Decizia nr. 385/A/2019 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia Penală

Deliberând asupra apelurilor penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 134/P din 4 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie au fost respinse, ca nefondate, cererile de schimbare a încadrării juridice a faptelor ce fac obiectul cauzei, formulate de procuror şi inculpaţi.

În temeiul prevederilor art. 396 alin. (1) şi (5) cu aplicarea art. 16 alin. (1) lit. b) şi cu) ref. la art. 17 alin. (2) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpaţilor A., B. şi C. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prev. şi ped. de art. 189 alin. (2) C. pen. 1969 precum şi a inculpatului D. sub aspectul săvârşirii actelor de complicitate la infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prev. şi ped. de art. 26 C. pen. raportat la art. 189 alin. (2) C. pen. (1969).

În baza prev. art. 2671 alin. (1) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. (1969) şi în ref. la art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare.

În baza prev. art. 246 C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. (1969) şi a art. 5 din C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare.

În baza art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. (1969) şi a art. 5 din C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În temeiul prev. art. 33 lit. a) C. pen. şi a art. 34 lit. b) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 5 din C. pen. au fost contopite pedepsele de 3 ani şi 6 luni închisoare, de 1 an şi 6 luni închisoare şi de 2 ani închisoare, aplicate inculpatului A., în pedeapsa cea mai grea de 3 ani şi 6 luni închisoare, care a fost sporită la 4 ani închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare.

În temeiul prev. art. 71 alin. (1) C. pen. (1969) au fost interzise inculpatului A. exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) (dreptul de a ocupa funcţia de poliţist) C. pen. (1969), de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală a închisorii este executată sau considerată ca executată.

În baza prev. art. 60 C. pen. inculpatul A. urma să execute pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare în regim privativ de libertate (astfel cum a s-a dispus prin încheierea din 5 noiembrie 2015 de îndreptare a erorii materiale).

În baza prev. art. 72 alin. (1) C. pen. raportat la art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. a dedus din durata pedepsei de 4 ani închisoare aplicată inculpatului A. durata reţinerii din data de 24 mai 2013 precum şi a arestării preventive de la data de 25 mai 2013 la data de 20 septembrie 2013 (astfel cum s-a dispus prin încheierea din 5 noiembrie 2015 de îndreptare a erorii materiale).

În baza art. 2671 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. (1969) şi în ref. la art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare.

În baza prev. art. 246 C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. (1969) şi art. 5 din C. pen. a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare.

În baza art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. (1969) şi a art. 5 din C. pen. a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În temeiul prev. art. 33 lit. a) C. pen. şi a art. 34 lit. b) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 5 din noul C. pen. au fost contopite pedepsele de 3 ani şi 6 luni închisoare, de 1 an şi 6 luni închisoare şi de 2 ani închisoare, aplicate inculpatului B., în pedeapsa cea mai grea de 3 ani şi 6 luni închisoare, care a fost sporită la 4 ani închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare.

În temeiul prev. art. 71 alin. (1) C. pen. (1969) au fost interzise inculpatului B. exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) (dreptul de a ocupa funcţia de poliţist) C. pen. (1969), de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală a închisorii este executată sau considerată ca executată.

În baza prev. art. 60 C. pen. inculpatul B. urma să execute pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare în regim privativ de libertate (astfel cum a s-a dispus prin încheierea din 05 noiembrie 2015 de îndreptare a erorii materiale).

În baza prev. art. 72 alin. (1) C. pen. raportat la art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. a dedus din durata pedepsei de 4 ani închisoare aplicată inculpatului B. perioada reţinerii din data de 24 mai 2013 precum şi a arestării preventive de la data de 25 mai 2013 la data de 20 septembrie 2013 (astfel cum a s-a dispus prin încheierea din 05 noiembrie 2015 de îndreptare a erorii materiale).

În baza prev. art. 2671 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. (1969) şi art. 5 din noul C. pen., a fost condamnat inculpatul C. la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare.

În baza prev. art. 246 C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. (1969) şi a art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul C. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare.

În baza art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. (1969) şi a art. 5 din C. pen. a fost condamnat inculpatul C. la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În temeiul prev. art. 33 lit. a) şi a) art. 34 lit. b) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 5 din C. pen. au fost contopite pedepsele de 3 ani şi 6 luni închisoare, de 1 an şi 6 luni închisoare şi de 2 ani închisoare, aplicate inculpatului C., în pedeapsa cea mai grea de 3 ani şi 6 luni închisoare, pe care o sporeşte la 4 ani închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare.

În temeiul prev. art. 71 alin. (1) C. pen. (1969) au fost interzise inculpatului C. exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) (dreptul de a ocupa funcţia de poliţist) C. pen. (1969), de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală a închisorii este executată sau considerată ca executată.

În baza prev. art. 60 C. pen. inculpatul C. urma să execute pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare în regim privativ de libertate (astfel cum a s-a dispus prin încheierea din 5 noiembrie 2015 de îndreptare a erorii materiale).

În baza prev. art. 72 alin. (1) C. pen. raportat la art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. a dedus din durata pedepsei de 4 ani închisoare aplicată inculpatului C. perioada reţinerii din data de 25 mai 2013 precum şi a arestării preventive de la data de 26 mai 2013 la data de 10 iulie 2013 (astfel cum s-a dispus prin încheierea din 5 noiembrie 2015 de îndreptare a erorii materiale).

În baza prev. art. 2671 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. (1969) şi art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul D. la pedeapsa de 3 ani închisoare.

În temeiul prev. art. 71 alin. (1) C. pen. (1969) au fost interzise inculpatului D. exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) (dreptul de a ocupa funcţia de poliţist) C. pen. (1969), de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală a închisorii este executată sau considerată ca executată.

În temeiul prev. art. 861 C. pen. 1969 s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executarea pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatului D. pe un termen de încercare de 5 ani stabilit, în temeiul prev. art. 862 C. pen. 1969.

În temeiul prev. art. 863 C. pen. (1969) s-a dispus ca pe durata termenului de încercare inculpatul D. să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probaţiune Constanţa,organ desemnat cu supravegherea sa;

b) să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă;

În temeiul art. 863 alin. (2) C. pen. (1969) datele prevăzute în alin. (1) lit. b), c) şi d) au fost comunicate Serviciului de Probaţiune Constanţa.

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. (1969) pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii s-a dispus şi suspendarea executării pedepsei accesorii aplicată inculpatului D..

În temeiul art. 864 C. pen. 1969 s-a atras atenţia inculpatului D. asupra consecinţelor încălcării prevederilor art. 864 alin. (2) C. pen. 1969 privind posibilitatea revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în cazul neîndeplinirii cu rea-credinţă a măsurilor de supraveghere prevăzute de lege ori a obligaţiilor stabilite de instanţă, precum şi în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de încercare.

În temeiul prev. art. 274 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. au fost obligaţi inculpaţii A., B., C. şi D. să plătească statului suma de câte 1650 RON cheltuieli judiciare la urmărirea penală şi judecata în fond.

În temeiul art. 272 C. proc. pen. onorariul parţial cuvenit avocatului desemnat din oficiu, în sumă de 100 RON, urmează a fi plătit din fondurile Ministerului Justiţiei către Baroul de avocaţi Constanţa pentru avocat E. (delegaţie seria x nr. x din 17 septembrie 2013).

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, prin Rechizitoriul nr. x/2013 din 30 august 2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Urmărire penală şi Criminalistică s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor A., B. şi C. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de: tortură, prev. şi ped. de art. 2671 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., lipsire de libertate în mod ilegal, prev. şi ped. de art. 189 alin. (2) C. pen., abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. şi ped. de art. 246 C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., fals intelectual, prev. şi ped. de art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.. Prin acelaşi rechizitoriu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului D. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de tortură, prev. şi ped. de art. 2671 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. şi complicitate la infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prev. şi ped. de art. 26 raportat la art. 189 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Faţă de învinuiţii F. şi G. s-a dispus încetarea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, prev. şi ped. de art. 260 alin. (1) C. pen. întrucât există o cauză de nepedepsire.

În fapt, s-a reţinut că, în noaptea de 2/3 mai 2013 inculpaţii A., B. şi C., împreună cu învinuitul D., toţi lucrători în cadrul B.C.C.O. Constanţa, desfăşurau o acţiune pe linia combaterii traficului de droguri în zona H. din Mamaia.

În zonă, în acelaşi timp, îşi desfăşura activitatea - sub identitatea J. - un investigator sub acoperire autorizat de procurori din cadrul D.N.A., secţia de combatere a corupţiei.

Pentru realizarea activităţii autorizate, investigatorului sub acoperire i s-a pus la dispoziţie, în prealabil, un plic din plastic transparent conţinând fragmente vegetale de culoare verde, fără ca produsul să aibă efecte psihoactive (conform pr. verbal din 2 mai 2013 de către D.G.A. - Serviciul special).

În jurul orei 01:25, investigatorul sub acoperire J. l-a abordat, în zona barului I., pe ofiţerul de poliţie C., întrebându-l dacă nu doreşte să cumpere ceva care l-ar putea face să se simtă mai bine.

Imediat după ce investigatorul a scos plicul cu substanţă vegetală a intervenit A., care, după declinarea calităţii de poliţist, i-a luat investigatorului din buzunar portmoneul şi două telefoane mobile, împreună cu C..

Ulterior, inculpaţii A. şi C., aflând de la investigatorul sub acoperire J. că este cazat la hotelul K., situat în apropierea locului în care se aflau, unde ar mai avea bunuri de interes pentru anchetă, i-au cerut să-i conducă acolo, toţi trei intrând în camera nr. 14, locaţie în care a venit şi inculpatul B..

Investigatorul sub acoperire J. le-a predat celor trei inculpaţi amintiţi suma de 2700 RON relatându-le, că o parte din aceasta provin din vânzarea drogurilor iar o altă parte reprezintă bani personali.

Fără a deţine autorizaţie de percheziţie domiciliară, cei trei inculpaţi au percheziţionat camera de hotel, fără a mai găsi alte droguri sau sume de bani, ridicând doar suma de 2.700 RON prezentată de investigatorul sub acoperire.

Pe fondul apariţiei suspiciunii că J. ar putea fi un investigator sub acoperire, inculpaţii A., B., C. şi D. au declanşat o acţiune susţinută de supunere a investigatorului la suferinţe puternice fizice şi psihice, pentru a obţine de la acesta mărturisirea că este poliţist şi lucrează sub acoperire, pentru a-l intimida pe el şi persoanele care l-au autorizat, precum şi pentru a-l pedepsi pentru "lipsa de loialitate" şi îndrăzneala de a fi testat probitatea profesională. Faptele au fost comise în parcarea clubului L. din localitatea Mamaia, în parte în autoturismul de serviciu al poliţiei marca x şi în parte în vecinătatea acestuia.

În realizarea scopurilor urmărite inculpaţii menţionaţi l-au încătuşat, timp de 20 - 25 de minute, fără a fi întrunite cerinţele legale pentru o astfel de măsură, pe J., l-au lovit în mod repetat cu pumnii în zona capului, cerându-i constant şi pe un ton ridicat să mărturisească faptul că este poliţist, care lucrează sub acoperire şi persoanele care l-au autorizat, l-au dezbrăcat complet în parcarea clubului L., l-au lovit peste picioare cu o bâtă, l-au ameninţat verbal, în mod repetat, atât pe el, cât şi pe familia sa, precum şi pe aceia care "l-au trimis", iar inculpatul B., folosind pistolul de serviciu, l-a ameninţat cu realizarea unei înscenări, constând în împuşcarea în genunchi, apoi i-a lipit victimei pistolul de tâmplă pentru ca, mai apoi, în timp ce era poziţionat aproximativ paralel cu abdomenul victimei să apese pe trăgaci, moment în care victima a realizat că în timpul acţionării manşonului pistolului încărcătorul fusese coborât uşor din crosă pentru a se evita preluarea cartuşului pe ţeavă.

Pe parcursul desfăşurării evenimentelor, investigatorul sub acoperire J. a fost ţinut la dispoziţia inculpaţilor sub aparenţa efectuării unor cercetări pentru trafic de droguri, cu toate că, în fapt, acţiunile acestora vizau un alt scop, respectiv acela al deconspirării calităţii de investigator sub acoperire a sus-numitului.

Privitor la acţiunile desfăşurate în noaptea de 2/3 mai 2013 asupra investigatorului sub acoperire J., inculpaţii A., C. şi B. au întocmit, la data de 3 mai 2013 un proces-verbal de constatare, înregistrat în evidenţele B.C.C.O. Constanţa sub nr. x din 5 mai 2013, în care au inserat mai multe menţiuni false. Astfel, în actul menţionat s-a atestat în mod nereal că investigatorul i-ar fi invitat pe inculpaţi în camera de hotel; că s-ar fi realizat o predare voluntară a sumei de 2.700 RON, omiţându-se descrierea acţiunilor de deschidere a seifului din dotarea camerei, precum şi a altor acte specifice procedurii percheziţiei domiciliare; că numitul J. a devenit agresiv, ceea ce a făcut necesară întrebuinţarea forţei pentru imobilizarea lui; că datorită orei înaintate din noapte nu s-a putut asigura prezenţa unui martor asistent deşi nu s-a făcut nici un demers în acest sens, iar locul era intens circulat.

Referitor la infracţiunea de tortură s-a reţinut în rechizitoriu că inculpaţii A., B., C. şi D., împreună, în noaptea de 2/3 mai 2013, în timp ce erau de serviciu ca lucrători de poliţie judiciară, efectuând activităţi specifice pe raza staţiunii Mamaia, i-au provocat numitului J., investigator sub acoperire, suferinţe fizice şi psihice de durată, exercitând asupra acestuia agresiuni, ameninţări şi diferite forme de umilire, cu scopul de a obţine de la acesta mărturisiri cu privire la adevărata sa calitate, pentru a-l intimida pe acesta şi pe persoanele care l-au autorizat, precum şi pentru a-l pedepsi pentru "lipsa de loialitate", constând în îndreptarea unor asemenea acţiuni împotriva unor colegi poliţişti şi pentru "îndrăzneala" de a le fi testat probitatea profesională.

Cu privire la infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, reţinută în sarcina inculpaţilor A., B. şi C. s-a reţinut că ar consta în aceea că, în noaptea de 2/3 mai 2013 l-au ţinut pe martorul J. o perioadă îndelungată încătuşat, sub aparenţa unor cercetări pentru trafic de droguri, deşi, în fapt, acţiunile acestora aveau un alt scop, respectiv acela menţionat anterior.

Actele de complicitate la infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, reţinută în sarcina inculpatului D. ar consta în ajutorul material şi moral acordat inculpaţilor prin încătuşarea martorului J. la cerere, precum şi susţinerea acestora în reţinerea martorului o perioadă excesivă şi pentru motive neîntemeiate, prin implicarea, din proprie iniţiativă sau la cerere în diferite faze ale activităţii infracţionale.

Infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, reţinută în sarcina inculpaţilor A., B. şi C. este conturată de acţiunile coinculpaţilor care, în noaptea de 2/3 mai 2013 au efectuat o percheziţie în camera de hotel în care era cazat J., fără a avea autorizaţie de percheziţie domiciliară.

Infracţiunea de fals intelectual reţinută în sarcina inculpaţilor A., B. şi C. constă, în opinia acuzării, în întocmirea, în noaptea de 02/03 mai 2013, a procesului-verbal de constatare referitor la acţiunile desfăşurate în legătură cu investigatorul sub acoperire J., act ce cuprinde menţiuni false precum şi în omisiunea intenţionată a înscrierii anumitor activităţi.

În sarcina învinuiţilor F. şi G. a fost reţinută săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, prev. şi ped. de art. 260 alin. (1) C. pen., urmare faptului că în declaraţiile de martori din 24 mai 2013 au făcut afirmaţii mincinoase şi au omis, cu ştiinţă, să relateze tot ceea ce ştiau cu privire la împrejurările esenţiale asupra cărora au fost întrebaţi.

Întrucât la data de 17 iunie 2013, cu ocazia audierii lor, F. şi G. şi-au retras mărturiile mincinoase, s-a dispus încetarea urmăririi penale pentru existenţa unei cauze legale de nepedepsire, respectiv aceea prev. de art. 260 alin. (2) C. pen.

În cursul cercetării judecătoreşti s-au administrat următoarele probe: au fost audiaţi inculpaţii A., B., C. şi D. la data de 10 ianuarie 2014, martorii "J." (denunţător sub acoperire), F., G., M., N. la data de 7 februarie 2014, martorul O. la data de 11 februarie 2014, martorii P., Q. şi R. la data de 17 aprilie 2014, martorul S., T. la data de 23 octombrie 2014, s-a dispus şi efectuat Raportul de expertiză criminalistică nr. 47 din 11 februarie 2015 a Laboratorului Judeţean de Expertize Criminalistice Bucureşti, au fost ataşate procesul-verbal de transcriere a înregistrării ambientale, obiecţiunile la Raportul de expertiză MJ - I.N.E.C. nr. 47 din 11 februarie 2015 ale expertului tehnic judiciar şi expert criminalist autorizat dr. ing. U. - expert parte şi precizările referitoare la obiecţiunile formulate la raportul de expertiză, răspunsul la obiecţiuni înaintat instanţei cu Adresa nr. x din 5 mai 2015 emisă de Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Bucureşti, obiecţiunile la raportul de expertiză criminalistică formulate de inculpaţi, răspunsul la obiecţiunile inculpaţilor înaintate cu adresa din 3 iulie 2015 emisă de Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Bucureşti.

Din analiza coroborată a probatoriului administrat în cauză, instanţa de fond a reţinut că, în noaptea de 02/03 mai 2013 inculpaţii A., B., C. şi D., toţi lucrători în cadrul B.C.C.O. Constanţa, desfăşurau o acţiune pe linia combaterii traficului de droguri în zona H. din staţiunea Mamaia, jud. Constanţa.

Concomitent, în zonă, îşi desfăşura activitatea ca investigator sub acoperire autorizat de procurori din cadrul D.N.A., secţia de combatere a corupţiei, sub identitatea atribuită conform prevederilor art. 2441 C. proc. pen., J.

