Liquidator's abuse-of-office conviction upheld on appeal; bribery acquittals stand, corporate defendant acquitted.

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 126 din 28 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respinsă cererea inculpatului A. de schimbare a încadrării juridice a faptelor pentru care a fost trimis în judecată.

S-a respins schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii A., B. şi C., pusă în discuţie din oficiu de instanţa de judecată.

I.A. În baza art. 396 alin. (1), (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., la pedeapsa de 4 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului dreptului de a ocupa o funcţie publică pe o durată de 3 ani.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatului exerciţiul dreptului de a ocupa o funcţie publică, cu titlu de pedeapsă accesorie.

I.B. În baza art. 396 alin. (1), (2) C. proc. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., la pedeapsa de 2 ani şi 10 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului dreptului de a ocupa o funcţie publică pe o durată de 3 ani.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatului exerciţiul dreptului de a ocupa o funcţie publică, cu titlu de pedeapsă accesorie.

I.C. În baza art. 396 alin. (1), (2) C. proc. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., la pedeapsa de 3 ani închisoare.

S-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (dreptul de a desfăşura activitatea de lichidator judiciar) şi k) C. pen. pe o durată de 3 ani, cu titlu de pedeapsă complementară.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (dreptul de a desfăşura activitatea de lichidator judiciar) şi k) C. pen., cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele principale de la pct. I.A., I.B. şi I.C. în pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare, la care a fost adăugat un spor de o treime din celelalte pedepse (1 an, 11 luni şi 10 zile), rezultând o pedeapsă principală de executat de 5 ani, 11 luni şi 10 zile închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) C. pen., s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (dreptul de a desfăşura activitatea de lichidator judiciar) şi k) C. pen. şi a dreptului de a ocupa o funcţie publică, pe o durată de 3 ani, cu titlu de pedeapsă complementară.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen., s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (dreptul de a desfăşura activitatea de lichidator judiciar) şi k) C. pen., şi a dreptului de a ocupa o funcţie publică, cu titlu de pedeapsă accesorie.

II.A. În baza art. 396 alin. (1), (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul B. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, sub forma complicităţii, prevăzută de art. 48 C. pen., raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului dreptului de a ocupa o funcţie publică pe o durată de 3 ani.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatului exerciţiul dreptului de a ocupa o funcţie publică, cu titlu de pedeapsă accesorie.

II.B. În baza art. 396 alin. (1), (2) C. proc. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare.

S-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi k) C. pen. pe o durată de 3 ani, cu titlu de pedeapsă complementară.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi k) C. pen., cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen., raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele principale de la pct. II.A. şi II.B. în pedeapsa cea mai grea de 3 ani şi 6 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din cealaltă pedeapsă (10 luni) rezultând o pedeapsă principală de executat de 4 ani şi 4 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) C. pen., s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), k) C. pen. şi a dreptului de a ocupa o funcţie publică, pe o durată de 3 ani, cu titlu de pedeapsă complementară.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen., s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), k) C. pen., şi a dreptului de a ocupa o funcţie publică, cu titlu de pedeapsă accesorie.

III.A. În baza art. 396 alin. (1), (2) C. proc. pen., art. 135, art. 136 alin. (2) şi art. 137 C. pen., a fost condamnată inculpata C. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 50.000 RON (reprezentând 250 de zile-amendă X 200 de RON cuantumul unei zile-amendă).

În baza art. 138, art. 139 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a aplicat inculpatei C. pedeapsa complementară a dizolvării.

III.B. În baza art. 396 alin. (1), (2) C. proc. pen., art. 135, art. 136 alin. (2) şi art. 137 C. pen., a fost condamnată aceeaşi inculpată pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 36.000 RON (reprezentând 180 de zile-amendă X 200 de RON cuantumul unei zile-amendă).

În baza art. 138, art. 139 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a aplicat inculpatei C. pedeapsa complementară a dizolvării.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. c) C. pen., au fost contopite pedepsele principale de la pct. III.A. şi III.B. în pedeapsa cea mai grea de 50.000 de RON, la care a fost adăugat un spor de o treime din cealaltă pedeapsă (12.000 RON) rezultând o pedeapsă principală de executat de 62.000 RON.

În baza art. 45 alin. (3) C. pen., s-a aplicat inculpatei C. pedeapsa complementară a dizolvării.

Au fost menţinute măsura sechestrului asigurător şi măsura asigurătorie a popririi instituite prin ordonanţele procurorului din datele de 28 octombrie 2015 şi, respectiv, 11 noiembrie 2015.

În baza art. 289 alin. (3) C. pen., a fost confiscată de la inculpatul A. suma de 93.925 RON, primită cu titlu de mită de la inculpatul B.

În baza art. 19 şi art. 397 C. proc. pen. raportat la art. 998 şi 1003 C. civ. (1864), a fost admisă în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă SC D. SA şi, în consecinţă, au fost obligaţi inculpaţii A., B. şi C., în mod solidar, să plătească părţii civile suma de 565.585,12 RON, cu titlu de daune materiale.

Au fost obligaţi inculpaţii A. şi C., în mod solidar, să plătească părţii civile suma de 16.322 RON, cu titlu de daune materiale.

În baza art. 274 alin. (1), (2) C. proc. pen., au fost obligaţi inculpaţii la plata către stat a sumei de câte 1600 de RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin rechizitoriul nr. x/2015 din 19 noiembrie 2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Bacău, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor A., pentru săvârşirea, în concurs, a infracţiunilor de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., totul cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.; B., pentru săvârşirea, în concurs, a infracţiunilor de complicitate la abuz în serviciu, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., totul cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.; şi C. pentru săvârşirea în concurs a infracţiunilor de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., şi abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., totul cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.

În actul de sesizare, cu privire la inculpatul A., s-a reţinut că, în perioada iulie 2010 - iulie 2011, în calitate de lichidator al SC D. SA, a întocmit în mod necorespunzător acte specifice procedurii lichidării cu încălcarea prevederilor Legii nr. 85/2006 şi a dispoziţiilor instanţei de judecată, cu consecinţa prejudicierii patrimoniului SC D. SA şi procurarea unui folos necuvenit lui B.. Astfel, A. a întocmit Raportul nr. x din 23 iulie 2010 asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea creanţelor, precum şi planul de distribuire pentru debitoarea SC D. SA prin care a dedus din fondurile ce urmau a fi distribuite creditorilor suma de 637.785,50 RON reprezentând, printre altele, "contravaloare […] onorar avocat, aprobate de adunarea creditorilor", cunoscând că, în fapt, nu exista această aprobare.

Deşi prin sentinţa civilă nr. 1467 din 17 decembrie 2010, definitivă şi executorie, pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. x/2003, s-a dispus ca lichidatorul să modifice Raportul nr. x din 23 iulie 2010 şi să distribuie creditorilor suma de 491.947,50 RON, A. a convocat, în data de 28 aprilie 2011, Comitetul Creditorilor şi, la propunerea sa, a obţinut aprobarea cheltuielilor cu onorariul avocaţilor. Ca urmare, cu toate că instanţa dispusese modificarea vechiului raport, A. a întocmit unul nou (nr. 311 din 14 iunie 2011) prin care a dedus din fondurile ce urmau a fi distribuite creditorilor suma de 608.464 RON reprezentând, printre altele, "contravaloare [...] onorar avocat, confirmate de creditori şi de judecătorul sindic". În baza celor două rapoarte, A. a achitat către Cabinetul de avocat B. suma totală de 565.585,12 RON, în lunile noiembrie şi decembrie 2010 şi iulie 2011, sumă ce constituie prejudiciul produs SC D. SA şi, corelativ, folosul necuvenit pentru B.

S-a mai reţinut că, în data de 28 aprilie 2011, în cadrul Comitetului Creditorilor SC D. SA, acelaşi inculpat a propus spre aprobare decontarea cheltuielilor reprezentând deplasarea lichidatorului şi a colaboratorilor acestuia, deşi cunoştea că aceste cheltuieli au fost respinse de instanţă întrucât nu au fost dovedite. Ca urmare, prin raportul nr. x din 14 iunie 2011, a dedus cu acest titlu din fondurile ce urmau a fi distribuite creditorilor suma de 16.322 RON, sumă ce reprezintă prejudiciul produs SC D. SA şi folosul necuvenit pentru C. Oneşti.

De asemenea, în sarcina aceluiaşi inculpat s-a reţinut că, în lunile noiembrie şi decembrie 2010, în temeiul unei înţelegeri anterioare, a primit suma totală de 93.925 RON de la B., pentru ca, în calitate de lichidator al SC D. SA, să efectueze acte contrare atribuţiilor de serviciu prin întocmirea de acte specifice procedurii lichidării cu încălcarea prevederilor Legii nr. 85/2006 şi a dispoziţiilor instanţei de judecată. Astfel, pentru a-i asigura lui B. un folos necuvenit în valoare de 565.585,12 RON reprezentând onorariu de avocat, a întocmit în mod necorespunzător Rapoartele nr. x din 23 iulie 2010 şi nr. 311 din 14 iunie 2011 asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea creanţelor, precum şi planurile de distribuire pentru debitoarea SC D. SA care au constituit temeiul plăţii acestei sume, deşi cunoştea că nu existau aprobările prevăzute de lege pentru această cheltuială.

S-a arătat, totodată, că inculpatul A. a săvârşit faptele reţinute în sarcina sa în calitate de lichidator judiciar, astfel că este funcţionar public asimilat potrivit dispoziţiilor art. 175 alin. (2) C. pen., întrucât îndeplinea un serviciu public, respectiv lichidarea unei societăţi comerciale, activitate de interes public, reglementată de lege şi supravegheată de instanţele judecătoreşti, iar învestirea pentru îndeplinirea acestui serviciu s-a făcut de către o autoritate publică, respectiv Tribunalul Bacău.

Referitor la inculpatul B., în actul de sesizare s-a reţinut că i-a ajutat pe A. şi C. Oneşti să întocmească în mod necorespunzător acte specifice procedurii lichidării cu încălcarea prevederilor Legii nr. 85/2006 prin semnarea contractului de asistenţă juridică nr. x din data de 12 iunie 2009 încheiat între Cabinetul de avocat B. şi SC D. SA. În baza acestui contract, A. şi C. Oneşti au plătit în mod nelegal suma totală de 565.585,12 RON, în lunile noiembrie şi decembrie 2010 şi iulie 2011, către Cabinetul de avocat B., sumă ce constituie prejudiciul produs SC D. SA şi, corelativ, folosul necuvenit pentru B..

S-a mai arătat că, în lunile noiembrie şi decembrie 2010, în temeiul unei înţelegeri anterioare, acelaşi inculpat a dat suma totală de 93.925 RON lui A. pentru ca acesta, în calitate de lichidator al SC D. SA, să efectueze acte contrare atribuţiilor de serviciu prin întocmirea de acte specifice procedurii lichidării cu încălcarea prevederilor Legii nr. 85/2006 şi a dispoziţiilor instanţei de judecată. În baza acestei înţelegeri, A. a întocmit în mod necorespunzător rapoartele nr. x din 23 iulie 2010 şi nr. 311 din 14 iunie 2011 asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea creanţelor, precum şi planurile de distribuire pentru debitoarea SC D. SA care au constituit temeiul plăţii sumei de 565.585,12 RON reprezentând onorariu de avocat către Cabinetul de avocat B..

În ceea ce o priveşte pe inculpata C., în actul de sesizare s-a reţinut că, în perioada iulie 2010 - iulie 2011, în calitate de lichidator al SC D. SA, a întocmit în mod necorespunzător acte specifice procedurii lichidării cu încălcarea prevederilor Legii nr. 85/2006 şi a dispoziţiilor instanţei de judecată, cu consecinţa prejudicierii patrimoniului SC D. SA şi procurarea unui folos necuvenit lui B. Astfel, C. Oneşti a întocmit raportul nr. x din 23 iulie 2010 asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea creanţelor, precum şi planul de distribuire pentru debitoarea SC D. SA prin care a dedus din fondurile ce urmau a fi distribuite creditorilor suma de 637.785,50 RON reprezentând, printre altele, "contravaloare [...] onorar avocat, aprobate de adunarea creditorilor", cunoscând că, în fapt, nu exista această aprobare.

Deşi prin sentinţa civilă nr. 1467 din data de 17 decembrie 2010, definitivă şi executorie, pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. x/2003, s-a dispus ca lichidatorul să modifice Raportul nr. x din 23 iulie 2010 şi să distribuie creditorilor suma de 491.947,50 RON, C. Oneşti a convocat, în data de 28 aprilie 2011, Comitetul Creditorilor şi, la propunerea sa, a obţinut aprobarea cheltuielilor cu onorariul avocaţilor. Ca urmare, cu toate că instanţa dispusese modificarea vechiului raport, C. Oneşti a întocmit unul nou (nr. 311 din 14 iunie 2011) prin care a dedus din fondurile ce urmau a fi distribuite creditorilor suma de 608.464 RON reprezentând, printre altele, "contravaloare [...] onorar avocat, confirmate de creditori şi de judecătorul sindic". În baza celor două rapoarte, C. Oneşti a achitat către Cabinetul de avocat B. suma totală de 565.585,12 RON în lunile noiembrie şi decembrie 2010 şi iulie 2011, sumă ce constituie prejudiciul produs SC D. SA şi, corelativ, folosul necuvenit pentru B.;

Totodată, în data de 28 aprilie 2011, în cadrul Comitetului Creditorilor SC D. SA, a propus spre aprobare decontarea cheltuielilor reprezentând deplasarea lichidatorului şi a colaboratorilor acestuia, deşi cunoştea că aceste cheltuieli au fost respinse de instanţă întrucât nu au fost dovedite. Ca urmare, prin raportul nr. x din 14 iunie 2011, a dedus cu acest titlu din fondurile ce urmau a fi distribuite creditorilor suma de 16.322 RON, sumă ce reprezintă prejudiciul produs SC D. SA şi folosul necuvenit pentru C. Oneşti.

Procurorul a reţinut această situaţie de fapt în baza următoarelor mijloace de probă: declaraţiile de suspect şi de inculpat date de A. la 4 septembrie 2015, 1 octombrie 2015 şi 7 octombrie 2015; declaraţiile de suspect şi de inculpat date de B. la 4 septembrie 2015, 1 octombrie 2015 şi 9 octombrie 2015; declaraţia de suspect din 04 septembrie 2015 dată de A. pentru C.; declaraţiile martorilor E., F., G., H. (din 15 septembrie 2015) şi I. (din 15 octombrie 2015); declaraţia părţii vătămate SC D. SA prin lichidator judiciar J. reprezentată de K. din data de 10 septembrie 2015; adresele de răspuns de la L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., RIB, JJ., KK., LL., MM. privind tranzacţiile efectuate de Cabinet de Avocat B., respectiv B.;

Procesul-verbal nr. x din 31 mai 2010 înaintat cu adresa SC NN. SA nr. DG 936 din 19 mai 2010 către C. privind adunarea creditorilor; Adresa nr. x din 7 septembrie 2015 a Primăriei comunei Caşin privind bunurile deţinute de B. şi anexele; Adresa nr. x din 6 octombrie 2015 a Comunei Caşin - Serviciul impozite şi taxe locale împreună cu anexa privind bunurile deţinute de B.; carnetul cu contracte de asistenţă juridică a Baroului Bacău deţinut de B. numerotat de la nr. 1401 - 1450; Dosarul nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău (vol. 1 - ordonanţă, comunicări, declaraţii, procese-verbale, raport de expertiză contabilă judiciară, urma Dosarului x/2012, Dosarul x/2013; vol. 2 - ordonanţe, comunicări, declaraţii, procese-verbale, raport de expertiză contabilă judiciară, rezoluţii, încheieri, sentinţe civile, Dosarul nr. x/P/2012);

Adresa din 19 iunie 2015 a Tribunalului Bacău împreună cu copii ale încheierilor de şedinţă pronunţate în Dosarul nr. x/2003 (nr. vechi x/2003) din perioada 16 iunie 2003 - 8 august 2005; Adresa nr. x din 29 aprilie 2015 înaintată de J. împreună cu documentele anexate, respectiv: extras din Buletinul procedurilor de insolvenţă editat de O.N.R.C. nr. 6170/05 august 2010 în care a fost publicat Raportul nr. x din 23 iulie 2010 asupra fondurilor obţinute şi planul nr. 502 din 23 iulie 2010 de distribuire între creditori; documente justificative privind plăţile efectuate cu titlu de onorariu de avocat, cheltuieli privind deplasarea lichidatorului şi colaboratorilor acestuia (ordine de plată, chitanţe, facturi, bonuri fiscale, ordine de deplasare); extras din Buletinul procedurilor de insolvenţă editat de O.N.R.C. nr. 4785 din 21 aprilie 2011 în care a fost publicată convocarea comitetului creditorilor din 28.04.2011; procesul-verbal al comitetului creditorilor nr. x din 28 aprilie 2011 împreună cu delegaţia pentru reprezentantul oraşului Dărmăneşti; procesul-verbal al comitetului creditorilor nr. x din 18 aprilie 2011 împreună cu adresele de comunicare şi Sentinţa civilă nr. 156/2012 din 8 februarie 2012 pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. x/2003 (număr vechi y/2003);

încheieri ale Tribunalului Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ date în Dosarul nr. x/2003 (număr vechi y/2003) din perioada 16 septembrie 2005 - 08 august 2005 privind OO., D. SA prin lichidator judiciar SC C. SRL., respectiv NN. prin lichidator judiciar SC J. SRL. Bacău, etc.; volumele 12 şi 13 aparţinând Dosarului nr. x/2003 (nr. vechi y/2003) al Tribunalului Bacău având ca obiect procedura insolvenţei şi reclamant D.

Având în vedere calitatea de avocat a doi dintre inculpaţi, Curtea de Apel Bacău a apreciat că este competentă teritorial şi după calitatea persoanei să judece cauza, în raport cu prevederile art. 38 alin. (1) lit. d) şi art. 41 C. proc. pen.

Prin încheierea judecătorului de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 248 din 25 februarie 2016, în baza art. 346 alin. (2) C. proc. pen., a fost admisă contestaţia Direcţiei Naţionale Anticorupţie împotriva încheierilor nr. 93 din 14 decembrie 2015 şi nr. 3 din 14 ianuarie 2016 ale Curţii de Apel Bacău, care au fost desfiinţate, iar, pe fond, au fost respinse cererile şi excepţiile invocate în cauză, s-a constatat legalitatea sesizării instanţei cu Rechizitoriul nr. x/2015 din 19 noiembrie 2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Bacău, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi s-a dispus începerea judecăţii în cauză.

În cursul cercetării judecătoreşti, instanţa de fond a procedat la audierea inculpaţilor A. şi B. şi a încuviinţat în apărare proba cu înscrisuri, precum şi proba testimonială, martorii B. şi PP. fiind audiaţi la termenele din 26 mai 2016 şi, respectiv, 23 iunie 2016.

Persoana vătămată SC D. SA s-a constituit parte civilă în cauză în cursul urmăririi penale cu suma de 685.625,96 RON.

În urma examinării probelor administrate în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, Curtea de apel a reţinut următoarea situaţie de fapt:

În perioada 31 decembrie 2006 - 22 februarie 2008, C. Oneşti a avut ca unic asociat pe B., practician în insolvenţă, tatăl inculpatului B.. Prin contractul de societate din 28 august 2008, întreprinderea profesională unipersonală a fost transformată în societate civilă profesională prin cooptarea lui A., avocat în cadrul Baroului Bacău. B. a devenit asociat majoritar cu o cotă de 70% din capitalul social, iar A., deţinătorul a 30% din capitalul social, a devenit practician în insolvenţă coordonator. Potrivit actului constitutiv al societăţii, repartizarea venitului obţinut se realiza potrivit cotei de participare a fiecărui asociat la capitalul social. B. s-a retras din societate în data de 19 martie 2012, A. devenind unic asociat în cadrul C.

Prin Sentinţa civilă nr. 2540 din 6 octombrie 2003 pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. x/2003, C. a fost numită administrator judiciar al SC D. SA, iar prin încheierea aceleiaşi instanţe din data de 22 ianuarie 2004 a fost desemnată lichidator judiciar pentru această societate, calitate pe care inculpata C. a avut-o şi la data săvârşirii faptelor ce fac obiectul cauzei.

În data de 27 iulie 2010 a fost înregistrat la Dosarul nr. x/2003 al Tribunalului Bacău (nr. în format vechi y/2003) Raportul nr. x din 23 iulie 2010 întocmit de C., prin inculpatul A., ce cuprindea fondurile obţinute din lichidare şi din încasarea creanţelor, precum şi Planul de distribuire între creditori nr. x din 23 iulie 2010, pentru debitoarea SC D. SA. În cuprinsul raportului s-a menţionat că, în perioada 1 mai 2007 - 30 iunie 2010, s-a încasat suma totală de 3.617.063,47 RON, din care, potrivit art. 123 pct. 1 din Legea privind procedura insolvenţei, urmează să fie deduse, printre altele, suma de 637.785,50 RON reprezentând "contravaloare prestări servicii legate de executări, evaluări, expertize, contabilitate, onorar avocat, aprobate de adunarea creditorilor" şi suma de 16.322 RON reprezentând "contravaloare deplasări ale lichidatorului judiciar şi ale colaboratorilor acestuia, conform actelor contabile", rămânând a se distribui creditorilor, după deduceri şi alte calcule, suma de 2.356.299,95 RON.

La 13 august 2010, a fost înregistrată la Tribunalul Bacău contestaţia Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bacău, creditor al SC D. SA, împotriva Raportului şi Planului de distribuţie cu nr. x şi nr. y întocmite de C., în care s-a arătat, printre altele, că nu se justifică cheltuielile în sumă de 637.785,50 RON, întrucât nu există nicio dovadă că adunarea creditorilor ar fi aprobat evaluările, expertizele şi contravaloarea contabilităţii sau a onorariilor de avocat.

La solicitarea instanţei, inculpatul A. a depus, în data de 16 decembrie 2010, documente justificative atât pentru sumele plătite cu titlu de onorariu avocat, cât şi pentru cheltuielile de deplasare, din analiza cărora a reieşit că C. a plătit, în intervalul 2007 - 2009, cu titlu de onorariu avocat, suma totală de 75.000 de RON lui A. (astfel cum reiese din însumarea valorilor cuprinse în chitanţele fiscale), iar lui B. suma totală de 27.000 de RON.

Prin Sentinţa civilă nr. 1467 din 17 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. x/2003, a fost admisă în parte contestaţia D.G.F.P. Bacău şi s-a dispus ca lichidatorul să modifice Raportul nr. x din 23 iulie 2010 asupra fondurilor obţinute şi Planul de distribuire între creditori, în sensul că în loc de suma de 637.785,50 RON, reprezentând contravaloare prestări servicii legate de executări, evaluări, expertize contabile, onorarii avocat, să fie dedusă doar suma de 145.838 RON, ce a fost plătită către expertul contabil, experţi din dosare şi notari, diferenţa de 491.947,50 RON urmând a fi distribuită creditorilor. Totodată, s-a stabilit că suma de 16.322 RON nu poate fi dedusă din fondurile încasate, urmând, de asemenea, să fie distribuită creditorilor. Pentru a dispune astfel, instanţa a arătat că lichidatorul nu a făcut dovada că s-ar fi încuviinţat de către comitetul creditorilor sau de judecătorul sindic angajarea unor avocaţi, motiv pentru care onorariile achitate acestora nu pot fi considerate creanţe. În ceea ce priveşte cheltuielile de deplasare efectuate, instanţa a reţinut că lichidatorul judiciar a depus la dosar numai diferite bonuri fiscale privind achiziţionarea de carburant, fără a anexa şi ordinele de deplasare vizate de instanţă, aşa încât este imposibil de a se stabili o legătură între cheltuieli şi prezenţa lichidatorului pentru a reprezenta falita în litigiile în care a fost parte, cu atât mai mult cu cât nici aceste cheltuieli nu au fost aprobate de către adunarea creditorilor.

Potrivit dispoziţiilor legale în materie, sentinţa a devenit executorie de la data pronunţării şi irevocabilă la 23 martie 2011, prin respingerea recursului promovat de C.

