Admissibility of unconstitutionality exception where Constitutional Court already ruled on the statutory provision's validity

Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea penală din 10 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2016, printre altele, în temeiul art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 155 alin. (1) C. pen.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, întrucât aceste prevederi au făcut obiectul verificării de constituţionalitate prin Decizia nr. 297/2018 publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din data de 25 iunie 2018, prin care s-a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituţională.

S-a arătat că, în considerentele deciziei anterior menţionate, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. instituie o soluţie legislativă de natură a crea persoanei care are calitatea de suspect sau de inculpat o situaţie juridică incertă referitoare la condiţiile tragerii sale la răspundere penală pentru faptele săvârşite, întrucât sintagma "oricărui act de procedură" din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu îi sunt comunicate acestuia, astfel că nu îi permit să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale. Instanţa de contencios constituţional a constatat, de asemenea, că soluţia legislativă anterioară, prevăzută la 123 alin. (1) C. pen. (1969), îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale analizate în cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat (paragrafele 31 şi 34).

Curtea de Apel Bucureşti a mai arătat că modalitatea de interpretare a prevederilor art. 155 alin. (1) C. pen., aspect criticat de inculpat pe calea excepţiei invocate, intră în competenţa instanţei de control judiciar în considerarea faptului că unul dintre motivele de apel formulate vizează constatarea împlinirii termenului de prescripţie în cauză.

Deopotrivă, s-a subliniat că problemele invocate de inculpat au făcut obiectul Dosarului nr. x/2019 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care, prin Decizia nr. 5 din 21 martie 2019, a respins sesizările cu care a fost învestită ca inadmisibile, întrucât nu intră în sfera sa de competenţă completarea ori modificarea normei juridice declarată ca neconstituţională, acest atribut fiind conferit exclusiv legiuitorului.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul A., arătând că, în cauză, sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 pentru admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia invocată, inclusiv cea reglementată de alin. (3) a textului de lege, constând în aceea ca prevederile criticate să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a instanţei de contencios constituţional. În acest sens, a arătat că, prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale, s-a constatat doar că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituţională, aşa încât restul textului de lege este în vigoare şi la acest moment şi, ca urmare, poate forma obiectul verificării de constituţionalitate pe calea unei alte excepţii.

A precizat, totodată, că, din considerentele Deciziei nr. 5/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, rezultă că doar Curtea Constituţională poate stabili întinderea deciziilor sale, instanţele judecătoreşti neavând posibilitatea din punct de vedere legal să interpreteze aceste decizii, ci doar să le aplice conform considerentelor, aspect care, în opinia sa, constituie un argument în vederea admiterii cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional cu excepţia invocată.

A mai arătat că Decizia nr. 297/2018 este o decizie de neconstituţionalitate necondiţionată şi nu una interpretativă, unicul său efect fiind scoaterea din dreptul pozitiv a sintagmei "oricărui act de procedură în cauză", atribut care, însă, nu este în competenţa Curţii Constituţionale. În plus, modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., în sensul completării textului cu soluţia legislativă prevăzută de art. 123 alin. (1) C. pen. (1969), care stabilea întreruperea termenului de prescripţie prin îndeplinirea unui act care trebuia comunicat persoanei acuzate, contravine dispoziţiilor constituţionale referitoare la separaţia puterilor în stat, la rolul Parlamentului şi la atribuţiile Curţii Constituţionale, dar şi principiului previzibilităţii legii penale.

A subliniat că este îndeplinită şi condiţia legăturii cu cauza, având în vedere că în calea de atac a apelului s-a solicitat constatarea încetării procesului penal ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale în raport cu infracţiunile reţinute în sarcina sa.

Examinând recursul declarat de inculpatul A., Înalta Curte constată că acesta nu este fondat pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Reglementând condiţiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la solicitarea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege. Sub acest aspect, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau atunci când tinde la modificarea sau completarea unor dispoziţii normative.

Verificând, din această perspectivă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen. invocată de inculpatul A. în faţa Curţii de Apel Bucureşti, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanţă a apreciat că aceasta întruneşte doar condiţiile reglementate de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, iar nu şi pe cea de la alin. (3) al acestui text de lege, atâta timp cât aspectele criticate au făcut deja obiectul analizei instanţei de contencios constituţional, care, prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, a stabilit că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituţională.