Pentru realizarea activităţii autorizate investigatorul sub acoperire J. a primit, în prealabil, un plic din material plastic, transparent, conţinând fragmente vegetale de culoare preponderent verde, fără ca respectivul produs să fie susceptibil de efecte psihoactive (proces-verbal din 2 mai 2013 al Direcţiei Generale Anticorupţie - Serviciul Special).

Aproximativ în jurul orei 01:25 din noaptea de 02/03 mai 2013, investigatorul sub acoperire J. l-a abordat în zona H. din Staţiunea Mamaia pe inculpatul C. şi l-a întrebat dacă doreşte să cumpere ceva care l-ar ajuta să se simtă mai bine, după care a scos din buzunar plicul cu substanţa vegetală preponderent verde pentru care a precizat preţul de 100 RON.

În momentul abordării inculpatului C., investigatorul sub acoperire J. cunoştea calitatea de poliţist a inculpatului respectiv iar misiunea ordonată a investigatorului îl viza pe inculpat.

În timp ce inculpatul C. examina conţinutul plicului primit de la investigatorul J. a intervenit şi inculpatul A. care şi-a declinat identitatea şi calitatea de poliţist, ceea ce a făcut şi inculpatul C., solicitându-i investigatorului să se legitimeze, acesta din urmă prezentându-le o carte de identitate pe numele J.

Întrebat fiind dacă mai are droguri asupra sa de către inculpatul A., investigatorul sub acoperire J. a negat, declarând că acela era ultimul plic, imediat după aceea inculpatul C. a procedat la controlul prin buzunare a hainelor de unde a scos două telefoane mobile, mai multe chei şi un portofel ce conţinea suma de 736 RON şi 100 euro.

Inculpatul A. l-a întrebat pe J. dacă mai are droguri iar acesta a răspuns că mai are în camera nr. 14 a hotelului K. unde era cazat. Flancat de cei doi inculpaţi, V. şi W., investigatorul sub acoperire a fost condus la camera de hotel nr. 14.

Ajunşi la hotelul K. cei trei au mers la camera nr. 14 pe care a deschis-o inculpatul C., aflat în posesia cheilor ridicate de la investigator la momentul controlului corporal, urmat de investigator şi inculpatul V.

În cameră, investigatorul sub acoperire J., la cererea inculpaţilor V. şi W., a scos dintr-un sertar al unei comode suma de 2.700 RON, despre care a susţinut, că provine, în parte din vânzarea drogurilor pe care le obţinuse de la o persoană cu care locuia în cameră şi pe care o cunoscuse în mijlocul de transport cu care venise pe litoral, iar altă parte sunt bani personali.

Întrebat dacă mai are plicuri cu droguri, investigatorul J. a negat, fapt ce i-a determinat pe cei doi inculpaţi, V. şi W., să scotocească prin cameră, în coşul de gunoi şi prin baie, fără a deţine autorizaţie de percheziţie domiciliară.

Între timp, inculpatul V. a apelat un coleg cerându-i să vină la hotelul K., la camera nr. 14, şi după aproximativ 1 - 2 minute a venit acolo şi inculpatul B. care, după ce a examinat plicul ridicat de la investigatorul J., a afirmat că este ceai.

După ce toţi trei inculpaţi au purtat o discuţie scurtă în baie, când au revenit în cameră observând într-un dulap, a cărui uşă era deschisă, un seif, i-au cerut investigatorului să-l deschidă, acesta precizându-le că nu ştie codul deoarece nu l-a folosit. În condiţiile menţionate, inculpatul C. l-a adus în cameră pe recepţionerul hotelului care nici el nu a reuşit să deschidă respectivul seif. După ce recepţionerul a adus cheia seifului, acesta a fost deschis, constatându-se că este gol.

În tot acest timp, investigatorul sub acoperire J. le-a cerut inculpaţilor să-l lase să plece, înţelegând să lase la dispoziţia acestora suma de bani de 2.700 RON şi promiţându-le că nu vor mai auzi de el.

Deoarece investigatorul sub acoperire J. pretindea că are drogurile de la persoana pe nume X., cu care locuia în cameră şi în raport de susţinerile contradictorii ale investigatorului referitor la cantitatea de droguri valorificată, inculpatul B. i-a înmânat unul dintre cele două telefoane mobile ce fuseseră găsite asupra investigatorului, acesta purtând o discuţie cu numitul X. şi care i-a comunicat că este pe plajă cu altcineva şi nu poate să vină la cameră.

Observând că J. nu are bagaje şi că le cerea să fie lăsat să plece, în mod insistent, sugerându-le că le lasă suma de 2.700 RON pentru a nu-i întocmi dosar penal, inculpaţii V., W. şi B. au început să aibă suspiciunea că J. ar putea fi poliţist în structurile speciale sau investigator sub acoperire.

În continuare, investigatorul sub acoperire J. a fost condus de inculpaţii C. şi B. la autoturismele de serviciu aflate în parcarea hotelului Marea Neagră din staţiunea Mamaia, iar inculpatul A. plecase înainte pentru a-l informa pe coordonatorul acţiunii de prevenire şi combatere a traficului de droguri, comisar şef N., despre încercarea lui J. de a-i mitui pentru a fi lăsat în pace.

Trebuie precizat că la plecarea din camera de hotel toate bunurile găsite asupra investigatorului sub acoperire J., inclusiv cheile de la cameră, au rămas în posesia inculpatului W., acesta fiind acela care i-a cerut recepţionerului de la hotelul K. fişa persoanelor cazate în camera 14, fără a intra în posesia ei la momentul respectiv.

Ajunşi în parcarea hotelului Marea Neagră, inculpatul D. i-a relatat investigatorului J. că urmează să i se întocmească două dosare penale, unul pentru trafic de droguri şi altul pentru că a încercat să-i mituiască pe poliţiştii care îl anchetau.

La un moment dat, inculpatul V. le-a atras atenţia colegilor din echipa operativă asupra faptului că şoferul unei maşini marca x de teren, parcată la o distanţă de 3 - 4 maşini de la maşinile poliţiei, şi-ar confecţiona o ţigară de tip "joint", cerându-le să intervină. Drept urmare, inculpaţii V., W. şi B., împreună cu poliţiştii M., O. şi G. s-au deplasat la maşina x pentru constatările de rigoare. Între timp, întrucât J. rămăsese numai în supravegherea inculpatului D., inculpatul V. s-a întors la locul unde se aflau cei doi şi i-a cerut lui D. să-l încătuşeze pe J. pentru ca acesta să nu încerce să fugă, lucru care s-a şi întâmplat.

După intervenţia la maşina x, inculpatul B. a revenit la locul unde se afla J., care era încătuşat şi repeta că vrea să plece acasă şi să fie lăsat în pace.

Pentru întocmirea actelor de constatare a infracţiunii de trafic de droguri inculpatul C. a urcat în autoturismul de serviciu x pe locul din dreapta faţă, pe bancheta din spate inculpatul D. l-a urcat pe J. încătuşat iar lângă acesta a urcat inculpatul B., pe partea dreaptă.

Procedând la verificarea agendelor celor două telefoane mobile ridicate de la investigatorul J. inculpatul C. a constatat, că acestea prezentau date similare, aspect ce evidenţiază că J. se cunoştea cu persoana cazată cu el în camera nr. 14 a hotelului K. din Staţiunea Mamaia iar una dintre agende conţinea mai multe numere specifice M.A.I., ceea ce i-a întărit suspiciunea inculpatului W. asupra faptului că e foarte posibil ca J. să fie poliţist în structurile M.I., investigator sub acoperire autorizat sau colaborator al poliţiei, suspiciune împărtăşită şi celorlalţi inculpaţi din echipa operativă.

Pe fondul iritării inculpaţilor datorată necorelării afirmaţiilor investigatorului sub acoperire J., inculpatul D. i-a pus cătuşele, care i-au fost scoase numai atunci când a trebuit să scrie o declaraţie olografă după dictare, victima a fost lovită repetat cu pumnii, preponderent în cap de inculpaţii B., V. şi W., agresiunile fizice fiind însoţite de violenţe verbale (înjurături) şi multiple ameninţări la adresa ei şi a familiei sale, inclusiv cu pistolul de serviciu de către inculpatul B.

Pentru a crea o presiune suplimentară asupra victimei inculpatul B. i-a lipit pistolul de tâmplă, l-a ameninţat cu împuşcarea în genunchi pentru ca acesta să nu mai meargă niciodată, sub pretextul că ar fi încercat să fugă, iar acţiunea de intimidare a culminat cu acţionarea manşonului pistolului x, ce echivala cu introducerea glonţului în ţeavă şi în timp ce arma era îndreptată către abdomenul victimei inculpatul B. a acţionat şi trăgaciul, arma percutând, fără consecinţe întrucât nu erau gloanţe pe ţeavă, manevrele respective creând o reală şi puternică temere victimei.

Ulterior menţionatelor acţiuni de violenţă fizică şi psihică investigatorul J. a fost supus unei percheziţii corporale amănunţite, cerându-i-se să se dezbrace complet în parcarea unde se aflau maşinile de serviciu ale poliţiei dar şi alte maşini personale, împrejurare în care inculpaţii A. şi D. au căutat eventuale dispozitive de înregistrare, fără succes, iar inculpatul V. l-a lovit pe victimă cu o bâtă peste coapse şi spate, pe care a luat-o din maşina de serviciu.

Toate acţiunile celor patru inculpaţi, de la momentul când investigatorul a fost dus în parcarea clubului L. din staţiunea Mamaia unde erau parcate autoturismele de serviciu ale B.C.C.O. Constanţa (ora 210) şi până la momentul când investigatorul J., pentru a întrerupe violenţele fizice şi psihice asupra sa, a declarat că este lucrător de poliţie în cadrul S.O.S., fiind autorizat de către D.I.I.C.O.T. (ora 333), au avut drept scop devoalarea calităţii de investigator sub acoperire a lui J. iar nu efectuarea unor cercetări pentru trafic de droguri.

După percheziţia corporală investigatorul J. a fost introdus în autoturismul poliţiei, unde inculpatul B. a continuat să-i dicteze declaraţia ce i s-a impus şi pentru că în respectiva declaraţie trebuia consemnat că investigatorul ar fi încercat să ofere poliţiştilor în camera de hotel suma de 2.700 RON mită iar acesta a refuzat să consemneze respectiva situaţie, ceea ce l-a determinat pe inculpatul B. să-i aplice mai multe lovituri cu pumnul în zona capului iar inculpaţii C. şi A. i-au adresat înjurături şi ameninţări cu referire inclusiv la cei care l-au "trimis" în misiune.

După ce inculpatului A. i s-a confirmat telefonic faptul că J. este investigator sub acoperire autorizat, acesta a fost condus cu autoturismul poliţiei la sediul B.C.C.O. Constanţa unde s-au prezentat şi reprezentanţii D.G.A. - Serviciul Judeţean Anticorupţie Constanţa, investigatorul fiind lăsat să plece abia în jurul orei 8:00.

Ofiţerii de poliţie A. şi C. şi agentul de poliţie B. au întocmit, la data de 3 mai 2013, un proces-verbal de constatare, înregistrat în evidenţele structurii de poliţie anterior menţionată sub nr. x din 5 martie 2013 în conţinutul căruia au făcut menţiuni necorespunzătoare adevărului referitoare la faptul că investigatorul i-a condus pe poliţişti la camera nr. 14 a hotelului K. din Mamaia pentru a le preda 3 plicuri cu droguri, că suma de 2.700 RON a fost predată de bună voie de investigator şi că în timpul percheziţiei domiciliare în camera de hotel acesta a devenit agresiv, motiv pentru care s-a trecut la folosirea forţei pentru imobilizarea lui.

Totodată, s-a menţionat în procesul-verbal amintit anterior, că nu s-a putut asigura prezenţa unui martor asistent datorită orei înaintate din noapte.

S-a reţinut din analiza ansamblului probator administrat în cauză faptul că inculpaţii A., C., B. şi D. au săvârşit în parte faptele pentru care au fost trimişi în judecată.

În apărare, inculpaţii au înţeles să conteste comportamentul abuziv în privinţa modului de efectuare a percheziţiei domiciliare în camera nr. 14 a hotelului K. din staţiunea Mamaia, susţinând, că investigatorul J. le-a dat acceptul să percheziţioneze camera în care era cazat, fiind interesat să le ofere suma de 2.700 RON cu titlu de mită pentru a-şi atinge obiectivul acţiunii pentru care fusese autorizat, că seiful făcând parte din mobilierul camerei era cuprins în acceptul iniţial de percheziţie a camerei şi cum investigatorul nu era o persoană faţă de care se desfăşura un act procedural nu se poate vorbi de o vătămare a intereselor legale ale acestuia.

În consecinţă, inculpaţii A., C. şi B. au solicitat achitarea sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. de art. 246 C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. în temeiul prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. teza I, în sensul că faptele nu sunt prevăzute de legea penală.

Instanţa a reţinut că apărarea celor trei inculpaţi nu poate fi primită întrucât este contrazisă de probele administrate în cauză.

Astfel, din declaraţiile investigatorului sub acoperire J., coroborate cu declaraţiile inculpaţilor A. şi C. rezultă, că cei doi inculpaţi, după abordarea lui W., au efectuat un control corporal asupra investigatorului în urma căruia au ridicat de la acesta două telefoane mobile, un mănunchi de chei şi un portofel în care erau sumele de 736 RON şi 100 euro. În condiţiile date inculpaţii V. şi W. l-au întrebat pe investigatorul J. dacă mai are droguri sau bani proveniţi din vânzarea acestora, iar răspunsul a fost în sensul că mai are în camera 14 a hotelului "K." unde este cazat şi este de acord să le predea. Nicio clipă inculpaţii nu i-au cerut investigatorului să le permită percheziţionarea camerei fără mandat. În aceeaşi ordine de idei, s-a reţinut că toate cheile găsite asupra investigatorului au rămas la inculpatul W., acesta fiind acela care a deschis uşa camerei, după care investigatorul J. a intrat primul urmat de inculpaţii W. şi V.

Investigatorul J. a deschis sertarul unei comode şi de acolo a scos suma de 2.700 RON despre care a declarat că parte provine din vânzarea de droguri şi parte sunt bani personali iar despre droguri a afirmat că nu mai deţine nicio cantitate.

Totodată, s-a reţinut că înregistrarea audio-video realizată în camera de hotel relevă faptul că inculpaţii V. şi W. au început să scotocească în cameră, în baie, în coşul de gunoi după droguri fără a găsi ceea ce căutau.

În ceea ce priveşte deschiderea seifului din camera de hotel relevant este dialogul transcris la filele x din vol. 1 d.u.p. care confirmă faptul că nu a existat acordul prealabil al investigatorului, acesta precizând că nu l-a folosit şi nu are parola de acces. Or, la momentul efectuării percheziţiei domiciliare din camera de hotel nr. 14 inculpaţii desfăşurau procedurile pentru constatarea unei infracţiuni flagrante de trafic de droguri şi aveau obligaţia legală de a respecta întocmai atribuţiile de serviciu, independent de calitatea persoanei cercetată. În aceeaşi ordine de idei, s-a mai reţinut că atâta timp cât investigatorul J. era autorizat să acţioneze potrivit legii sub acoperire el era protejat de orice abuzuri sau ilegalităţi pe perioada desfăşurării activităţilor ordonate, trebuind să i se respecte dreptul la inviolabilitatea domiciliului.

Conform prevederilor art. 31 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 218 din 23 aprilie 2002, republicată, în situaţia săvârşirii unei infracţiuni sau al urmăririi unor infractori poliţiştii au dreptul să intre în incinta locuinţelor însă cu respectarea dispoziţiilor legale, iar în alin. (2) al aceluiaşi articol de lege se precizează că, în exercitarea drepturilor conferite de lege, poliţistul are obligaţia să respecte întocmai drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului "prevăzute de lege şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului". Mai mult, în alin. (3) al art. 32 din Legea nr. 218/23 aprilie 2002 republicată, se stipulează că, în activitatea de culegere, verificare şi valorificare a datelor şi informaţiilor, poliţiştilor le este interzis să lezeze în vreun fel sau să îngrădească în mod ilegal drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, viaţa privată, onorarea sau reputaţia acestora.

Prin urmare, faţă de toate aceste argumente, instanţa de fond a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele art. 396 alin. (2) C. proc. pen., în sensul, că faptele inculpaţilor A., C. şi B. de a efectua în noaptea de 02/03 mai 2013 o percheziţie domiciliară în camera nr. 14 a hotelului "K." din staţiunea Mamaia, în care era cazat, investigatorul sub acoperire J., fără acceptul acestuia în prealabil şi fără mandat legal de percheziţie, vătămând drepturile persoanei cercetate, prin încălcarea unui drept fundamental, întrunesc elementele de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. şi ped. de art. 246 C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. şi a fost săvârşită de aceştia, sens în care se impune condamnarea lor, contrar susţinerilor apărării.

Referitor la acţiunile desfăşurate de inculpaţii A., C. şi B., în noaptea de 02/03 mai 2013, în camera nr. 14 a hotelului K. din staţiunea Mamaia, unde era cazat investigatorul sub acoperire J., cercetat pentru o infracţiune flagrantă de trafic de droguri, s-a reţinut că, probele administrate fac dovada certă că s-a întocmit procesul-verbal de constatare înregistrat în evidenţele B.C.C.O. Constanţa sub nr. x din 5 mai 2013, semnat de cei trei inculpaţi menţionaţi anterior, în care s-a menţionat în mod nereal că investigatorul J. i-ar fi invitat pe inculpaţi în camera de hotel, că suma de 2.700 RON a fost predată voluntar, omiţând a descrierea acţiunilor de deschidere a seifului din dotarea camerei, precum şi a se descrie activităţile de scotocire prin mobilierul camerei, baie şi coşul de gunoi specifice percheziţiei domiciliare, afirmându-se, nereal, că a existat acordul prealabil al investigatorului pentru respectivele acţiuni, că investigatorul J. a devenit agresiv, ceea ce a făcut necesară întrebuinţarea forţei pentru imobilizarea lui şi că datorită orei înaintate din noapte nu s-a putut asigura prezenţa unui martor asistent, deşi, în realitate, nu s-a făcut niciun demers în acest sens, iar locul era intens circulat.