Raportându-se la dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, în vigoare la data faptelor, instanţa de fond a reţinut că judecătorul sindic exercită controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului judiciar, art. 12 din aceeaşi lege stabilind, în mod imperativ, că hotărârile acestuia sunt definitive şi executorii. Totodată, s-a reţinut că, potrivit art. 23 din actul normativ menţionat, în vederea îndeplinirii atribuţiilor sale, administratorul judiciar/lichidatorul va putea desemna persoane de specialitate, numirea şi nivelul remuneraţiilor acestora urmând a fi supuse aprobării comitetului creditorilor în cazul în care acestea vor fi achitate din averea debitoarei sau aprobării judecătorului sindic dacă se vor remunera din fondul unic constituit conform art. 4.

Contrar susţinerilor apărării, prima instanţă a arătat că, întrucât legiuitorul nu a făcut nicio distincţie, textul de lege indicat se referă şi la contractarea de către lichidatorul judiciar a serviciilor avocaţiale, neputând fi lăsată la simpla apreciere a acestuia contractarea unor servicii de specialitate în numele debitoarei contra unor onorarii extrem de împovărătoare şi care ar diminua în mod nejustificat sumele destinate plăţii creanţelor către creditorii înscrişi la masa credală, această opinie fiind exprimată şi de judecătorul sindic în considerentele Sentinţei civile nr. 1467 din 17 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/2003.

Totodată, s-a arătat că art. 25 din Legea nr. 85/2006 stabileşte că lichidatorul judiciar îndeplineşte atribuţiile stabilite de către judecătorul sindic.

S-a mai reţinut că, înainte de judecarea contestaţiei, fiind conştient de existenţa probabilităţii ca această contestaţie, care viza tocmai deducerea unor sume cu titlu de onorariu avocat şi cheltuieli de deplasare, conform raportului din 27 iulie 2010, să fie admisă, SC D. SA, prin C., a achitat către Cabinetul de Avocat B. (numele de la acea dată a inculpatului B.) suma de 100.000 RON printr-un ordin de plată din data de 16 noiembrie 2010 cu menţiunea "onorar" şi suma de 50.000 RON conform chitanţei fiscale din data de 26 noiembrie 2010 reprezentând "c/v fact. 66/2009", iar la 2 decembrie 2010, din contul societăţii lichidate a fost virată suma de 199.126 RON către acelaşi cabinet, suma reprezentând "onorariu".

Suma de 100.000 de RON primită la 16 noiembrie 2010 de către Cabinetul de Avocat B. cu titlu de onorariu a fost transferată în aceeaşi zi într-un cont personal al lui B., din care, în aceeaşi dată, suma de 23.550 RON a fost transferată într-un cont deschis pe numele lui A. iar suma de 7.850 RON în contul prietenei acestuia, I. Instanţa a reţinut că aceste din urmă sume reprezintă mita oferită de inculpatul B. inculpatului A. ca răsplată pentru încălcarea atribuţiilor sale în calitate de lichidator judiciar al SC D. SA.

S-a mai constatat, deopotrivă, că şi suma de 199.126 RON primită cu acelaşi titlu de către cabinetul de avocat în data de 2 decembrie 2010 a fost transferată în totalitate, în aceeaşi zi, în contul lui B., de unde, tot în data de 2 decembrie 2010, a fost virată suma de 46.894 RON în contul aparţinând lui A., iar suma de 15.631 RON în contul lui I., instanţa de fond reţinând că aceste din urmă sume reprezintă mita oferită de primul inculpat celui din urmă pentru încălcarea atribuţiilor sale în calitate de lichidator judiciar al SC D. SA.

S-a arătat, totodată, că, în data de 18 aprilie 2011, a avut loc la sediul C. din Oneşti adunarea creditorilor SC D. SA, ocazie cu care a fost aprobată înlocuirea din comitetul creditorilor a SC QQ. SA cu SC RR. SRL, iar lichidatorul judiciar a prezentat măsura suspendării distribuirii sumelor până la soluţionarea irevocabilă a unei contestaţii formulate de un creditor împotriva tabelului definitiv.

Împotriva ambelor măsuri a formulat contestaţii D.G.F.P. Bacău, înregistrate la Tribunalul Bacău în datele de 20 şi 21 aprilie 2011.

La 28 aprilie 2011, a avut loc la sediul C. din Oneşti şedinţa comitetului creditorilor SC D. SA la care au participat martorul G., reprezentant al Primăriei Dărmăneşti, doi reprezentanţi ai salariaţilor rafinăriei, martorii F. şi SS. şi reprezentantul SC RR. SRL, martorul E.. Cu acest prilej, aşa cum rezultă din procesul-verbal de şedinţă, creditorii prezenţi au aprobat rapoartele lichidatorului judiciar referitoare la: angajarea avocaţilor A. şi B., onorariile aferente dosarelor pentru recuperare de debite datorate acestora şi decontarea cheltuielilor reprezentând deplasarea lichidatorului şi a colaboratorilor acestuia, fără, însă, a se indica dosarele pentru care se angajează avocaţii şi nici cuantumul onorariilor şi al cheltuielilor de deplasare.

S-a apreciat că aceste decizii ale comitetului creditorilor, luate la iniţiativa inculpatului A., reprezintă în fapt o validare retroactivă a contractului de asistenţă juridică nr. x din data de 12 iunie 2009 încheiat între Cabinet de avocat B. şi SC D. SA, reprezentată de A., ce a fost invocat de primul ca temei al plăţii sumelor de bani cu titlu de onorariu către cel de-al doilea.

S-a arătat că o astfel de decizie, luată în pofida celor dispuse de judecătorul sindic prin Sentinţa civilă nr. 1467 din 17 decembrie 2010 a Tribunalului Bacău exprimă reaua credinţă a inculpatului A. care, nesocotind autoritatea de lucru judecat a sentinţei, a întreprins demersuri contrare celor stabilite de judecătorul sindic pentru a facilita plata către inculpatul B. a onorariului avocaţial, precum şi încasarea unor sume cu titlu de cheltuieli de deplasare, deşi judecătorul stabilise în mod irevocabil că cheltuielile respective n-au fost dovedite. În acest context, s-a arătat că, din interpretarea art. 23 din Legea nr. 85/2006 rezultă că aprobarea contractării unor servicii de consultanţă şi asistenţă juridică trebuie să fie prealabilă încheierii actului respectiv, iar nu ulterioară.

Cu prilejul audierii, martorii susmenţionaţi au declarat că îşi recunosc semnăturile, însă nu îşi amintesc nici împrejurările în care au semnat şi nici ca în cadrul şedinţei să se fi discutat despre aspectele consemnate în procesul-verbal întocmit.

Procesul-verbal a fost depus la dosarul instanţei la data de 10 iunie 2011, fiind contestat de D.G.F.P. Bacău la 23 iunie 2011.

Instanţa de fond a constatat că, din verificările efectuate în cauză, a reieşit că nici în dosarul de lichidare şi nici la Dosarul nr. x/2003 al Tribunalului Bacău nu se regăsesc rapoartele întocmite de lichidatorul judiciar ce apar aprobate în şedinţa comitetului creditorilor din data de 28 aprilie 2011.

Prin încheierea Tribunalului Bacău din 13 mai 2011 a fost admisă contestaţia D.G.F.P. Bacău şi s-a anulat măsura suspendării distribuirii sumelor luată de lichidatorul judiciar în data de 18 aprilie 2011, reţinându-se că această măsură nu are nici o bază legală, lichidatorul neavând vreun drept de apreciere cu privire la oportunitatea distribuţiei.

În şedinţa din 17 iunie 2011 a Tribunalului Bacău, reprezentantul D.G.F.P. Bacău a solicitat instanţei să se sesizeze din oficiu cu privire la înlocuirea lichidatorului judiciar întrucât nu şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu şi nu a distribuit sumele obţinute din lichidare. Tot în aceeaşi dată, după strigarea cauzei, inculpatul A. a depus la Tribunalul Bacău un nou raport (nr. 311 din 14 iunie 2011) "asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea creanţelor şi planul de distribuţie pentru debitoarea SC D. SA". Faţă de precedentul raport (nr. 501 din 23 iulie 2010), suma de 637.785,50 RON reprezentând "contravaloare prestări servicii legate de executări, evaluări,expertize, contabilitate, onorar avocat, aprobate de adunarea creditorilor" a fost redusă la 608.464 RON, cheltuielile fiind "confirmate de creditori şi de judecătorul sindic", în timp ce cuantumul cheltuielilor de deplasare a rămas acelaşi, respectiv 16.322 RON, "conform actelor contabile".

Potrivit documentelor existente la dosar, SC D. SA, prin C., a mai achitat către Cabinetul de Avocat B. suma de 134.709 RON printr-un ordin de plată din data de 25 iulie 2011, cu menţiunea "onorariu avocat", şi suma de 81.749,12 RON, conform chitanţei fiscale din 29 iulie 2011 reprezentând "c/val fact. 2/20 iulie 2011".

Prin încheierea din 16 noiembrie 2011 pronunţată în Dosarul nr. x/2003, Tribunalul Bacău a dispus înlocuirea lichidatorului judiciar C. Oneşti, motivat de faptul că din culpa acestuia banii nu au fost distribuiţi creditorilor, deşi a trecut un an şi cinci luni de la data la care suma a fost încasată (7 iunie 2010), "culpa aparţinându-i în exclusivitate datorită nelegalităţii cheltuielilor procedurale efectuate de practicianul în insolvenţă, datorită nelegalei suspendări a distribuirii sumelor în dauna creditorilor, datorită nerespectării hotărârilor judecătoreşti". Prin Decizia civilă nr. 154 din 3 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bacău a fost respins recursul formulat de C.

Prin încheierea din 8 februarie 2012, Tribunalul Bacău a admis contestaţia formulată de D.G.F.P. Bacău împotriva hotărârii adunării creditorilor din 18 aprilie 2011 privind înlocuirea unui membru al comitetului creditorilor şi, ca urmare, a respins ca rămasă fără obiect şi contestaţia împotriva procesului-verbal al comitetului creditorilor din data de 28 aprilie 2011.

S-a reţinut, în acest context, că, din verificările efectuate în cauză, rezultă că nici în dosarul de lichidare (preluat ca urmare a Încheierii din data de 16 noiembrie 2011 a Tribunalului Bacău de către J.) şi nici în Dosarul nr. x/2003 al Tribunalul Bacău nu a fost identificată vreo hotărâre a adunării creditorilor sau comitetului creditorilor SC D. SA, anterioară datei de 28 aprilie 2011, privind aprobarea angajării de avocaţi de către lichidatorul judiciar C., nefiind identificate nici contractele de asistenţă juridică în temeiul cărora s-au efectuat plăţile către avocaţii A. şi B.

În cursul anchetei penale, inculpatul B. a depus la Dosarul nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău copia Contractului de asistenţă juridică nr. x din data de 12 iunie 2009 încheiat între Cabinet de avocat B. şi SC D. SA, reprezentată de A., având ca obiect consultanţă, redactare acte, asistare, reprezentare în dosarele în care C. reprezenta societatea lichidată la instanţele din Braşov în legătură cu creanţa asupra SC NN. SA Oneşti, în cuprinsul căruia se menţiona că onorariul stabilit este de "10% din suma efectiv încasată din care 50.000 RON se achită avans", precum şi "onorariu succes 5% din suma efectiv încasată".

Instanţa de fond a constatat că probatoriul administrat în cauză dovedeşte atât încălcarea cu rea credinţă de către inculpatul A. a normelor privind lichidarea judiciară, cât şi înţelegerea anterioară a acestuia cu inculpatul B. privitoare la modul intenţionat defectuos de conducere a procedurilor şi la sumele de bani date şi primite cu titlu de mită. Astfel, s-a arătat că, potrivit Sentinţei civile nr. 1467 din 17 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. x/2003 şi devenită irevocabilă în data de 23 martie 2011, prin respingerea recursului declarat de C., rapoartele întocmite de inculpatul A. în data de 23 iulie 2010 nu erau legale în ceea ce priveşte deducerea din suma ce urma a fi distribuită creditorilor a cheltuielilor cu onorariile avocaţilor şi deplasările lichidatorului, reţinându-se că includerea acestor cheltuieli în raport nu a fost o simplă greşeală de apreciere din partea lichidatorului.

Potrivit documentelor aflate la dosar, suma totală de 565.585,12 RON a fost plătită către Cabinetul de avocat B. având ca justificare contractul de asistenţă juridică nr. x din data de 12 iunie 2009, în care, la articolul "onorariu", se prevede, la punctul 2.1, "onorariul convenit este în cuantum de 10% din suma efectiv încasată din care 50.000 RON se achită avans", iar la punctul 2.2 se mai prevede "onorariu succes 5% din suma efectiv încasată".

Or, potrivit dispoziţiilor art. 134 din Statutul avocaţilor, astfel cum erau în vigoare la acea dată, era interzis avocatului să-şi fixeze onorariile în baza unui pact "de quota litis", pact definit drept o convenţie încheiată cu clientul, înainte de soluţionarea definitivă a unei cauze, care fixează exclusiv totalitatea onorariilor avocatului în funcţie de rezultatul judiciar al cauzei, indiferent dacă aceste onorarii constau într-o suma de bani, un bun sau orice altă valoare. S-a apreciat că nu poate fi acceptată în cauză necunoaşterea acestor dispoziţii legale, în condiţiile în care clientul serviciilor juridice era la rândul său avocat.

Mai mult, s-a subliniat că acest contract nu a fost supus aprobării adunării creditorilor societăţii lichidate şi nici nu a fost depus la Dosarul nr. x/2003 pentru a se justifica suma dedusă pentru plata lui, fiind evident că inculpatul A. a acţionat cu intenţia de a păstra ascunsă existenţa contractului de asistenţă juridică, eventuala anulare a acestuia pentru cauză ilicită nemaijustificând plăţile pe care intenţiona să le efectueze către Cabinetul de avocat B. Din acest motiv, această convenţie nu a fost identificată nici măcar în arhiva SC D. SA, din al cărei cont au fost efectuate plăţile.

Caracterul formal al contractului reiese, în opinia judecătorului fondului, şi din activitatea prestată în temeiul acestuia de inculpatul B., care a declarat că a asigurat reprezentarea la trei termene în dosare aflate pe rolul Tribunalului Bacău având ca obiect o creanţă a SC D. SA asupra SC NN. SA Oneşti în valoare de 80 milioane de RON, sumă din care efectiv au fost plătiţi 48 milioane de RON, precum şi că onorariul său a fost calculat prin aplicarea procentului de 10% la această sumă, calculele fiind făcute împreună cu A.

S-a arătat că declaraţiile inculpatului B. vin în evidentă contradicţie cu actele aflate la dosarul cauzei, din care rezultă că suma recuperată efectiv de la SC NN. SA a fost de 3.491.266,29 RON, iar propriul onorariu stabilit prin contractul de asistenţă juridică era de 15% din această sumă. În plus, s-a constatat că suma încasată este în evidentă disproporţie cu activitatea prestată, iar ignoranţa inculpatului cu privire la propriul onorariu nu are vreo justificare legală, rezonabilă în condiţiile în care, din analiza contractelor de asistenţă juridică pe care le-a încheiat în acea perioadă şi din extrasele de cont reiese că acesta a fost, de departe, cel mai important din punct de vedere valoric. De altfel, aplicând procentul de 15% la suma efectiv încasată de la SC NN. SA, inculpatul ar fi trebuit să primească cu titlu de onorariu 523.689,94 RON, iar nu 565.585,12 RON conform documentelor de plată aflate la dosarul cauzei, acest aspect întărind concluzia instanţei în sensul că inculpaţii şi-au creat un cadru legal formal prin încheierea contractului de asistenţă juridică din anul 2009, în realitate cuantumul plăţilor fiind la discreţia lor.

Chiar şi după ce Sentinţa civilă nr. 1467 din 17 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bacău a devenit irevocabilă, inculpatul A. şi-a continuat demersurile frauduloase care urmăreau avantajarea inculpatului B.. Deşi prin această sentinţă s-a stabilit cu putere de lucru judecat ca suma de 491.947,50 RON să fie distribuită creditorilor, inculpatul a convocat un comitet al creditorilor care să aprobe atât cheltuielile cu onorariile, cât şi pe cele de deplasare în valoare de 16.322 RON, martorii ce au semnat procesul-verbal din data de 28 aprilie 2011 neavând cunoştinţă de discuţii privitoare la aceste sume, iar în arhiva societăţii lichidate nefiind identificate rapoartele prin care s-au dispus aceste măsuri. În aceste condiţii, s-a considerat că este evident că inculpatul a profitat de calitatea sa de lichidator pentru a întocmi acte care să-i asigure lui B. avantajele dobândite, prin ignorarea conştientă a autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile menţionate.

Cu atât mai mult, după rămânerea irevocabilă a sentinţei, inculpatul nu mai putea să îi schimbe efectele prin întocmirea unui nou raport de distribuţie, cel din data de 14 iunie 2011, în care a procedat la deducerea unei sume uşor mai mici pentru onorarii şi a aceleiaşi sume pentru cheltuieli de deplasare. S-a arătat că perseverenţa cu care a urmărit plata onorariului şi justificarea acesteia este cu atât mai surprinzătoare cu cât inculpatul nu a procedat până la data înlocuirii sale la distribuirea sumei către creditori, fapt constatat şi de judecătorul sindic. De altfel, toate măsurile luate de lichidator ulterior întocmirii rapoartelor din iulie 2009 au fost desfiinţate de judecătorul sindic întrucât au fost apreciate în mod irevocabil ca fiind nelegale, constituind şi motivele înlocuirii lichidatorului C. în dosarul privind SC D. SA.

Aşadar, în exercitarea atribuţiilor sale de lichidator al părţii civile SC D. SA, inculpatul A. nu a fost preocupat de achitarea creanţelor creditorilor debitoarei înscrişi la masa credală, ci doar de plata serviciilor de asistenţă juridică prestate de inculpatul B., cu care, aşa cum rezultă din chiar propriile lor declaraţii şi ale martorului B., tatăl acestuia, se află de mai mulţi ani în relaţii de prietenie şi colaborare, iar la data faptelor îşi desfăşurau activitatea profesională în acelaşi birou.

S-a mai reţinut că, în realizarea aceleiaşi rezoluţii de a procura un folos injust inculpatului B., inculpatul A. a mai efectuat şi în luna iulie 2010 plăţi cu titlu de onorariu, reaua sa credinţă fiind evidentă şi de această dată în condiţiile în care cunoştea că şi ultimul raport de distribuţie era contestat, măsura de suspendare a executării era anulată de instanţă şi se solicitase înlocuirea sa din funcţia de lichidator. În opinia judecătorului fondului, efectuarea plăţilor în acest context nu poate avea altă justificare decât dorinţa inculpatului de a-şi îndeplini în totalitate obligaţiile asumate faţă de inculpatul B. şi pentru care deja primise suma totală de 93.925 RON de la acesta.

Cei doi inculpaţi au declarat că această sumă reprezintă un împrumut acordat de A. lui B. la începutul anului 2010, primul afirmând că i-a împrumutat celui de-al doilea suma de 90.000 de RON în virtutea relaţiilor de prietenie dintre ei, necunoscând pentru ce urma să fie folosită, fără a încheia vreun act, banii fiind remişi în numerar, iar restituirea lor s-a făcut prin echivalenţă cu cursul euro de la data acordării, fiind pură coincidenţă că restituirea a avut ca sursă onorariile de avocat încasate de la C.

La rândul său, inculpatul B. a declarat că, la începutul anului 2010, a împrumutat de la A. suma de aproximativ 21.000 de euro, ce i-a fost remisă în această monedă fără încheierea vreunui act, bani pe care i-a folosit pentru a se înţelege pe cale amiabilă cu fosta soţie cu care era în proces de divorţ şi pentru a achiziţiona un teren şi a construi o casă în localitatea Andrieşeşti, imobil finalizat în anul 2011.

Instanţa a observat că declaraţiile inculpaţilor nu sunt credibile întrucât cuprind contradicţii cu referire la moneda în care s-a acordat presupusul împrumut, dar şi cuantumul acestuia, A. avansând suma de 90.000 de RON, care se presupune că a fost echivalată în euro la momentul împrumutului, iar B. susţinând că a împrumutat suma de aproximativ 21.000 de euro pe care a restituit-o în RON, la cursul BNR din datele plăţii. Or, în realitate, în datele de 16 noiembrie 2010 şi 2 decembrie 2010 a fost plătită suma de 93.925 RON, echivalentul a 21.883 euro calculat la cursul menţionat. Mai mult, în condiţiile în care cei doi au susţinut că s-au făcut asemenea calcule în momentul acordării împrumutului, s-a apreciat ca fiind greu de justificat de ce nu au indicat cu precizie data tranzacţiei având în vedere că era esenţială la stabilirea cursului.

Totodată, s-a arătat că declaraţia inculpatului B. privitoare la destinaţia banilor, respectiv achiziţionarea unui teren şi construirea unei case, nu are acoperire faptică, în condiţiile în care, din documentele înaintate de Primăria Caşin (copia contractului autentic de vânzare cumpărare, autorizaţia de construire şi proces-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor), a rezultat că inculpatul şi-a achiziţionat terenul menţionat în luna octombrie 2010, iar casa a fost finalizată în luna august 2012 în baza autorizaţiei emise în luna martie 2011, fiind ilogic ca acesta să împrumute banii cu câteva luni înainte de achiziţie şi să îi restituie anterior demarării construcţiei. S-a apreciat că un amănunt semnificativ ce demonstrează inexistenţa împrumutului constă în preţul terenului achiziţionat, care, conform contractului de vânzare cumpărare autentificat, a fost de 6.000 de RON.

La fel de neconvingătoare a fost considerată şi declaraţia inculpatului A., potrivit căreia nu cunoştea scopul în care i-au fost solicitaţi banii, instanţa arătând că un om mediu diligent nu împrumută o sumă semnificativă de bani, fără a se interesa de scopul solicitării şi termenul de restituire. De asemenea, nu a fost primită nici afirmaţia că nu a cunoscut faptul că banii i-au fost restituiţi din onorariile încasate de inculpatul B., în condiţiile în care toate plăţile au fost făcute în aceeaşi zi, iar din dispoziţia sa o parte din bani au fost viraţi în contul martorei I., concubina sa.

Faţă de aceste considerente, instanţa de fond a înlăturat apărările inculpaţilor cu privire la titlul cu care a fost remisă suma de 93.925 RON, apreciind că aceşti bani au fost daţi, respectiv primiţi, în scopul îndeplinirii de către inculpatul A. a unor acte contrare atribuţiilor sale de lichidator judiciar. Având în vedere momentul în care acesta a efectuat primele astfel de acte, respectiv întocmirea rapoartelor din luna iulie 2010 şi data încheierii contractului de asistenţă juridică cu inculpatul B., s-a apreciat ca fiind evident că înţelegerea dintre cei doi a fost anterioară efectuării plăţilor. Mai mult, continuarea demersurilor inculpatului A. de a asigura şi după acest moment beneficiul dobândit de inculpatul B. în dispreţul dispoziţiilor instanţei de judecată demonstrează, în opinia instanţei de fond, că era direct interesat ca acesta să păstreze banii obţinuţi, explicându-se, astfel, atitudinea aparent ilogică a lichidatorului judiciar de a persista în aplicarea unor măsuri declarate în mod irevocabil nelegale de către judecătorul sindic.

În plus, faptul că inculpatul A. a primit banii în aceeaşi zi în care a plătit onorariile către inculpatul B. leagă în mod direct acţiunile sale în calitate de lichidator de motivul primirii acestora. Un amănunt semnificativ în acest sens este că, în cazul plăţilor făcute prin virament în datele de 16 noiembrie 2010 şi 2 decembrie 2010, sumele primite de A., direct şi prin intermediul martorei I., reprezintă, de fiecare dată, un procent de 31,4 % din "onorariu". Coincidenţa fiind prea mare, s-a arătat că este foarte probabil ca înţelegerea dintre inculpaţi să se refere la remiterea de către B. a acestui procent din suma încasată ca onorariu.

În aceste condiţii şi ţinând seama de relaţiile de rudenie şi prietenie dintre inculpaţi şi martorii B. şi PP., instanţa a apreciat depoziţiile acestora ca fiind nesincere şi necorespunzătoare realităţii, nefiind de natură să combată situaţia de fapt prezentată anterior.

