care reprezintă legea penală mai favorabilă, infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată nu putea fi săvârşită sub forma unui fals intelectual, ci doar a falsului material. S-a susţinut că soluţia de încetare a procesului penal dispusă cu privire la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 din C. pen. din 1969 este nelegală, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală, impunându-se pronunţarea unei soluţii de achitare, conform dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Înalta Curte, pornind de la situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârile atacate, constată că inculpatului din prezenta cauză i se impută săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969 raportat la art. 5 C. pen., constând în aceea că a falsificat factura x/01.08.2011 în sensul stipulării în cuprinsul acesteia că bunurile vândute către S.C. M. Bucureşti S.R.L. sunt accesorii de la maşina de frezat palete O., pentru a se ascunde înstrăinarea mesei rotative MRD 100- 3500x3500.

Fiecare dintre căile extraordinare de atac are o reglementare proprie, impunând la parcurgerea unor etape obligatorii şi doar în cazuri strict şi limitativ prevăzute de lege. Astfel, în timp ce revizuirea este instituită, ca regulă, pentru îndreptarea hotărârilor judecătoreşti definitive ce conţin erori judiciare, ca urmare a reţinerii unor situaţii de fapt neconforme cu realitatea, contestaţia în anulare permite înlăturarea erorilor produse de vicii procedurale. În fine, recursul în casaţie, o altă cale extraordinară de atac, se exercită în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, scopul fiind acela de verificare a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile provocând, aşadar, o reexaminare doar a chestiunilor de drept. (ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizia nr. 10/2017, dosar nr. x/2017, în materie penală, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 392 din 25/05/2017)

Argumentele inculpatului referitoare la situaţia de fapt, respectiv că bunul care reprezenta 30 de tone nu putea fi sustras pentru că era vizibil, precum şi faptul că nu s-a contrafăcut semnătura, fiind chiar a inculpatului, care avea calitatea director tehnic în firmă, nu pot fi cenzurate de Înalta Curte, în această cale extraordinară de atac, starea de fapt reţinută prin decizia recurată ori concordanţa acesteia cu probele administrate, limitarea obiectului recursului în casaţie la situaţiile de drept strict prevăzute de lege excluzând rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel. Contestarea situaţiei de fapt prevăzută de lege în cadrul revizuirii, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, nu este posibilă în soluţionarea unui recurs în casaţie.

În egală măsură, nici apărarea în sensul că fapta ar reprezenta un fals intelectual prin omisiune, care nu intră în conţinutul unui element material al infracţiunii de fals prin contrafacere prevăzut de vechiul art. 290 C. pen. reţinut de instanţa de apel ca temei al condamnării, nu este fondată. Instanţa de recurs în casaţie reţine că fapta (conduita reţinută a fi fost probată şi reţinută de instanţa de apel cu caracter definitiv), întrunea şi sub vechiul C. pen. şi întruneşte şi sub actualul C. pen. elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen.. Astfel, instanţa de apel a decis în mod corect faptul că, în raport de data săvârşirii faptei, respectiv 01.08.2011 şi termenul de prescripţie aplicabil, respectiv 5 ani, potrivit art. 122-124 mai favorabile din vechiul C. pen. în vigoare la acel moment, la 30.01.2019, s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, fiind incidente disp. art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 852/A din data de 14 iunie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2016.

În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 852/A din data de 14 iunie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2016.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 decembrie 2019.