În baza probatoriului administrat s-a reţinut că nici înainte de deplasarea inculpaţilor V. şi W. împreună cu investigatorul sub acoperire J. la hotelul K., nici după pătrunderea celor trei în camera nr. 14, unde era cazat investigatorul, nu s-a solicitat acordul acestuia din urmă pentru o percheziţie domiciliară, relevante fiind înregistrarea audio-video de la hotel, imaginile de pe camerele de luat vederi ale hotelului K., coroborate cu declaraţiile inculpaţilor V. şi W. şi cele ale investigatorului J. în care nu se face nicio referire la acordul pentru percheziţia camerei fără mandat legal.

Astfel, dialogul purtat între inculpaţii C., B. şi A. şi investigatorul J. redat la dosar evidenţiază, că investigatorul nu a umblat la seiful din cameră şi că inculpaţii insistă să fie deschis fără niciun acord prealabil.

Aceleaşi convorbiri dintre inculpaţii V., W. şi B. cu investigatorul sub acoperire J. contrazic afirmaţiile din Procesul-verbal de constatare nr. x din 5 mai 2013 privind faptul că investigatorul J. ar fi devenit violent, fiind necesară forţa pentru imobilizarea lui, în discuţiile celor patru investigatorul insistând doar să fie lăsat în pace şi să poată pleca pentru că nu va mai veni niciodată acolo.

Împrejurarea că în realitate inculpaţii nu au făcut niciun demers pentru a asigura prezenţa unui martor asistent la întocmirea procesului-verbal de constatare este probată de următoarea convorbire în mediul ambiental dintre inculpaţii W. şi V.:

"C.: Acuma trebuie să-i fac formularea aia de ... oră înaintată şi ..., nu s-a putut asigura prezenţa unui martor asistent. Asta trebuie să scriu, nu?" A.:

"Bine, oră înaintată şi faptul că erau zece mii de oameni.", C.:

"Sunt drogaţi, mă."(...); C.:" Da, mă, scriu că nu era niciun recepţioner!".

În dovedirea împrejurării că menţiunea din procesul-verbal referitoare la faptul că nu era niciun recepţioner este falsă, s-a reţinut ca fiind relevantă declaraţia martorului T. care a arăta că, în noaptea de 02/03 mai 2013 era de serviciu la hotelul K. din staţiunea Mamaia, în calitate de recepţioner, că inculpatul W., fără a-şi declina calitatea de poliţist, i-a cerut să deschidă seiful din camera nr. 14, ceea ce a făcut, după ce a cerut parola de la directorul Q. şi că a refuzat să pună la dispoziţie inculpatului W. fişa cu datele persoanelor cazate în camera nr. 14 iar, la plecarea inculpaţilor şi investigatorului, cheile de la cameră nu au fost lăsate la recepţie.

La rândul său martorul Q., director al hotelului K. din staţiunea Mamaia, a declarat că recepţionerul T. l-a trezit pentru a-i cere parola de la seiful din camera nr. 14 şi pentru că nu a găsit-o la acel moment i-a dat cheile seifului respectiv.

Raportat la aceste elemente probatorii, instanţa de fond a apreciat că faptele inculpaţilor A., B. şi C. de a face menţiuni nereale în procesul-verbal de constatare nr. x din 5 mai 2013, întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de fals intelectual, prev. şi ped. de art. 289 alin. (1) C. pen. 1969 cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. 1969, a fost săvârşită de inculpaţi A., B. şi C., astfel că, se impune tragere la răspundere penală a celor trei acuzaţi.

S-a reţinut că, declaraţiile inculpaţilor A., B. şi C. coroborate cu înregistrările convorbirilor purtate de aceştia cu investigatorul sub acoperire J., cu aspectele relatate de inculpaţi în legătură cu lipsa bagajelor ceea ce le-a creat convingerea că respectiva cameră nu părea a fi locuită, fac dovada că inculpaţii au avut la acel moment suspiciunea că J. ar putea fi poliţist ce lucrează sub acoperire. În sensul respectivei bănuieli este relevantă convorbirea din 2/3 mai 2013 purtată în camera nr. 14 a hotelului K..

"A.: Băi, taci mă. Că bă, nu ştiu, eu te cunosc, nu cumva eşti gabor, mă?

J.: Cine?

A.: Tu (...).

J.: Hai mă şefule, terminaţi, mă iei cu de-astea la mişto?

(...).

A.: Băi, taci mă din gură ... mânca-ţi-aş ... (...).

Stai să vedem ce e cu tine, că eşti cam dubios . . . . . . . . . .

C.: Nu prea îmi place (...). Nu ştiu de ce am un feeling ... ( ...).

B.: Şi tu cu ce te ocupi, mă?

J.: Cu nimic (...).

A.: Păi şi din ce trăieşti mă?

B.: Din ce trăieşti? (...). Lucrezi cumva la stat? (...). Adică eşti bugetar?"

Prin urmare, bănuiala că J. ar putea fi poliţist ce lucrează sub acoperire, ar fi trebuit în aprecierea instanţei de fond să-i determine pe inculpaţii A., B., C. şi D. să respecte întocmai procedurile legale privind constatarea infracţiunii flagrante de trafic de droguri, însă, dimpotrivă, inculpaţii au început să exercite concertat asupra investigatorului sub acoperire multiple acte de violenţă, ameninţare cu moartea şi umilire, în scopul evident ca acesta din urmă să deconspire apartenenţa sa la o structură specializată a poliţiei Române şi persoanele care i-au autorizat activitatea prin care li se verifica probitatea profesională.

În continuare investigatorul J. a fost condus de către inculpaţii C. şi B. în parcarea clubului "L." din staţiunea Mamaia, unde erau parcate autoturismele de serviciu ale B.C.C.O. Constanţa şi se mai aflau şi alţi poliţişti între care G., D., O., M., F. şi N., şeful Serviciului Antidrog.

După ce inculpatul A. le-a relatat celorlalţi poliţişti că investigatorul J. a încercat să ofere droguri inculpatului C. şi apoi să le ofere mită suma de 2.700 RON, pentru a fi lăsat să plece fără a i se întocmi actele de constatare a infracţiunii flagrante de trafic de droguri, inculpatul D. i-a adus la cunoştinţă lui J. faptul i se vor întocmi două dosare penale, unul pentru trafic de droguri şi altul pentru dare de mită, moment în care acesta a început să se lamenteze şi să ceara să fie lăsat să plece.

Între timp, inculpatul A. a observat că în parcare a oprit o maşină de teren marca x al cărui şofer îşi confecţiona o ţigară artizanală cu droguri, iar la intervenţia inculpatului V., şoferul respectiv a aruncat ţigara şi a încercat să fugă.

În condiţiile menţionate inculpatul V. i-a alertat pe ceilalţi poliţişti care au intervenit şi ei, moment în care lângă J. a rămas numai inculpatul D.

Inculpatul A. a revenit la locul unde se afla J. şi i-a cerut inculpatului D. să-l încătuşeze, pentru ca să nu încerce să fugă şi astfel să se sustragă cercetărilor penale, inculpatul D. conformându-se.

Inculpaţii C. şi B. au revenit de la autoturismul x, primul s-a aşezat în faţă lângă locul şoferului iar al doilea l-a introdus pe Y. pe bancheta din spate a autoturismului de serviciu cu nr. de înmatriculare x, fără a-i scoate cătuşele, după care s-a aşezat şi el lângă J.

Inculpatul C. a început să scrie un proces-verbal şi i-a cerut lui J. să precizeze datele de stare civilă, câte droguri a adus cu el şi câţi bani a obţinut din vânzarea acestora. Totodată, a început să cerceteze cele două telefoane mobile ridicate de la J., ocazie cu care a constatat că acestea conţin numere de telefon specifice Ministerului Afacerilor Interne şi că unele numere erau similare, aspecte ce evidenţiau nerealitatea susţinerilor lui J. privind faptul că l-a cunoscut pe proprietarul telefonului mobil care nu îi aparţinea pe drumul spre Constanţa, precum şi faptul că nu are calitatea de investigator sub acoperire autorizat de o structură specializată a poliţiei.

Referitor la infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prev. şi ped. de art. 189 alin. (2) C. pen. 1969 instanţa de fond a reţinut că, deşi în actul de sesizare se face referire la încătuşarea nejustificată a lui J. şi prelungirea fără temei a procedurii de investigare a infracţiunii flagrante de trafic de droguri, în condiţiile în care scopul real urmărit de inculpaţi era altul, respectiv deconspirarea calităţii de investigator sub acoperire a lui J., probele administrate dovedesc contrariul.

Astfel, din declaraţiile inculpaţilor A., B., C. şi D. coroborate cu declaraţiile martorilor J., M. şi P. rezultă că că încătuşarea lui J. a fost justificată, pe de o parte, de insistenţele acestuia de a fi lăsat să plece fără întocmirea actelor de constatare a infracţiunii de trafic de droguri iar, pe de altă parte, de faptul că poliţiştii investigatori fuseseră solicitaţi să intervină la constatarea unei alte infracţiuni de consum şi trafic de droguri, acesta rămânând în supravegherea numai a inculpatului D. şi mai apoi şi a lui A.

Din perspectiva duratei operaţiunii de încătuşare a martorului J. s-a reţinut, că aceasta nu a fost excesivă, în condiţiile în care după revenirea inculpaţilor A., B. şi C. de la cealaltă investigaţie, inculpatul D., la solicitarea inculpatului V., i-a scos cătuşele pentru a putea scrie declaraţia.

Conform depoziţiei martorului P., durata anchetei faţă de martorul J. a fost de aproximativ 20 minute. Chiar dacă martorul P. a perceput numai o parte a investigaţiei ce se desfăşura faţă de investigatorul J., durata respectivei investigaţii incluzând şi percheziţia de la camera de hotel, precum şi întocmirea actelor de constatare, inclusiv declaraţia persoanei cercetate, s-a apreciat că nu se poate susţine că s-a depăşit termenul necesar constatării în flagrant a infracţiunii de trafic de droguri, cu atât mai mult cu cât răspunsurile date de investigatorul J. în legătura cu sursa de aprovizionare cu droguri, cantitatea deţinută şi suma obţinută din vânzarea drogurilor erau confuze şi contradictorii, impunându-se clarificarea aspectelor controversate, ceea ce evident necesita un timp mai îndelungat.

Totodată, s-a mai reţinut că deşi, în paralel, investigaţiile inculpaţilor au avut drept scop şi deconspirarea calităţii de investigator sub acoperire a lui J., nu există probe care să confirme cu certitudine că ancheta s-a prelungit excesiv şi exclusiv din acest motiv şi nici că inculpaţii ar fi acţionat cu intenţia, fie şi indirectă, de a-l lipsi pe cel anchetat de libertate în mod ilegal, prin urmare, nu poate fi angajată răspunderea penală a inculpaţilor A., B., C. şi D. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prev. şi ped. de art. 189 alin. (2) C. pen. 1969 şi respectiv de complicitate la lipsire de libertate în mod ilegal faţă de inculpatul D.

Din analiza ansamblului probator administrat în cauză şi cu precădere a declaraţiilor investigatorului J., a înregistrărilor video şi audio ale inculpaţilor din mediul ambiental coroborate cu declaraţiile martorilor N., F., M., R. şi O. dar şi cu declaraţiile inculpaţilor de la urmărirea penală şi de la instanţă, s-a reţinut că în continuare şi în paralel cu ancheta pentru constatarea infracţiunii flagrante de trafic de droguri faţă de investigatorul J., inculpaţii A., B., C. şi D. au declanşat o acţiune susţinută de supunere a martorului menţionat la repetate şi puternice suferinţe fizice şi psihice în scopul obţinerii de la acesta a mărturisirii că este investigator sub acoperire autorizat legal, dar şi pentru a-l pedepsi pentru încercarea acestuia de a le fi testat probitatea profesională. Astfel, în timp ce i se lua declaraţie despre drogurile deţinute şi vândute investigatorului J. i s-a cerut să explice de ce are în agenda telefoanelor mobile ridicate de la el numere de telefon specifice serviciilor specializate al Ministerului Afacerilor Interne şi cum acesta nega orice legătură cu astfel de servicii, inculpaţii au început să-l lovească, preponderent în zona capului cu pumnii şi să-i adreseze ameninţări inclusiv cu privire la familie şi la adresa organelor care l-au autorizat ca şi investigator sub acoperire.

S-au reţinut ca fiind relevante în privinţa violenţelor şi ameninţărilor inculpaţilor faţă de investigatorul J. pentru ca acesta să mărturisească că era în misiune aprobată de organele în drept, înregistrările din mediul ambiental din data de 3 mai 2013, coroborate cu declaraţiile martorilor N., R., G., F. şi P., cu declaraţiile investigatorului şi recunoaşterea vocilor inculpaţilor din înregistrările audio de către colegii lor care participau la evenimentele din noaptea de 2/3 mai 2013, precum şi cu declaraţiile inculpaţilor, atât de la urmărirea penală cât şi de la instanţă (convorbirea dintre inculpaţi şi investigatorul J. de la momentul 54.14 al înregistrării ambientale,.

Scopul urmărit de inculpaţi, anume acela ca investigatorul J. să mărturisească faptul că se află în misiune autorizată de o structură specializată a poliţiei, rezultă cu evidenţă şi din conţinutul convorbirii aflată la dosar. Astfel, inculpaţii B. şi Z. îl întreabă în mod direct pe investigator cine l-a trimis, dacă a fost trimis să ofere banii poliţiştilor de la AA. şi chiar îl ameninţă cu exercitarea violenţelor fizice "(...) Îţi rup genunchii, să moară ...", " (...) Ar trebui să-ţi rup dinţii ... (...)".

Şi din convorbirea ambientală din data de 04 mai 2013 transcrisă în procesul-verbal din 15 mai 2013 rezultă că inculpaţii au aplicat lovituri investigatorului J., astfel inculpatul A. recunoaşte că i-a aplicat investigatorului o lovitură folosind expresia "Coada de lopată doar o dată a acţionat!", inculpatul D. confirmă "Da, acolo a simţit că se-ngroaşă gluma, frate!" iar atunci când martorul G. întreabă dacă "BB." i-a aplicat lovituri, inculpatul V. îi confirmă "Bine, pumni în cap a luat ca CC. dar la coada de lopată s-a dat jos ...". În susţinerea acestei aprecieri este şi convorbirea ambientală din data de 4 mai 2013 din care rezultă, fără echivoc, împrejurarea că J. a fost lovit de către inculpaţi, inclusiv de către inculpatul D.

Expresia "coada de lopată" despre care fac vorbire interlocutorii, în convorbire, desemna bâta de baseball pe care inculpatul V. a luat-o din portbagajul maşinii de serviciu marca x şi pe care a folosit-o atunci când i-a aplicat o lovitură în zona picioarelor lui J.

Conţinutul convorbirilor ambientale dintre inculpaţi şi ceilalţi poliţişti este confirmat şi de declaraţiile martorilor F., G., R. şi N. precum şi ale lui J. dar şi de concluziile Certificatului medico-legal nr. A2/2375/2013 emis de I.N.M.L "Mina Minovici" care atestă existenţa leziunilor la nivelul capului şi a coapsei martorului J.

În cursul urmăririi penale inculpaţii nu au recunoscut activităţile de lovire repetată, ameninţări, inclusiv cu moartea şi umilirea martorului J. pentru ca la judecata în primă instanţă inculpatul V. să recunoască doar ameninţările la adresa lui J., de genul "dacă mă mai minţi îţi tai mâinile" iar despre violenţele exercitate a afirmat că nu au existat, relatările către colegi fiind făcut pentru ca "să mă dau mare faţă de colegi".

Astfel, inculpatul B. în declaraţia de la instanţă nu a recunoscut ameninţările şi violenţele exercitate asupra martorului J. susţinând că acesta se văicărea la indicaţiile echipei de supraveghere şi că la sediul B.C.C.O Constanţa, martorul J. a declarat că a fost agresat şi ameninţat pentru a justifica eşecul misiunii lui.

În declaraţia dată la instanţa de fond, inculpatul C. a susţinut, că pe timpul anchetei nimeni din echipa de intervenţie nu l-a ameninţat verbal sau cu pistolul şi nici lovit pe martorul J., că percheziţia corporală a acestuia s-a limitat la îmbrăcămintea purtată, fără control în lenjeria intimă iar leziunile constatate prin certificatul medico-legal este exclus să fi fost produse în cadrul anchetei, existând fie varianta că erau anterioare fie că au fost produse în urma încătuşării sau introducerii în autoturismul de serviciu, manevre care presupun o oarecare intensitate.

La rândul său, inculpatul D. a declarat instanţei de judecată că încătuşarea martorului J. a efectuat-o după ce s-a sfătuit cu inculpatul A. pentru ca martorul J. să nu fugă şi să nu devină agresiv, că respectiva încătuşare a durat maxim 10 minute, că el şi colegii lui nu au exercitat violenţe fizice sau de altă natură asupra martorului J. iar leziunile din certificatul medico legal este posibil să se fi produs la încătuşare şi la introducerea şi scoaterea din maşina de serviciu, manevre ce presupun folosirea unor acte mai ferme.

Despre percheziţia corporală a martorului J., inculpatul D. a afirmat că a fost una limitată la controlul hainelor şi încălţămintei, fără controlul lenjeriei intime, iar despre ameninţarea şi lovirea cu o bâtă de baseball a susţinut că nu le-a observat.

Susţinerile inculpaţilor au fost apreciate ca nesincere întrucât sunt contrazise de înregistrările ambientale şi cele ale convorbirilor telefonice, declaraţiile martorilor N., F., G., P., R., M. şi O.

Pe cale de consecinţă, din analiza coroborată a probatoriului administrat s-a constatat de către instanţa de fond că au fost dovedite cu certitudine multiplele acte de violenţă şi ameninţare venite din partea inculpaţilor la adresa martorului J.