Totodată, instanţa de fond a apreciat că sunt respectate şi exigenţele deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 246 alin. (1) C. pen. (1969) şi art. 297 alin. (1) C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii", de vreme ce inculpatul A., în calitate de lichidator judiciar al SC D. SA, a încălcat dispoziţiile art. 11 alin. (1), art. 12, art. 23, art. 25 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei. În acest sens, s-a arătat că neindicarea, în mod expres, în actul de sesizare a textelor legale încălcate de inculpatul A., făcându-se referire globală la Legea nr. 85/2006 nu este de natură să înlăture răspunderea penală a inculpatului, câtă vreme, în raport cu actele materiale săvârşite de acesta, pot fi identificate în concret normele legale încălcate.

Nu a fost primită nici apărarea inculpatului B. în sensul că contractul de asistenţă juridică nr. x din data de 12 iunie 2009 încheiat între Cabinet de avocat B. şi SC D. SA, reprezentată de A., nu a făcut obiectul unei acţiuni civile în anularea contractului, întrucât demararea unor asemenea demersuri nu reprezintă o condiţie şi nici un impediment pentru angajarea răspunderii penale a inculpaţilor în cauză, în condiţiile în care contractul respectiv îmbracă forma ilicitului penal.

Ca atare, s-a concluzionat că amplul material probatoriu administrat în cauză confirmă în mod neechivoc existenţa faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor prin actul de sesizare şi vinovăţia acestora, fiind astfel înlăturată prezumţia de nevinovăţie de care au beneficiat acuzaţii, conform art. 4 alin. (1) C. proc. pen.

S-a arătat, totodată, că cererea inculpatului A. de schimbare a încadrării juridice a faptelor pentru care a fost trimis în judecată şi schimbarea de încadrare juridică pusă în discuţie din oficiu de instanţă trebuie examinate în strânsă legătură cu identificarea şi aplicarea legii penale mai favorabile inculpaţilor, conform art. 5 C. pen., având în vedere că ulterior săvârşirii activităţii infracţionale şi anterior soluţionării cauzei, la 1 februarie 2014, a intrat în vigoare noul C. pen., adoptat prin Legea nr. 286/2009, dar şi modificările aduse Legii nr. 78/2000 prin Legea nr. 255/2013.

În aceste condiţii, s-a subliniat că, potrivit noilor reglementări în vigoare după 1 februarie 2014, faptele inculpatului A. constituie infracţiunile de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., pedepsită cu închisoarea de la 3 ani la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică sau de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta; abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., pedepsită cu închisoarea de la 2 ani şi 8 luni la 9 ani şi 4 luni; abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., sancţionată cu închisoarea de la 2 ani şi 8 luni la 9 ani şi 4 luni; totul cu aplicarea art. 38 C. pen.

Pe de altă parte, în vechea codificare, faptele inculpatului A. constituiau infracţiunile de abuz în serviciu în formă calificată, prevăzută de art. 2481 C. pen. (1969), raportat la art. 246 C. pen. (1969) şi cu referire la art. 132 din Legea nr. 78/2000, în forma anterioară datei de 1 februarie 2014, pedepsită cu închisoarea de la 5 ani la 15 ani; luare de mită, prevăzută art. 254 alin. (1) C. pen. (1969) cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, în forma anterioară datei de 1 februarie 2014, pedepsită cu închisoarea de la 3 ani la 12 ani; abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 246 C. pen. (1969), pedepsită cu închisoarea de la 8 luni la 4 ani; totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. (1969).

Curtea a considerat că nu poate fi reţinută incidenţa art. 258 C. pen. (1969) în cazul inculpatului A., întrucât, în raport cu prevederile art. 145 şi 147 alin. (1) C. pen. (1969), lichidatorul judiciar are calitatea de funcţionar public, justificat prin faptul că exercită un serviciu de interes public.

În plus, s-a arătat că nu poate fi reţinută nici infracţiunea de gestiune frauduloasă, prevăzută de art. 242 alin. (2) C. pen., aşa cum a solicitat inculpatul A. prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunile de abuz în serviciu, prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., reţinute prin actul de sesizare, având în vedere că acestea au un obiect juridic special şi un element material diferite. Astfel, obiectul juridic special al infracţiunii de gestiune frauduloasă, prevăzută de art. 242 alin. (2) C. pen., constă în relaţiile sociale cu privire la protecţia patrimoniului, pe când cel al infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen., are în vedere relaţiile sociale privitoare la îndeplinirea cu corectitudine şi probitate profesională a atribuţiilor de serviciu de către funcţionarii publici. În plus, prima infracţiune nu are un element material precis determinat, acesta constând în orice acţiune sau inacţiune ce are ca rezultat producerea de pagube persoanei ale cărei bunuri se află în administrarea sau conservarea autorului, pe când infracţiunea prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen. are ca element material îndeplinirea defectuoasă şi cu încălcarea legii sau neîndeplinirea prin încălcarea legii a îndatoririlor de serviciu de către un funcţionar public. Ca urmare, ţinând seama şi de celelalte elemente constitutive ale acestei din urmă infracţiuni, s-a concluzionat că textul art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen. reprezintă o normă distinctă şi mai gravă de incriminare a faptelor săvârşite de lichidatorul judiciar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, constând în îndeplinirea cu încălcarea legii a îndatoririlor de serviciu, cu consecinţa producerii unei pagube în patrimoniul persoanei ale cărei bunuri le administrează, activitate dovedită în cauză.

Nu a fost primită nici susţinerea inculpatului A. în sensul că faptele sale ar constitui o singură infracţiune, o unitate infracţională, deoarece cele două fapte de abuz în serviciu imputate acestuia, chiar dacă au fost comise în exerciţiul atribuţiilor de lichidator judiciar şi au produs un prejudiciu aceleiaşi persoane vătămate, au avut la bază rezoluţii infracţionale distincte şi mobiluri diferite şi au implicat participanţi diferiţi. Astfel, în cazul primei infracţiuni, inculpatul A., în baza unei înţelegeri prealabile cu inculpatul B., a dispus, prin Raportul nr. x din 23 iulie 2010, deducerea din fondurile ce urmau a fi distribuite creditorilor suma de 637.785,50 RON reprezentând, printre altele, contravaloarea onorariului avocaţial, în scopul de a-i facilita inculpatului B. obţinerea unui folos material. În schimb, în cazul celei de a doua infracţiuni, inculpatul A. a urmărit obţinerea unui folos material pentru sine şi pentru inculpata C. constând în deducerea în mod nejustificat din fondurile ce urmau a fi distribuite creditorilor a sumei de 16.322 RON, reprezentând cheltuieli de deplasare ale lichidatorului şi colaboratorilor.

De asemenea, s-a apreciat că nu poate fi reţinută nici infracţiunea de neglijenţă în serviciu, prevăzută de art. 298 C. pen., deoarece probele administrate în cauză au relevat că forma de vinovăţie cu care a acţionat inculpatul A. este intenţia şi nu culpa, ceea ce face ca infracţiunile comise de acesta să se circumscrie abuzului în serviciu. Sub acest aspect, s-a arătat că inculpatul a fost perfect conştient că prin actele sale poate cauza prejudicii părţii civile SC D. SA şi, cu toate acestea, a acceptat posibilitatea producerii acestor urmări.

La stabilirea legii penale mai favorabile, în lipsa unor criterii prestabilite prin lege, instanţa a avut în vedere criteriile statornicite în practica judiciară şi în literatura de specialitate, precum şi cele statuate în Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, respectiv condiţiile de incriminare, de tragere la răspundere penală şi cele de pedepsire, fără, însă, a combina prevederile din legile penale succesive. În aceste condiţii, considerând că se impune aplicarea unei pedepse orientată către minim, instanţa de fond a apreciat că legea penală mai favorabilă inculpatului A. este noua reglementare, care prevede, pentru infracţiunea de abuz în serviciu, o limită minimă mai redusă decât în vechea codificare (2 ani şi 8 luni faţă de 5 ani). S-a subliniat, totodată, că, deşi noul C. pen. prevede aplicarea unui spor obligatoriu în cazul concursului de infracţiuni, prin adăugarea acestuia nu s-ar putea ajunge la o pedeapsă mai mare decât cea rezultantă ce i s-ar stabili inculpatului în baza vechii reglementări, cu atât mai mult cu cât nu se pot reţine în favoarea inculpatului circumstanţe atenuante judiciare, doar în prezenţa acestora putându-se coborî pedepsele sub minimul prevăzut de lege.

Procedând la analiza legii penale mai favorabile şi în cazul inculpatului B., prin prisma aceloraşi criterii mai sus expuse, instanţa de fond, orientându-se tot spre aplicarea unei pedepse către minimul prevăzut de textul incriminator, a reţinut că aceasta este reprezentată de reglementarea în vigoare, care stabileşte o limită minimă de pedeapsă mai mică pentru infracţiunea de abuz în serviciu, imputată acuzatului în forma complicităţii, cu atât mai mult cu cât nici în cazul acestui inculpat nu se pot reţine circumstanţe atenuante judiciare.

Şi în ceea ce o priveşte pe inculpata C., Curtea a apreciat că mai favorabilă este reglementarea în vigoare la momentul soluţionării cauzei în fond, în condiţiile în care, orientându-se spre un cuantum al amenzii spre mediul pedepsei prevăzut de lege, respectiv spre un număr al zilelor amendă orientate către numărul mediu prevăzut la art. 137 alin. (4) lit. b) C. pen., în cazul infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată, prevăzută de art. 2481 C. pen. (1969), raportat la art. 246 C. pen. (1969) şi cu referire la art. 132 din Legea nr. 78/2000, s-ar ajunge la un cuantum mult mai ridicat al amenzii decât cel care s-ar stabili prin aplicarea dispoziţiilor din noul C. pen., inclusiv prin aplicarea sporului obligatoriu fix pentru concursul de infracţiuni.

Faţă de argumentele prezentate, Curtea a respins cererea inculpatului A. de schimbare a încadrării juridice a faptelor pentru care a fost trimis în judecată, precum şi schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii A., B. şi C., pusă în discuţie din oficiu de instanţa de judecată.

În drept, s-a arătat că faptele inculpatului A. întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de:

- abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., constând în aceea că, în perioada iulie 2010 - iulie 2011, în calitate de lichidator al SC D. SA, a întocmit în mod necorespunzător acte specifice procedurii lichidării cu încălcarea prevederilor Legii nr. 85/2006 şi a dispoziţiilor instanţei de judecată, cu consecinţa prejudicierii patrimoniului SC D. SA şi procurarea unui folos necuvenit lui B.. În concret, inculpatul a întocmit Raportul nr. x din 23 iulie 2010 asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea creanţelor, precum şi Planul de distribuire pentru debitoarea SC D. SA prin care a dedus din fondurile ce urmau a fi distribuite creditorilor suma de 637.785,50 RON reprezentând, printre altele, "contravaloare [...] onorar avocat, aprobate de adunarea creditorilor", cunoscând că în fapt nu exista această aprobare.

Deşi prin Sentinţa civilă nr. 1467 din 17 decembrie 2010, definitivă şi executorie, pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. x/2003, s-a dispus ca lichidatorul să modifice Raportul nr. x din 23 iulie 2010 şi să distribuie creditorilor suma de 491.947,50 RON, A. a convocat în data de 28 aprilie 2011 Comitetul Creditorilor şi, la propunerea sa, a obţinut aprobarea cheltuielilor cu onorariul avocaţilor. Ca urmare, cu toate că instanţa dispusese modificarea vechiului raport, A. a întocmit un nou raport (nr. 311 din 14 iunie 2011) prin care a dedus din fondurile ce urmau a fi distribuite creditorilor suma de 608.464.RON RON reprezentând, printre altele, "contravaloare [...] onorar avocat, confirmate de creditori şi de judecătorul sindic".

În baza celor două rapoarte, A. a achitat, în mai multe tranşe, către Cabinetul de avocat B. suma totală de 565.585,12 RON în lunile noiembrie şi decembrie 2010 şi iulie 2011, sumă ce constituie prejudiciul produs SC D. SA şi, corelativ, folosul necuvenit pentru B.

S-a apreciat că această infracţiune se prezintă sub formă continuă, actele materiale repetate realizate de inculpat în perioada susmenţionată, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, alcătuind o unitate infracţională şi concretizându-se în producerea unei pagube unice în patrimoniul persoanei vătămate SC D. SA

- abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., constând în aceea că, în data de 28 aprilie 2011, în cadrul Comitetului Creditorilor SC D. SA, a propus spre aprobare decontarea cheltuielilor reprezentând deplasarea lichidatorului şi a colaboratorilor acestuia, deşi cunoştea că aceste cheltuieli au fost respinse de instanţă întrucât nu au fost dovedite. Ca urmare, prin Raportul nr. x din 14 iunie 2011 a dedus cu acest titlu din fondurile ce urmau a fi distribuite creditorilor suma de 16.322 RON, sumă ce reprezintă prejudiciul produs SC D. SA şi folosul necuvenit pentru C. Oneşti.

S-a arătat că şi această infracţiune se prezintă sub formă continuă, actele materiale repetate realizate de inculpat în perioada susmenţionată, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, alcătuind o unitate infracţională şi fiind concretizate în producerea unei pagube unice în patrimoniul persoanei vătămate SC D. SA

- luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., constând în aceea că, în lunile noiembrie şi decembrie 2010, în temeiul unei înţelegeri anterioare, a primit suma totală de 93.925 RON de la B. pentru ca, în calitate de lichidator al SC D., să efectueze acte contrare atribuţiilor de serviciu prin întocmirea de acte specifice procedurii lichidării cu încălcarea prevederilor Legii nr. 85/2006 şi a dispoziţiilor instanţei de judecată. Astfel, pentru a-i asigura lui B. un folos necuvenit în valoare de 565.585,12 RON reprezentând onorariu de avocat, a întocmit în mod necorespunzător Rapoartele nr. x din 23 iulie 2010 şi nr. 311 din 14 iunie 2011 asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea creanţelor, precum şi Planurile de distribuire pentru debitoarea SC D. SA care au constituit temeiul plăţii acestei sume, deşi cunoştea că nu existau aprobările prevăzute de lege pentru această cheltuială.

Instanţa de fond a reţinut că inculpatul A. a săvârşit faptele imputate în calitate de lichidator judiciar, care este funcţionar public asimilat potrivit dispoziţiilor art. 175 alin. (2) C. pen.., întrucât îndeplinea un serviciu public, respectiv lichidarea unei societăţi comerciale, activitate de interes public, reglementată de lege şi supravegheată de instanţele judecătoreşti, iar învestirea pentru îndeplinirea acestui serviciu s-a făcut de către o autoritate publică, respectiv Tribunalul Bacău.

Totodată, s-a arătat că faptele inculpatului B. întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de:

- complicitate la abuz în serviciu, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., constând în aceea că i-a ajutat pe A. şi C. Oneşti să întocmească în mod necorespunzător acte specifice procedurii lichidării cu încălcarea prevederilor Legii nr. 85/2006, prin semnarea contractului de asistenţă juridică nr. x din data de 12 iunie 2009 încheiat între Cabinet de avocat B. şi SC D. SA. În baza acestui contract, A. şi C. Oneşti au plătit în mod nelegal suma totală de 565.585,12 RON în lunile noiembrie şi decembrie 2010 şi iulie 2011 către Cabinet de avocat B., sumă ce constituie prejudiciul produs SC D. SA şi, corelativ, folosul necuvenit pentru B..

- dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., constând în aceea că, în lunile noiembrie şi decembrie 2010, în temeiul unei înţelegeri anterioare, a dat suma totală de 93.925 RON lui A. pentru ca acesta, în calitate de lichidator al SC D. SA, să efectueze acte contrare atribuţiilor de serviciu prin întocmirea de acte specifice procedurii lichidării cu încălcarea prevederilor Legii nr. 85/2006 şi a dispoziţiilor instanţei de judecată. În baza acestei înţelegeri, A. a întocmit în mod necorespunzător Rapoartele nr. x din 23 iulie 2010 şi nr. 311 din 14 iunie 2011 asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea creanţelor, precum şi Planurile de distribuire pentru debitoarea SC D. SA care au constituit temeiul plăţii sumei de 565.585,12 RON reprezentând onorariu de avocat către Cabinetul de avocat B..

S-a mai apreciat că faptele inculpatei C. întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de:

- abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., constând în aceea că, în perioada iulie 2010 - iulie 2011, în calitate de lichidator al SC D. SA, a întocmit în mod necorespunzător acte specifice procedurii lichidării cu încălcarea prevederilor Legii nr. 85/2006 şi a dispoziţiilor instanţei de judecată, cu consecinţa prejudicierii patrimoniului SC D. SA şi procurarea unui folos necuvenit lui B.. În concret, inculpata a întocmit Raportul nr. x din 23 iulie 2010 asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea creanţelor, precum şi Planul de distribuire pentru debitoarea SC D. SA prin care a dedus din fondurile ce urmau a fi distribuite creditorilor suma de 637.785,50 RON reprezentând, printre altele, "contravaloare [...] onorar avocat, aprobate de adunarea creditorilor", cunoscând că în fapt nu exista această aprobare.

Deşi prin Sentinţa civilă nr. 1467 din 17 decembrie 2010, definitivă şi executorie, pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. x/2003 s-a dispus ca lichidatorul să modifice Raportul nr. x din 23 iulie 2010 şi să distribuie creditorilor suma de 491.947,50 RON, C. a convocat în data de 28 aprilie 2011 Comitetul Creditorilor şi, la propunerea sa, a obţinut aprobarea cheltuielilor cu onorariul avocaţilor. Ca urmare, cu toate că instanţa dispusese modificarea vechiului raport, C. a întocmit un nou raport (nr. 311 din 14 iunie 2011) prin care a dedus din fondurile ce urmau a fi distribuite creditorilor suma de 608.464.RON RON reprezentând, printre altele, "contravaloare [...] onorar avocat, confirmate de creditori şi de judecătorul sindic".

În baza celor două rapoarte, C. a achitat, prin mai multe tranşe, către Cabinetul de avocat B. suma totală de 565.585,12 RON în lunile noiembrie şi decembrie 2010 şi iulie 2011, sumă ce constituie prejudiciul produs SC D. SA şi, corelativ, folosul necuvenit pentru B.

S-a arătat că infracţiunea se prezintă sub formă continuă, actele materiale repetate realizate de inculpată în perioada susmenţionată, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, alcătuind o unitate infracţională şi fiind concretizate în producerea unei pagube unice în patrimoniul persoanei vătămate SC D. SA

- abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., constând în aceea că, în data de 28 aprilie 2011, în cadrul Comitetului Creditorilor SC D. SA, a propus spre aprobare decontarea cheltuielilor reprezentând deplasarea lichidatorului şi a colaboratorilor acestuia, deşi cunoştea că aceste cheltuieli au fost respinse de instanţă întrucât nu au fost dovedite. Ca urmare, prin Raportul nr. x din 14 iunie 2011 a dedus cu acest titlu din fondurile ce urmau a fi distribuite creditorilor suma de 16.322 RON, sumă ce reprezintă prejudiciul produs SC D. SA şi folosul necuvenit pentru C. Oneşti.

Făcând trimitere la dispoziţiile art. 135 C. pen., ce reglementează condiţiile şi limitele răspunderii penale a persoanei juridice, Curtea a arătat că faptele reţinute în sarcina inculpatei C. au fost săvârşite de inculpatul A., reprezentantul societăţii, în realizarea obiectului de activitate al acesteia, respectiv a actelor specifice calităţii de lichidator judiciar al SC D. SA.

La stabilirea şi individualizarea pedepselor aplicate inculpatului A., instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare, prevăzute de art. 74 C. pen., reţinând gravitatea extrem de ridicată a infracţiunilor săvârşite (abuz în serviciu, luare de mită) ce rezultă din valorile sociale lezate, modul şi împrejurările de comitere a faptelor, cuantumul mare al prejudiciului cauzat părţii civile, dar şi faptul că acesta, în exerciţiul atribuţiilor de lichidator judiciar, a manifestat o atitudine de sfidare a legii şi a autorităţii hotărârii judecătoreşti, urmărind obţinerea de beneficii materiale, atât pentru sine, cât şi pentru apropiatul său, inculpatul B., prin folosirea abuzivă a funcţiei sale, cu consecinţa prejudicierii părţii civile şi a creditorilor acesteia. În egală măsură, s-au avut în vedere aspectele referitoare la persoana inculpatului (ţinându-se cont de calitatea specială în care a săvârşit faptele, că nu este cunoscut cu antecedente penale, este necăsătorit şi are studii superioare), scopul aplicării sancţiunii penale, respectiv reeducarea şi reintegrarea sa socială, dimensiunea fenomenului infracţional şi aşteptările societăţii faţă de mecanismul justiţiei penale, dar şi conduita la care era obligat inculpatul în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Ca urmare, Curtea a aplicat pedepsele de 4 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., 2 ani şi 10 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., şi 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., apreciind că sunt proporţionale cu gravitatea faptelor comise şi apte să asigure realizarea scopului educativ-preventiv al sancţiunii penale.

În acord cu prevederile art. 67 C. pen., instanţa a considerat că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunilor comise, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, se impune aplicarea, pe o durată de 3 ani, pe lângă pedeapsa principală a închisorii în cazul infracţiunilor de abuz în serviciu a pedepsei complementare a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică, precum şi a drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (dreptul de a desfăşura activitatea de lichidator judiciar, de care s-a folosit la comiterea faptelor) şi k C. pen. şi, în baza art. 65 alin. (1) C. pen., a pedepsei accesorii a interzicerii exerciţiului aceloraşi drepturi, iar pentru infracţiunea de luare de mită interzicerea pe aceeaşi durată a exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi k) C. pen., cu titlu de pedeapsă complementară, dar şi cu titlu de pedeapsă accesorie (conform art. 65 alin. (1) C. pen.).

La stabilirea şi individualizarea pedepselor ce au fost aplicate inculpatului B., instanţa a avut în vedere criteriile generale de individualizare, prevăzute de art. 74 C. pen., reţinând gravitatea extrem de ridicată a infracţiunilor săvârşite de acesta (abuz în serviciu, dare de mită) rezultată din valorile sociale lezate, modul şi împrejurările de săvârşire a faptelor, cuantumul mare al prejudiciului cauzat părţii civile, precum şi aspectele privind persoana inculpatului (nu este cunoscut cu antecedente penale, are studii superioare şi este divorţat).

În aceste condiţii, Curtea a aplicat inculpatului B. pedepsele de 3 ani şi 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, în forma complicităţii, prevăzută de art. 48 raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., şi 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., apreciind că sunt proporţionale cu gravitatea faptelor comise şi apte să asigure realizarea scopului educativ-preventiv al sancţiunii penale.

În acord cu prevederile art. 67 C. pen., instanţa a considerat că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunilor comise, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, se impune aplicarea de lângă pedeapsa principală a închisorii (în cazul infracţiunii de abuz în serviciu) a pedepsei complementare a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică pe o durată de 3 ani, şi, în baza art. 65 alin. (1) C. pen., a pedepsei accesorii a interzicerii exerciţiului aceluiaşi drept, iar în ceea ce priveşte infracţiunea de dare de mită interzicerea exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), k) C. pen. pe o durată de 3 ani, cu titlu de pedeapsă complementară, şi, în baza art. 65 alin. (1) C. pen., interzicerea exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), k) C. pen., cu titlu de pedeapsă accesorie.

La stabilirea şi individualizarea pedepselor aplicate inculpatei C., instanţa a avut în vedere criteriile generale de individualizare, prevăzute de art. 74 C. pen., şi anume împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii, motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit, reţinând, cu privire la persoana inculpatei, că aceasta nu este cunoscută cu antecedente penale. În aceste condiţii, Curtea a aplicat inculpatei C., pedeapsa amenzii penale în cuantum de 50.000 RON, reprezentând 250 de zile-amendă X 200 de RON cuantumul unei zile-amendă, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., şi pedeapsa amenzii penale în cuantum de 36.000 RON, reprezentând 180 de zile-amendă X 200 de RON cuantumul unei zile-amendă, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., considerând că sunt proporţionale cu gravitatea faptelor comise şi apte să asigure realizarea scopului educativ-preventiv al sancţiunii penale.