Astfel, în considerentele acestei decizii, Curtea Constituţională a reţinut că instituţia prescripţiei răspunderii penale se impune a fi analizată dintr-o dublă perspectivă, întrucât instituie, pe de o parte, un termen de decădere al organelor judiciare din dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni, iar, pe de altă parte, un termen apreciat de legiuitor ca fiind suficient de mare pentru ca societatea să uite faptele de natură penală săvârşite şi efectele acestora, ca urmare a diminuării treptate a impactului lor asupra relaţiilor sociale (paragraful 22). Aşa fiind, analiza dispoziţiilor legale ce reglementează întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale trebuie făcută din aceeaşi dublă perspectivă, ea reprezentând (...) o manieră prin care societatea, prin intermediul organelor statului, aduce la cunoştinţa suspectului sau inculpatului că fapta de natură penală pe care a săvârşit-o nu şi-a pierdut rezonanţa socială avută în momentul comiterii sale (paragraful 23).

Curtea a constatat că întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale devine eficientă, producându-şi efectele, într-o manieră completă, doar în condiţiile existenţei unor pârghii legale de încunoştinţare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripţie. Or, o astfel de procedură de aducere la cunoştinţă poate consta tocmai în comunicarea acelor acte efectuate în cauză, ce au ca efect curgerea unui nou termen de prescripţie a răspunderii penale (paragraful 24).

Instanţa de contencios constituţional a reţinut că "prevederile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării, întrucât sintagma «oricărui act de procedură» din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale" (paragraful 31).

A accepta soluţia contrară înseamnă a crea, cu ocazia efectuării unor acte procedurale care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului şi care au ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale pentru persoana în cauză, o stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripţiei speciale, prevăzut la art. 155 alin. (4) C. pen. (paragraful 28). Or, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, o dispoziţie legală trebuie să fie precisă, neechivocă şi să instituie norme clare, previzibile şi accesibile a căror aplicare să nu permită arbitrarul sau abuzul, iar norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar şi uniform şi să stabilească cerinţe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (paragraful 29).

În concluzie, Curtea Constituţională a constatat că "soluţia legislativă anterioară, prevăzută de art. 123 alin. (1) C. pen. 1969, îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat" (paragraful 34).

Pe de altă parte, se observă că, prin cererea formulată în faţa Curţii de Apel Bucureşti, inculpatul A. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen. în ceea ce priveşte sintagma "cursul prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea", apreciind că, în interpretarea dată de practica judiciară, în sensul că s-ar completa cu soluţia legislativă prevăzută de art. 123 alin. (1) C. pen. (1969), acestea contravin prevederilor art. 61 alin. (1), art. 146 lit. d) şi, respectiv, art. 23 alin. (12) coroborat cu art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţia României întrucât nu răspund condiţiilor de previzibilitate impuse cu titlu imperativ de legea fundamentală de vreme ce nu reglementează expres cazurile în care poate interveni întreruperea prescripţiei răspunderii penale. Or, aşa cum s-a arătat anterior, aceste aspecte criticate de apărare au fost avute în vedere de Curtea Constituţională la pronunţarea Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, regăsindu-se printre argumentele ce au determinat declararea ca neconstituţională a soluţiei legislative care prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură" din cuprinsul art. 155 alin. (1) C. pen.

În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care, în Decizia nr. 5 din 21 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 15 mai 2019, a constatat că întrebările cu care a fost sesizată nu ridică veritabile probleme de drept întrucât Curtea Constituţională a furnizat, prin considerentele Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, toate elementele necesare pentru cunoaşterea efectelor ce trebuie atribuite acestei hotărâri.

În acest context, trebuie subliniat că, în jurisprudenţa sa, instanţa de contencios constituţional a statuat, cu valoare de principiu, că forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care aceasta se sprijină (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995; Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012; Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014).

Ca urmare, în condiţiile în care Curtea Constituţională a analizat deja constituţionalitatea textului de lege criticat, stabilind, cu valoare obligatorie, limitele în care judecătorul trebuie să aplice dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen., Înalta Curte constată că cererea de sesizare formulată de recurent nu întruneşte condiţia reglementată de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, aşa încât, în mod corect, a fost respinsă de prima instanţă.

Pentru considerentele arătate, constatând că încheierea atacată este legală şi temeinică, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii penale din 10 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2016, iar, în baza art. 275 alin. (2) C. pen., având în vedere culpa sa procesuală, îl va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat conform dispozitivului. În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A., în sumă de 80 RON, până la prezentarea apărătorului ales, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii penale din 10 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2016.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A., în sumă de 80 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 septembrie 2019.

Procesat de GGC - LM