În privinţa ameninţării martorului J. cu pistolul marca x de către inculpatul B. a reţinut că a avut loc în maşina de serviciu a poliţiei, când i se lua declaraţie martorului, întrucât acesta nu dădea răspunsuri coerente privind sursa şi cantitatea de droguri pe care o vânduse şi nu recunoştea că a încercat să "testeze" probitatea profesională a inculpatului C. când i-a oferit "ceva bun de fumat", fiind relevantă în acest sens înregistrarea convorbirii ambientale din 3 mai 2013, ora 01:55:21, în care la momentul 52:14 se aude pe fundal un zgomot specific încărcării unui pistol iar inculpatul B. exprimă ameninţări de genul:

" . . . . . . . . . .Vă tai degetele, (...) a în cine v-a trimis"... sau "Lasă mă ... Îţi rup genunchii, să moară ...".

De asemenea, martorul P. în declaraţiile de la urmărirea penală şi de la instanţă a susţinut, că a auzit când tânărul anchetat (s.n J.) era ameninţat că va fi împuşcat în picior iar martorul G. a declarat instanţei că, ulterior evenimentelor, la sediul B.C.C.O Constanţa, la o cafea, a auzit că inculpatul B. ar fi întrebuinţat pistolul pe care îl avea în dotare pentru a-l ameninţa pe martorul J.

Ca atare, din analiza coroborată a probelor menţionate instanţa de fond a reţinut că susţinerea investigatorului J. potrivit căreia a fost ameninţat cu pistolul ceea ce a fost de natură să-i creeze o puternică stare de teamă pentru integritatea sa corporală şi chiar viaţă, este reală.

Ca atare, condiţiile în care inculpaţii nu reuşeau să obţină mărturisirea martorului J. în sensul că este investigator sub acoperire, la iniţiativa inculpatului V., martorul J. a fost supus unei percheziţii corporale, fiind dezbrăcat complet în parcarea unde se găseau autoturismele de serviciu ale poliţiei, dar şi alte maşini în scopul de a-i fi găsită aparatură de înregistrare. Cum nici această percheziţie corporală nu a avut rezultatul scontat inculpatul A. a scos din portbagajul maşinii de serviciu a poliţiei, marca x, o bâtă de baseball cu acre i-a aplicat lovituri în zona picioarelor lui J.

S-a reţinut că afirmaţia inculpaţilor în sensul că percheziţia corporală a martorului J. a fost una sumară este contrazisă atât de declaraţiile martorului, cât şi de declaraţiile martorilor F., N. şi P. dar şi de afirmaţiile inculpatului V. în convorbirea purtată în ziua de 7 mai 2013 cu numitul "DD." în care relatează ..."Zic, frate trebuie să te dezbraci puţin în funduleţul gol. L-am controlat peste tot, ce să-ţi zic ?"...

Scopul urmărit de inculpaţi prin efectuarea percheziţiei corporale a martorului J. nu a fost căutarea de droguri, pentru că atunci ar fi trebuit să efectueze percheziţia corporală în camera de hotel, când li s-a spus că nu mai există alte cantităţi de droguri, iar nu în momentul când încercau să-l determine pe martor să-şi deconspire calitatea de investigator sub acoperire şi într-un loc total neadecvat (parcare publică) aspecte care au produs celui percheziţionat până la piele, umilinţă şi implicit suferinţă psihică puternică.

Aplicarea de lovituri repetate cu pumnii în zona capului, martorului J. de către inculpaţii A., B., C. şi D. dar şi cu o bâtă de baseball de către inculpatul V. este probată şi cu concluziile Certificatului medico-legal nr. A2/2375/2013 emis de I.N.M.L. Mina Minovici, care atestă existenţa leziunilor la nivelul capului şi a coapsei, corespunzător zonelor unde martorul J. susţine că a fost lovit de către inculpaţi cu pumnii şi o bâtă de baseball.

Raportat la toate aceste elemente probatorii, instanţa de fond a apreciat că faptele inculpaţilor A., B., C. şi D., care în calitatea de poliţişti aflaţi în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, împreună şi cu intenţie, în noaptea de 02/03 mai 2013, au provocat durere şi suferinţe puternice fizice şi psihice martorului J., prin lovituri repetate cu pumnii preponderent în zona capului dar şi cu o bâtă de baseball de către inculpatul V. şi prin ameninţări la adresa martorului, a familiei acestuia şi a persoanelor care se bănuia că l-au trimis în misiune, inclusiv prin ameninţarea cu moartea prin folosirea unui pistol de către inculpatul B., în scopul evident al obţinerii informaţiei că martorul era investigator sub acoperire autorizat legal, întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de tortură, prevăzută şi pedepsită de art. 2671 alin. (1) C. pen. 1969, cu aplicarea circumstanţei agravante prev. de art. 75 lit. a) C. pen. 1969.

A reţinut instanţa de fond că sunt îndeplinite cerinţele art. 396 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de către inculpaţii A., B., C. şi D., şi, pe cale de consecinţă, se impune tragerea la răspundere penală a acestora pentru săvârşirea infracţiunii de tortură, în formă agravantă (de trei sau mai multe persoane împreună), prev. şi ped. de art. 2671 alin. (1) C. pen. 1969 cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. 1969, urmând a dispune condamnarea inculpaţilor la câte o pedeapsă.

Apărările inculpaţilor potrivit cărora nu au exercitat acte de violenţă şi ameninţări asupra martorului J. le-a apreciat a fi neîntemeiate, întrucât, analiza ansamblului probator al cauzei a demonstrat dincolo de orice îndoială rezonabilă că respectivele fapte au fost săvârşite de toţi cei patru inculpaţi.

În condiţiile în care cerinţele art. 2671 alin. (1) C. pen. 1969, în vigoare la data săvârşirii faptelor, nu impuneau existenţa unor zile de îngrijiri medicale pentru leziunile produse victimei, apărarea inculpaţilor potrivit căreia gravitatea leziunilor constatate prin certificatul medico-legal nu este una puternică deoarece, se rezumă la nişte echimoze pentru care nu s-au acordat zile de îngrijiri medicale, nu a fost primită.

Modul concret în care au acţionat inculpaţii, respectiv lovindu-l repetat cu pumnii în zona capului pe martorul J., ameninţările multiple la adresa martorului, a familiei acestuia şi a celor care l-au trimis în misiune, culminând cu ameninţarea cu un pistol, umilirea prin dezbrăcarea completă într-un loc public şi lovirea cu o bâtă de baseball, conturează, în opinia instanţei de fond, o gravitate deosebit de ridicată a suferinţelor fizice şi psihice cauzate martorului J., fiind astfel îndeplinită cerinţa textului legal al art. 2671 alin. (1) C. pen. 1969 şi art. 282 alin. (1) C. pen. referitoare la producerea de "puternice suferinţe fizice şi psihice".

În cauza Ilhan vs. Turcia, 27 iunie 2000, 22277/93, Curtea europeană a reţinut, că atunci când actele acuzate nu sunt vădit mortale iar intenţia agenţilor forţei agresoare nu este în mod evident aceea de a provoca decesul în cauză vor fi incidente prevederile alin. (3) din Convenţie, care interzice actele de tortură. În acelaşi sens, în cauza Selmouni c. Franţa, 28 iulie 1999, 25803/93, în analiza incidenţei art. 3 şi îndeplinirea condiţiei minimului de gravitate, instanţa europeană a reţinut că, leziunile produse asupra fizicului reclamantului nu au fost extraordinar de importante, starea acestuia de persoană privată de libertate, lovirea sa i-au produs un sentiment de angoasă şi teamă iar starea de tensiune s-a extins în condiţiile prelungirii agresiunilor, considerând că reclamantul a fost victima unor acte de tortură, interzise prin art. 3 din Convenţie.

În speţă, instanţa de fond în considerarea jurisprudenţei CEDO a reţinut că leziunile produse martorului J., deşi nu au o importanţă extraordinară, lovirea sa de către poliţiştii care îl anchetau pentru săvârşirea unei infracţiuni flagrante de trafic de droguri şi creşterea graduală a loviturilor dar şi a ameninţărilor care i-au produs acestuia puternice sentimente de angoasă şi teamă, sunt elemente care justifică aprecierea că a fost victima unor acte de tortură dintre acelea la care fac trimitere prevederile art. 2671 alin. (1) C. pen. (1969) sau ale art. 282 alin. (1) C. pen.

În condiţiile în care prin raportul de expertiză criminalistică nr. 47 din 11 februarie 2015 completat cu răspunsul la obiecţiunile formulate de inculpaţi nu au fost constatate alterări ale conţinutului înregistrărilor din mediul ambiental iar respectivele înregistrări se coroborează cu declaraţiile martorilor, ale investigatorului sub acoperire J. şi, parţial, cu declaraţiile inculpaţilor, precum şi faptul că toţi colegii de serviciu ai inculpaţilor au recunoscut vocile şi imaginea din înregistrările ambientale s-a apreciat de către instanţa de fond că nu pot fi excluse din ansamblul probator al cauzei, astfel cum au solicitat inculpaţii.

Referitor la cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor, susţinută în teza subsidiară de reprezentantul parchetului, în sensul că infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prev. de art. 189 alin. (2) C. pen. 1969 cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. 1969 fiind un act material component al infracţiunii de tortură prev. de art. 2671 alin. (1) C. pen. 1969 şi cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. 1969 este absorbită în această din urmă infracţiune, curtea a apreciat că este neîntemeiată.

Astfel, a reţinut că, potrivit acuzaţiei din rechizitoriu actele materiale componente ale infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal s-au referit la încătuşarea nejustificată a martorului J. şi la prelungirea fără temei a anchetei pe care o efectuau inculpaţii. Or, încătuşarea martorului J. a fost justificată, pentru considerentele arătate în precedent, ca atare, nu există elemente care să confirme durata excesivă a anchetei după cum nu s-a probat faptul că inculpaţii cu intenţie au urmărit lipsirea de libertate în mod ilegal a martorului J., sens în care instanţa de fond a apreciat că se impune achitarea inculpaţilor sub acest aspect, întemeiat pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen.

În consecinţă, raportat şi la conţinutul concret al acuzaţiei privind infracţiunea prev. de art. 189 alin. (2) C. pen. (1969) a apreciat că nu se poate considera că aceasta ar reprezenta un act material component al infracţiunii de tortură, prev. de art. 2671 alin. (1) C. pen. (1969), fiind exclusă confuziunea celor două infracţiuni.

În privinţa cererii inculpaţilor de schimbare a încadrării juridice a faptelor din infracţiunile de tortură, prev. de art. 2671 alin. (1) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. (1969), de lipsire de libertate în mod ilegal, prev. de art. 189 alin. (2) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. (1969) şi de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. de art. 246 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. (1969) într-o singură infracţiune de purtare abuzivă prev. de art. 250 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. (1969) a apreciat că este nefondată şi a respins-o ca atare.

În acest sens, a reţinut că pentru infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal urmează a se dispune o soluţie de achitare, în considerarea faptului că nu este posibilă confuziunea acesteia cu infracţiunea de purtare abuzivă, prev. de art. 250 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. (1969), cu atât mai mult cu cât, actele materiale ale infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal menţionate în acuzaţia din rechizitoriu, nu se regăsesc între elementele constitutive ale infracţiunii de purtare abuzivă.

Fiind probat că inculpaţii au exercitat acte de tortură asupra martorului J., în scopul obţinerii de la acesta a mărturisirii că este investigator sub acoperire, instanţa de fond a apreciat că toate aceste aspecte individualizează infracţiunea de tortură de aceea de purtare abuzivă, care nu cuprinde în conţinutul ei elementele constitutive specifice infracţiunii de tortură, situaţie în care nu poate opera absorbţia între cele două infracţiuni.

În aceeaşi ordine de idei a constatat că infracţiunea de purtare abuzivă, prev. de art. 250 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. (1969) sancţionează cu titlu de generalitate actele de întrebuinţare de expresii jignitoare, de ameninţare, de lovire şi alte violenţe săvârşite de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, pe când infracţiunea de tortură, prev. de art. 2671 alin. (1) C. pen. (1969), sancţionează faptele prin care se provoacă intenţionat o durere sau puternice suferinţe fizice şi psihice, cu scopul de a obţine informaţii sau mărturisiri de la persoana supusă acestor fapte ori pentru a o pedepsi pe aceasta pentru un act pe care ea sau o altă persoană a comis-o, pentru a o intimida şi a face presiuni asupra ei sau a unei terţe persoane ori pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare săvârşite de un agent al autorităţii publice sau o persoană ce acţionează cu titlu oficial. Drept urmare, infracţiunea de tortură este una specifică, ce se aplică prioritar în raport cu infracţiunea de purtare abuzivă ce reprezintă reglementarea generală în domeniu.

În considerarea împrejurării că de la data săvârşirii faptelor şi până la data soluţionării cauzei a avut loc o succesiune în timp a legii penale, prin intrarea în vigoare la 1 februarie 2014 a noului C. pen. şi a faptului că potrivit art. 5 din legea penală în vigoare este obligatorie stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile, instanţa de fond a apreciat pe baza criteriilor stabilite de lege, că pentru toţi inculpaţii, C. pen. din 1969 este mai favorabil din perspectiva concursului de infracţiuni, care nu prevede un spor obligatoriu de pedeapsă, dar şi a modalităţii de executare a pedepsei în ce-l priveşte pe inculpatul D., raportat la dispoziţiile privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

Astfel, faţă de datele concrete ale cauzei, criteriile generale de individualizare a pedepsei, prev. de art. 72 C. pen. 1969 şi datele personale ale inculpaţilor A., B. şi C. a apreciat că se impune condamnarea fiecăruia la următoarele pedepse: de 3 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tortură, prev. de art. 2671 alin. (1) C. pen. 1969 cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen., de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prev. de art. 246 C. pen. 1969 cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen. şi de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual prev. de art. 289 C. pen. 1969 cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. (1969) şi art. 5 noul C. pen.

A constatat că infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor A., B. şi C. sunt concurente şi, în temeiul prev. art. 33 lit. a) art. 34 lit. b) C. pen. (1969) a contopit pedepsele de câte 3 ani şi 6 luni închisoare, de câte 1 an şi 6 luni închisoare şi de câte 2 ani închisoare, în pedepsele cele mai grele de câte 3 ani şi 6 luni închisoare, pe care le-a sporit la 4 ani închisoare pentru fiecare inculpat, urmând ca aceştia să execute, în final, fiecare, pedepsele rezultante de 4 ani închisoare, în regim privativ de libertate.

Totodată, în baza art. 71 alin. (1) C. pen. (1969) a interzis inculpaţilor A., B. şi C., cu titlu de pedepse accesorii, exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, (dreptul de a fi ales), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie publică) şi lit. c) (dreptul de a ocupa funcţia de poliţist) C. pen. (1969), de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedepsele principale ale închisorii vor fi executate sau considerate ca executate.

În procedura de apreciere a cuantumului şi a modalităţii de executare a pedepselor stabilite pentru inculpaţii A., B. şi C. instanţa a avut în vedere în cazul inculpatului V. că, în calitatea lui de coordonator al echipei de poliţişti trebuia şi putea să împiedice activitatea infracţională, prin aplicarea corectă a legii, referitor la inculpatul B. faptul că a amplificat suferinţa psihică a persoanei cercetate prin ameninţarea ei cu pistolul din dotare şi mimarea încărcării glonţului pe ţeavă iar în cazul inculpatului C. că a acţionat cu intenţie atunci când a încălcat atribuţiile de serviciu. Totodată, instanţa de fond a reţinut şi conduita procesuală necorespunzătoare a inculpaţilor dar şi atitudinea lor de nerecunoaştere a faptelor în pofida unor probe ce dovedesc contrariul, aspecte ce evidenţiază că aceştia nu îşi asumă responsabilitatea faptelor de încălcare a legii şi nu posedă resorturile necesare reeducării, ceea ce a justificat în opina instanţei executarea pedepselor în regim privativ de libertate.

Cu privire la inculpatul D. a reţinut că probele administrate îi dovedesc vinovăţia în comiterea infracţiunii de tortură prev. de art. 2671 alin. (1) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. (1969) şi art. 5 din noul C. pen. şi în considerarea contribuţiei sale mai reduse la activitatea infracţională şi a faptului că nu posedă antecedente penale, a apreciat că se impune stabilirea unei pedepse de 3 ani închisoare cu suspendare sub supraveghere a executării pedepsei, în condiţiile art. 861 C. pen. (1969), pe un termen de încercare de 5 ani stabilit în temeiul prev. art. 862 C. pen. (1969).

Totodată, întemeiat pe prevederile art. 71 alin. (1) C. pen. (1969) a interzis inculpatului D., cu titlu de pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a (dreptul de a fi ales), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie publică) şi lit. c) (dreptul de a ocupa funcţia de poliţist) C. pen. (1969), de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală a închisorii va fi executată sau considerată ca executată.

Împotriva Sentinţei penale nr. 134/P din 4 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru penale cauze cu minori şi de familie, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi inculpaţii A., B., C. şi D.

1. În concluziile scrise şi susţinute oral în faţa instanţei, în esenţă, reprezentantul Ministerului Public a solicitat, admiterea apelului astfel cum a fost formulat, desfiinţarea, în parte, a sentinţei penale atacate şi în rejudecare, pronunţarea unei soluţii de condamnare pentru toţii inculpaţii şi pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod nelegal (în forma autoratului pentru trei dintre inculpaţi şi a complicităţii, în cazul inculpatului D.).

În acest sens, a arătat că hotărârea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică sub acest aspect, întrucât, deşi s-a reţinut că încătuşarea lui J. a fost justificată, pe de o parte, de insistenţele acestuia de a fi lăsat să plece fără întocmirea actelor de constatare a infracţiunii de trafic de droguri iar, pe de altă parte, de faptul că poliţiştii investigatori fuseseră solicitaţi să intervină la constatarea unei alte infracţiuni de consum şi trafic de droguri, timp în care martorul a rămas numai în supravegherea inculpatului D. şi mai apoi şi a lui A., aspecte care reies din declaraţiile celor patru inculpaţi coroborate cu declaraţiile martorilor J., M. şi P.; că încătuşarea lui J. nu a avut o durată excesivă, aceasta finalizându-se în momentul în care inculpaţii A., B. şi C. s-au întors de la cealaltă constatare, instanţa a admis împrejurarea că investigaţiile inculpaţilor au avut drept scop şi deconspirarea calităţii de investigator sub acoperire a lui J., pentru ca, în final, să reţină că nu există certitudinea că ancheta s-a prelungit excesiv şi exclusiv din acest motiv şi că inculpaţii nu au acţionat cu intenţia, fie şi indirectă, de a-l lipsi pe cel anchetat de libertate în mod ilegal.