În baza art. 138, art. 139 alin. (1) lit. b) C. pen., având în vedere gravitatea faptelor, circumstanţele comiterii acestora, urmările produse şi ţinând seama că scopul persoanei juridice a fost deturnat în vederea comiterii de infracţiuni, Curtea a aplicat inculpatei C. pedeapsa complementară a dizolvării.

Sub aspectul laturii civile a cauzei, instanţa a constatat că SC D. SA s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 685.625,96 RON reprezentând toate plăţile efectuate către A. şi B. cu titlu de onorariu avocat.

Prin ordonanţa procurorului din data de 28 octombrie 2015, s-a dispus instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului pe o clădire în suprafaţă de 249 mp şi pe un teren, ambele situate în com. Caşin, jud. Bacău, aparţinând inculpatului B., iar, prin ordonanţa procurorului din 11 noiembrie 2015, s-a dispus instituirea măsurii asigurătorii a popririi asupra sumelor de bani aflate în contul inculpatei C. deschis la P. SA - Sucursala Oneşti.

Raportându-se la dispoziţiile art. 19 C. proc. pen. şi la cele ale art. 998 şi art. 999 C. civ. (1864), Curtea a reţinut că, din probele administrate în cauză, rezultă ca fiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale a inculpaţilor A., B. şi C. pentru faptele ilicite comise, acestea având drept consecinţă producerea în dauna părţii civile a unui prejudiciu material în cuantum de 565.585,12 RON, reprezentând suma plătită de către A., în numele C. către inculpatul B., cu titlu de onorariu avocaţial, paguba cauzată prin săvârşirea primei infracţiuni de abuz în serviciu, precum şi un prejudiciu în cuantum de 16.322 RON, reprezentând cheltuieli cu deplasarea lichidatorului şi a colaboratorilor în suma de 16.322 RON deduse prin Raportul nr. x din 14 iunie 2011 şi încasate în mod ilicit de inculpata C., pagubă cauzată prin săvârşirea celei de a doua infracţiuni de abuz în serviciu.

În consecinţă, în baza art. 19 şi art. 397 C. proc. pen., raportat la art. 998 şi art. 1003 C. civ. (1864), Curtea a admis în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă SC D. SA şi, în consecinţă, a obligat inculpaţii A., B. şi C., în mod solidar, să plătească acesteia suma de 565.585,12 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentând suma plătită de către A., în numele C., către inculpatul B., cu titlu de onorariu avocaţial.

De asemenea, a obligat inculpaţii A. şi C., în mod solidar, să plătească părţii civile suma de 16.322 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentând cheltuieli cu deplasarea lichidatorului şi a colaboratorilor deduse prin Raportul nr. x din 14 iunie 2011 şi încasate în mod ilicit de inculpata C.

În ceea ce priveşte diferenţa între suma totală de 581.907,12 RON, acordată părţii civile cu titlu de daune materiale prin sentinţă şi suma de 685.625,96 RON, cu care SC D. SA s-a constituit parte civilă, Curtea a observat că vizează onorarii avocaţiale achitate către A. şi B. de către lichidatorul C. în exercitarea activităţii sale, care, însă, nu fac obiectul acţiunii penale exercitate în cauză, care se referă doar la onorariul în sumă de 565.585,12 RON achitat inculpatului B. în baza contractului de asistenţă juridică nr. x din data de 12 iunie 2009 încheiat între Cabinet de avocat B. şi SC D. SA reprezentată de A., motiv pentru care această sumă nu a fost acordată părţii civile.

În vederea reparării prejudiciului cauzat prin infracţiunile comise, instanţa a menţinut măsura sechestrului asigurător instituit prin ordonanţa procurorului din data de 28 octombrie 2015, precum şi măsura asigurătorie a popririi instituite prin ordonanţa procurorului din 11 noiembrie 2015.

Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 289 alin. (3) C. pen., în conformitate cu care banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar dacă acestea nu se mai găsesc se dispune confiscarea prin echivalent, instanţa a confiscat de la inculpatul A. suma de 93.925 RON, primită cu titlu de mită de la inculpatul B..

Reţinând culpa procesuală a inculpaţilor prin pronunţarea soluţiei de condamnare, în baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., Curtea i-a obligat pe aceştia la plata către stat a sumei de câte 1.600 de RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel inculpaţii A., B. şi C., criticând-o sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei.

Prin motivele scrise de apel, susţinute cu ocazia dezbaterilor, inculpatul A. a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care a fost trimis în judecată în infracţiunile prevăzute de art. 258 C. pen. (1969) raportat la art. 2481 C. pen. (1969) şi art. 246 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen. (o singură faptă), şi de art. 254 C. pen. (1969), cu referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. (1969), apreciind că vechea reglementare îi este mai favorabilă, raportat la regimul sancţionator al concursului de infracţiuni care prevedea aplicarea pedepsei celei mai grele şi posibilitatea adăugării unui spor facultativ, spre deosebire de cel din noua codificare, ce presupune aplicarea obligatorie a unui spor fix de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea. În plus, a apreciat că, prin prisma legii penale mai favorabile, se impunea analizarea elementelor constitutive ale infracţiunilor imputate, care ar fi condus la încadrarea juridică indicată de inculpat, întrucât acesta nu avea calitatea de funcţionar public, dar şi a dispoziţiilor art. 74 C. pen. (1969), având în vedere că a avut o conduită bună anterior activităţii infracţionale cercetate şi nu are antecedente penale, aşa încât în privinţa sa putea fi reţinută circumstanţa atenuantă prevăzută de alin. (1) lit. a) al textului de lege menţionat.

Totodată, în baza noii încadrări juridice, pentru infracţiunea prevăzută de art. 258 C. pen. (1969), raportat la art. 2481 C. pen. (1969) şi art. 246 C. pen. (1969), apelantul inculpat A. a solicitat, pe de o parte, achitarea, în principal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., întrucât fapta nu există, şi, în subsidiar, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., având în vedere că fapta nu a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, iar, pe de altă parte, încetarea procesului penal în temeiul art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., deoarece lipseşte plângerea prealabilă, această ultimă solicitare nemaifiind susţinută cu prilejul dezbaterilor. În ceea ce priveşte infracţiunea de luare de mită a solicitat achitarea în baza art. 16 lit. a) C. proc. pen., întrucât fapta nu există.

Inculpatul apelant a mai criticat soluţia de condamnare pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu şi din perspectiva neindicării cu exactitate a normelor legale pe care le-ar fi încălcat, Direcţia Naţională Anticorupţie făcând precizări sub acest aspect abia prin notele scrise depuse la ultimul termen de judecată. În plus, s-a arătat că nici în cuprinsul sentinţei instanţa nu a concretizat care sunt dispoziţiile legale nesocotite de inculpat, referirile de la filele x ale hotărârii neprezentând relevanţă sub acest aspect, în condiţiile în care art. 11 din Legea nr. 85/2006 se referă la atribuţiile judecătorului sindic, art. 12 la caracterul executoriu al sentinţei pronunţată de acesta, art. 23 la desemnarea unor persoane de specialitate, printre care nu este enumerat avocatul, iar, în ceea ce priveşte art. 25 din acelaşi act normativ, deşi acesta reglementează atribuţiile lichidatorului judiciar, nu s-a realizat o corespondenţă între faptele imputate şi dispoziţiile acestui text de lege. Cu prilejul dezbaterilor, apelantul A., prin apărător ales, a solicitat, în legătură cu această critică, admiterea căii de atac formulate, desfiinţarea sentinţei penale atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bacău, apreciind că aceste aspecte nu pot fi examinate direct în apel, întrucât apărarea ar fi privată de un grad de jurisdicţie.

S-a mai susţinut, în cuprinsul motivelor de apel, că, în mod greşit, judecătorul fondului a considerat că inculpatul A. îndeplineşte cerinţele subiectului activ al infracţiunii de abuz în serviciu, prin raportare la dispoziţiile art. 175 alin. (2) C. pen., sens în care s-a arătat că, la data săvârşirii presupuselor fapte, apelantul, în calitate de lichidator judiciar, al cărui statut era reglementat prin O.U.G. nr. 86/2006, nu se încadra în categoria funcţionarilor publici în sensul art. 147 C. pen. (1969) şi art. 2 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, privind statutul funcţionarilor publici, fiind simplu funcţionar. În plus, în raport cu dispoziţiile art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 86/2006, inculpatul nu îndeplinea funcţia de lichidator în nume propriu, ci ca reprezentant al unei persoane juridice care ea însăşi a fost numită lichidator în procedura de insolvenţă. Sub acest aspect, s-a apreciat de către apelant că nu prezintă relevanţă în cauză cele statuate prin decizia nr. 20/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care este aplicabilă doar faptelor comise după 1 februarie 2014, nu şi celor anterioare, cum este cazul în speţă. În acest context, a subliniat că, dacă s-ar fi admis solicitarea apărării de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 258 C. pen. (1969), ţinându-se seama de calitatea de funcţionar a inculpatului, instanţa ar fi trebuit, pe de o parte, să se raporteze la limite de pedeapsă reduse cu o treime, iar, pe de altă parte, să constate că, în cauză, nu a fost formulată plângere prealabilă, aşa cum impune textul incriminator.

O altă critică adusă hotărârii atacate a vizat greşita condamnare raportat la forma de vinovăţie prevăzută de lege, în condiţiile în care, din dispoziţiile art. 297 C. pen., rezultă că infracţiunea de abuz în serviciu poate fi săvârşită numai cu intenţie directă, nu şi cu intenţie indirectă, aşa cum a reţinut prima instanţă.

Deopotrivă, s-a apreciat că, în cauză, nu pot fi reţinute două infracţiuni de abuz în serviciu, în concurs, una vizând întocmirea Raportului nr. x din 23 iulie 2010, iar cealaltă Raportul nr. x din 14 iunie 2011, de vreme ce primul raport a reprezentat o informare asupra fondurilor obţinute în procedura de lichidare, iar cel de-al doilea o refacere a primului pe care l-a înlocuit, fiind, aşadar, acte succesive realizate în baza sarcinilor date de judecătorul sindic.

Totodată, în susţinerea criticii privind greşita sa condamnare, apelantul a arătat că prima instanţă a reţinut o situaţie de fapt eronată, întrucât, la momentul efectuării plăţilor către avocat, în lunile noiembrie şi decembrie 2010, nu exista nicio hotărâre care să anuleze Raportul nr. x din 23 iulie 2010 ori Planul de distribuire nr. 502 din aceeaşi dată. A mai menţionat că, prin sentinţa civilă nr. 1467 din 17 decembrie 2010, Tribunalul Bacău a considerat că se impunea obţinerea unui acord expres al Comitetului Creditorilor cu privire la onorariul avocaţial şi contravaloarea deplasărilor, deşi până la pronunţarea respectivei hotărâri mai fuseseră efectuate şi alte distribuiri, pentru care nu se solicitase existenţa unui asemenea acord. Acesta a fost contextul ce a determinat convocarea Comitetului Creditorilor, care, la data de 28 aprilie 2011, a aprobat atât cheltuielile cu deplasările, cât şi onorariile de avocat achitate pe parcursul procedurii şi, în condiţiile în care respectiva hotărâre nu a fost contestată conform art. 17 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, a fost întocmit Raportul nr. x din 14 iunie 2011. În plus, a subliniat că, după depunerea la dosar a Raportului nr. x din 14 iunie 2011, instanţa a constatat că inculpatul A. şi-a îndeplinit sarcinile trasate anterior şi a dispus anularea amenzii aplicate lichidatorului, afişarea raportului şi a planului de distribuire, precizând că a fost efectuată plata onorariului de succes către avocat întrucât nu a fost formulată nicio contestaţie. Ca urmare, de vreme ce la data întocmirii ultimului raport a existat acordul creditorilor, s-a apreciat că raportul juridic dedus judecăţii este unul de natură civilă, iar nu penală. Mai mult, a arătat că avocatul B. asigurase anterior asistenţa juridică a SC D. SA şi în alte cauze, aşa încât nu se poate vorbi de existenţa unui interes al lichidatorului şi al avocatului în obţinerea de foloase, deoarece nu există nicio suprapunere a activităţii derulate de cei doi.

În ceea ce priveşte infracţiunea de luare de mită, s-a arătat că nu a existat nicio înţelegere prealabilă ori ulterioară în baza căruia apelantul inculpat să fi primit de la B. suma de 93.325 cu titlu de mită, elementele colaborării cu societatea de insolvenţă fiind stabilite înainte ca A. să fi devenit asociat al firmei.

Hotărârea a mai fost criticată sub aspectul greşitei aplicări a pedepselor complementare şi accesorii, apărarea apreciind că nu s-a precizat durata pe care s-a interzis inculpatului exercitarea dreptului de a ocupa o funcţie publică, că nu s-a făcut distincţie raportat la calitatea deţinută (avocat sau lichidator judiciar), că nu s-a dispus în concret cu privire la interzicerea exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. decât în privinţa infracţiunii de luare de mită şi că nu s-au aplicat corect dispoziţiile art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., pedepsele accesorii fiind cumulate.

Criticând greşita individualizare a pedepselor, apelantul A. a învederat că instanţa de fond nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 308 alin. (2) raportat la art. 175 alin. (2) C. pen., având în vedere că faptele au fost săvârşite de o persoană asimilată funcţionarului public, situaţie în care limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.

La rândul său, atât în cuprinsul motivelor scrise de apel, cât şi cu ocazia dezbaterilor, inculpatul B. a criticat sentinţa pronunţată de curtea de apel sub aspectul greşitei condamnări, solicitând achitarea sa, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., pentru infracţiunea de abuz în serviciu, care nu a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, şi, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., pentru infracţiunea de dare de mită, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

Astfel, s-a apreciat că, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond (în sensul că faptele au fost săvârşite cu intenţie indirectă), care, în lipsa apelului parchetului, nu mai poate fi modificată într-un sens defavorabil inculpatului întrucât s-ar încălca dispoziţiile art. 418 C. proc. pen., ce reglementează principiul non reformatio in pejus, legea penală mai favorabilă apelantului este vechea codificare, care incrimina infracţiunea de abuz în serviciu doar atunci când era săvârşită cu intenţie directă. Or, în sarcina inculpatului B. instanţa de fond a reţinut că ajutorul dat la activitatea infracţională a constat în aceea că, la 12 iunie 2009, a încheiat cu SC D. SA contractul de asistenţă juridică nr. 1405, dându-şi seama şi acceptând, fără a urmări, că acest contract va conduce în viitor la efectuarea unor plăţi nelegale de către societate. S-a susţinut, însă, că la dosar nu există nicio probă din care să rezulte că, la 12 iunie 2009, inculpatul B. ar fi intuit sau ar fi ştiut că A. nu a supus decizia de a încheia contractul de asistenţă juridică aprobării Comitetului Creditorilor şi că nu o va face în viitor, între cei doi nefiind purtată nicio discuţie în legătură cu această chestiune. De altfel, instanţa de fond nu a administrat nicio probă din care să rezulte intenţia frauduloasă a apelantului, încălcând principiul nemijlocirii, reglementat de art. 351 C. proc. pen., dar şi obligaţia de a avea un rol activ, prevăzută de art. 374 alin. (10) C. proc. pen., sens în care apărarea a invocat jurisprudenţa instanţei supreme care a statuat că trebuie administrate probe inclusiv cu privire la elementul subiectiv al infracţiunii.

S-a mai arătat că, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse de apărare la dosar, practica judiciară a instanţelor la momentul încheierii Contractului nr. x din 12 iunie 2009 era în sensul că angajarea de către lichidatorul judiciar a unor servicii avocaţiale nu se supune aprobării Comitetului Creditorilor societăţii aflate în procedura de lichidare.

Ca atare, în opinia apelantului, primul moment în care ar fi putut să îşi dea seama de caracterul nelegal al plăţilor către cabinetul său avocaţial este data de 13 august 2010, când a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău contestaţia D.G.F.P. Bacău împotriva Raportului nr. x din 23 iulie 2010 şi a Planului de distribuţie nr. 502 din aceeaşi dată, însă la acel moment deja îşi îndeplinise o parte importantă din obligaţiile ce îi reveneau, în calitate de avocat, faţă de SC D. SA, societate pe care a reprezentat-o în litigiul cu SC NN. SA Oneşti, în dosarul aflat pe rolul instanţelor din municipiul Braşov. În legătură cu acest aspect, a mai subliniat, contrar celor reţinute de judecătorul fondului, că obligaţia avocatului este una de diligenţă, iar calitatea serviciilor prestate nu se măsoară în numărul de termene la care acesta se prezintă, ci în rezultatul litigiului. Or, în speţă, rezultatul a fost unul favorabil pentru SC D. SA, care a fost înscrisă în tabelul definitiv al creanţelor datorate de SC NN. SA Oneşti, creanţa nefiind încasată în totalitate doar pentru că au fost efectuate compensări bazate pe raporturi comerciale anterioare între cele două societăţi, iar nu din cauza apărării superficiale prestate de avocat.

De asemenea, s-a susţinut că, la încheierea contractului nr. x din 12 iunie 2009, nu au fost încălcate dispoziţiile art. 134 din Statutul profesiei de avocat, care interzice pactul de quota litis, întrucât onorariul stabilit prin respectiva convenţie avea o componentă fixă (constând într-o cotă fixă din suma recuperată) şi un onorariu de succes de 5% din suma efectiv recuperată, nefiind, aşadar, stabilit exclusiv în funcţie de rezultatul cauzei.

Deopotrivă, a fost apreciat eronat raţionamentul primei instanţe în sensul că intenţia inculpatului B. de a frauda bugetul SC D. SA rezultă din faptul că acesta se cunoştea cu A., precum şi din împrejurarea că la un an şi 6 luni de la încheierea convenţiei judecătorul sindic a invalidat contractarea serviciilor avocaţiale, căci, în caz contrar, s-ar ajunge la concluzia că, prin el însuşi, orice contract de asistenţă juridică poate atrage răspunderea penală a avocatului care l-a încheiat, fiind calificat ca o contribuţie la infracţiunile pe care clientul le-ar comite în viitor.

În susţinerea criticii privind greşita sa condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, apelantul inculpat B. a arătat că, la momentul săvârşirii presupusei activităţi infracţionale, noiembrie - decembrie 2010, fapta concretă, reţinută a fi fost comisă cu intenţie indirectă, nu era prevăzută de legea penală. Astfel, sub imperiul vechii reglementări, infracţiunea de dare de mită se putea săvârşi doar cu forma de vinovăţie a intenţiei directe, întrucât dispoziţiile art. 255 C. pen. (1969) făceau referire la un anumit scop urmărit de făptuitor. Ca atare, s-a susţinut că, prin condamnarea sa pentru presupusa dare a unei sume de bani inculpatului A. cu intenţie indirectă, instanţa de fond a extins sfera incriminării din actuala reglementare la fapte care nu erau sancţionate ca infracţiuni la data săvârşirii lor.

Caracterul nelegal al soluţiei de condamnare pentru săvârşirea a două infracţiuni de abuz în serviciu a fost susţinut şi de apelanta inculpată C. care a arătat că societatea profesională nu îndeplineşte cerinţele subiectului activ al acestei infracţiuni întrucât nu este funcţionar public în sensul legii penale, din analiza atribuţiilor administratorului judiciar sau ale lichidatorului, stabilite prin Legea nr. 85/2014, rezultând că acestea se referă doar la un management specific care, însă, nu implică forţa publică şi care nu se poate circumscrie noţiunii de act de justiţie.

Totodată, s-a arătat că nu este îndeplinită cerinţa existenţei folosului necuvenit, ca element constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, întrucât plata onorariului s-a efectuat în baza contractului de asistenţă juridică şi a facturilor fiscale emise în temeiul acestuia, acte ce nu au fost anulate de nicio instanţă, iar nu în baza raportului de distribuire prevăzut de Legea nr. 85/2006, care nu reprezintă un act ce dă naştere la drepturi şi obligaţii.

O altă critică, comună cu cea formulată de apelantul inculpat A., a vizat împrejurarea că în actul de sesizare nu se menţionează în concret normele de drept încălcate, iar instanţa, fără a pune acest aspect în discuţia părţilor, a reţinut nesocotirea mai multor articole de lege care, în opinia sa, demonstrează existenţa faptei penale, dar care, în cea mai mare parte, nu reglementează atribuţiile lichidatorului, doar dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 85/2006 prevăzând expres, printre altele, că pentru formularea şi susţinerea acţiunilor în pretenţii pentru încasarea creanţelor debitorului, lichidatorul poate angaja avocaţi, aşa cum s-a procedat, de altfel, în cauză, onorariile achitate fiind considerate creanţe curente necesare desfăşurării activităţii, conform art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006.

S-a mai arătat că situaţia de fapt a fost reţinută eronat, având în vedere că, prin Sentinţa civilă nr. 1467 din 17 decembrie 2010, nu s-a dispus distribuirea, ci modificarea Raportului nr. x din 23 iulie 2010 asupra fondurilor obţinute şi a Planului nr. 502 din 23 iulie 2010 de distribuire între creditori. Lichidatorul judiciar s-a conformat acestei dispoziţii prin întocmirea Raportului nr. x din 14 iunie 2011, onorariile de avocat şi cheltuielile indicate în cuprinsul acestuia fiind, în prealabil, aprobate de către Comitetul Creditorilor la data de 28 aprilie 2011, a cărui hotărâre luată cu acest prilej nu a fost contestată în condiţiile art. 17 alin. (6) din Legea nr. 85/2006. De altfel, până la data pronunţării Sentinţei civile nr. 1467 din 17 decembrie 2010, creditorii nu au contestat onorariile de avocat achitate, ceea ce a determinat concluzia că acestea sunt legal decontate din fondul societăţii aflate în lichidare.

Cu prilejul dezbaterilor, apelanta inculpată C., prin apărător ales, a solicitat admiterea căii de atac promovate, desfiinţarea sentinţei penale atacate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bacău, apreciind că cererea parchetului de schimbare a încadrării juridice a faptelor reţinute în rechizitoriu în complicitate la două infracţiuni de abuz în serviciu (formulată la termenul din 11 mai 2017), deşi îi este favorabilă, nu poate fi analizată direct de instanţa de control judiciar, întrucât i s-ar îngrădi dreptul la dublul grad de jurisdicţie, iar, în subsidiar, pronunţarea unei soluţii de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. sau al art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., sub aspectul celor două infracţiuni de abuz în serviciu pentru care a fost trimisă în judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sub nr. x/2016*, fiind repartizată aleatoriu Completului nr. 4, pentru termenul de judecată din 16 februarie 2017, când, faţă de cererea de amânare formulată de apelanta inculpată C. în vederea angajării unui avocat şi pentru pregătirea apărării, a fost acordat un nou termen la 30 martie 2017.

La acest termen de judecată, apelanţii inculpaţi B. şi A. au arătat că îşi menţin declaraţiile date în cursul urmăririi penale şi în faţa instanţei de fond şi că nu doresc să facă alte precizări în apel, poziţia lor procesuală fiind consemnată în scris şi ataşată la dosar.

După ce, în prealabil, a pus în discuţia contradictorie a părţilor şi a reprezentantului Ministerului Public cererile de probatorii formulate în cauză, Înalta Curte, în şedinţa publică din 30 martie 2017, a încuviinţat proba cu înscrisuri solicitată de apelantul inculpat B., prin apărător ales, constând în extrasele din Buletinul procedurilor de insolvenţă, şi, în parte, proba cu înscrisuri solicitată de apelantul inculpat A., prin apărător ales, respectiv numai în ceea ce priveşte decizia de impunere pe anul 2009 privind activitatea desfăşurată de acesta în calitate de lichidator, încheierea de suspendare a judecării cauzei pronunţată în Dosarul civil nr. x/2014 al Tribunalului Bacău şi Actul adiţional din 28 februarie 2008 la Actul constitutiv al societăţii C., probe ce au fost administrate prin depunerea respectivelor înscrisuri la dosar . Totodată, la acelaşi termen, au fost respinse cererile celor doi apelanţi inculpaţi de administrare a probei testimoniale constând în audierea numiţilor TT., UU., VV. şi F., solicitările de ataşare a deciziei de impunere pe anul 2009 privind activitatea desfăşurată de inculpatul A. în calitate de avocat, a actului de înfiinţare a cabinetului avocaţial, a celor două certificate de înregistrare fiscală pentru respectivul cabinet şi a Dosarului nr. x/2003 al Tribunalului Bacău, apreciindu-se incidente dispoziţiile art. 100 alin. (4) lit. a) şi b) C. proc. pen., precum şi cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, formulată de apelantul inculpat A., prin apărător ales.

La termenul de judecată din 11 mai 2017, raportat la motivele de apel formulate în scris de apelanta inculpată C., în cuprinsul cărora s-a făcut referire la împrejurarea că, fiind persoană juridică, aceasta nu ar putea avea calitatea de subiect activ al infracţiunilor pentru care a fost trimisă în judecată, reprezentantul Ministerului Public a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatei persoană juridică, din două infracţiuni de abuz în serviciu, prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., în complicitate la două infracţiuni de abuz în serviciu, prevăzute de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 şi art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., arătând că, deşi nu a promovat apel în cauză, această cerere este favorabilă apelantei.

La aceeaşi dată, Înalta Curte a respins cererile formulate de apelanţii inculpaţi A., de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 132 din Legea nr. 78/2000, art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 246 C. pen. (1969) şi, respectiv, C., de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 132 din Legea nr. 78/2000 şi art. 297 alin. (1) C. pen. coroborat cu art. 175 alin. (2) C. pen. şi art. 308 alin. (1) C. pen. şi a celor ale art. 475 şi art. 476 alin. (1) C. proc. pen., dar şi de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

La termenul din 22 iunie 2017, faţă de imposibilitatea obiectivă de participare la şedinţa de judecată a unui membru titular al completului de judecată, cauza s-a amânat, conform art. 354 alin. (2) C. proc. pen., în vederea respectării principiului continuităţii completului legal învestit.

Examinând cauza atât prin prisma motivelor de apel invocate, cât şi din oficiu, conform art. 417 alin. (2) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt şi de drept, Înalta Curte apreciază apelurile declarate de inculpaţii A., B. şi C. ca fiind fondate, însă în limitele ce se vor arăta şi pentru următoarele considerente.

I. Analizând cu prioritate solicitările apelanţilor inculpaţi A. şi C. de desfiinţare a hotărârii pronunţate de prima instanţă şi trimitere a cauzei spre rejudecare, Înalta Curte, raportându-se la criticile formulate sub acest aspect, constată că acestea sunt neîntemeiate.

Astfel, reglementând soluţiile ce pot fi pronunţate de instanţa de apel, art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. enumeră în mod limitativ situaţiile în care, urmare admiterii căii de atac şi desfiinţării sentinţei fondului, se poate dispune rejudecarea cauzei de către prima instanţă, cele două ipoteze avute în vedere de legiuitor referindu-se la lipsa de la judecarea cauzei a unei părţi nelegal citate sau care, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate (teza I) şi la existenţa unuia din cazurile de nulitate absolută prevăzute de lege (teza a II-a).

În speţă, însă, deşi au solicitat desfiinţarea sentinţei Curţii de apel şi trimiterea dosarului spre rejudecare la aceeaşi instanţă, cei doi apelanţi nu au precizat în care din cele două situaţii reglementate expres şi limitativ de art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. s-ar încadra cererile lor şi nu au indicat vreunul din cazurile de nulitate absolută ce ar putea avea incidenţă în cauză, iar instanţa de apel, efectuând propriul examen sub acest aspect, nu a identificat, din oficiu, vreo încălcare de către judecătorul fondului a unor dispoziţii care reglementează desfăşurarea procesului penal, ce ar putea fi subsumate textului de lege menţionat şi care ar putea atrage nulitatea hotărârii atacate, cu consecinţa rejudecării cauzei de către prima instanţă.

În acest sens, se observă că apelantul inculpat A. a formulat critici cu privire la neindicarea în actul de sesizare a instanţei a dispoziţiilor din legislaţia primară a căror încălcare cu prilejul exercitării atribuţiilor de serviciu i se impută, aspect care, contrar susţinerilor apărării, a format obiectul analizei instanţei de fond, iar apelanta inculpată persoană juridică s-a raportat la solicitarea parchetului de schimbare a încadrării juridice formulată la termenul din 11 mai 2017, niciuna din aceste susţineri neputând fi încadrată în vreuna din cele două ipoteze avute în vedere de legiuitor pentru dispunerea soluţiei de trimitere spre rejudecare la prima instanţă.

II. Realizând propria analiză a materialului probator administrat în cauză pe parcursul urmăririi penale (care, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă din 26 aprilie 2016 a Curţii de Apel Bacău, nu a fost contestat de către inculpaţi) şi al cercetării judecătoreşti în fond şi apel, respectiv declaraţiile inculpaţilor A. şi B., declaraţiile martorilor E., F., G., H., I., B. şi PP., declaraţia persoanei vătămate SC D. SA prin lichidator judiciar J. reprezentată de K., înscrisurile ataşate, Înalta Curte reţine, în fapt, următoarele:

În perioada 31 decembrie 2006 - 22 februarie 2008, C. Oneşti a avut ca unic asociat pe B., practician în insolvenţă, tatăl inculpatului B.. Prin contractul de societate din 22 februarie 2008, întreprinderea profesională unipersonală a fost transformată în societate civilă profesională prin cooptarea lui A., avocat în cadrul Baroului Bacău, care a devenit practician în insolvenţă coordonator, acesta fiind deţinătorul a 30% din capitalul social, în timp ce B., ca asociat majoritar, avea o cotă de 70% din capitalul social . La data de 19 martie 2012, B. s-a retras din societate, inculpatul A. devenind unic asociat în cadrul C.

Prin Sentinţa civilă nr. 2540 din 6 octombrie 2003 pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/2003, C. a fost numită administrator judiciar al SC D. SA, iar, prin încheierea aceleiaşi instanţe din data de 22 ianuarie 2004, a fost desemnată lichidator judiciar pentru această societate, calitate pe care inculpata persoană juridică a avut-o şi la data săvârşirii faptelor ce formează obiectul cauzei.

La data de 27 iulie 2010, C., prin inculpatul A., a depus, la Dosarul nr. x/2003 al Tribunalului Bacău (nr. în format vechi y/2003), Raportul nr. x din 23 iulie 2010, asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea creanţelor, şi Planul de distribuire nr. 502 din 23 iulie 2010 pentru debitoarea SC D. SA . În cuprinsul raportului s-a menţionat că, în perioada 1 mai 2007 - 30 iunie 2010, s-a încasat suma totală de 3.617.063,47 RON, din care, potrivit art. 123 pct. 1 din Legea privind procedura insolvenţei, urmau să fie deduse, printre altele, suma de 637.785,50 RON reprezentând "contravaloare prestări servicii legate de executări, evaluări, expertize, contabilitate, onorar avocat, aprobate de adunarea creditorilor" şi suma de 16.322 RON reprezentând "contravaloare deplasări ale lichidatorului judiciar şi ale colaboratorilor acestuia, conform actelor contabile", rămânând a se distribui creditorilor, după alte deduceri şi calcule, suma de 2.356.299,95 RON.

Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bacău, creditor al SC D. SA, a contestat Raportul nr. x din 23 iulie 2010 şi Planul de distribuţie nr. 502 din 23 iulie 2010, întocmite de C., susţinând, printre altele, că nu se justifică cheltuielile în sumă de 637.785,50 RON, reprezentând contravaloare prestări servicii legate de executări, evaluări, expertize, contabilitate, onorariu avocat, întrucât lichidatorul a fost remunerat cu 10% din valoarea creanţelor recuperate, ce trebuie să acopere întreaga activitate desfăşurată, şi nici cele în cuantum de 16.322 RON care, reprezentând contravaloarea deplasării lichidatorului, trebuie suportate din onorariul acestuia, cererea creditorului fiind înregistrată la 13 august 2010 la Tribunalul Bacău.

La solicitarea instanţei, inculpatul A. a depus, la data de 16 decembrie 2010, documente justificative pentru sumele plătite cu titlu de onorariu avocat şi pentru cheltuielile de deplasare, din analiza cărora a rezultat că C. a plătit, în intervalul 2007 - 2009, cu titlu de onorariu avocat, suma totală de 75.000 de RON lui A., iar lui B. suma totală de 27.000 de RON.

Prin Sentinţa civilă nr. 1467 din 17 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. x/2003, executorie de la data pronunţării şi irevocabilă la 22 martie 2011 prin respingerea recursului promovat de C. (prin Decizia civilă nr. 473 din 22 martie 2011 a Curţii de Apel Bacău), a fost admisă în parte contestaţia D.G.F.P. Bacău şi s-a dispus ca lichidatorul să modifice Raportul nr. x din 23 iulie 2010 asupra fondurilor obţinute şi Planul de distribuire între creditori nr. 502 din aceeaşi dată, în sensul că:

"suma de 16.322 RON, reprezentând contravaloare deplasări ale lichidatorului judiciar şi ale colaboratorilor săi, nu poate fi dedusă din fondurile încasate, aşa încât urmează a fi distribuită creditorilor; în loc de suma de 637.785,50 RON, reprezentând contravaloare prestări servicii legate de executări, evaluări, expertize, contabilitate, onorariu avocat, va fi dedusă doar suma de 145.838 RON, diferenţa de 491.947,50 RON urmând a fi distribuită creditorilor".

În motivare, tribunalul a reţinut, în esenţă, că lichidatorul a depus la dosar numai diferite bonuri fiscale privind achiziţionarea de carburanţi, fără a anexa şi ordinele de deplasare vizate de instanţă, aşa încât este imposibil a se stabili o legătură între cheltuielile de deplasare efectuate şi prezenţa lichidatorului pentru a reprezenta falita în litigiile în care aceasta a fost parte. Nefiind justificată necesitatea efectuării acestor cheltuieli, pe de o parte, şi nefiind aprobate aceste cheltuieli de către adunarea creditorilor, pe de altă parte, judecătorul sindic a apreciat că suma de 16.322 RON, reprezentând contravaloare deplasări ale lichidatorului judiciar şi ale colaboratorilor acestuia nu poate fi dedusă de lichidator din fondurile încasate, nefiind cheltuieli de procedură, ci cheltuieli proprii ale practicianului, aşa încât s-a dispus ca această sumă să fie distribuită creditorilor.

Referitor la deducerea sumei de 637.785,50 RON, reprezentând contravaloare prestări servicii legate de executări, evaluări, expertize, contabilitate, onorariu avocat, s-a constatat că "dovezile de efectuare a plăţilor (chitanţe şi ordine de plată) privesc achitarea onorariului expertului contabil WW., conform contractului aprobat prin încheierea din 14 octombrie 2006, achitarea unor onorarii către experţi în dosarele în care falita a fost parte, onorarii dispuse, deci, de către instanţe în acele dosare, onorarii pentru încheierea unor acte în care falita a fost parte, dar şi onorarii achitate avocaţilor A. şi XX.

Deşi, de principiu, este posibil ca lichidatorul să desemneze persoane de specialitate inclusiv pentru asistenţă juridică (conform art. 25 lit. g) din Legea nr. 85/2006), totuşi atât numirea, cât şi nivelul remuneraţiei acestor persoane trebuie încuviinţate potrivit art. 23 din Legea insolvenţei. Art. 23 reprezintă reglementarea generală a posibilităţii angajării unor persoane de specialitate, iar art. 25 lit. g) precizează în ce situaţii poate fi angajat un avocat de către lichidator, dar fără a deroga la art. 23 în ceea ce priveşte modalitatea încuviinţării angajării avocatului şi a stabilirii remuneraţiei.

În speţă, lichidatorul nu a făcut dovada că s-ar fi încuviinţat de comitetul creditorilor sau de judecătorul sindic angajarea unor avocaţi, motiv pentru care onorariile achitate acestora nu pot fi considerate creanţe încadrate la art. 123 pct. 1 coroborat cu art. 23 din Legea nr. 85/2006. Nu trebuie omis faptul că avocaţii A. şi B. sunt chiar practicienii în insolvenţă ce au înfiinţat societatea C.."

Rezultă, aşadar, că, încă de la momentul soluţionării contestaţiei promovate de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bacău împotriva Raportului nr. x din 23 iulie 2010 şi a Planului de distribuţie nr. 502 din aceeaşi dată, judecătorul sindic a constatat că întocmirea acestor acte specifice lichidării s-a realizat de către inculpatul A. cu încălcarea dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 85/2006, în forma în vigoare la acea dată.

Înainte, însă, de soluţionarea contestaţiei ce viza deducerea unor sume cu titlu de onorariu avocat şi cheltuieli de deplasare, deşi se cunoştea despre promovarea acesteia, C. a achitat din conturile SC D. SA către Cabinetul de Avocat B. (numele inculpatului B. de la acel moment) sumele de 100.000 RON, printr-un ordin de plată din 16 noiembrie 2010, cu menţiunea "onorar" 50.000 RON, conform chitanţei fiscale din data de 26 noiembrie 2010 reprezentând "c/v fact. 66/2009" 199.126 RON, în 2 decembrie 2010, prin virament bancar, reprezentând "onorariu",.

Suma de 100.000 de RON, primită la 16 noiembrie 2010 de către Cabinetul de Avocat B. cu titlu de onorariu, a fost transferată în aceeaşi zi într-un cont personal al inculpatului B., din care, în aceeaşi dată, a fost virată suma de 23.550 RON într-un cont deschis pe numele lui A., iar suma de 7.850 RON în contul prietenei acestuia, I.. Acelaşi traseu l-a urmat şi suma de 199.126 RON, care a fost transferată în totalitate, în aceeaşi zi în care a fost primită cu titlu de onorariu, respectiv la data de 2 decembrie 2010, în contul personal al lui B., de unde, tot în aceeaşi zi, a fost virată suma de 46.894 RON în contul lui A. şi suma de 15.631 RON în contul lui I.

La data de 18 aprilie 2011, la sediul C. din Oneşti a avut loc Adunarea creditorilor SC D. SA, prilej cu care a fost aprobată înlocuirea din comitetul creditorilor a SC QQ. SA cu SC RR. SRL, iar lichidatorul judiciar a prezentat măsura suspendării distribuirii sumelor până la soluţionarea irevocabilă a unei contestaţii formulate de un creditor împotriva tabelului definitiv, cele două măsuri fiind contestate de către D.G.F.P. Bacău la datele de 20 şi 21 aprilie 2011 . Prin încheierea Tribunalului Bacău din 13 mai 2011, a fost admisă contestaţia Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bacău şi s-a anulat măsura suspendării distribuirii sumelor luată de lichidatorul judiciar în data de 18 aprilie 2011, reţinându-se, în esenţă, că respectiva măsură nu are nicio bază legală şi că lichidatorul nu are vreun drept de apreciere cu privire la oportunitatea distribuţiei.

La 28 aprilie 2011, la sediul C. din Oneşti a avut loc şedinţa comitetului creditorilor SC D. SA, la care au participat martorii G., reprezentant al Primăriei Dărmăneşti, F. şi H., reprezentanţi ai salariaţilor rafinăriei, şi E., reprezentantul SC YY. SRL (SC RR. SRL), prilej cu care, potrivit procesului-verbal de şedinţă, creditorii prezenţi au aprobat rapoartele lichidatorului judiciar referitoare la angajarea avocaţilor A. şi B., la onorariile aferente dosarelor pentru recuperare de debite datorate acestora şi la decontarea cheltuielilor reprezentând deplasarea lichidatorului şi a colaboratorilor acestuia, fără, însă, a se indica dosarele pentru care se angajează avocaţii şi nici cuantumul onorariilor şi al cheltuielilor de deplasare. Martorii prezenţi au arătat, cu prilejul audierii, că îşi recunosc semnăturile aplicate pe procesul-verbal menţionat, însă au precizat nu îşi amintesc nici împrejurările în care au semnat şi nici ca în cadrul şedinţei să se fi discutat despre aspectele consemnate în respectivul înscris.

Practic, prin deciziile comitetului creditorilor din 28 aprilie 2011 luate la iniţiativa inculpatului A., s-a realizat, în fapt, validarea retroactivă a contractului de asistenţă juridică nr. x din data de 12 iunie 2009 încheiat între Cabinetul de avocat B. şi SC D. SA, reprezentată de lichidator judiciar, ce fusese invocat de acesta ca temei al plăţii sumelor de bani cu titlu de onorariu către avocat, nesocotindu-se, astfel, dispoziţiile judecătorului sindic şi autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1467 din 17 decembrie 2010 a Tribunalului Bacău, prin care se stabilise, în mod irevocabil, că sumele reprezentând cheltuieli cu onorariul avocaţial şi deplasări la instanţă nu au fost încuviinţate de comitetul creditorilor/judecătorul sindic, respectiv dovedite cu documente justificative.

Procesul-verbal din 28 aprilie 2011 a fost depus la dosarul instanţei la data de 10 iunie 2011, fiind contestat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bacău la 23 iunie 2011.

Ulterior, în şedinţa de judecată din 17 iunie 2011, stabilită în Dosarul nr. x/2003 al Tribunalului Bacău, reprezentantul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bacău a solicitat instanţei să se sesizeze din oficiu cu privire la înlocuirea lichidatorului judiciar întrucât nu şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu şi nu a distribuit sumele obţinute din lichidare. După finalizarea dezbaterilor, dar tot în şedinţa publică, inculpatul A. a depus la dosar Raportul nr. x din 14 iunie 2011 asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea creanţelor şi planul de distribuţie pentru debitoarea SC D. SA, în care se prevedea deducerea sumei de 608.464 RON, reprezentând "contravaloare prestări servicii legate de executări, evaluări, expertize, contabilitate, onorar avocat, aprobate de adunarea creditorilor", confirmate de creditori şi de judecătorul sindic, cuantumul cheltuielilor de deplasare rămânând acelaşi cu cel menţionat în Raportul nr. x din 23 iulie 2010, respectiv 16.322 RON, "conform actelor contabile".

Din actele de la dosar, a rezultat că SC D. SA, prin C., a mai achitat către Cabinetul de Avocat B. suma de 134.709 RON printr-un ordin de plată din data de 25 iulie 2011, cu menţiunea "onorariu avocat", precum şi suma de 81.749,12 RON, conform chitanţei fiscale din 29 iulie 2011 reprezentând "c/val fact. 2/20 iulie 2011".

Prin Încheierea din 16 noiembrie 2011 pronunţată în Dosarul nr. x/2003 (definitivă prin decizia civilă nr. 154 din 3 februarie 2012 a Curţii de Apel Bacău, prin care s-a respins recursul formulat de C.), Tribunalul Bacău a dispus înlocuirea lichidatorului judiciar C. Oneşti, reţinând că din culpa acestuia banii nu au fost distribuiţi creditorilor, deşi a trecut un an şi cinci luni de la data la care suma a fost încasată (7 iunie 2010), "culpa aparţinându-i în exclusivitate, datorită nelegalităţii cheltuielilor procedurale efectuate de practicianul în insolvenţă, datorită nelegalei suspendări a distribuirii sumelor în dauna creditorilor, datorită nerespectării hotărârilor judecătoreşti". În cuprinsul motivării, judecătorul sindic a mai arătat că "deşi se putea trece la distribuirea sumelor în urma rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti (n.n. a Sentinţei civile nr. 1457 din 17 decembrie 2010), în mod greşit lichidatorul a procedat la întocmirea unui nou plan de distribuţie, care nici măcar nu a fost pus în discuţia creditorilor".

Prin Încheierea din 8 februarie 2012 a Tribunalului Bacău, a fost admisă contestaţia formulată de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bacău împotriva hotărârii adunării creditorilor din 18 aprilie 2011 privind înlocuirea unui membru al comitetului creditorilor şi, în consecinţă, a respins ca rămasă fără obiect şi contestaţia împotriva procesului-verbal al comitetului creditorilor din data de 28 aprilie 2011, arătându-se că cele aprobate în această ultimă şedinţă nu mai au niciun efect.

Verificând înscrisurile cauzei, se observă că nici în dosarul de lichidare (preluat ca urmare a încheierii din data de 16 noiembrie 2011 a Tribunalului Bacău de către J.) şi nici în Dosarul nr. x/2003 al Tribunalului Bacău nu poate fi identificată vreo hotărâre a adunării creditorilor sau comitetului creditorilor SC D. SA, anterioară datei de 28 aprilie 2011, privind aprobarea angajării de avocaţi de către lichidatorul judiciar C. ori rapoartele întocmite de lichidatorul judiciar ce figurează a fi aprobate în şedinţa din data de 28 aprilie 2011 şi nici contractele de asistenţă juridică în temeiul cărora s-au efectuat plăţile către avocaţii A. şi B.

Abia ulterior formulării plângerii penale, inculpatul B. a depus la dosarul de urmărire penală copia contractului de asistenţă juridică nr. x din data de 12 iunie 2009 încheiat între Cabinetul de avocat B. şi SC D. SA, reprezentată de A., având ca obiect consultanţă, redactare acte, asistare, reprezentare în dosarele în care C. reprezenta societatea lichidată la instanţele din Braşov în legătură cu creanţa asupra SC NN. SA Oneşti, în cuprinsul căruia se menţiona că onorariul stabilit este de "10% din suma efectiv încasată din care 50.000 RON se achită avans", precum şi "onorariu succes 5% din suma efectiv încasată".

II.1. Premergător examinării legalităţii şi temeiniciei sentinţei penale atacate, Înalta Curte apreciază că se impune stabilirea în cauză a legii penale mai favorabile, conform prevederilor art. 5 C. pen., în funcţie de aceasta urmând a fi analizate toate criticile invocate de inculpaţi cu privire la existenţa faptelor şi întrunirea elementelor de tipicitate ale infracţiunilor ce formează obiectul acuzaţiei penale.

Având în vedere cele statuate, cu caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 5 C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile, şi realizând o comparare a prevederilor din ambele Coduri şi, respectiv din legea specială, în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiţii de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de sancţionare) şi cu privire la fiecare instituţie incidentă în speţa dedusă judecăţii şi, în plus, o evaluare finală a acestora, în vederea alegerii aceleia dintre cele două legi penale succesive care este mai blândă, în ansamblul dispoziţiilor sale, instanţa de control judiciar constată că legea penală mai favorabilă este, în cauză, cea în vigoare, care conduce, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru inculpaţi.

Astfel, prin actul de sesizare a instanţei s-a reţinut în sarcina inculpaţilor A. şi B. săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu (două infracţiuni în cazul inculpatului A. şi o infracţiune în cazul inculpatului B.), prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen. (în forma autoratului şi, după caz, a complicităţii), sancţionată cu închisoarea de la 2 ani şi 8 luni la 9 ani şi 4 luni, ce îşi găseşte corespondent în vechea reglementare în dispoziţiile art. 2481 C. pen. (1969) raportat la art. 246 C. pen. (1969), cu referire la art. 132 din Legea nr. 78/2000, fiind pedepsită cu închisoarea de la 5 ani la 15 ani, şi, respectiv, în cele ale art. 246 C. pen. (1969) cu referire la art. 132 din Legea nr. 78/2000, având limite de pedeapsă cuprinse între 8 luni şi 4 ani închisoare.

Unificând într-un singur conţinut de infracţiune faptele de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzute de art. 246 şi art. 248 C. pen. (1969), legiuitorul actual a incriminat în art. 297 alin. (1) C. pen., preluând, în linii generale, cuprinsul normelor corespondente din codificarea penală anterioară, fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.

Totodată, în noua reglementare, a fost menţinută şi forma specială a infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, text care a fost, însă, modificat prin art. 79 pct. 9 din Legea nr. 187/2012, sub aspectul urmării imediate a infracţiunii, în sensul introducerii cerinţei ca folosul obţinut pentru sine sau pentru altul de funcţionarul public să aibă un caracter necuvenit.

Prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016 şi nr. 392 din 6 iunie 2017, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 08 iulie 2016 şi, respectiv nr. 504 din 30 iunie 2017, conţinutul constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu - atât în varianta tip, prevăzută de art. 246 C. pen. (1969), art. 248 C. pen. (1969) şi art. 297 alin. (1) C. pen., cât şi în forma specială, reglementată de art. 132 din Legea nr. 78/2000, care face trimitere şi se raportează la normele de incriminare din C. pen. - a fost reconfigurat sub aspectul elementului material al laturii obiective, statuându-se că prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul dispoziţiilor legale menţionate se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii". Astfel, instanţa de contencios constituţional a restrâns în mod substanţial câmpul de aplicare a normelor ce incriminează abuzul în serviciu, stabilind, în considerentele Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, pe care le-a aplicat, ulterior, şi cu prilejul verificării constituţionalităţii prevederilor art. 248 C. pen. anterior (Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, paragr. 31 - 38), că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară, respectiv legi, ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale Guvernului, fiind, astfel, excluse din sfera actelor abuzive, în înţelesul legii penale, acele comportamente ale funcţionarului public care sunt interzise prin acte infralegale sau acte interne ale angajatorului.

Se constată, totodată, că inculpatul A. a mai fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, având limite de pedeapsă cuprinse între 3 ani şi 10 ani închisoare, în timp ce în vechea reglementare (art. 254 alin. (1) C. pen. 1969 cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000) acestea erau cuprinse între 3 ani şi 12 ani închisoare. Legiuitorul a înţeles, în actuala codificare, să lărgească sfera de incidenţă a acestei infracţiuni, incriminând în cuprinsul art. 289 C. pen. toate situaţiile în care o persoană pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă, tacit sau expres, promisiunea unor astfel de foloase în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri (alin. (1), sancţionând în alin. (2) fapta săvârşită de către persoana care exercită o profesie de interes public (cu referire la art. 175 alin. (2) C. pen.), dar numai când este în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri. Aşadar, în noul C. pen. scopul prevăzut de vechea reglementare nu mai există, legiuitorul folosind sintagma "în legătură cu", astfel că fapta poate fi săvârşită şi cu intenţie indirectă.

Corelativ, în sarcina inculpatului B. s-a reţinut săvârşirea infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, sancţionată cu închisoarea de la 2 ani la 7 ani, spre deosebire de vechea reglementare (art. 255 C. pen. 1969) care prevedea limite de pedeapsă cuprinse între 6 luni şi 5 ani închisoare, infracţiune a cărei latură obiectivă a fost stabilită prin raportare la conţinutul constitutiv al infracţiunii de luare de mită, astfel cum a fost prevăzut în art. 289 C. pen.

Rezultă, aşadar, că, exceptând infracţiunea de dare de mită (în cazul căreia C. pen. anterior prevede limite de pedeapsă mai reduse decât cele stabilite de legea în vigoare), pentru celelalte infracţiuni ce formează obiectul acuzaţiei penale, noile dispoziţii ale C. pen. şi ale Legii nr. 78/2000 apar ca fiind mai blânde atât sub aspectul condiţiilor de incriminare, cât şi al regimului sancţionator, context în care, evaluând aceste prevederi legale în coroborare cu cele care reglementează tratamentul penal al pluralităţii de infracţiuni sub forma concursului, efectele suspendării sub supraveghere a executării pedepsei şi sfera obligaţiilor impuse condamnaţilor pe durata acesteia, împrejurările ce pot constitui circumstanţe atenuante şi efectele lor, se observă că legea care, în ansamblul dispoziţiilor sale incidente în speţă, conduce, în concret, la un rezultat mai favorabil pentru inculpaţi este legea penală în vigoare.

Dincolo de aspectele învederate, solicitarea inculpatului A. de a considera ca fiind mai favorabilă legea penală veche nu ar putea fi primită întrucât, în cauză, faptele inculpaţilor ar fi reîncadrate în vechile texte de incriminare, iar pedepsele adaptate în raport cu limitele prevăzute de acestea, prin valorificarea aceloraşi criterii de individualizare, ceea ce ar conduce la stabilirea unei pedepse rezultante ce ar depăşi cuantumul sancţiunilor penale stabilite prin hotărârea primei instanţe în cazul fiecăruia dintre inculpaţi, în temeiul legii penale în vigoare. Or, în lipsa apelului declarat de parchet, instanţa de control judiciar este ţinută să analizeze cauza prin raportare la dispoziţiile art. 418 C. proc. pen., neputând îngreuna situaţia apelanţilor în propria cale de atac.

Reglementarea în vigoare apare mai favorabilă şi în ceea ce o priveşte pe inculpata C., în condiţiile în care, faţă de dispoziţiile art. 418 C. proc. pen., păstrând aceleaşi criterii de individualizare stabilite de prima instanţă, respectiv orientându-se spre numărul mediu al zilelor amendă prevăzute la art. 137 alin. (4) lit. b) C. pen., în cazul în care faptele ar fi încadrate în infracţiunea de abuz în serviciu în formă calificată, prevăzută de art. 2481 C. pen. (1969), raportat la art. 246 C. pen. (1969) şi cu referire la art. 132 din Legea nr. 78/2000, s-ar ajunge la un cuantum mult mai ridicat al amenzii decât cel care s-ar stabili prin aplicarea dispoziţiilor din noul C. pen., chiar prin aplicarea sporului obligatoriu fix pentru concursul de infracţiuni.

II.2. Analizând situaţia de fapt anterior expusă, prin raportare la aceste consideraţii, dar şi la infracţiunile de abuz în serviciu pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a celor trei inculpaţi, Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, constată că probele administrate în cauză pe parcursul procesului penal dovedesc atât încălcarea cu rea credinţă de către inculpatul A. (practician în insolvenţă coordonator al C.) a normelor Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, în forma în vigoare la data faptelor, cât şi înţelegerea anterioară a acestuia cu inculpatul B. cu privire la modul intenţionat defectuos de conducere a procedurilor de lichidare vizând SC D. SA

Aşa cum s-a arătat anterior, prin Sentinţa civilă nr. 1467 din 17 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. x/2003, executorie la data pronunţării şi irevocabilă la 22 martie 2011 (ca urmare a respingerii recursului declarat de către C.), s-a stabilit că raportul întocmit de inculpatul A. la data de 23 iulie 2010 şi planul de distribuire ataşat acestuia nu erau legale în ceea ce priveşte deducerea din suma ce trebuia distribuită creditorilor a cheltuielilor cu onorariile avocaţiale şi cu deplasările lichidatorului, care nu au fost supuse aprobării comitetului creditorilor/judecătorului sindic, deşi art. 23 din Legea nr. 85/2006 prevedea expres această obligaţie, iar cele din urmă cheltuieli nici măcar dovedite cu acte justificative.

Astfel, din examinarea dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 85/2006, în forma în vigoare la data săvârşirii faptelor, rezultă că, în vederea îndeplinirii atribuţiilor sale, administratorul judiciar/lichidatorul putea desemna persoane de specialitate, însă avea obligaţia de a supune numirea şi nivelul remuneraţiilor acestora aprobării comitetului creditorilor în cazul în care cele din urmă erau achitate din averea debitoarei sau aprobării judecătorului sindic în situaţia în care remunerarea se realiza din fondul unic constituit conform art. 4 din actul normativ, judecătorul sindic pronunţându-se asupra cererii prin încheiere.

Raportat la sfera persoanelor de specialitate la care putea apela în vederea desfăşurării procedurii prevăzută de lege, se observă că, reglementând atribuţiile lichidatorului, art. 25 din Legea nr. 85/2006 prevede că, pentru formularea şi susţinerea acţiunilor în pretenţii în vederea încasării creanţelor debitorului, acesta putea angaja avocaţi (lit. g), rezultând, aşadar, că, în viziunea legiuitorului, respectiva categorie profesională se încadra în cea la care face referire art. 23 din Legea nr. 85/2006, însă pentru numirea şi remunerarea avocaţilor, lichidatorul trebuia să respecte obligaţiile instituite de acelaşi text de lege cu privire la modul de desemnare şi nivelul remuneraţiei.

Cu alte cuvinte, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 85/2006, în forma în vigoare la data săvârşirii faptelor, lichidatorul judiciar avea obligaţia de a supune aprobării comitetului creditorilor sau judecătorului sindic, după caz, orice cheltuieli efectuate cu achiziţionarea unor servicii de consultanţă şi/sau asistenţă juridică, aprobare care trebuia să fie anterioară perfectării contractului şi să vizeze atât numirea avocatului, cât şi nivelul remuneraţiei. Or, inculpatul A. a întocmit Raportul nr. x din 23 iulie 2010 referitor la fondurile obţinute prin lichidare şi din încasarea creanţelor şi Planul de distribuţie nr. 502 din aceeaşi dată, cu încălcarea dispoziţiilor legale menţionate, respectiv fără a exista încuviinţarea comitetului creditorilor sau a judecătorului sindic pentru a contracta serviciile de asistenţă juridică şi pentru acoperirea cheltuielilor de deplasare ale lichidatorului, aspect constatat, de altfel, şi de Tribunalul Bacău în considerentele Deciziei nr. 1467 din 17 decembrie 2010, context în care nu pot fi primite apărările apelanţilor A. şi B. privind inexistenţa, în sarcina lichidatorului, a obligaţiei prevăzută de art. 23 din Legea nr. 85/2006 şi în ceea ce priveşte contractarea serviciilor avocaţiale.

Totodată, contrar susţinerilor apelantului inculpat B., extrasele din Buletinul procedurilor de insolvenţă depuse la dosar în cursul cercetării judecătoreşti în apel nu pot dovedi, în contra dispoziţiilor legale, că angajarea serviciilor avocaţiale de către reprezentantul debitorului insolvent (lichidator) nu ar fi supusă aprobării comitetului creditorilor, ci doar faptul că în cadrul procedurilor de insolvenţă practicianul în insolvenţă poate angaja un avocat.

Faptul că respectivele cheltuieli (cu onorariile avocaţiale şi cu deplasările lichidatorului) au fost cuprinse cu rea credinţă în raport, nefiind o simplă eroare a lichidatorului, rezultă inclusiv din desfăşurarea ulterioară a evenimentelor, convocarea comitetului creditorilor la 28 aprilie 2011 fiind realizată tocmai pentru a da o aparenţă de legalitate acestora, cu atât mai mult cu cât ele au fost cuprinse (parţial cele cu onorariul avocaţial şi integral cele cu deplasarea lichidatorului) şi în raportul nr. x din 14 iunie 2011 întocmit ulterior.

Pe de altă parte, se observă că suma de 565.585,12 RON a fost plătită către Cabinetul de avocat B. având ca justificare existenţa contractului de asistenţă juridică nr. x din data de 12 iunie 2009, în care, la articolul "onorariu", se prevede că "onorariul convenit este în cuantum de 10% din suma efectiv încasată din care 50.000 RON se achită avans" (punctul 2.1), precum şi existenţa unui "onorariu succes 5% din suma efectiv încasată" (punctul 2.2), acest înscris infirmând susţinerile inculpaţilor A. şi B. cu privire la stabilirea şi a unui onorariu fix. Se observă, astfel, că, în mod corect, judecătorul fondului a reţinut că întregul onorariu menţionat în contract a fost stabilit în funcţie de rezultatul judiciar al cauzei (suma efectiv încasată), deşi dispoziţiile art. 134 din Statutul avocaţilor, care în virtutea profesiei exercitate erau cunoscute de către ambii inculpaţi persoane fizice, interziceau acest lucru, neputând fi primite susţinerile apelantului B. sub acest aspect.

Faptul că inculpatul A. a acţionat cu intenţia de a păstra ascunsă existenţa contractului de asistenţă juridică în baza căruia s-au efectuat plăţile către Cabinetul de avocat B., rezultă, pe de o parte, din împrejurarea că, aşa cum s-a arătat anterior, acesta nu a fost ataşat la dosarul de lichidare şi nici la Dosarul nr. x/2003 al Tribunalului Bacău, neregăsindu-se nici în arhiva SC D. SA, duplicatul său fiind depus la prezentul dosar în cursul urmăririi penale de către inculpatul B., iar, pe de altă parte, din aceea că nu a fost supus aprobării comitetului creditorilor anterior perfectării sale, nefiind identificată nicio hotărâre a acestui organism colegial sau a adunării creditorilor SC D. SA, anterioară datei de 28 aprilie 2011. Mai mult, nici în procesul-verbal încheiat cu prilejul şedinţei comitetului creditorilor din 28 aprilie 2011 contractul nu este menţionat, în cuprinsul acestui înscris arătându-se că au fost aprobate rapoartele lichidatorului referitoare la angajarea avocaţilor A. şi B., onorariile aferente dosarelor pentru recuperare de debite datorate avocaţilor angajaţi şi decontarea cheltuielilor reprezentând deplasarea lichidatorului şi a colaboratorilor acestuia, fără a fi detaliate dosarele pentru care se angajează avocaţii şi/sau cuantumul onorariilor acestora. De altfel, nici rapoartele despre care se face vorbire în procesul-verbal încheiat cu acea ocazie nu au fost identificate în dosarul de lichidare ori în dosarul Tribunalului Bacău.

Totodată, Înalta Curte constată că declaraţiile inculpatului B. referitoare la cuantumul onorariului avocaţial sunt contrazise de actele dosarului, din care reiese că suma efectiv recuperată de la SC NN. SA a fost de 3.491.266,29 RON (şi nu 48.000.000 RON cum a menţionat inculpatul), iar onorariu stabilit prin contractul de asistenţă juridică era de 15% din respectiva sumă (şi nu 10%), rezultând un cuantum de 523.689,94 RON, şi nu de 565.585,12 RON, cât a fost achitat conform documentelor de plată ataşate.

Deopotrivă, se constată că, deşi cunoştea că atât raportul nr. x din 23 iulie 2010, cât şi planul de distribuţie ataşat acestuia nr. 502 din aceeaşi dată fuseseră contestate de către D.G.F.P. Bacău, în calitate de creditor al SC D. SA, încă din 13 august 2010 (întrucât fusese citat pentru soluţionarea acesteia şi chiar depusese întâmpinare la Dosarul nr. x/2003), inculpatul A. a procedat, la datele de 6 şi 26 noiembrie 2010 şi 2 decembrie 2010, deci anterior soluţionării contestaţiei (la 17 decembrie 2010), la efectuarea unor plăţi cu titlu de onorariu avocaţial către Cabinetul de avocat B., aspect care, în opinia instanţei de control judiciar, dovedeşte intenţia primului de a produce un prejudiciu părţii civile SC D. SA şi de a procura, corelativ, un folos necuvenit inculpatului B.. Ca urmare, deşi reale susţinerile inculpatului A., în sensul că la data efectuării acestor plăţi nu exista nicio hotărâre care să fi anulat Raportul nr. x din 23 iulie 2010 şi planul de distribuţie nr. 502 din 23 iulie 2010, la fel de adevărat este şi faptul că avea cunoştinţă despre contestaţia promovată, care, aşa cum s-a arătat anterior, era înregistrată şi depusă la dosarul Tribunalului Bacău încă din 13 august 2010, aşa încât avea posibilitatea reală de a-şi da seama că face o plată a cărei legalitate era contestată.

Demersurile inculpatului A. de a-l avantaja pe inculpatul B. şi de a prejudicia partea civilă au continuat şi ulterior rămânerii irevocabile a Sentinţei civile nr. 1467 din 17 decembrie 2010 a Tribunalului Bacău, în condiţiile în care, deşi prin această hotărâre s-a stabilit cu putere de lucru judecat ca suma de 491.947,50 RON să fie distribuită creditorilor, acesta a convocat, la 28 aprilie 2011, o şedinţă a comitetului creditorilor care să aprobe atât cheltuielile cu onorariile avocaţiale, cât şi pe cele de deplasare în valoare de 16.322 RON. Aspectele menţionate în cuprinsul procesului-verbal încheiat cu acel prilej au fost, însă, infirmate de martorii care l-au semnat (G., F., H. şi E.), aceştia declarând că nu au cunoştinţă să fi avut loc discuţii referitoare la acele sume, dar şi de faptul că în arhiva SC D. SA nu au fost identificate rapoartele lichidatorului despre care se face vorbire.

Mai mult, inculpatul a întocmit un nou raport asupra fondurilor obţinute din lichidare şi planul de distribuire a acestora (nr. 311 din 14 iunie 2011), în care a menţionat deducerea unei sume uşor mai mici pentru onorarii (608.464 RON) şi a aceleiaşi sume pentru cheltuieli de deplasare (16.322 RON), deşi, prin sentinţa civilă nr. 1467 din 17 decembrie 2010, judecătorul sindic dispusese modificarea raportului iniţial (nr. 501 din 23 iulie 2010) şi, în consecinţă, distribuirea sumelor de 491.947,50 RON şi 16.322 RON către creditori, fiind, astfel, evidentă reaua credinţă a apelantului în întocmirea actelor specifice procedurii de lichidare.

Acţionând în această manieră, inculpatul A. a încălcat flagrant dispoziţiile judecătorului sindic date prin sentinţa civilă menţionată, cu toate că, potrivit art. 25 lit. l) din Legea nr. 85/2006, în vigoare la acel moment, avea obligaţia de a îndeplini orice sarcină trasată prin încheiere (care potrivit art. 12 din Legea nr. 85/2006 este definitivă şi executorie) de organul judiciar, fapt constatat şi prin încheierea din 16 noiembrie 2011 a Tribunalului Bacău pronunţată în Dosarul nr. x/2003 în care s-a consemnat că "din culpa lichidatorului banii nu au fost distribuiţi creditorilor, deşi a trecut un an şi 5 luni, culpa aparţinându-i în exclusivitate, datorită nelegalităţii cheltuielilor procedurale efectuate de practicianul în insolvenţă, datorită nelegalei suspendări a distribuirii sumelor în dauna creditorilor, datorită nerespectării hotărârilor judecătoreşti".

Contrar susţinerilor apărării apelantului A., la termenul din 17 iunie 2011, judecătorul sindic nu a constatat că acesta şi-a îndeplinit sarcinile trasate anterior, ci, luând act că lichidatorul judiciar a depus planul de distribuţie până la sfârşitul şedinţei, a apreciat că nu se mai impune amendarea acestuia.

Plăţi cu titlu de onorariu avocaţial au fost efectuate de A. şi în luna iulie 2011, deşi acesta cunoştea că fusese contestat şi Raportul nr. x din 14 iunie 2011, că măsura de suspendare a executării distribuirii sumelor către creditori, pe care o luase în calitate de lichidator al SC D. SA, fusese anulată prin Sentinţa nr. 657 din 13 mai 2011 a Tribunalului Bacău pronunţată în Dosarul nr. x/2003 şi că, la 17 iunie 2011, în acelaşi dosar, D.G.F.P. Bacău solicitase judecătorului sindic să se sesizeze din oficiu cu privire la înlocuirea C. (forma în care îşi exercita la acel moment profesia de practician în insolvenţă, fiind şi coordonator) din calitatea de lichidator, aspect care dovedeşte o dată în plus rezoluţia inculpatului a prejudicia partea civilă şi, corelativ, de a procura un folos necuvenit lui B.. În acest context, Înalta Curte nu poate primi apărarea inculpaţilor A. şi B. în sensul că hotărârea luată la 28 aprilie 2011 de comitetul creditorilor nu a fost atacată în condiţiile art. 17 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 (respectiv la adunarea creditorilor), această împrejurare neavând nicio relevanţă atâta timp cât măsurile luate în şedinţa de la acea dată (respectiv aprobarea rapoartelor lichidatorului judiciar referitoare la angajarea avocaţilor A. şi B., onorariile aferente dosarelor pentru recuperare de debite datorate acestora şi decontarea cheltuielilor reprezentând deplasarea lichidatorului şi a colaboratorilor acestuia) au fost contestate la instanţă (oral în şedinţa publică din 17 iunie 2011 şi, în scris, la 22 iunie 2011, Dosar. nr. x/2003) de către unul dintre creditori (Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bacău), astfel că era evident că, la momentul efectuării plăţilor, exista un dubiu cu privire la legalitatea acestora.

Relevant în ceea ce priveşte activitatea desfăşurată de inculpatul A. este şi faptul că, până la momentul înlocuirii C. din calitatea de lichidator al părţii civile, acesta nu a procedat la distribuirea sumei încasate în luna iunie 2010 de la SC NN. SA, fapt constatat de către judecătorul sindic prin Încheierea din 16 noiembrie 2011 pronunţată în Dosarul nr. x/2003 al Tribunalului Bacău (irevocabilă prin Decizia nr. 154 din 3 februarie 2012 a Curţii de Apel Bacău, prin respingerea recursului C.), care, apreciind nelegale măsurile luate de lichidator ulterior întocmirii raportului şi planului de distribuire din luna iulie 2010, a dispus desfiinţarea acestora.

Se constată, aşadar, că, în exercitarea atribuţiilor de lichidator al părţii civile SC D. SA, inculpatul A. nu a fost preocupat de achitarea creanţelor creditorilor debitoarei înscrişi la masa credală, ci de plata serviciilor de asistenţă juridică prestate de inculpatul B., cu care, potrivit propriilor declaraţii şi ale martorului B., tatăl celui din urmă, se afla de mai mulţi ani în relaţii de prietenie şi colaborare, iar la data faptelor îşi desfăşura activitatea profesională în acelaşi birou, precum şi de plata propriilor cheltuieli de deplasare.

În ceea ce priveşte normele încălcate cu prilejul întocmirii actelor specifice profesiei de lichidator al părţii civile SC D. SA, Înalta Curte constată că, deşi în cuprinsul actului de sesizare s-a făcut trimitere generală la dispoziţiile Legii nr. 85/2006, din modul de expunere a faptelor în rechizitoriu rezultă clar normele legale nesocotite, făcându-se trimitere expresă la încălcările constatate prin Sentinţa civilă nr. 1467 din 17 decembrie 2010 a Tribunalului Bacău şi menţionându-se expres că au fost nesocotite dispoziţiile judecătorului sindic (paginile 13 - 14 din rechizitoriu).

În acest sens, se impune a se sublinia că, în sentinţa civilă menţionată, Tribunalul Bacău a reţinut, cu privire la deducerea, prin Raportul nr. x din 23 iulie 2010 şi planul de distribuire nr. 502 din 23 iulie 2010, a sumei de 637.785,50 RON reprezentând contravaloare prestări servicii legate de executări, evaluări, expertize, contabilitate, onorariu avocat, că "deşi, de principiu, este posibil ca lichidatorul să desemneze persoane de specialitate inclusiv pentru asistenţă juridică (conform art. 25 lit. g) din Legea nr. 85/2006), totuşi atât numirea, cât şi nivelul remuneraţiei acestor persoane trebuie încuviinţate potrivit art. 23 din Legea insolvenţei. Art. 23 reprezintă reglementarea generală a posibilităţii angajării unor persoane de specialitate, iar art. 25 lit. g) precizează în ce situaţii poate fi angajat un avocat de către lichidator, dar fără a deroga la art. 23 în ceea ce priveşte modalitatea încuviinţării angajării avocatului şi a stabilirii remuneraţiei."

Tribunalul Bacău a subliniat că "în speţă, lichidatorul nu a făcut dovada că s-ar fi încuviinţat de comitetul creditorilor sau de judecătorul sindic angajarea unor avocaţi, motiv pentru care onorariile achitate acestora nu pot fi considerate creanţe încadrate la art. 123 pct. 1 coroborat cu art. 23 din Legea nr. 85/2006. Nu trebuie omis faptul că avocaţii A. şi B. sunt chiar practicienii în insolvenţă ce au înfiinţat societatea C."

Se observă, aşadar, că inculpaţii A. şi C. au cunoscut încă de la momentul pronunţării Sentinţei civile nr. 1467 din 17 decembrie 2010 a Tribunalului Bacău că întocmirea raportului nr. x din 23 iulie 2010 şi, respectiv, a planului de distribuire nr. 502 din 23 iulie 2010 s-a realizat cu nesocotirea art. 23 din Legea nr. 85/2006. Aceeaşi este situaţia şi în ceea ce priveşte convocarea, la data de 28 aprilie 2011, a comitetului creditorilor, pe baza deciziei căruia a fost ulterior elaborat Raportul nr. x din 14 iunie 2011, cu încălcarea dispoziţiei judecătorului sindic dată prin Sentinţa civilă nr. 1467 din 17 decembrie 2010 a Tribunalului Bacău (de modificare a raportului iniţial şi de distribuire către creditori a sumelor precizate de organul judiciar), cu atât mai mult cu cât, aşa cum deja s-a arătat, nelegalitatea măsurilor dispuse de practicianul în insolvenţă după luna iulie 2010 a condus la înlocuirea C. din calitatea de lichidator judiciar al SC D. SA, prin încheierea din 16 noiembrie 2011 a Tribunalului Bacău, şi anularea tuturor măsurilor respective.