Or, din probatoriul administrat în cauză rezultă cu evidenţă faptul că durata investigaţiei a depăşit o durată rezonabilă faţă de actele ce au fost întocmite în concret: vizita - nu şi percheziţia - camerei de hotel, procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante şi declaraţia investigatorului (durata percheziţiei nelegale a camerei de hotel nu poate profita inculpaţilor); din conţinutul proceselor-verbale-de redare a dialogurilor purtate în mediu ambiental reiese că inculpaţii au afectat perioade însemnate de timp pentru demascarea investigatorului şi efectiv anchetei în curs, prin interogarea sa cu întrebări care nu au legătură cu actele de cercetare penală, prin percheziţionarea telefoanelor, controlul corporal amănunţit; dialogurile purtate în mediu ambiental în camera de hotel reliefează faptul că inculpaţii bănuiau ceva încă din această etapă: investigatorul a fost întrebat în mod direct dacă lucrează la stat şi aşa cum reiese din convorbirile ulterioare, inculpaţii au remarcat camera foarte curată, ordonată, lipsa bagajelor, explicaţiile neplauzibile oferite de investigator. În consecinţă, este evident că sub aparenţa întocmirii actelor de constatare, investigatorului i-a fost îngrădită în mod legal libertatea de mişcare, prin modul concret de acţiune inculpaţii au prelungit ancheta în mod nejustificat.

Deşi din declaraţiile martorilor a reieşit că J. era liniştit, avea o atitudine supusă şi nu era sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, acesta a fost încătuşat timp de 14 minute (momentul încătuşării - minutul 18:02 din înregistrare, descătuşarea - minutul 31:40), fără vreo justificare având în vedere că din conţinutul acestor înregistrări rezultă că J. s-a aflat în apropierea altor persoane. Apărarea inculpaţilor că J. a devenit agitat când i s-a spus de un control fizic amănunţit, în condiţiile în care fusese depistat cu o substanţă ce părea a fi drog, astfel încât s-a apreciat a fi necesară încătuşarea, nu poate fi primită şi nici nu este confirmată de depoziţiile martorilor M. şi P. aşa cum a reţinut instanţa de fond. Astfel, martorul M., atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată, a arătat doar că 1-a văzut, pentru o scurtă perioadă de timp, pe cel investigat cu cătuşe la mâini, fără a cunoaşte contextul sau motivul pentru care s-a luat măsura, similar, şi martorul P. a arătat doar că a mai văzut un tânăr încătuşat. Nici susţinerile referitoare la insistenţele de a pleca ale investigatorului sub acoperire nu au corespondent în probele de la dosar, au existat 5 astfel de solicitări în camera de hotel, astfel cum rezultă din cuprinsul primelor minute ale înregistrărilor convorbirilor în mediu ambiental.

Toate aceste elemente probatorii, confirmă acuzaţia adusă inculpaţilor constând în aceea că l-au ţinut pe investigatorul sub acoperire J. la dispoziţia lor o perioadă de timp mai îndelungată decât cea strict necesară efectuării cercetărilor în cauză, l-au lipsit de libertate în mod nelegal, fapta fiind săvârşită cu intenţie directă.

2. Inculpaţii A., C. şi B., în susţinerea motivului comun de apel, au solicitat schimbarea încadrării juridice, în principal, din infracţiunea de tortură, prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 2671 alin. (1) din C. pen. (1968) în infracţiunea de purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (3) din C. pen. (1968) şi în subsidiar, în infracţiunea de cercetare abuzivă, prevăzută de art. 266 alin. (2) din C. pen. (1968), argumentele invocate fiind diferite în raport cu interpretarea acţiunilor ce compun conţinutul constitutiv al infracţiunii de tortură şi care, în opinia apărării, ar putea justifica o altă încadrare juridică a acuzaţiei reţinută în sarcina celor trei inculpaţi (purtare abuzivă sau cercetare abuzivă).

Astfel, apărătorul inculpatului B. în susţinerea cererii de schimbare a încadrării juridice pornind de la o analiză a actelor internaţionale care statuează asupra interdicţiei şi condamnării actelor de tortură şi a jurisprudenţei instanţei de contencios european a drepturilor omului care realizează o delimitare a acţiunilor care se circumscriu noţiunii de tortură faţă de alte acţiuni, de asemenea prohibite de art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a arătat că pretinsele acţiuni reţinute în sarcina acuzaţilor din prezenta cauză, deşi sunt de natură să intre în coliziune cu prevederile art. 3 din Convenţie, nu se circumscriu însă noţiunii de tortură.

A susţinut apărarea că literatura de specialitate şi actele juridice internaţionale operează, de regulă, cu noţiunile de tortură, tratament inuman şi tratament degradant, care, deşi se deosebesc după anumite criterii, totuşi conţin mai multe elemente comune. Astfel, în jurisprudenţa sa CEDO a menţionat că utilizarea în textul articolului 3 al Convenţiei a celor trei termene distincte - tortură, tratament inuman şi tratament degradant - nu este una întâmplătoare, fiind evidentă voinţa legiuitorului european ca, prin intermediul acestei distincţii, să fie acordată o atenţie deosebită torturii, adică tratamentului inuman sau degradant care provoacă persoanei suferinţe foarte grave şi crude (Ireland v. the United Kingdom, 18 January 1978, Series A no. 25, Corsacov v. Moldova, no. 18944/02, 4 April 2006).

În interpretarea definiţiilor date noţiunii de tortură de către Convenţia ONU şi Asociaţia Medicală Mondială, în Declaraţia de la Tokyo privind tortura şi tratamentele degradante din 1975 şi criteriilor oferite de jurisprudenţa CEDO (cauzele Kudla v. Poland [GC], no. 30210/96, ECHR 2000-XI, Rum v. Moldova, no. 3479/04, 15 January 2008), apărătorul inculpatului B. a susţinut că ceea ce are relevanţă în aprecierea acţiunilor ce pot fi circumscrise conţinutului constitutiv al infracţiunii de tortură este intensitatea suferinţelor cauzate victimei, element decisiv în acest sens (Selmoimi v.

France [GC], no. 25803/94, ECHR 1999-V); scopul aplicării acestora, în special când este vorba despre rele tratamente exercitate cu scopul obţinerii din partea victimei a declaraţiilor de recunoaştere a vinovăţiei (chiar dacă violenţa cauzată a avut drept scop determinarea victimei de a depune mărturii, însă intensitatea suferinţelor nu a atins pragul necesar, aceste rele tratamente nu vor fi calificate ca tortură, dar vor fi privite ca tratament inuman sau degradant - cauza Davydov and Others v. Ukraine, nos. 17674/02 and 39081/02, 1 July2010).

Intensitatea suferinţelor cauzate victimei torturii va fi determinată în dependenţă de toate circumstanţele relevante, cu luarea în consideraţie a diferitor aspecte obiective şi subiective, precum: frecvenţa, puterea şi specificul loviturilor (de exemplu, lovirea tălpilor - practică numită falaka) este o formă de maltratare deosebit de condamnabilă (cauza Salman v. Turkey, [GC], nr. 21986/93, ECHR 2000-VII); obiectele folosite de torţionari (de exemplu, plasarea obiectelor ascuţite sub unghii (cauza Lenev v. Bulgaria, no. 41452/07, 4 December 2012) şi metodele aplicării violentei şi relelor tratamente (cum ar fi suspendarea victimei de mâinile legate la spate ("spânzurătoare palestiniană" întâlnită în speţa Aksoy v.

Turkey, 18 December 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996-VI sau electrocutarea victimei (Buzilov v. Moldova, no. 28653/05, 23 June 2009); durata relelor tratamente - în cauza Ilaşcu and Others v. Moldova and Russia [GC], no. 48787/99, ECHR 2004-VII, durata îndelungată a relelor tratamente faţă de reclamanţii Ilaşcu şi EE. a constituit unul din motivele ce au determinat Curtea Europeană să le califice drept tortură; consecinţele relelor tratamente asupra sănătăţii fizice şi psihice a victimei (de exemplu, invaliditatea rezultată din maltratare - Giirgurov v.

Moldova, no. 7045/08, 16 June 2009, precum şi Savin v. Ukraine, no. 34725/08, 16 February 2010); sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei (Peers v. Greece, no. 28524/95, ECHR 2001-III); caracterul deosebit de ticălos şi cinic al comportamentului torţionarilor faţă de victimă, cum ar fi violul unei fete tinere de către agenţii statului, în perioada aflării ei în custodia acestora (Aydm v. Twkey, 25 September 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997-VI) sau maniera efectuării alimentării forţate a deţinutului care, nefiind determinată de motive medicale valabile, a fost însoţită de durere fizică şi umilire (Ciorap v.

Moldova, no. 12066/02, 19 June 2007).

În ceea ce priveşte tratamentul inuman a arătat că deşi definiţia dată este cuprinzătoare (actele prin care se provoacă victimei leziuni sau suferinţe fizice şi morale care nu sunt justificate în situaţia respectivă), este cert că tratamentul inuman nu presupune acte prin care se cauzează suferinţe de intensitate suficient de gravă ca ele să poată fi calificate drept tortură. În acest sens relevanţă prezintă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a stabilit ca fiind tratament inuman următoarele activităţi: maltratarea (aplicarea loviturilor) şi alte forme de violenţă fizică; excesul de forţă Ia reţinerea persoanei sau, în alte circumstanţe, în cazul în care aplicarea violenţei este permisă de lege, dar forţa la care se recurge este vădit neproporţională situaţiei (Rehbock v.

Slovenia, no. 29462/95, ECHR 2000-XII, Victor Sm'itchi v. Moldova, no. 81/04, 17 iunie 2008); condiţiile neadecvate de detenţie (Ostrovar v. Moldova, no. 35207/03, 13 septembrie 2005); neacordarea asistenţei medicale de bază şi lipsa unei asistenţe medicale corespunzătoare persoanelor deţinute (Paladi v. Moldova [GC], no. 39806/05, 10 martie 2009); lăsarea victimei în custodia celor care anterior au maltrat-o, acţiune care poate fi privită ca o continuare a maltratării deja aplicate (Levinta v. Moldova, no. 17332/03, 16 decembrie 2008); detenţia ilegală într-o instituţie psihiatrică şi supunere la tratament psihiatric forţat, în mod arbitrar, în lipsa necesităţii medicale de administrarea unui asemenea tratament (Gorobet v.

Moldova, no. 30951/10, 11 octombrie 2011); ignorarea îndelungată a alegaţiilor reclamantei care susţine că fiul său a fost răpit în prezenţa sa, lipsa investigaţiei adecvate a incidentului şi a informaţiei despre evoluţia cercetării (Kini v. Turkey, 25 May 1998, Reports of Judgments and Decisions 1998-III); forţarea persoanei să vomite nu din raţiuni terapeutice, dar cu scopul de a obţine mijloace de probă pe care autorităţile ar fi putut să le obţină prin recurgerea la alte metode mai puţin abuzive (Jalloh v. Germany [GC], no. 54810/00, ECHR 2006-IX); distrugerea prin incendiere a locuinţei şi bunurilor din interior a persoanei de vârstă înaintată (70 de ani), în prezenţa ei, în cumul cu lăsarea ei fără adăpost şi suport, cu obligarea de a părăsi satul şi comunitatea în care şi-a petrecut întreaga viaţă (Dulaşv.

Turkey, no. 25801/94, 30 January 2001).

În ceea ce priveşte tratamentul degradant a susţinut că se consideră mai puţin grav decât tortura şi tratamentul inuman (atentează grav la demnitatea umană, generează victimelor sentimente de frică, anxietate şi inferioritate, capabile să umilească şi să înjosească victima, să o devalorizeze de esenţa sa de fiinţă umană; înfrânge rezistenţa fizică şi morală a victimei şi o determină să acţioneze împotriva voinţei sau conştiinţei sale). Caracterul public al tratamentului poate fi un element important pentru aprecierea acestuia ca fiind degradant ori înjosirea victimei are loc în prezenţa altor persoane (Raninen v. Finland, 16 December 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997-VIII)., însă nu obligatoriu fiind "suficient ca victima să se simtă înjosită în ochii proprii" (Tyrer v. the United Kingdom, 25 April 1978, Series A no. 26).

În acelaşi sens au fost apreciate de Curtea europeană şi: desfăşurarea percheziţiei corporale de către o persoană de sex opus, cu dezgolirea victimei, atingerea organelor ei genitale şi a alimentaţiei acesteia (Valasinas v. Lithuania, no. 44558/98, ECHR 2001 -VIII); plasarea persoanei încătuşate într-o cuşcă de metal pe parcursul şedinţelor de judecată (Ashot Harutyunyan v. Armenia, no. 34334/04, 15 June 2010), precum şi când, în circumstanţe similare, asistenţa medicală, cum ar fi măsurarea tensiunii arteriale, este acordată printre gratiile cuştii, în faţa publicului (Sarban v. Moldova, no. 3456/05, 4 October 2005) sau expunerea persoanei încătuşate în timpul şedinţelor de judecată publice, fără ca o astfel de măsură să fie necesară în mod rezonabil pentru asigurarea securităţii şi ordinii publice sau administrarea corespunzătoare a justiţiei (Gorodnitchev v. Russia, no. 52058/99, 24 May 2007).

Raportat la datele cauzei şi acuzaţia adusă inculpaţilor, printre care şi inculpatului B., s-a susţinut că leziunile pretins a fi suferite de J. şi cauzate de inculpaţi (două la număr astfel cum au fost menţionate în certificatul medico-legal) nu ating pragul intensităţii necesar pentru a fi apreciate ca fiind incluse în noţiunea de tortură. Nici pretinsa ameninţare cu arma de către inculpatul B. nu a creat o temere puternică pentru viaţa lui J., nefiind atins acel prag minim de severitate cerut de norma de incriminare. Mai mult, chiar dacă s-ar admite ipoteza că acea ameninţare cu arma s-ar fi realizat, cel ameninţat (J.) a realizat în timp că arma nu putea produce împuşcarea, deci nu a existat din perspectiva apărării o ameninţare reală şi, implicit, nici o temere efectivă şi cu atât mai puţin deosebit de puternică, motiv pentru care J. nu a utilizat consemnul de extracţie în legătura sa cu echipa de suport aflată în teren (din conţinutul Adresei nr. x din 17 iulie 2013 emisă de Direcţia Generală Anticorupţie rezultă condiţiile în care ar fi intervenit în sprijinul investigatorului sub acoperire).

Faptul că s-a efectuat un control corporal amănunţit asupra lui J., acesta susţinând că a fost dezbrăcat complet în parcare, nu constituie o împrejurare în opinia inculpatului B. de natură a înfrânge nivelul minim de securitate şi, prin urmare, nu se încadrează în noţiunea de tortură ci mai degrabă în noţiunea de tratament degradant, fapt ce justifică schimbarea încadrării juridice dată faptei din infracţiunea de tortură în infracţiunea de purtare abuzivă, astfel cum este a reglementată în conţinutul art. 250 din C. pen. (1968), normă penală ce prevede cinci variante agravante de comitere a faptei raportat la intensitatea suferinţelor fizice şi psihice suferite de persoana vătămată.

În subsidiar, raportat tot la intensitatea suferinţelor fizice şi psihice pretins a fi suferite de persoana vătămată, a calităţii subiectului activ şi scopul urmărit de subiectul pasiv, s-a susţinut de apărătorul inculpatului B. că dacă se va trece peste argumentele expuse anterior se impune schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tortură în infracţiunea de cercetare abuzivă prevăzută de art. 266 din C. pen. (1968).

Astfel, intensitatea suferinţelor fizice şi psihice încercate de persoana vătămată nu ating pragul unei intensităţii mari, numitul J. satisface condiţiile impuse de textul de incriminare subiectului pasiv, la momentul derulării evenimentelor din noaptea de 2/3 mai 2013, acesta făcea obiectul unei cercetări penale, a fost victima unor agresiuni fizice, soldate cu producerea a două echimoze ce nu au necesitat îngrijiri medicale, precum şi a unor ameninţări susceptibile să-i provoace temeri, iar scopul urmărit de subiectul activ fiind obţinerea unor declaraţii de la subiectul pasiv pasiv, prin urmare, sunt îndeplinite toate condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de cercetare abuzivă.

Inculpaţii A. şi C. au solicitat, de asemenea, schimbarea încadrării juridice, în principal, din infracţiunea de tortură, prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 2671 alin. (1) din C. pen. (1968) în infracţiunea de purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (3) din C. pen. (1968) şi în subsidiar, în infracţiunea de cercetare abuzivă, prevăzută de art. 266 alin. (2) din C. pen. (1968).

În esenţă, argumentele invocate de apărătorii celor doi inculpaţi în legătură cu solicitarea de schimbare a încadrării juridice dată faptelor au vizat aceleaşi aspecte legate de interpretarea dată noţiunii de tortură în literatura de specialitate, actele juridice internaţionale şi jurisprudenţa Curţii europene, care au conturat câteva criterii în aprecierea acţiunilor ce pot fi circumscrise conţinutului constitutiv al infracţiunii de tortură, cu referire la intensitatea suferinţelor cauzate victimei, scopul aplicării acestora (cum ar fi rele tratamente exercitate cu scopul obţinerii din partea victimei a declaraţiilor de recunoaştere a vinovăţiei însă dacă intensitatea suferinţelor nu a atins pragul necesar, aceste rele tratamente nu vor fi calificate ca tortură, dar vor fi privite ca tratament inuman sau degradant - Davydov and Others v. Ukraine).

Ca atare, dacă cerinţa legii nu este îndeplinită (durerea sau suferinţele provocate persoanei nu au fost puternice), fapta poate îmbrăca forma unei alte infracţiuni (de exemplu, supunerea la rele tratamente, purtare abuzivă, cercetare abuzivă, lovire sau alte violenţe etc.).

Având în vedere interpretarea dată de instanţa de contencios european în jurisprudenţa sa noţiunii de tortură, apărătorii celor doi inculpaţi au arătat că în cauză investigatorul sub acoperire J. nu poate fi subiect pasiv al infracţiunii de tortură, fiind întrunite elementele constitutive fie ale infracţiunii de purtare abuzivă sau cele ale infracţiunii de cercetarea abuzivă. Astfel, s-a susţinut de cei doi apărători că leziunile constatate prin certificatul medico-legal din data de 3 mai 2013 emis de INML Bucureşti face dovada că nu este îndeplinită cerinţa existenţei unei suferinţe fizice iar depoziţiile lui J. că ar fi fost lovit de toţii poliţiştii cu pumnii şi picioarele şi cu o bâtă, ar fi trebuit să existe urme pe corpul acestuia aspect ce nu a fost confirmat de certificatul medical emis în aceeaşi zi de către un specialist. Totodată, din actele dosarului nu rezultă ca la momentul preluării lui J. de la sediul AA. de către şeful acestuia, domnul FF., să se fi consemnat în vreun înscris că ar fi suferit vreo leziune, împrejurarea relatată chiar de către J. cu ocazia audierii sale în faţa instanţei de apel.

Un alt argument invocat de apărare în susţinerea acestei aprecieri este şi faptul că J. nu a simţit vreo temere cu privire la viaţa, integritatea fizică şi psihică întrucât nu a solicitat extragerea sa din misiunea în care se afla, situaţie în care ar fi intervenit cei din echipa de suport (aspect ce rezultă din conţinutul Adresei nr. x/17 iulie 2013 a Direcţiei Generale Anticorupţie). Chiar şi din conţinutul înregistrărilor realizate de echipa de suport din seara de 2/3 mai 2013 rezultă că investigatorul sub acoperire ar fi trebuit să plângă deci acesta avea un comportament prestabilit urmărind să-i determine pe inculpaţii din prezenta cauză să comită o infracţiune de corupţie şi întrucât nu a reuşit nu a abandonat misiunea şi a încercat să susţină că inculpaţii au comis alte infracţiuni.

Lipsa de credibilitate a lui J. rezultă şi faptul că acesta cu ocazia audierii în cursul urmăririi penale dar şi al instanţei de apel se afla în prezenţa unei alte persoane care îi spunea cum să răspundă la întrebările adresate de organele judiciare. Totodată, în opinia apărării, cu prilejul audierilor sale, J. avea control asupra transmisiunii efectuate prin intermediul aplicaţiei electronice şi atunci când nu ştia ce să răspundă până la primirea informaţiilor menţiona că nu înţelege, fapt ce confirmă că acesta a denaturat adevărul în declaraţiile date.

Nici susţinerile acestuia că ar fi fost ameninţat cu arma din dotare de către inculpatul B. nu sunt credibile având în vedere concluziile experimentului judiciar efectuat în cursul urmăririi penale şi care a stabilit că existau mai multe obiecte în vehicul care ar fi putut produce acel zgomot metalic dar şi faptul că din conţinutul înregistrărilor convorbirilor telefonice din acea noapte nu rezultă ca J. să fi avut vreo reacţie la acea ameninţare cu arma (manifestări de teamă, rugăminţi de a nu folosi arma etc.) sau să fi solicitat extracţia din misiunea în care se afla.

Împrejurarea că J. a fost supus unui control corporal amănunţit în parcare nu poate fi apreciat ca un gest de înjosire ce conturează conţinutul noţiunii de tortură, întrucât locul unde s-a realizat acest control era într-o parcare ce nu era circulată de turişti iar J. beneficia de o pregătire specială prin prisma profesiei, astfel că, realizarea acestei activităţi nu îi putea crea un sentiment de umilire.

În concluzie, dacă ar fi acceptată ipoteza acuzării că J. a fost victima unor suferinţe fizice (îmbrânciri, aplicarea unor lovituri cu palma, ameninţări etc.) ce nu au necesitat zile de îngrijiri medicale, nefiind de intensitate sporită, conduita inculpaţilor ar putea constitui conţinutul juridic al infracţiunii de purtare abuzivă sau cercetare abuzivă. În acest sens, trebuie avute în vedere calitatea inculpaţilor de funcţionari publici aflaţi în exerciţiul atribuţiilor de serviciu (calitatea cerută subiectului activ), scopul în care acesta acţiuni contrare atribuţiilor de serviciu au fost exercitate (obţinerea unor declaraţii) faţă de o persoană faţă de care cercetările au fost demarate (etapa actelor premergătoare).

Deşi inculpatul D. nu a formulat o astfel de cerere, având în vedere acuzaţia adusă acestuia (complicitate la infracţiunea de tortură) a achiesat la solicitarea celorlalţi trei inculpaţi în sensul de schimbării încadrării juridice, în principal, din infracţiunea de tortură prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 2671 alin. (1) din C. pen. (1968) în infracţiunea de purtare abuzivă prevăzută de art. 250 alin. (3) din C. pen. (1968) şi în subsidiar, în infracţiunea de cercetare abuzivă, prevăzută de art. 266 alin. (2) din C. pen. (1968).

2. Distinct de acest motiv de apel inculpaţii A., C. şi D., determinat de faptul că nu au beneficiat de procedura camerei preliminare, întrucât la momentul modificării legislative s-a început cercetarea judecătorească în cauză, au solicitat să fie analizată, în prealabil, necesitatea excluderii din materialul probator a unor probe obţinute nelegal, în opinia apărării.

O primă solicitare a vizat probele obţinute ca urmare a punerii în aplicare a autorizaţiilor de înregistrare/interceptare întrucât, pe de o parte, a fost depăşită durata maximă de timp pentru care puteau fi obţinute iar, pe de altă parte, înregistrările respective au fost obţinute într-o altă cauză şi folosite într-un alt dosar, cu încălcarea dispoziţiilor legale incidente. Cel de-al treilea argument a vizat împrejurarea că măsurile de supraveghere au fost puse în executare de către un organ necompetent.

În susţinerea aprecierii că ar fi fost depăşită durata maximă de timp înăuntrul căreia puteau fi realizate înregistrările/interceptările în baza autorizaţiilor emise de judecător, apărătorii inculpaţilor au arătat, în esenţă, că în Dosarul nr. x/2012, înregistrat la Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei la data de 10 octombrie 2012, au fost efectuate cercetări faţă de inculpaţii A., C. şi D. pentru pretinsa comitere a unor fapte de corupţie, sens în care, întemeiat pe dispoziţiile procedurale din vechea reglementare, s-au solicitat şi obţinut de la judecător, autorizaţii privind încuviinţarea interceptării convorbirilor telefonice, ambientale, înregistrări de imagine şi prin GPS efectuate de inculpaţi, pentru perioade de câte 30 de zile (în intervalul 7 noiembrie 2012 - 6 aprilie 2013), în total, aceste activităţi de supraveghere însumând o perioadă de 120 de zile (astfel cum rezultă din conţinutul încheierilor emise de Curtea de Apel Bucureşti: nr. 178 din 7 noiembrie 2012 (până la 6 decembrie 2012), 194 din 22 noiembrie 2012 (doar pentru D. şi pentru un alt terminal, până la 21 decembrie 2012), nr. 198 din 23 noiembrie 2012 (pentru cei trei inculpaţi, până la 23 decembrie 2012), nr. 2 din 4 ianuarie 2013 (reînnoirea autorizaţiilor anterioare, până la 5 februarie 2013), nr. 45 din 5 februarie 2013 (prelungirea tuturor autorizaţiilor, până la 7 martie 2013), nr. 58 din 12 februarie 2013 (măsuri de supraveghere a inculpaţilor) şi nr. 84 din 7 martie 2013 (autorizarea în continuare a interceptărilor telefonice, ambientale, captarea de imagini şi localizarea inculpaţilor, până la 6 aprilie 2013). Totodată, potrivit menţiunilor din adresa din 19 noiembrie 2012 emisă de Direcţia Naţională Anticorupţie rezultă că pentru realizarea activităţilor încuviinţate de instanţă prin Încheierea nr. 178/2012, procurorul a desemnat ca beneficiar secundar S.R.I. - U.M. X.

Întrucât nu au putut fi dovedite pretinsele fapte de corupţie, procurorul de caz s-a sesizat din oficiu la data de 04 aprilie 2013 cu privire la presupuse alte fapte de corupţie comise de către cei trei inculpaţi şi a constituit un nou Dosar (x/P/2016), deşi putea doar să extindă cercetările în cauza pe care o instrumenta deja, după care, la aceeaşi dată a disjuns o parte din materialul probator administrat în Dosarul nr. x/2012 obţinut în urma supravegherii tehnice şi a dispus conexarea acestuia la dosarul nou format (x/P/2016). Prin măsurile procedurale dispuse procurorul a urmărit realizarea unor noi măsuri de supraveghere tehnică pentru inculpaţi cu depăşirea termenului instituit de norma legală, sens în care a solicitat şi obţinut, întemeiat pe dispoziţiile procedurale în vigoare, autorizaţii de la judecătorul competent din cadrul Curţii de Apel Bucureşti (astfel, au fost emise Încheierile nr. 121 din 5 aprilie 2013 prin care s-a dispus interceptarea şi înregistrarea audio video şi în mediul ambiental a convorbirilor inculpaţilor, înregistrarea de imagini şi localizarea prin GPS; nr. 126 din 5 aprilie 2013 prin care s-au dispus aceleaşi măsuri dar pentru alt terminal, nr. 153 din 30 aprilie 2013 prin care s-au autorizat în continuare măsurile de supraveghere faţă de inculpaţi, pentru realizarea acestor din urmă activităţi procurorul a desemnat din nou ca beneficiar secundar S.R.I. - U.M. X).

În cadrul aceloraşi activităţi de strângere a probatoriului procurorul a autorizat folosirea mai multor investigatori sub acoperire printre care şi a investigatorului J. a căror activităţi au vizat evenimentele din seara de 2/3 mai 2013, faţă de acesta din urmă fiind dispusă o soluţie de neîncepere a urmăririi penale la data de 9 mai 2013 în Dosarul nr. x/2013 (întrucât fapta nu există), iar cu privire la pretinsele fapte de corupţie comise de inculpaţi cercetările au fost disjunse şi sesizat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Dosarul nr. x/2013), unde s-a apreciat, de asemenea, că faptele nu există şi a fost dispusă o soluţie în consecinţă la data de 12 aprilie 2014. Tot o soluţie de neîncepere a urmărire penală a fost dispusă şi în Dosarul iniţial nr. x/2012 la data de 14 ianuarie 2014.

Având în vedere succesiunea măsurilor procesuale şi procedurale solicitate şi dispuse de procuror se poate concluziona că acesta a eludat interdicţia impusă de art. 911 alin. (5) din C. proc. pen. anterior, în sensul că între cauza iniţială şi cea disjunsă există identitate de persoane interceptate (inculpaţii din cauză) şi de fapte cercetate (infracţiunea de luare de mită), astfel că nu putea opera disjungerea, fiind vorba de cauze şi fapte aflate în stare de indivizibilitate şi în raport de probatoriul administrat se puteau extinde cercetările şi la alte fapte şi persoane.

Ca atare, fiind nerespectate drepturi fundamentale sancţiunea care intervine este a inadmisibilităţii probei iar procedeul este prohibit absolut, urmând a fi înlăturate aceste probe din materialul probator administrat.

Tot în susţinerea criticii de nelegalitate a măsurilor de supraveghere s-a arătat de către apărătorii inculpaţilor că, deşi procurorul a dispus prin ordonanţa din 9 mai 2013 o soluţie de neîncepere a urmăririi penale faţă de J., în Dosarul nr. x/2013 şi disjungerea cauzei faţă de inculpaţi cu privire la activităţile pretins ilicite ale inculpaţilor din noaptea de 2/3 mai 2013, sens în care şi-a declinat competenţa în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, a trimis şi materialul de supraveghere tehnică obţinut în dosarul de corupţie instrumentat, în condiţiile în care printre infracţiunile enumerate în conţinutul art. 91 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. anterior nu se regăseşte şi cele pentru care sunt acuzaţi inculpaţii pentru a permite folosirea acestor probe şi într-o altă cauză, conform art. 912 alin. (5) din C. proc. pen. anterior.

Faptele de care sunt acuzaţi inculpaţi nu sunt nici infracţiuni grave astfel cum sunt definite în conţinutul art. 2 lit. h) din Legea nr. 682/2002 şi nici nu sunt sancţionate cu pedeapsa închisorii al cărei maxim special este de cel puţin 10 ani, prin urmare, prin folosirea acestor probe într-o altă cauză s-a încălcat dreptul inculpaţilor la viaţă privată şi secretul corespondenţei, sancţiunea fiind cea a înlăturării acestor mijloace de probă din ansamblul probator.

De asemenea, s-a mai invocat de către apărătorii inculpaţilor că a existat o colaborare între parchet (D.N.A.) şi S.R.I. încă din data 28 noiembrie 2011 într-o altă cauză, a continuat prin desemnarea ca beneficiar secundar a U.M. X până la 19 noiembrie 2012 în cauza nr. 323/P/2103 iar, ulterior, în Dosarul nr. x/2016, aspecte confirmate chiar de Direcţia Naţională Anticorupţie prin Adresele din 2 aprilie 2019 şi 3 iunie 2019 înaintate instanţei de control judiciar. Pe cale de consecinţă, sancţiunea care intervine pentru aceste mijloace de probă şi probele obţinute este nulitatea absolută, astfel cum a statuat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 302/2017.

Cea de-a doua critică de nelegalitate a vizat probele obţinute prin instituţia actelor premergătoare, sens în care s-a susţinut de apărătorii inculpaţilor A., C. şi D. că, în cauză, procurorul nu a respectat dispoziţiile art. 224 alin. (1) şi (3) din C. proc. pen. anterior, relevând faptul că la dosarul cauzei nu există un proces-verbal de consemnare a actelor premergătoare efectuate în cauză pentru a putea fi considerate mijloace de probă şi că aceste acte au fost efectuate de un procuror necompetent material, fapt ce conduce la nulitate absolută a acestor acte. Dacă se va aprecia că sancţiunea este nulitatea relativă trebuie avut în vedere că s-a cauzat o vătămarea a inculpaţilor care nu au avut posibilitatea să-şi formuleze o apărare raportat la acest mijloace de probe ce au susţinut acuzaţiile aduse.

Subsumat aceloraşi critici de nelegalitate a probatoriului administrat, inculpaţii au solicitat şi înlăturarea declaraţiilor lui J., care are calitatea de persoană vătămată în cauză, la care nu poate renunţa şi nu de martor, întrucât s-a demonstrat pe parcursul cercetării judecătoreşti că acesta a fost influenţat, sprijinit şi îndemnat să declare unele aspecte despre care nu avut cunoştinţă decât la data de 12 martie 2013, cu ocazia audierii sale prin videoconferinţă la sediul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, când a fost audiat de un procuror competent şi cu respectarea garanţiilor procesuale ale inculpaţilor. Se susţine de apărare că răspunsurile date de J. la întrebările adresate de organul judiciar i-au fost sugerate iar uneori se întrerupea înregistrarea pentru a avea timp să primească aceste informaţii, astfel că informaţiile furnizate nu au fost percepute în mod direct de martor. Ulterior, J. a reluat în declaraţiile date în faţa instanţelor aspectele relatate în condiţiile arătate (induse de terţi), prin urmare, şi aceste declaraţii trebuie înlăturate din materialul probator, ca fiind obţinute în condiţii de nelegalitate şi neloialitate.

3. Inculpatul C. a solicitat în motivele scrise de apel, dar fără a mai susţine în faţa instanţei de control judiciar, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond întrucât hotărârea atacată a fost pronunţată de un judecător incompatibil. În acest sens, a arătat că există o suspiciune cu privire la imparţialitatea judecătorului determinată de împrejurarea că avea deja o opinie formată în legătură cu prezenta cauză şi încerca să dea o aparenţă de legalitate cercetării judecătoreşti, aspecte pe care apărarea le-a invocat în cererea de recuzare dar care nu le-au fost lămurite în considerentele încheierii de respingere a cererii de recuzare.

Totodată, s-a solicitat achitarea inculpatului C. pentru toate cele trei infracţiuni pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţa de fond (tortură, abuz în serviciu şi fals intelectual) întemeiat pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate pentru niciuna dintre fapte.

Singurele probe care fundamentează acuzaţiile sunt declaraţiile martorului J. care fiind persoană vătămată are un interes propriu şi înregistrarea efectuată în ziua evenimentului din parcarea hotelului, asupra căreia s-a intervenit întrucât pe suporturile optice acelaşi eveniment are un interval orar diferit, pe o înregistrarea apar 9 minute iar pe altă înregistrarea 18 minute. Totodată, având în vedere declaraţiile lui J. care, iniţial, au fost generale iar, ulterior, au început să cuprindă anumite detalii se poate aprecia că acesta avut acces la înregistrările din dosar şi nu a declarat conform realităţii.

În esenţă, referitor la infracţiunea de tortură a susţinut că suferinţele fizice la care acuzarea face trimitere, în realitate nu s-au produs în materialitatea lor, relevant în acest sens fiind certificatul medico-legal aflat la dosarul cauzei care atestă existenţa unor leziuni, ci doar urme fără a se putea stabili dacă sunt anterioare evenimentelor din seara respectivă sau dacă nu au fost provocate chiar de J.. Totodată, suferinţele lui J. nu au fost unele puternice aspect confirmat de concluziile certificatului medico-legal dar şi de martorul N. care nu a constatat existenţa unor leziuni pe corpul lui J. la momentul preluării de către şeful său ierarhic.

Deşi se reţine folosirea asupra lui J. a unui pistol, întrucât în maşină s-a auzit un "zgomot metalic", rezultat al armării pistolului în opinia procurorului, această susţinere este lipsită de fundamentat, întrucât potrivit experimentului judiciar efectuat în cauză existau cel puţin trei zgomote care ar fi apropiate de cele reţinut de procuror în actul de inculpare. Totodată, din înregistrările în mediu ambiental nu rezultă existenţa unor violenţe verbale din partea inculpaţilor sau al persoanei vătămate care, deşi se presupune de acuzare că era ameninţă cu arma, nu a ripostat în niciun fel, astfel că martorul P. nu avea cum să audă fiind la o distanţă de circa 10 metri distanţă.