În aceste condiţii, întrucât din simpla lecturare a rechizitoriului, în care s-a făcut trimitere, aşa cum s-a arătat anterior, la încălcările constatate prin Sentinţa civilă nr. 1467 din 17 decembrie 2010 a Tribunalului Bacău (nesocotirea art. 23 şi art. 25 lit. l) cu referire la art. 12 din Legea nr. 85/2006), cei doi inculpaţi puteau determina, fără echivoc, inclusiv prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 85/2006, care este comportamentul cu semnificaţie penală, nu pot fi primite susţinerile acestora în sensul că nu şi-au putut realiza o apărare efectivă în legătură cu acest aspect, precizările depuse de Ministerul Public la Curtea de Apel Bacău şi susţinute oral la termenul din 20 octombrie 2016 neaducând elemente suplimentare şi nemodificând acuzaţiile aduse, ci doar reluând cele reţinute de judecătorul sindic cu privire la normele încălcate de practicianul în insolvenţă cu prilejul întocmirii actelor specifice procedurii de lichidare.

II.2.a. În ceea ce priveşte calificarea în drept a activităţilor imputate inculpatului A., Înalta Curte constată, contrar celor reţinute de judecătorul fondului şi în acord cu susţinerile apelantului, că faptele acestuia, care, în calitate de lichidator al SC D. SA, în perioada iulie 2010 - iulie 2011, a întocmit în mod necorespunzător acte specifice procedurii lichidării, cu încălcarea prevederilor Legii nr. 85/2006 (art. 23, art. 25 lit. l) raportat la art. 12), cu consecinţa prejudicierii patrimoniului societăţii debitoare şi procurarea unui folos necuvenit inculpatului B., dar şi pentru C. Oneşti, realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii unice de abuz în serviciu, în formă continuată, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. şi art. 35 alin. (1) C. pen., calificare juridică ce nu poate fi, însă, reţinută ca atare de Înalta Curte (respectiv prin includerea şi a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) C. pen.), în lipsa apelului declarat de Parchet, întrucât i s-ar agrava inculpatului situaţia în propria cale de atac, lucru ce nu este permis de dispoziţiile art. 418 C. proc. pen.

Ca urmare, Înalta Curte va admite apelul declarat de inculpatul A. şi va dispune schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina acestuia, din două infracţiuni de abuz în serviciu, prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen., într-o singură infracţiune de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen., fără, însă, a reţine forma continuată.

În concret, inculpatul a întocmit Raportul nr. x din 23 iulie 2010 asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea creanţelor, precum şi planul de distribuire pentru debitoarea SC D. SA nr. 502 din 23 iulie 2010, în cuprinsul căruia s-a menţionat că vor fi deduse din fondurile ce urmau a fi distribuite creditorilor sumele de 637.785,50 RON reprezentând, printre altele, "contravaloare [...] onorar avocat, aprobate de adunarea creditorilor", precum şi de 16.322 RON, reprezentând "contravaloare deplasări ale lichidatorului judiciar şi ale colaboratorilor acestuia, conform actelor contabile", deşi cunoştea că, în fapt, respectivele cheltuieli nu au fost supuse aprobării comitetului creditorilor/judecătorului sindic, aşa cum prevedea expres art. 23 din Legea nr. 85/2006, ultimele nefiind nici dovedite.

Mai mult, cu toate că prin Sentinţa civilă nr. 1467 din 17 decembrie 2010, definitivă şi executorie, pronunţată în Dosarul nr. x/2003, Tribunalul Bacău a dispus ca lichidatorul să modifice Raportul nr. x din 23 iulie 2010 şi să distribuie creditorilor sumele de 491.947,50 RON şi de 16.322 RON, A. a convocat, în data de 28 aprilie 2011, comitetul creditorilor, care, la propunerea sa, a aprobat rapoartele lichidatorului judiciar referitoare la angajarea avocaţilor A. şi B., la onorariile datorate acestora aferente dosarelor pentru recuperare de debite şi la decontarea cheltuielilor reprezentând deplasarea lichidatorului şi a colaboratorilor acestuia, fără, însă, ca în procesul-verbal întocmit cu acel prilej să se indice dosarele pentru care se angajează avocaţii ori cuantumul onorariilor şi al cheltuielilor de deplasare. Ulterior deciziei comitetului creditorilor, inculpatul A. a întocmit un nou raport asupra fondurilor obţinute din lichidare şi planul de distribuire a acestora (nr. 311 din 14 iunie 2011), în care a menţionat deducerea unei sume uşor mai mici pentru onorarii (608.464 RON) şi a aceleiaşi sume pentru cheltuieli de deplasare (16.322 RON), nesocotind, astfel, dispoziţiile date de judecătorul sindic prin Sentinţa civilă nr. 1467 din 17 decembrie 2010, în sensul modificării raportului iniţial (nr. x din 23 iulie 2010) şi, în consecinţă, distribuirii sumelor de 491.947,50 RON şi 16.322 RON către creditori.

În baza celor două rapoarte, A. a achitat, în mai multe tranşe, către Cabinetul de avocat B. suma totală de 565.585,12 RON în lunile noiembrie şi decembrie 2010 şi iulie 2011, sumă ce constituie prejudiciul produs SC D. SA şi, corelativ, folosul necuvenit procurat pentru B. La acest prejudiciu se adaugă şi suma de 16.322 RON dedusă din fondurile ce urmau a fi distribuite creditorilor, cu titlu de contravaloare a deplasărilor lichidatorului şi colaboratorilor acestuia, ce reprezintă folosul necuvenit procurat pentru C. Oneşti.

Contrar celor reţinute de judecătorul fondului, Înalta Curte arată că, în condiţiile în care raportul nr. x din 14 iunie 2011 reprezintă o refacere a celui anterior cu nr. x din 23 iulie 2010, având în vedere că se referă la aceleaşi fonduri obţinute din lichidare şi din încasarea creanţelor, în perioada 1 mai 2007 - 30 iunie 2010, fiind diferită doar modalitatea de distribuire a sumei de 3.617.063,47 RON, faptele inculpatului A. se constituie într-o singură infracţiune săvârşită prin două acte materiale, care au avut la bază o unică rezoluţie infracţională luată anterior întocmirii primului raport, urmărindu-se prejudicierea patrimoniului părţii civile SC D. SA şi obţinerea de foloase necuvenite pentru sine şi pentru altul (B. şi C.) prin deducerea onorariilor avocaţiale şi a cheltuielilor de deplasare. Cu toate acestea, în aplicarea principiului non reformatio in pejus reglementat de art. 418 C. proc. pen., instanţa de control judiciar nu va putea reţine dispoziţiile privind infracţiunea continuată, întrucât, fiind învestită doar cu apelul inculpatului, nu şi cu cel al Ministerului Public, nu poate agrava situaţia apelantului în propria cale de atac prin reţinerea dispoziţiilor art. 35 alin. (1) C. pen.

Ca atare, în mod eronat judecătorul fondului a apreciat că faptele inculpatului A. îmbracă forma infracţiunii continue, în condiţiile în care rezoluţia infracţională cu care acesta a acţionat a fost unică, fiind concretizată în întocmirea, la date diferite, a unor acte specifice procedurii de lichidare cu încălcarea dispoziţiilor legale, având drept consecinţă prejudicierea părţii civile şi, corelativ, procurarea unor foloase necuvenite pentru sine şi pentru altul, fiecare act material în parte realizând conţinutul constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu. Se observă, aşadar, că, în speţă, inculpatul nu a realizat o acţiune unică care să dureze ori să se prelungească în timp în mod natural, doar în această situaţie putând fi reţinută forma continuă a infracţiunii.

În acord, însă, cu prima instanţă şi contrar susţinerilor apelantului inculpat A., Înalta Curte constată că acesta, având calitatea de lichidator judiciar, îndeplinea condiţia cerută de lege pentru a avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 C. pen., fiind funcţionar public în sensul art. 175 alin. (2) C. pen.

Astfel, inculpatul îndeplinea un serviciu public, respectiv lichidarea unei societăţi comerciale, activitate de interes public reglementată de lege şi supravegheată de instanţele judecătoreşti, iar învestirea sa în acest sens s-a făcut de către o autoritate publică, Tribunalul Bacău. Aşadar, se constată că în persoana apelantului inculpat sunt întrunite cele două cerinţe obligatorii ce trebuie îndeplinite pentru a fi încadrat în categoria funcţionarilor publici asimilaţi, astfel cum acestea sunt definite de dispoziţiile art. 175 alin. (2) C. pen. şi au fost interpretate prin Decizia nr. 20/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 766 din 22 octombrie 2014.

Prin decizia menţionată, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat că, în categoria funcţionarilor publici asimilaţi, potrivit art. 175 alin. (2) C. pen., "sunt incluşi particularii care primesc gestiunea unui serviciu public naţional sau local, economic sau sociocultural, devenind, astfel, de utilitate publică. Este vorba despre subiecţi care îşi desfăşoară activitatea în cadrul persoanelor juridice de drept privat cu scop lucrativ: societăţi comerciale care, prin intermediul contractelor administrative, valorifică, în interesul colectivităţii, naţionale sau locale, după caz, bunurile şi serviciile publice."

Conceptul de "funcţie publică" se află în strânsă corelaţie cu noţiunea de "interes public", ambele urmărind satisfacerea interesului general. Prin urmare, funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea în scopul realizării interesului public şi, ca atare, în exercitarea funcţiei are îndatorirea de a considera interesul public mai presus decât interesul personal.

Din categoria serviciilor de interes public fac parte acele entităţi care, prin activitatea pe care o desfăşoară, sunt chemate să satisfacă anumite interese generale ale membrilor societăţii.

Faptul că activitatea lichidatorului judiciar satisface o nevoie de interes general şi, ca urmare, intră în sfera serviciului de interes public, rezultă, pe de o parte, din dispoziţiile art. 3 din O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă, conform cărora lichidatorul este practicianul în insolvenţă compatibil, autorizat în condiţiile legii, desemnat să conducă activitatea debitorului în cadrul procedurii de faliment, atât în procedura generală, cât şi în procedura simplificată, şi să exercite atribuţiile prevăzute de lege sau pe cele stabilite de instanţa de judecată, iar, pe de altă parte, din cele ale art. 46 din acelaşi act normativ, potrivit cărora Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România (UNPIR) este persoană juridică de utilitate publică, autonomă şi fără scop lucrativ, din care fac parte practicienii în insolvenţă, în condiţiile stabilite de ordonanţa de urgenţă.

În plus, învestirea lichidatorului judiciar pentru realizarea serviciului public are loc printr-o decizie a autorităţii luată conform dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 85/2006, respectiv prin numirea sa de către instanţa judecătorească în cadrul procedurii insolvenţei, procedură care este expres reglementată de lege.

În legătură cu acelaşi aspect, Înalta Curte mai subliniază că, din coroborarea dispoziţiilor art. 145 C. pen. (1969) cu cele ale art. 145 C. pen. (1969), rezultă că, în vechea reglementare, funcţionarul public este acea persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu şi indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei autorităţi publice, instituţii publice ori a unei instituţii sau a altei persoane juridice de interes public sau care priveşte administrarea, folosirea ori exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public. Or, şi potrivit acestor texte de lege, practicianul în insolvenţă are calitatea de funcţionar public, deoarece îndeplineşte un serviciu de interes public, pentru care este autorizat în condiţiile legii, exercitând atribuţii stabilite de lege în scopul realizării prerogativelor de autoritate publică, sub supravegherea judecătorului sindic, în acest sens fiind şi jurisprudenţa instanţei supreme (Secţia penală, Decizia nr. 50/A din 16 februarie 2015).

Totodată, Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 1 şi art. 3 din O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă, reţine că lichidatorul judiciar este practician în insolvenţă cu toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege, iar faptul că îşi exercită activitatea într-una din formele prevăzute de art. 4 din acelaşi act (cabinete individuale, cabinete asociate, societăţi profesionale cu răspundere limitată - SPRL - şi întreprinderi unipersonale cu răspundere limitată) nu conduce la pierderea acestei calităţi sau la absolvirea de răspundere în cauzele penale pentru îndeplinirea defectuoasă a îndatoririlor ce îi revin potrivit art. 25 din Legea nr. 85/2006.

Ca urmare, Înalta Curte apreciază nefondate apărările inculpatului A. cu privire la neîntrunirea calităţii de subiect activ, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, privind statutul funcţionarilor publici, invocate de acesta, nu sunt aplicabile în cauză de vreme ce art. 175 C. pen. nu face trimitere la acest act normativ, ci se referă la persoanele care exercită o funcţie publică de orice natură. Aşadar, în sensul legii penale, astfel cum a statuat în mod constant literatura de specialitate şi practica judiciară, noţiunea de "funcţionar public" are o semnificaţie mai largă decât aceeaşi noţiune din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi a faptului că exigenţele de apărare a patrimoniului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal. În acest sens este şi jurisprudenţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (Deciziile nr. 20/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 766 din 22 octombrie 2014, nr. 26/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2015, nr. 18/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 11 iulie 2017).

Ca atare, se constată că, în mod corect, prima instanţă a apreciat că nu pot fi reţinute dispoziţiile art. 258 C. pen. (1969), de vreme ce inculpatul A. nu este un simplu funcţionar, ci are calitatea de funcţionar public asimilat, acesta fiind motivul pentru care în speţă nu sunt aplicabile nici prevederile art. 308 C. pen., criticile apelantului sub acest aspect, circumscrise greşitei individualizări a pedepsei, neputând fi valorificate în sensul solicitat, respectiv pentru reducerea limitelor de pedeapsă.

Deopotrivă, contrar susţinerilor apărării, Înalta Curte subliniază că atât în vechea reglementare, cât şi în noua codificare, forma de vinovăţie prevăzută de lege pentru existenţa infracţiunii de abuz în serviciu este intenţia, care poate fi atât directă, cât şi indirectă, după cum subiectul activ a prevăzut că prin fapta sa abuzivă se va produce una din urmările cerute de lege, a urmărit ori a acceptat producerea acestora, expresia "cu ştiinţă" din conţinutul art. 246 C. pen. (1969) neavând niciun efect sub aspect subiectiv, fiind folosită de legiuitor doar pentru a întări concluzia că fapta nu poate fi săvârşită din culpă.

II.2.b. Aşa cum rezultă din conţinutul normativ al infracţiunii de abuz în serviciu, atât în vechea, cât şi în noua reglementare, subiectul activ al acesteia nu poate fi decât funcţionarul public, în accepţiunea dată acestei noţiuni de art. 175 C. pen., respectiv de art. 147 C. pen. (1969).

Astfel, potrivit art. 175 C. pen., funcţionar public, în sensul legii penale, este, conform alin. (1), persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti (lit. a); exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură (lit. b); exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia (lit. c), iar, potrivit alin. (2), cea care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. Rezultă, aşadar, că funcţionar public, în sensul legii penale, nu poate fi decât o persoană fizică, iar nu şi una juridică.

De altfel, inclusiv vechea reglementare, definind noţiunea de funcţionar public în art. 147 C. pen. (1969) prin raportare la art. 145 C. pen. (1969), a avut în vedere o persoană fizică care desfăşura o activitate în cadrul unei autorităţi publice, instituţii publice, instituţii sau alte persoane juridice de interes public, aceasta întrucât între funcţionarul public şi una din entităţile menţionate la art. 145 C. pen. (1969) trebuiau să existe anumite raporturi, precum cele de muncă, de numire ori de învestire într-o funcţie.

În plus, din interpretarea dispoziţiilor art. 4 din O.U.G. nr. 86/2006, societatea profesională cu răspundere limitată (SPRL) şi întreprinderea unipersonală cu răspundere limitată nu reprezintă altceva decât forme de exercitare a profesiei de către practicienii în insolvenţă, persoane fizice. Se observă, astfel, că doar inculpatul A. avea calitatea de funcţionar public asimilat, iar nu şi inculpata persoană juridică C., care este societatea profesională în care primul a înţeles să îşi exercite profesia de lichidator, în calitate şi de coordonator al activităţii acesteia.

Aşadar, neavând calitatea de funcţionar public cerută subiectului activ de art. 297 C. pen., respectiv de art. 246 C. pen. (1969), persoana juridică C. nu poate fi autor al infracţiunii de abuz în serviciu, ci, cel mult, complice, dar numai în situaţia în care sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de legea penală pentru existenţa acestei forme de participaţie penală.

În cauză, însă, contrar susţinerilor Ministerului Public, o asemenea analiză nu poate fi realizată cu posibila consecinţă a schimbării încadrării juridice a faptelor din două infracţiuni de abuz în serviciu, prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., în complicitate la două infracţiuni de abuz în serviciu, prevăzute de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 şi art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., şi a condamnării persoanei juridice C. pentru comiterea acestora, întrucât, în lipsa apelului promovat de procuror, s-ar ajunge, prin schimbarea bazei factuale a acuzaţiilor reţinute în rechizitoriu, la agravarea situaţiei inculpatei în propria cale de atac, lucru care nu este permis din perspectiva principiului non reformatio in pejus, reglementat prin dispoziţiile art. 418 alin. (1) C. proc. pen.

Potrivit art. 371 C. proc. pen., judecata se mărgineşte la faptele şi persoanele arătate în actul de sesizare, acesta fiind cel care stabileşte obiectul şi limitele cercetării judecătoreşti, neputându-se proceda la extinderea acţiunii penale pentru alte împrejurări factuale, ce nu au format obiectul trimiterii în judecată. Această interdicţie are ca scop asigurarea dreptului la apărare al persoanelor deferite instanţei care, încă de la momentul începerii judecăţii dispuse de judecătorul de cameră preliminară, trebuie să cunoască într-o manieră clară şi completă toate acuzaţiile şi circumstanţele ce le caracterizează pentru a beneficia de un proces echitabil şi a putea să aducă toate argumentele ce le dovedesc nevinovăţia.

În raport cu aceste dispoziţii, se observă că modificarea acuzaţiei de către procuror cu prilejul formulării unei solicitări de schimbare a încadrării juridice contravine normelor procesual penale întrucât conduce la reconfigurarea împrejurărilor faptice imputate după epuizarea momentului instituit de lege, ceea ce echivalează cu o nesocotire a principiului separării funcţiilor judiciare şi, în egală măsură, a dreptului la apărare, în condiţiile în care limitele şi obiectul judecăţii stabilite prin rechizitoriu sunt supuse controlului de legalitate în faza camerei preliminare, fiind exclusă extinderea ulterioară a acestora în etapa judecăţii.

Ca urmare, atâta timp cât inculpata C. nu are calitatea de funcţionar public cerută de norma de incriminare subiectului activ al infracţiunilor de abuz în serviciu, pentru care s-a dispus trimiterea acesteia în judecată, Înalta Curte apreciază că se impune admiterea apelului formulat de persoana juridică şi achitarea acesteia, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., nefiind îndeplinite condiţiile de tipicitate prevăzute de legea penală.

II.2.c. Premergător analizării criticilor formulate de apelantul inculpat B., Înalta Curte arată că, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 48 C. pen., participaţia penală sub forma complicităţii constă în fapta persoanei (complicelui) care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală ori promite, înainte sau în timpul comiterii ei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită. Aşadar, prin activitatea sa, complicele nu contribuie la săvârşirea în mod nemijlocit a unei fapte prevăzute de legea penală, ci el creează condiţii favorabile pentru ca autorul să comită fapta mai uşor, mai repede şi mai sigur. Complicele pregăteşte realizarea faptei penale, ia măsuri pentru ca ea să poată fi săvârşită, creează autorului condiţii propice pentru desfăşurarea activităţii infracţionale, acte care atribuie contribuţiei sale caracterul unei participaţii accesorii secundare.

Pentru a se reţine complicitatea ca formă a participaţiei penale, trebuie constatată îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii: săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de o altă persoană în calitate de autor, săvârşirea de către complice a unor activităţi de înlesnire sau ajutor la comiterea faptei de către autor, contribuţia complicelui să fi folosit efectiv autorului la săvârşirea faptei, iar actul de complicitate, în oricare dintre modurile în care s-au manifestat, trebuie efectuat cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă, ceea ce presupune existenţa unei înţelegeri frauduloase între autor şi participant anterior/concomitent săvârşirii faptei de către autor.

Intenţia complicelui este concretizată în voinţa sa de a săvârşi actele materiale sau morale, ştiind că astfel ajută sau înlesneşte săvârşirea de către o altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală. Sub aspect subiectiv, complicele cunoaşte activitatea autorului şi prevede rezultatul ei socialmente periculos, având conştiinţa că prin activitatea sa contribuie la săvârşirea de către autor a faptei prevăzute de legea penală şi voieşte să desfăşoare acea activitate, dorind sau doar acceptând să coopereze la comiterea ei.

În speţă, în rechizitoriu şi în hotărârea primei instanţe, s-a reţinut circumscris complicităţii la infracţiunea de abuz în serviciu, că inculpatul B. i-a ajutat pe A. şi C. Oneşti să întocmească în mod necorespunzător acte specifice procedurii lichidării cu încălcarea prevederilor Legii nr. 85/2006, prin semnarea contractului de asistenţă juridică nr. x din data de 12 iunie 2009 încheiat între Cabinet de avocat B. şi SC D. SA. În baza acestui contract, A. şi C. Oneşti au plătit în mod nelegal suma totală de 565.585,12 RON în lunile noiembrie şi decembrie 2010 şi iulie 2011 către Cabinet de avocat B., sumă ce constituie prejudiciul produs SC D. SA şi, corelativ, folosul necuvenit pentru B.

Deşi apărarea susţine, în esenţă, raportat la acuzaţiile aduse, că inculpatul B. a acţionat fără vinovăţia cerută de lege, întregul probatoriu administrat în cauză demonstrează, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, existenţa unei înţelegeri anterioare a acestuia cu inculpatul A. cu privire la modul intenţionat defectuos de conducere a procedurilor de lichidare a părţii civile SC D. SA în scopul prejudicierii acesteia şi obţinerii unor foloase necuvenite pentru apelanţii inculpaţi.

Un prim aspect de reţinut în acest sens şi care conduce la concluzia certă a înţelegerii infracţionale a acuzaţilor este acela legat de modul şi data la care a fost dezvăluită existenţa Contractului de asistenţă juridică nr. 1405 datat 12 iunie 2009, şi anume prin depunerea acestuia la dosar, în copie, abia în cursul urmăririi penale, nefiind, însă, identificat în arhiva debitoarei SC D. SA, împrejurări care, pe lângă faptul că ridică îndoieli serioase cu privire la momentul şi scopul real în care a fost întocmit, dovedeşte fără putinţă de tăgadă acţiunea coordonată a inculpaţilor în vederea prejudicierii părţii civile ca urmare a întocmirii de către autor a actelor de lichidare cu încălcarea flagrantă a dispoziţiilor Legii nr. 85/2006.

În acelaşi sens, pledează şi conţinutul contractului, atipic faţă de toate celelalte ataşate la dosar, în sensul că obiectul său ("consultanţă + redactare acte + asistare + reprezentare + contestaţie SC NN. SA + cerere plată fond şi recurs Tribunalul Braşov şi Curtea de Apel Braşov") este foarte detaliat în raport cu cel al celorlalte convenţii (care este indicat foarte simplu:

"asistenţă + reprezentare"), iar onorariul avocaţial stabilit are, de departe, valoarea cea mai ridicată (spre deosebire de celelalte contracte în care sunt stipulate onorarii fixe cuprinse între 300 RON şi 30.000 RON), aspect ce dovedeşte interesul deosebit al inculpatului B. de a dobândi suma reprezentând onorariul pentru serviciile prestate din fondurile de lichidare, cu toate că nu exista aprobarea comitetului creditorilor/judecătorului sindic pentru contractarea unor asemenea servicii de asistenţă juridică şi, implicit, pentru decontarea lor.