Pentru a fi în prezenţa infracţiunii de tortură este necesar ca actele de violenţă fizică şi psihică să fie puternice şi pornind de la cerinţa impusă de norma de incriminare a faptelor de lovire şi alte violenţe ca vătămarea să necesite pentru vindecare între 1 - 20 zile de îngrijiri medicale, iar în cazul lui J. nu s-a constata existenţa unor asemenea vătămări. Mai mult, având în vedere calitatea de investigator sub acoperire a lui J. acesta putea solicita oricând extragerea sa din misiune dacă ar fi fost supus unor puternice suferinţe însă nu a solicitat acest lucru, fapt recunoscut chiar de investigator.

Nu se poate proba nici scopul ilegitim urmărit de inculpaţi astfel cum susţine J., respectiv folosirea violenţei pentru a fi deconspirat, întrucât niciun alt mijloc de probă nu o confirmă, atitudinea inculpaţilor faţă de J. limitându-se la folosirea unui limbaj mai dur determinat de natura profesiei şi acţiunile întreprinse în acea seară dar care nu au o conotaţie penală.

Nu sunt întrunite nici elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu întrucât nu au fost încălcate dispoziţii legale, astfel cum a statuat Curtea Constituţională, inculpaţii au acţionat în baza unor dispoziţiile legale care le permiteau ridicarea unor obiecte şi înscrisuri dacă titularul era de acord (art. 97 din C. pen. anterior) şi nu au desfăşurat aceste activităţi întemeiat pe dispoziţiile art. 100 din C. pen. anterior referitoare la percheziţie pentru care era necesară autorizarea prealabilă a judecătorului. Faptul că GG. fost de acord ca inculpaţii să pătrundă în camera de hotel este plauzibilă şi credibilă, întrucât urmărea să îi ademenească pe inculpaţi într-un loc unde existau mijloace de ascultare a dialogurilor purtate, pentru a fi testaţi dacă acceptau să ia mită.

Nu este îndeplinită nici condiţia creării unei pagube sau vătămări a drepturilor ori intereselor legitime ale vreunei persoane, întrucât lui J. nu i s-a cauzat vreo vătămare, acesta renunţând la dreptul la viaţă privată când a acceptat misiunea.

În legătură cu infracţiunea de fals intelectual a susţinut apărarea că nu s-au atestat împrejurări necorespunzătoare adevărului având în vedere că nu s-a procedat la verificarea camerei de hotel aşa cum se procedează la o percheziţie domiciliară iar suma de 2.700 RON, contrar celor reţinute de acuzare, nu a fost menţionată în procesul-verbal având în vedere că a fost predată de bună voie de către J. De altfel, faţă de J. a fost şi dispusă o soluţie de clasare pentru infracţiunea de dare de mită determinat de existenţa unei cauze de nepedepsire. Cât priveşte împrejurarea că recepţionerul hotelului nu a fost trecut ca martor asistent în procesul-verbal s-a susţinut de apărare că acesta a participat la un segment mic de activităţi din seara respectivă, actul a fost început în maşină şi continuat la sediul AA. şi nici nu era necesar a fi încheiat, întrucât J. se deconspirase.

În subsidiar, s-a solicitat ca în condiţiile în care se va aprecia că sunt întrunite elementele constitutive ale celor trei infracţiuni să se procedeze la o reindividualizare judiciară a pedepsei în raport de noile limite, ca urmare a reţinerii dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, stabilirea unor pedepse într-un cuantum orientat spre minimul special având în vedere împrejurările cauzei (contrarietate de interese între diferite instituţii, conflictul dintre poliţişti sub acoperire) şi circumstanţele personale ale inculpatului C. (poliţist aflat în misiune, conduita procesuală a acestuia), lipsa unor urmări majore ale acţiunilor sale şi ca modalitate de executare suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau suspendarea executări pedepsei sub supraveghere.

4. Inculpatul A. a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii şi pronunţarea unei soluţii de achitare pentru toate cele trei infracţiuni pentru care s-a dispus condamnarea sa de către instanţa de fond, în principal, pentru că nu sunt probe care să susţină acuzaţiile ce i-au fost aduse prin actul de inculpare (art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.- in dubio pro reo) iar, în subsidiar, pentru că nu sunt întrunite elementele de tipicitate ale faptelor (art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.).

În susţinerea apelului inculpatul a invocat în esenţă aceleaşi argumente ca şi inculpatul C. raportat la acţiunile ce i-au fost reţinute de instanţa de fond.

Astfel, în ceea ce priveşte infracţiunea de tortură a susţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de norma de incriminarea privind existenţa suferinţelor fizice şi psihice suferite de J., contrar celor susţinute de martor în depoziţiile date, întrucât potrivit concluziilor certificatului medico-legal acesta prezenta o echimoză roşiatică pe coapsa stângă, o echimoză violacee şi cefalee la nivelul umerilor, fapt ce infirmă susţinerile martorului şi preluate de instanţa de fond, în sensul că acesta ar fi fost lovit cu o coadă de lopată sau de topor de către inculpaţi. Faptul că inculpatul A. a folosit expresia "a cedat la coada de lopată", aşa cum rezultă din conţinutul înregistrărilor aflate la dosar, nu înseamnă că martorul a fost lovit ci expresia a fost folosită de inculpat într-o conversaţie cu colegii de birou, în care le relata ceea ce a susţinut martorul.

Împrejurarea că J. nu a suferit leziuni este susţinută şi de martorul N. care a arătat că, martorul acuza dureri dar nu prezenta urme de lovituri şi nici nu s-au făcut menţiuni în procesul-verbal despre existenţa unor agresiuni care să fi fost exercitate asupra martorului. Susţinerile lui J. că a fost supus unor suferinţe psihice prin folosirea unui pistol asupra sa de către inculpat nu au corespondent în plan probator astfel cum se poate constata din înregistrările efectuate cu aparatura din maşină. În opinia apărării, dacă ar fi existat această ameninţare cu un pistol martorul ar fi trebuit să reacţioneze, la fel şi inculpatul despre care se afirmă că a realizat ameninţarea, or, din înregistrare nu rezultă că s-ar fi desfăşurat această activitate, astfel că, declaraţia martorului J. nu este susţinută de niciun alt element probator.

Efectuarea percheziţiei corporale asupra martorului J. s-a realizat într-o parcarea slab iluminată şi puţin circulată la acel moment, fiind o zonă securizată dată fiind natura activităţilor desfăşurate de inculpaţi iar martorul desfăşura la acel moment activităţii specifice investigatorului sub acoperire, prin urmare, îşi asumase anumite riscuri în misiunea sa şi nu se putea simţi jenat sau ameninţat de acţiunile desfăşurate de inculpaţi cu ocazia percheziţiei corporale.

Totodată, apărătorul ales al inculpatului a susţinut că dacă se va aprecia totuşi că aceste acţiuni reprezintă cauzarea unor suferinţe psihice să se aibă în vedere că nu au intensitatea cerută de norma de incriminare pentru a contura latura obiectivă a infracţiunii de tortură.

Referitor la infracţiunea de abuz în serviciu a susţinut că din probele administrate rezultă, contrar celor susţinute de martorul J., că acesta a fost prins în flagrant în timp ce oferea droguri spre vânzare unor poliţişti şi în aceste împrejurări a făcut afirmaţii că ar deţine droguri în camera de hotel unde, de altfel, i-a şi invitat pe inculpaţi printre care şi pe A. pentru a le preda, astfel că, în opinia apărării nu era necesar un mandat de percheziţie, întrucât a existat acordul lui J. iar camera de hotel nu reprezintă un domiciliu în sensul legii. S-a mai susţinut că în ipoteza în care inculpaţii ar fi fost cercetaţi pentru infracţiunea de luare de mită această faptă ar fi trebuit să fie reţinută în concurs cu infracţiunea de abuz în serviciu însă acuzarea nu a reţinut concurenţa celor două fapte. Scopul pentru care J. a solicitat inculpaţilor să vină în camera de hotel era pentru a le oferi mită, or, acţiunea lui J. a eşuat în acest sens şi inculpaţii au fost trimişi în judecată pentru o infracţiune subsidiară cea de abuz în serviciu. Atunci când se încalcă principiul legalităţii există o sancţiune penală sau de ordin procedural iar dacă s-au încălcat norme procedurale pe timpul desfăşurării procesului penal organul judiciar poate săvârşi infracţiunea de cercetare abuzivă, arestare nelegală sau represiune nedreaptă şi nu infracţiunea de abuz în serviciu.

S-a mai susţinut că din probele administrate rezultă că deschiderea seifului din camera de hotel s-a realizat la cererea martorului J. şi nu constituie o încălcare a atribuţiilor de serviciu.

Cât priveşte infracţiunea de fals intelectual inculpatul a arătat că nu a consemnat împrejurări necorespunzătoare adevărului şi nu a omis înserarea unor date sau împrejurări din seara evenimentului, procesul-verbal a fost început în maşină, continuat la sediul AA. şi dată fiind împrejurarea deconspirării investigatorului J. a apreciat că nu mai era necesar întocmirea acestui act. Faptul că nu a fost menţionat un martor asistent a fost justificat de lipsa unei persoane la întreaga activitate desfăşurată de inculpaţi, ora la care s-a ajuns la sediul din Constanţa iar în opinia apărării acţiunile desfăşurate, începând cu pătrunderea în camera de hotel, verificarea seifului şi ridicarea sumei de 2.700 RON s-a făcut cu acordul martorului J., astfel că nu era necesar menţionarea acestora în cuprinsul procesului-verbal.

Dacă se va aprecia că probele administrate susţin acuzaţiile aduse inculpatului A. iar acţiunile întreprinse de acesta conturează elementele de tipicitate ale infracţiunilor de tortură, abuz în serviciu şi fals intelectual, în al doilea subsidiar, apărarea a solicitat reindividualizarea judiciară a pedepsei în raport de reţinerea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor şi stabilirea unor pedepse orientate spre minimul special prevăzut de lege. De asemenea, având în vedere circumstanţele persoanele favorabile inculpatului a solicitat să se dispună suspendarea executării pedepsei.

5. În susţinerea apelului, apărătorul ales al inculpatului B. a criticat hotărârea instanţei de fond sub aspectul greşitei condamnări a acestuia pentru cele trei infracţiuni şi a solicitat, în principal, achitarea inculpatului pentru toate cele trei fapte, întemeiat pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., nefiind îndeplinite condiţiile de tipicitate ale acestora.

Pornind de la ipoteza că J. nu a fost investigator sub acoperire ci o persoană care intenţiona să vândă droguri, apărarea a susţinut că probele administrate, cu referire la certificatul medico-legal emis la doar câteva ore de la evenimentul din 2/3 mai 2013, nu fac dovada unor agresiuni fizice sau psihice deosebit de puternice, astfel cum s-a statuat prin jurisprudenţa instanţei europene, care să contureze conţinutul laturii obiective a infracţiunii de tortură. De asemenea, acuzarea se întemeiază doar pe depoziţia martorului J. care însă nu se coroborează cu depoziţiile celorlalţi martori audiaţi în cauză şi la scurt timp de la producerea evenimentului şi nici cu înregistrările din mediu ambiental din al căror conţinut rezultă un limbaj neadecvat folosit de inculpaţi dar care nu poate fi circumscris noţiunii de tortură. Nu este lipsit de relevanţă nici faptul că aceste înregistrări conţin pasaje neinteligibile şi nu pot fi avute în vedere dat fiind răspunsul transmis de Direcţia Naţională Anticorupţie instanţei de control judiciar.

Un alt argument invocat de apărare a vizat conţinutul contradictoriu al declaraţiilor martorului J. care, iniţial, a arătat că nu îl cunoaşte pe inculpatul B. (declaraţia din 3 mai 2013) pentru ca, ulterior, să relateze că îl cunoştea din momentul pregătirii acţiunii (depoziţia din 23 martie 2013); că a fost lovit în repetate rânduri în zona capului şi a spatelui dar acest aspect nu este confirmat de certificatul medico-legal din care nu rezultă nici măcar o echimoză în zonele respective; că a fost ameninţat de inculpatul B. că îl va împuşca în picior, după care acesta a scos pistolul, a armat, i l-a pus la tâmplă şi a acţionat trăgaciul care a percutat, aspect asupra căruia a revenit susţinând că într-o altă declaraţie că trăgaciul nu a percutat; că inculpatul B. l-a lovit în zona capului (declaraţia din 3 mai 2013) iar, ulterior, că inculpatul l-a lovit de câteva ori în zona pieptului (Declaraţia din 8 mai 2013).

Contradictorii au fost relatările martorului şi în legătură cu agresiunile fizice pretins exercitate asupra sa când s-a aflat în maşină şi care ar durat circa 1-2 minute în care ar fi fost lovit de poliţiştii din maşină şi de cei de afară, de circa 2-3 ori în zona coapsei stângi iar, după agresiunea celor 7-8 poliţişti, inculpatul B. i-ar fi aplicat mai multe lovituri cu pumnul în zona capului, tot inculpatul i-ar fi aplicat lovituri cu pumnul în zona pieptului după ce ar aflat că este lucrător la D.O.S.. Relatările martorului J. privind loviturile aplicate de B. au fost contrazise de depoziţiile acestuia din faţa procurorului de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică în care a arătat că inculpatul B. a folosit arma din dotare iar martorul a precizat că pentru a se apăra de loviturile aplicate de W. şi B. şi-a pus mâinile în jurul capului cu coatele înainte şi faţa pe scaunul şoferului, fapt ce nu este confirmat de concluziile certificatului medico-legal.

Referitor la agresiunile psihice care s-ar fi putut produce în momentul efectuării unui control corporal amănunţit, în parcarea hotelului, apărarea a susţinut că martorul J. nu s-a simţit în poziţie de inferioritate faţă de trecători, singura sa temere fiind legată de faptul de a nu fi văzut de persoane cunoscute întâlnite în urmă cu câteva zile şi care l-ar fi putut striga pe numele real. Totodată, martorul J. deşi putea solicita extragerea din consemn nu a făcut acest lucru tocmai pentru a-şi duce misiunea la bun sfârşit.

În ceea ce priveşte acţiunile din camera de hotel s-a susţinut că, acolo se afla tehnică de înregistrare şi scopul misiunii lui J. a fost acela de a-i aduce pe inculpaţi în cameră pentru a le oferi mită suma de 2.700 RON, sumă de care s-a desesizat voluntar iar din conţinutul acelor înregistrări nu rezultă ca J. să le fi solicitat inculpaţilor vreun mandat de percheziţie, acesta propunându-le poliţiştilor, încă de pe plajă, să meargă în cameră unde mai deţine droguri.

Apărătorul inculpatului a mai susţinut că încătuşarea lui J. nu poate fi apreciată ca o măsură excesivă sau ca o încălcare a atribuţiilor de serviciu în condiţiile faptice date, fiind o măsură de protecţie pentru cei care exercită această profesie dar şi de împiedicare a sustragerii persoanei identificată cu substanţe interzise la deţinere.

În legătură cu infracţiunea de fals intelectual s-a susţinut de apărare că dată fiind modalitatea şi orele înaintate la care s-a încheiat procesul-verbal (în parcare şi la sediul AA., în intervalul orar 12:00 - 03:00) dar şi starea recepţionerului (sub influenţa băuturilor alcoolice sau alte substanţe, capacitate cognitivă redusă) au fost împrejurări care l-au determinat pe inculpat să nu menţioneze un martor asistent în cuprinsul acelui act.

În subsidiar, a solicitat reindividualizarea judiciară a pedepselor aplicate inculpatului în raport de limitele stabilite prin reţinerea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, a circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 76 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. şi având în vedere perioada îndelungată de timp de la momentul comiterii faptelor suspendarea sub supraveghere a pedepsei care poate asigura reinserţia socială a acestuia

6. Inculpatul D. a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii şi pronunţarea unei soluţii de achitare pentru infracţiunea pentru care a fost condamnat, în principal, pentru că nu sunt probe care să susţină acuzaţia ce i-a fost adusă prin actul de inculpare (art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.- in dubio pro reo) iar, în subsidiar, pentru că nu sunt întrunite elementele de tipicitate ale faptei şi lipseşte intenţia inculpatului (art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.).

În dezvoltarea motivelor scrise, pe care şi le-a însuşit în faţa instanţei de control judiciar, apărătorul inculpatului D. a solicitat şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel întrucât hotărârea nu este motivată în sensul că judecătorul fondului nu a analizat materialul probator care să justifice soluţia de condamnare a inculpatului ci a preluat pasaje din cuprinsul actului de sesizare şi nu a făcut o analiză a apărărilor formulate de inculpaţi, aceste fiind respinse nemotivat.

În ceea ce priveşte infracţiunea de tortură a arătat că nu există nicio probă din care să rezulte că inculpatul D. ar fi exercitat acte de violenţă fizică sau psihică asupra martorului J., acesta a aflat despre martor abia în parcare când au venit cei doi colegi, în timp ce se afla lângă maşină, nu a fost pe plajă şi nici în camera de hotel. Faptul că inculpatul D. nu a exercitat violenţe asupra lui J. este confirmat chiar de acesta din urmă în cele două declaraţii pe care le-a dat în faţa procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică. De altfel, atunci când martorul J. a fost dus la sediul AA., inculpatul D. a stat împreună cu acesta din urmă la o ţigară şi au discutat despre activităţile pe care le desfăşurau prin natura profesiei.

S-a mai susţinut de apărare că, încătuşarea martorului J. care potrivit acuzării a durat circa 9 minute, nu a fost făcută de inculpatul D. cu intenţia de a-l tortura pe martor ci a fost aprecierea acestuia în raport de împrejurările faptice şi regulamentul de ordine internă al IGPR care prevede ca în cazul depistării unor persoane ce deţin droguri trebuie să le fie aplicate cătuşe. Or, la momentul încătuşării lui J. inculpatul se afla singur cu acesta, diferenţa de forţă era în defavoarea inculpatului şi nu cunoştea decât împrejurarea că acesta a fost depistat cu droguri şi a încercat să ofere mită poliţiştilor.