Astfel, aşa cum s-a arătat, în cauză nu a fost identificată nici vreo hotărâre a adunării creditorilor sau comitetului creditorilor SC D. SA anterioară datei de 28 aprilie 2011 prin care să se fi aprobat angajarea de avocaţi de către C., cum nu au fost găsite nici contractele de asistenţă juridică în temeiul cărora au fost efectuate plăţi către Cabinetul de avocat B.

De asemenea, în aprecierea intenţiei frauduloase a inculpatului apelant B. prezintă relevanţă şi faptul că, deşi cunoştea împrejurarea că creditorul D.G.F.P. Bacău a contestat încă din 13 august 2010 Raportul nr. x din 23 iulie 2010 şi planul de distribuţie nr. 502 din 23 iulie 2010, a acceptat să i se facă plăţi în lunile noiembrie şi decembrie 2010, anterior soluţionării contestaţiei de către Tribunalul Bacău (prin Sentinţa nr. 1467 din 17 decembrie 2010). Împrejurarea că B. avea cunoştinţă despre existenţa contestaţiei rezultă din aceea că îşi desfăşura activitatea în acelaşi birou cu A., aspect confirmat de aceştia cu prilejul audierii, dar şi de martorul B., tatăl celui dintâi. De altfel, în calitate de creditor al unor sume de bani ce urmau a fi distribuite conform raportului şi planului întocmite la 23 iulie 2010, era puţin probabil ca B. să nu se fi interesat la inculpatul A., iar acesta din urmă să nu îl fi informat cu privire la stadiul executării acestora, cu atât mai mult cu cât, potrivit propriilor declaraţii, erau atât prieteni apropiaţi, cât şi colaboratori.

Aceeaşi este situaţia şi în ceea ce priveşte acceptarea efectuării plăţilor în luna iulie 2011, şi de această dată fiind evident că inculpatul B. avea cunoştinţă despre contestarea procesului-verbal întocmit cu prilejul şedinţei comitetului creditorilor din 28 aprilie 2011.

Un alt aspect care nu poate fi ignorat în aprecierea vinovăţiei inculpatului B. constă în aceea că acesta a efectuat transferul sumelor de 100.000 RON şi 199.126 RON din contul Cabinetului individual de avocatură B. în contul propriu, chiar în zilele în care a încasat banii de la SC D. SA, virând mai departe anumite sume în conturile aparţinând inculpatului A. şi concubinei acestuia, fiind, aşadar, evident că a cunoscut că urmau a-i fi remise prin virament bancar respectivele sume. Or, informarea sa despre transferurile ce urmau a fi realizate nu putea fi făcută decât de către inculpatul A., cu care, aşa cum s-a arătat mai sus, era prieten şi îşi desfăşura activitatea în acelaşi birou.

Din toate aceste elemente, rezultă, în mod evident, că între cei doi inculpaţi a existat o înţelegere frauduloasă cu privire la modul intenţionat defectuos de conducere a procedurilor de lichidare a părţii civile SC D. SA în scopul prejudicierii acesteia şi, corelativ, al obţinerii unor foloase necuvenite pentru aceştia, astfel încât, întrucât inculpatul B. a acţionat cu forma de vinovăţie cerută de lege pentru reţinerea complicităţii la infracţiunea de abuz în serviciu, în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II C. proc. pen., cum a solicitat apelantul în cuprinsul motivelor de apel.

III. În ceea ce priveşte infracţiunile de dare şi, respectiv, luare de mită pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii B. şi A., Înalta Curte constată că, prin rechizitoriu, primului i s-a reproşat faptul că, în lunile noiembrie şi decembrie 2010, în temeiul unei înţelegeri anterioare cu A., i-a dat suma totală de 93.925 RON pentru ca acesta, în calitate de lichidator al SC D. SA, să efectueze acte contrare atribuţiilor de serviciu prin întocmirea de documente specifice procedurii lichidării cu încălcarea prevederilor Legii nr. 85/2006 şi a dispoziţiilor instanţei de judecată. În baza acestei înţelegeri, A. a întocmit în mod necorespunzător rapoartele nr. x din 23 iulie 2010 şi nr. 311 din 14 iunie 2011 asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea creanţelor, precum şi planurile de distribuire pentru debitoarea SC D. SA care au constituit temeiul plăţii sumei de 565.585,12 RON reprezentând onorariu de avocat către Cabinetul de avocat B.

Corelativ, în sarcina inculpatului A. s-a reţinut că, în lunile noiembrie şi decembrie 2010, în temeiul unei înţelegeri anterioare, a primit suma totală de 93.925 RON de la B., pentru ca, în calitate de lichidator al SC D. SA, să efectueze acte contrare atribuţiilor de serviciu prin întocmirea de acte specifice procedurii lichidării cu încălcarea prevederilor Legii nr. 85/2006 şi a dispoziţiilor instanţei de judecată. Astfel, pentru a-i asigura lui B. un folos necuvenit în valoare de 565.585,12 RON reprezentând onorariu de avocat, a întocmit în mod necorespunzător rapoartele nr. x din 23 iulie 2010 şi nr. 311 din 14 iunie 2011 asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea creanţelor, precum şi planurile de distribuire pentru debitoarea SC D. SA care au constituit temeiul plăţii acestei sume, deşi cunoştea că nu existau aprobările prevăzute de lege pentru această cheltuială.

Examinând actele administrate în cauză, Înalta Curte constată că, potrivit înscrisurilor de la dosar, din suma de 100.000 de RON, primită la 16 noiembrie 2010 de către Cabinetul de Avocat B. cu titlu de onorariu şi transferată în aceeaşi zi într-un cont personal al lui B., tot la 16 noiembrie 2010, a fost virată suma de 23.550 RON într-un cont deschis pe numele inculpatului A., precum şi suma de 7.850 RON în contul prietenei acestuia, I.. De asemenea, şi suma de 199.126 RON a fost transferată în totalitate, în aceeaşi zi în care a fost primită cu titlu de onorariu, respectiv la data de 2 decembrie 2010, în contul personal al lui B., de unde, tot în aceeaşi zi, a fost virată suma de 46.894 RON în contul inculpatului A. şi suma de 15.631 RON în contul lui I.

Deşi din probatoriul administrat a rezultat cu certitudine transferul sumei de 93.925 RON din contul inculpatului B. în cel al inculpatului A. şi al concubinei acestuia, nu s-a făcut dovada unei legături între darea/primirea acestor sume şi încălcarea de către lichidatorul judiciar a atribuţiilor de serviciu, în sensul că banii ar fi fost remişi în schimbul îndeplinirii de către funcţionarul public a unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu.

Astfel, cei doi inculpaţi au declarat că această sumă reprezintă restituirea unui împrumut acordat de A. lui B. la începutul anului 2010, primul afirmând că i-a împrumutat suma de 90.000 de RON celui din urmă în virtutea relaţiilor de prietenie dintre ei, necunoscând destinaţia ei şi fără a încheia vreun înscris, banii fiind remişi în numerar. A mai arătat că restituirea împrumutului s-a făcut prin echivalenţă la cursul euro de la data acordării, fiind pură coincidenţă că aceasta a avut ca sursă onorariile de avocat încasate de la C. La rândul său, inculpatul B. a menţionat că la începutul anului 2010 a împrumutat de la A. suma de aproximativ 21.000 de euro, care i-a fost remisă în această monedă fără încheierea vreunui act, banii fiind folosiţi pentru a se înţelege pe cale amiabilă cu fosta soţie cu care se afla în proces de divorţ şi pentru achiziţionarea unui teren şi construirea unei case în localitatea Andrieşeşti, imobil finalizat în anul 2011.

Chiar dacă între declaraţiile celor doi inculpaţi există o serie de neconcordanţe cu privire la moneda în care s-a acordat împrumutul şi cuantumul exact al acestuia, acestea nu pot fi înlăturate în totalitate ca fiind nesincere, în condiţiile în care despre existenţa împrumutului au făcut vorbire şi martorii B. şi PP. (tatăl şi, respectiv, fratele inculpatului B.), audiaţi în cursul cercetării judecătoreşti la fond.

Este adevărat că susţinerile inculpatului B. referitoare la scopul în care s-a împrumutat de la A. sunt contrazise, în parte, de înscrisurile înaintate la dosar de Primăria Caşin, respectiv copie după contractul autentic de vânzare cumpărare, autorizaţia de construire şi proces-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, din care reiese că inculpatul şi-a achiziţionat terenul la care face referire în luna octombrie 2010, iar casa a fost finalizată în luna august 2012 în baza autorizaţiei emise în luna martie 2011, însă, aceasta înseamnă doar că în ceea ce priveşte existenţa împrumutului există un dubiu, în condiţiile în care în cauză nu a fost administrată nicio altă probă din care să rezulte că banii ar fi fost remişi de inculpatul B. în datele 16 noiembrie 2010 şi 2 decembrie 2010 cu titlu de contraprestaţie în schimbul încălcării de către inculpatul A. a atribuţiilor de serviciu ce îi reveneau în calitate de lichidator al debitoarei SC D. SA.

Nici declaraţia martorei I., audiată în cursul urmăririi penale, nu este de natură să lămurească această chestiune, martora arătând că inculpatul A. i-a comunicat faptul că sumele transferate în contul său de către B. provin dintr-un împrumut acordat acestuia.

Potrivit dispoziţiile art. 289 alin. (1) C. pen., infracţiunea de luare de mită constă în fapta funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri. Corelativ, art. 290 alin. (1) C. pen. sancţionează promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în condiţiile arătate în art. 289 C. pen.

Din aceste prevederi, rezultă, aşadar, că primirea, pretinderea sau acceptarea unor promisiuni de bani sau alte foloase injuste şi, corelativ, promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase trebuie să fie în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri. Această cerinţă nu este, însă, întrunită în cauză, atâta timp cât, din probele administrate în cauză, nu a rezultat că sumele de bani transferate în conturile inculpatului A. şi concubinei acestuia, martora I., au fost remise cu titlu de contraprestaţie în vederea încălcării de către inculpat a atribuţiilor de serviciu.

În aceste condiţii, nefiind îndeplinită una din condiţiile de tipicitate a infracţiunilor de dare şi, respectiv, luare de mită, Înalta Curte apreciază că se impune admiterea apelurilor declarate de inculpaţii A. şi B. şi achitarea acestora, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., faptele săvârşite nefiind prevăzute de legea penală.

Înalta Curte nu va putea da, însă, curs solicitării inculpatului A. de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., acesta fiind incident doar atunci când nu s-a produs nicio schimbare în realitatea obiectivă, ceea ce nu este cazul în speţă, de vreme ce transferul sumelor de bani există, nefiind dovedit titlul cu care au fost remise acestea.

IV. Procedând, în continuare, la individualizarea pedepselor ce urmează a fi aplicate apelanţilor inculpaţi A. şi B. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în forma autoratului, respectiv a complicităţii, Înalta Curte va avea în vedere toate criteriile prevăzute de art. 74 alin. (1) C. pen., respectiv atât elementele ce ţin de materialitatea faptelor în sine (activitatea infracţională reţinută, limitele de pedeapsă stabilite pentru infracţiunile comise, natura şi gradul de pericol social al acestora, consecinţele produse, împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală), cât şi datele referitoare la persoana acuzaţilor, având în vedere că doar o evaluare coroborată a acestor aspecte poate conduce la stabilirea corectă a sancţiunii penale.

În acest sens, în privinţa apelantului inculpat A., raportându-se, pe de o parte, la gravitatea infracţiunii comise, ce rezultă din natura acesteia (faptă asimilată celor de corupţie) şi a valorilor sociale lezate, din limitele de pedeapsă prevăzute de lege (cuprinse între 2 ani şi 8 luni şi 9 ani şi 4 luni închisoare), din modalitatea concretă în care a acţionat apelantul (în sensul că, în exercitarea atribuţiilor de lichidator judiciar, a încălcat dispoziţiile Legii nr. 85/2006 şi dispoziţiile judecătorului sindic, urmărind obţinerea de foloase materiale atât pentru sine, cât şi pentru apropiatul său B., cu consecinţa prejudicierii părţii civile şi a creditorilor acesteia), din valoarea ridicată a prejudiciului produs (581.907,12 RON), iar, pe de altă parte, la circumstanţele personale ale acestuia (cu referire la lipsa antecedentelor penale, nivelul de educaţie - studii superioare, conduita procesuală adoptată pe parcursul procesului penal, în sensul că s-a prezentat la toate termenele de judecată din apel, dovedind interes în rezolvarea situaţiei sale juridice) şi, nu în ultimul rând, la perioada de semnificativă de timp ce a trecut de la momentul comiterii activităţii infracţionale (anii 2010 - 2011), Înalta Curte apreciază că aplicarea unei pedepse în cuantum de 3 ani închisoare (orientată spre minimul special prevăzut de lege) pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu este suficientă şi aptă să asigure realizarea scopului preventiv-educativ şi punitiv al sancţiunii penale.

Totodată, faţă de dispoziţiile art. 67 alin. (2) C. pen. şi art. 66 alin. (2) C. pen., Înalta Curte apreciază că, raportat la natura şi gravitatea infracţiunii comise de inculpatul A., împrejurările cauzei şi persoana acestuia, se impune aplicarea pe lângă pedeapsa principală a închisorii a pedepsei complementare a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 3 ani, fapta săvârşită determinând nedemnitatea inculpatului de a exercita dreptul de a fi ales în autorităţi sau funcţii elective publice, dar şi dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat.

Înalta Curte consideră că scopul preventiv-educativ poate fi atins şi în privinţa apelantului inculpat B. prin aplicarea unei pedepse de 2 ani 8 luni închisoare pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de abuz în serviciu, la cuantificarea căreia are în vedere, pe lângă gravitatea infracţiunii comise ce rezultă din natura acesteia, modalitatea în care a acţionat (folosindu-se de calitatea sa de avocat şi de relaţiile de prietenie şi colaborare, l-a sprijinit pe inculpatul A. să efectueze, cu încălcarea prevederilor legale, acte specifice procedurii de lichidare, prin folosirea abuzivă a funcţiei de lichidator judiciar în vederea obţinerii unor foloase materiale pentru sine şi pentru altul, în frauda părţii civile SC D. SA) şi consecinţele produse (prejudicierea părţii civile cu suma de 581.907,12 RON), atât circumstanţele personale ale acestuia (fără antecedente penale, absolvent de studii superioare, divorţat, iar, prin conduita procesuală adoptată pe parcursul procesului penal, de prezentare la termenele de judecată, a dovedit interes în rezolvarea situaţiei sale juridice), cât şi perioada de semnificativă de timp ce a trecut de la momentul realizării activităţii infracţionale (plasată în intervalul 2010-2011).

Având în vedere dispoziţiile art. 67 alin. (2) C. pen. raportat la art. 66 alin. (2) C. pen., Înalta Curte apreciază şi în ceea ce îl priveşte pe inculpatul B. că, raportat la natura şi gravitatea infracţiunii comise, împrejurările cauzei şi persoana acestuia, se impune aplicarea pe lângă pedeapsa principală a închisorii a pedepsei complementare a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 2 ani, fapta săvârşită determinând nedemnitatea inculpatului de a exercita dreptul de a fi ales în autorităţi sau funcţii elective publice, dar şi dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat.

În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepselor aplicate apelanţilor inculpaţi, având în vedere împrejurările referitoare la faptă şi datele ce caracterizează persoana acestora, astfel cum au fost anterior expuse, Înalta Curte constată că pronunţarea hotărârii de condamnare constituie un avertisment suficient pentru acuzaţi şi, chiar fără executarea pedepsei în regim de detenţie, aceştia nu vor mai comite alte fapte antisociale. Ca urmare, Înalta Curte va dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate celor doi inculpaţi pe un termen de încercare de 4 ani stabilit în condiţiile art. 92 alin. (1) C. pen., urmând ca, pe durata acestuia, să respecte măsurile de supraveghere menţionate în dispozitivul deciziei.

V. Referitor la latura civilă, Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, constată că, deşi SC D. SA s-a constituit parte civilă în cauză pentru suma de 685.625,96 RON, reprezentând toate plăţile efectuate către A. şi B., din probele administrate în cauză, rezultă întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru faptele ilicite comise, conform art. 998 şi art. 999 C. civ. (1864), doar pentru sumele de 565.585,12 RON, plătită de A., în numele C., către B. cu titlu de onorariu avocaţial, şi de 16.322 RON, constând în cheltuielile cu deplasarea lichidatorului şi a colaboratorilor, deduse prin Raportul nr. x din 14 iunie 2011 şi încasate în mod ilicit de lichidator, diferenţa până la suma solicitată cu titlu de daune materiale nefăcând obiectul acţiunii penale exercitate în prezenta cauză.

Ca urmare, în temeiul art. 397 şi art. 25 alin. (1) C. proc. pen., va admite în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă SC D. SA şi, în consecinţă, va obliga inculpaţii A. şi B., în solidar, să plătească părţii civile suma de 565.585,12 RON, cu titlu de daune materiale, precum şi pe inculpatul A. să plătească părţii civile suma de 16.322 RON, cu titlu de daune materiale.

VI. În consecinţă, având în vedere toate considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., va admite apelurile declarate de inculpaţii A., B. şi C. împotriva Sentinţei penale nr. 126 din 28 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Va desfiinţa sentinţa penală atacată şi, rejudecând:

În temeiul art. 386 C. proc. pen., va dispune schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului A., din două infracţiuni de abuz în serviciu, prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen., într-o singură infracţiune de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., va condamna pe inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 67 alin. (2) C. pen. raportat la art. 66 alin. (2) C. pen., va interzice inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 3 ani, cu titlu de pedeapsă complementară.

În temeiul art. 91 C. pen., va dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatului pe durata unui termen de încercare de 4 ani, stabilit în condiţiile art. 92 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 93 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul va trebui să respecte următoarele măsuri de supraveghere: - să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bacău, la datele fixate de acesta; - să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; - să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; - să comunice schimbarea locului de muncă; - să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul Primăriei Municipiului Oneşti sau al D.G.A.S.P.C. Bacău - Centrul de Servicii Sociale Alexandra Oneşti.

În temeiul art. 91 alin. (4) C. pen., va pune în vedere inculpatului prevederile art. 93 alin. (5) C. pen. şi art. 96 C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., va achita pe inculpatul A. pentru infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

În temeiul baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., va condamna pe inculpatul B. la pedeapsa de 2 ani şi 8 luni închisoare pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 67 alin. (2) C. pen. raportat la art. 66 alin. (2) C. pen., va interzice inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 2 ani, cu titlu de pedeapsă complementară.

În temeiul art. 91 C. pen., va dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani şi 8 luni închisoare aplicată inculpatului pe durata unui termen de încercare de 4 ani, stabilit în condiţiile art. 92 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 93 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul va trebui să respecte următoarele măsuri de supraveghere: - să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bacău, la datele fixate de acesta; - să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; - să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; - să comunice schimbarea locului de muncă; - să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul Primăriei Municipiului Oneşti sau al D.G.A.S.P.C. Bacău - Centrul de Servicii Sociale Alexandra Oneşti.

În temeiul art. 91 alin. (4) C. pen., va pune în vedere inculpatului prevederile art. 93 alin. (5) C. pen. şi art. 96 din C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., va achita pe inculpatul B. pentru infracţiunea de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., va achita pe inculpata C. pentru săvârşirea a două infracţiuni de abuz în serviciu, prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 397 şi art. 25 alin. (1) C. proc. pen., va admite în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă SC D. SA şi, în consecinţă, va obliga inculpaţii A. şi B., în solidar, să plătească părţii civile suma de 565.585,12 RON, cu titlu de daune materiale, iar pe inculpatul A. să plătească părţii civile suma de 16.322 RON, cu titlu de daune materiale.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., având în vedere soluţia de condamnare dispusă, va menţine măsura sechestrului asigurător instituit prin ordonanţa nr. 64/P/2015 din data de 28 octombrie 2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Bacău asupra bunurilor aparţinând inculpatului B.

Totodată, raportat la soluţia de achitare a inculpatei persoană juridică, Înalta Curte, în temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., va ridica măsura asigurătorie a popririi instituită prin Ordonanţa nr. 64/P/2015 din 11 noiembrie 2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Bacău asupra sumelor din contul RO91 x deschis la P. SA - Sucursala Oneşti, având titular pe inculpata C.

În temeiul art. 274 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., faţă de soluţia de condamnare dispusă, va obliga inculpaţii A. şi B. la plata sumei de câte 1000 de RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat în fond.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., celelalte cheltuieli judiciare avansate de stat în fond vor rămâne în sarcina acestuia.

În baza aceloraşi dispoziţii, cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelurilor vor rămâne în sarcina statului, iar în baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelanţii inculpaţi C., B. şi A., în sumă de câte 360 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite apelurile declarate de inculpaţii A., B. şi C. împotriva Sentinţei penale nr. 126 din 28 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Desfiinţează sentinţa penală atacată şi, rejudecând:

I. În temeiul art. 386 C. proc. pen., dispune schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului A., din două infracţiuni de abuz în serviciu, prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen., într-o singură infracţiune de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., condamnă pe inculpatul A., la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 67 alin. (2) C. pen. raportat la art. 66 alin. (2) C. pen., interzice inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 3 ani, cu titlu de pedeapsă complementară.

În temeiul art. 91 C. pen., dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatului pe durata unui termen de încercare de 4 ani, stabilit în condiţiile art. 92 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 93 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bacău, la datele fixate de acesta;

- să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

- să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

- să comunice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul Primăriei Municipiului Oneşti sau al D.G.A.S.P.C. Bacău - Centrul de Servicii Sociale Alexandra Oneşti.

În temeiul art. 91 alin. (4) C. pen., pune în vedere inculpatului prevederile art. 93 alin. (5) C. pen. şi art. 96 C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., achită pe inculpatul A. pentru infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

II. În temeiul baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., condamnă pe inculpatul B., la pedeapsa de 2 ani şi 8 luni închisoare pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 67 alin. (2) C. pen. raportat la art. 66 alin. (2) C. pen., interzice inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 2 ani, cu titlu de pedeapsă complementară.

În temeiul art. 91 C. pen., dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani şi 8 luni închisoare aplicată inculpatului pe durata unui termen de încercare de 4 ani, stabilit în condiţiile art. 92 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 93 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bacău, la datele fixate de acesta;

- să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

- să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

- să comunice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul Primăriei Municipiului Oneşti sau al D.G.A.S.P.C. Bacău - Centrul de Servicii Sociale Alexandra Oneşti.

În temeiul art. 91 alin. (4) C. pen., pune în vedere inculpatului prevederile art. 93 alin. (5) C. pen. şi art. 96 din C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., achită pe inculpatul B. pentru infracţiunea de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

III. În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., achită pe inculpata C. (fostă C., cu sediul în Oneşti, Bd. x, jud. Bacău, CUI x înregistrat în Registrul Societăţilor Profesionale al U.N.P.I.R. sub nr. x) pentru săvârşirea a două infracţiuni de abuz în serviciu, prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 397 şi art. 25 alin. (1) C. proc. pen., admite în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă SC D. SA şi, în consecinţă:

Obligă inculpaţii A. şi B., în solidar, să plătească părţii civile suma de 565.585,12 RON, cu titlu de daune materiale.

Obligă inculpatul A. să plătească părţii civile suma de 16.322 RON, cu titlu de daune materiale.

Menţine măsura sechestrului asigurător instituit prin Ordonanţa nr. 64/P/2015 din data de 28 octombrie 2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Bacău asupra bunurilor aparţinând inculpatului B.

Ridică măsura asigurătorie a popririi instituită prin Ordonanţa nr. 64/P/2015 din 11 noiembrie 2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Bacău asupra sumelor din contul RO91 x deschis la P. SA - Sucursala Oneşti, având titular pe inculpata C.

În temeiul art. 274 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., obligă inculpaţii A. şi B. la plata sumei de câte 1.000 de RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat în fond.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., celelalte cheltuieli judiciare avansate de stat în fond rămân în sarcina acestuia.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelurilor rămân în sarcina statului.

Onorariul apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelanţii inculpaţi C., B. şi A., în sumă de câte 360 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 noiembrie 2017.

Procesat de GGC - LM