Legat de momentul efectuării unui control corporal amănunţit asupra lui J. în parcarea din zona de acţiune a inculpaţilor, nu se poate reţine intenţia inculpatului D. de a-l pune pe martor într-o situaţie degradantă ori cu scopul de a-l tortura, participarea sa la această activitate s-a datorat situaţiei create de faptul că martorul a fost depistat cu droguri şi astfel de activităţi sunt normale în situaţia dată.

În subsidiar, a solicitat reindividualizarea judiciară a pedepsei şi având în vedere circumstanţele personale ale inculpatului (o carieră de poliţist în care nu a fost sancţionat, tată a 2 copii minori în vârstă de 2 ani) amânarea aplicării pedepsei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 16 aprilie 2018 şi a primit prim termen de judecată la data de 2 mai 2018 când apelanţii intimaţi inculpaţi D., C. şi B. au solicitat amânarea judecării cauzei în vederea angajării unui apărător.

La termenul din data de 13 iunie 2018 apărătorul ales al intimatului inculpat B. a solicitat şi instanţa a încuviinţat amânarea cauzei pentru termenul din 19 septembrie 2018, dată fiind imposibilitatea obiectivă a acestuia de a se prezenta în faţa instanţei, justificată cu acte medicale ataşate la dosar.

Prin încheierea din 19 septembrie 2018 a fost respinsă chestiunea prealabilă invocată de apelanţii intimaţi inculpaţii C., A. şi B., s-a luat act de poziţia procesuală a celor patru inculpaţi care au arătat că doresc să dea declaraţii în cauză şi s-a amânat pronunţarea asupra cererilor de probatorii formulate de parchet şi apelanţii intimaţi inculpaţii pentru data de 3 octombrie 2018, când au fost admise, în parte, motivele fiind expuse pe larg în cuprinsul celor două încheieri.

Pe parcursul cercetării judecătoreşti în apel au fost audiaţi inculpaţii C. (la data de 19 iunie 2019), A., B. şi D. (la data de 11 septembrie 2019), martorii F., M. (la termenul din 31 octombrie 2018), G., R. (la termenul din 12 decembrie 2018), N. (la termenul din 27 februarie 2018), J. (la termenul din 10 aprilie 2018).

La termenul de judecată din 10 aprilie 2019 a fost comunicată instanţei adresa din 29 martie 2019 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de combatere a corupţie prin care a precizat că nu se poate stabili cu certitudine care a fost natura colaborării dintre D.N.A. şi S.R.I., că datele solicitate de instanţă sunt menţionate în registrele de evidenţă a informaţiilor clasificate secret de serviciu, secret de stat şi strict secret de importanţă deosebită care pot fi consultate numai la finalizarea procedurii de desecretizare, probă încuviinţată de instanţă la termenul din 27 februarie 2019 iar, ulterior, din dispoziţia instanţei din data de 10 aprilie 2019, prin adresa cu acelaşi număr din data de 19 iunie 2019 în completare, s-a comunicat faptul că în cauza nr. 106/P/2010:" (...) Serviciul Tehnic al D.N.A. a pus în executare în ceea ce priveşte interceptarea comunicaţiilor la distanţă măsurile de supraveghere tehnică... (...) interceptarea comunicaţiilor la distanţă a fost făcută de către ofiţeri de poliţie judiciară din cadrul Serviciului Tehnic al D.N.A. cu sprijinul strict de natură tehnică al SRI - U.M. y Bucureşti, prin intermediul căruia s-a realizat accesarea Centrului Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor. D.N.A. a recepţionat prin structura Serviciului Tehnic semnalul de comunicaţii interceptat iar fişierele de date rezultate au fost descărcate şi imprimate pe suporturi optice de către ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul Serviciului Tehnic al D.N.A. (...) SRI - U.M. y a avut calitatea de beneficiar secundar al măsurilor de supraveghere tehnică (...) fără a efectua însă vreo activitate procesuală de punere în aplicare a acestor măsuri de supraveghere tehnică".

Totodată, prin încheierea din 10 aprilie 2019 au fost respinse cererile de probatorii în completare, formulate de apelanţii intimaţi inculpaţi C. şi A. argumentele avute în vedere fiind expuse pe larg în conţinutul încheierii iar la termenul din 19 iunie 2019 s-au încuviinţat cererile inculpaţilor B., C. şi A. de efectuare a unor adrese către D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Constanţa pentru a stabili dacă pot beneficiat de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor în cazul denunţurilor formulate, aspecte confirmate prin Adresele nr. x/2019 şi y/2019 din 2 septembrie 2019 şi 3 septembrie 2019.

Tot la termenul din 10 aprilie 2019 faţă de demersurile efectuate de instanţă pentru a asigura prezenţa şi audierea martorului P., precizările făcute de parchet şi apelanţii intimaţi inculpaţi care au arătat că nu mai insistă în audierea acestuia, în conformitate cu prevederile art. 384 alin. (3) C. proc. pen., instanţa de control judiciar a renunţat la audierea acestuia urmând ca la soluţionarea cauzei să aibă în vedere declaraţiile acestuia din cursul procesului penal. De asemenea, s-a procedat la audierea, în şedinţă publică, a înregistrării audio-video ce redă evenimentele din camera de hotel, aflată pe suportul optic inscripţionat "CD 1 video hotel şi prima parte audio parcare" -fişierul "Video", intervalul orar 02:50:02 - 04:29:03, astfel cum s-a solicitat de către inculpaţii A. şi C., iar instanţa a încuviinţat prin încheierea de şedinţă din data de 3 octombrie 2018. În urma audierii şi vizionării înregistrării, nu s-a constatat existenţa unor neconcordanţe între conţinutul acestei înregistrări şi cel al procesului-verbal de redare a acesteia, sens în care apelanţii intimaţi inculpaţi C. şi A. nu au formulat obiecţiuni cu privire la eventuale neconcordanţe între conţinutul înregistrării din mediul ambiental şi procesul-verbal de redare.

La termenul de judecată din data de 11 septembrie 2019 apelanţii intimaţi inculpaţi B., C. şi A. au formulat cereri de schimbare a încadrării juridice care au fost apreciate de instanţa de control judiciar ca fiind circumscrise motivelor de apel ce trebuie analizate în considerentele deciziei, ultimii doi inculpaţi au solicitat în plus şi sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (1) şi art. 321 alin. (1) din C. pen., cereri care au fost respinse prin încheierea din 16 septembrie 2019.

La acelaşi termen au fost depuse de către inculpaţii C. şi D. înscrisurile în circumstanţiere încuviinţate de instanţă prin încheierea din 3 octombrie 2018.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de parchet şi inculpaţi dar şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept, potrivit art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază ca fiind întemeiate, în parte, apelurile declarate în cauză de inculpaţii C., A. şi B. şi ca neîntemeiate apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi inculpatul D., pentru considerentele ce vor fi arătate în cele ce urmează:

1. Prealabil examinării criticilor de nelegalitate invocate de către toţii apelanţii intimaţi inculpaţi, Înalta Curte va analiza aspectele invocate de intimatul inculpat C. în motivele scrise referitoare la incompatibilitatea judecătorului care a pronunţat hotărârea atacată, critici pe care le apreciază ca fiind neîntemeiate.

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, rezultă că la data de 16 iunie 2014 inculpaţii C., A., B. şi D. au formulat cerere de recuzare a judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei pe fond, motivat de faptul că există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea acestuia este afectată, întrucât pe parcursul cercetării judecătoreşti anumite declaraţii ale martorilor nu au fost consemnate cu fidelitate, fiind trunchiate sau interpretate distorsionat, astfel încât, există anumite discrepanţe între cele relatate de martori şi depoziţiile scrise aflate la dosar; că le-au fost respinse nemotivat cereri de eliberare a unor copii a înregistrărilor de şedinţă, iar prin remarcile negative făcute de judecător reiese că acesta are formată deja o opinie cu privire comportamentul şi activităţile infracţionale de care sunt acuzaţi inculpaţii.

Prin încheierea din 17 iunie 2014 a fost respinsă, ca nefondată, cererea de recuzare formulată de inculpaţi, în considerentele acesteia fiind arătate pe larg, contrar celor susţinute de intimatul inculpat C., motivele ce au justificat soluţia pronunţată . Prin urmare, susţinerile apărării că nu cunosc motivele respingerii cererii de recuzare nu pot fi primite.

În ceea ce priveşte aspectele invocate de inculpaţi în susţinerea cererii de recuzare şi care pot face obiectul verificării de către instanţa de control judiciar, fiind circumscrise unui motiv de apel distinct de către inculpatul C., Înalta Curte apreciază că sunt nefondate.

Pornind de la dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care recunosc oricărei persoane dreptul la un proces echitabil, principiu ce se regăseşte şi în legislaţia naţională în art. 8 C. proc. pen., legiuitorul a înţeles să instituie în conţinutul art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. o garanţie care să asigure, în realizarea actului de justiţie, imparţialitatea celor chemaţi să dezlege raportul juridic dedus judecăţii, stabilind că, în situaţia existenţei unei suspiciuni rezonabile că judecătorul ar fi părtinitor într-o cauză, acesta este obligat să se retragă de la judecată.

Nu există o delimitare fixă între imparţialitatea subiectivă şi imparţialitatea obiectivă, deoarece comportamentul unui magistrat poate, nu doar să genereze pentru un observator extern îndoieli justificate cu privire la imparţialitatea sa (demers obiectiv), ci să vizeze şi chestiunea opiniei sale personale (demers subiectiv).

Referitor la testul obiectiv, trebuie determinat dacă judecătorul oferă garanţii suficiente pentru a exclude orice bănuială legitimă în privinţa sa. Existenţa unei bănuieli legitime de lipsă de imparţialitate se apreciază ţinând seama inclusiv de optica celui acuzat, chiar dacă aceasta nu are un caracter decisiv, determinant fiind dacă temerile se dovedesc a fi justificate. În acest sens, aparenţele prezintă o importanţă deosebită, având în vedere încrederea pe care instanţele trebuie să o inspire publicului şi, în primul rând, acuzatului, în cadrul procesului penal.

Este important să se stabilească dacă anumite fapte sau împrejurări pot ridica dubii legitime cu privire la lipsa de imparţialitate a judecătorului, deci dacă temerile unei persoane cu privire la imparţialitate sunt în mod obiectiv justificate (cauza Ferranteli şi Santangelo contra Italiei).

Verificând din această perspectivă actele dosarului, se constată că, în realitate, inculpaţii sunt nemulţumiţi de faptul că judecătorul fondului le-a respins anumite cereri în probaţiune la termenul de judecată din data de 22 mai 2014 sau că le-au fost cenzurate anumite întrebări adresate martorilor audiaţi, aspect care nu poate fi apreciat ca o lipsă de imparţialitate a magistratului ci, dimpotrivă, ca o componentă a atribuţiilor ce îi revin în dezlegarea raportul juridic dedus judecăţii, respectiv de a interpreta şi aprecia asupra relevanţei unei probe din perspectiva exigenţelor impuse de principiul pertinenţei şi concludenţei. Totodată, trebuie subliniat că, omisiunea consemnării unor împrejurări relatate de către persoanele audiate sau a existenţei unor neconcordanţe între cele declarate şi cele consemnate în cuprinsul depoziţiei acestora, sunt aspecte ce pot fi remediate prin alte mijloace procedurale de către părţile interesate pe tot parcursul desfăşurării procesului penal, însă nu pot justifica temerile inculpaţilor cu privire la imparţialitatea judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei pe fond.

De asemenea, modalitatea de soluţionare a unor cereri de către judecătorul de la instanţa de fond, favorabilă sau nefavorabilă inculpaţilor, nu poate conduce la aprecierea lipsei de imparţialitate a judecătorului, argumentele expuse de acesta în susţinerea soluţiilor dispuse pot fi cenzurate de către instanţa de control judiciar.

Referitor la "comentariile şi remarcile negative" ce se susţine că au fost exprimate de judecător la termenele de judecată din 7 februarie 2014 şi 17 aprilie 2014, se constată că nu au fost sancţionate de părţile interesate prin formularea unor cereri de recuzare la momentul când au fost exprimate, în condiţiile în care se susţine de către apărare existenţa unei opinii deja formate a magistratului judecător cu privire la acuzaţiile aduse inculpaţilor încă de la debutul cercetării judecătoreşti, ci au fost invocate în cererea de recuzare formulată la data de 16 iunie 2014, fapt ce întemeiază aprecierea instanţei de control judiciar că, în realitate, inculpaţii erau nemulţumiţi de modul de soluţionare a cererilor de probatorii de către judecătorul de la instanţa de fond, prin încheierea din 22 mai 2014.

Ca atare, faţă toate aceste argumente nu se poate aprecia că judecătorul care a pronunţat hotărârea s-a aflat într-o situaţie de incompatibilitate prevăzută de lege care să justifice incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. şi, pe cale de consecinţă, să se dispună impună trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, astfel cum s-a solicitat de către apărare.

2. Referitor la criticile comune de nelegalitate invocate de apelanţii intimaţi inculpaţi A., C. şi D. ce au vizat excluderea din materialul probator a unor probe obţinute nelegal în cursul procesului penal dar şi în etapa actelor premergătoare iar, în cazul inculpatului D., în plus, încălcarea dispoziţiilor art. 403 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., în sensul că, în cuprinsul hotărârii instanţa nu a analizat materialul probator administrat şi apărările inculpatului, reluând pasaje din conţinutul actului de sesizare, fără a arăta activităţile desfăşurate, în concret, de inculpat, deşi a dispus o soluţie de condamnare faţă de acesta, Înalta Curte reţine următoarele:

Argumentele invocate de apărătorii intimaţilor inculpaţi în susţinerea criticii privind înlăturarea unor mijloace de probă obţinute în cursul procesului penal au vizat, pe de o parte, probele administrate cu depăşirea duratei maxime de timp pentru care acestea puteau fi obţinute în baza autorizaţiei emise de judecător precum şi probele obţinute într-un alt dosar şi folosite în prezenta cauză prin eludarea voită de către procuror a dispoziţiilor art. 911 alin. (5) C. proc. pen. anterior şi a dispoziţiilor legale care reglementau instituţia disjungerii iar, pe de altă parte, necompetenţa organelor care au pus în executare măsurile de supraveghere în cauză.

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că, iniţial, urmare a unor denunţuri formulate la data de 10 octombrie 2012 şi înregistrate la Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, s-a constituit Dosarul nr. x/2012 în care s-au efectuat acte de cercetare penală faţă de A., C., D. şi alţi poliţişti din cadrul AA. sub aspectul comiterii infracţiunilor de luare de mită în formă continuată, permiterea accesului unor persoane neautorizate la informaţii ce nu sunt destinate publicităţii, trafic de influenţă, dar şi faţă de alte persoane pentru comiterea infracţiunilor de complicitate la luare de mită şi dare de mită (HH., M., II. şi JJ.). În cauză au fost solicitate şi obţinute de la judecător, în conformitate cu dispoziţiile art. 911 şi urm. C. proc. pen. anterior, autorizaţii de interceptare/prelungire a convorbirilor telefonice şi purtate în mediu ambiental, înregistrarea de imagini, localizarea şi urmărirea prin GPS ori alte mijloace de supraveghere tehnică a inculpaţilor, în perioada 07 noiembrie 2012 - 6 aprilie 2013, activităţi ce au însumat 120 de zile, conform dispoziţiilor art. 911 alin. (5) C. proc. pen. anterior (Încheierile nr. 178 din 7 noiembrie 2012, 194 din 22 noiembrie 2012, nr. 198 din 23 noiembrie 2012, nr. 2 din 4 ianuarie 2013, nr. 45 din 5 februarie 2013, nr. 58 din 12 februarie 2013 şi nr. 84 din 7 martie 2013).

Totodată, se constată că, prin rezoluţia din 4 aprilie 2013, din Dosarul nr. x/2012 procurorul a disjuns doar o parte din materialul probator administrat în cauză, respectiv convorbirile telefonice din datele de 21 februarie 2013 şi 22 februarie 2013 (reprezentând convorbiri telefonice şi dialoguri în mediu ambiental purtate între inculpaţii A., KK., D., între aceştia şi HH., LL. sau cu alte persoane) şi a dispus conexarea acestuia la Dosarul nr. x/2013, constituit ca urmare a sesizării din oficiu din aceeaşi dată, întrucât din materialul probator administrat a rezultat că există date şi indicii temeinice de săvârşire a infracţiunilor de luare de mită de către A., KK., D. şi LL., respectiv a infracţiunii de dare de mită de către HH..

În această din urmă cauză au fost solicitate şi obţinute de la judecător autorizaţii de interceptare/prelungire a convorbirilor telefonice şi purtate în mediu ambiental, înregistrarea de imagini, localizarea şi urmărirea prin GPS de către inculpaţi (Încheierile nr. 121 din 5 aprilie 2013, nr. 126 din 5 aprilie 2013 şi nr. 153 din 30 aprilie 2013, emise de Curtea de Apel Bucureşti). În cadrul investigaţiilor efectuate, prin Ordonanţele nr. 106/P/2013 din 4 aprilie 2013 şi 30 aprilie 2014 s-a dispus şi folosirea unor investigatorilor sub acoperire, printre care şi a lui J., care a desfăşurat activităţile din noaptea de 2/3 mai 2013.

Susţinerile apelanţilor intimaţi inculpaţi că prin disjungerea materialului probator şi formarea unui nou dosar s-a urmărit de către procuror eludarea dispoziţiilor art. 911 alin. (5) C. proc. pen. anterior nu pot fi primite, având în vedere că atât în reglementarea anterioară (art. 209 C. proc. pen.) cât şi în noua reglementare (art. 300 C. proc. pen.) procurorul este cel care conduce activitatea de urmărire penală în general, în sensul de a lua măsurile necesare pentru buna desfăşurare a acestei etape procesuale. Totodată, trebuie subliniat faptul că, obiectul urmăririi penale este determinat iniţial de faptele ce fac obiectul sesizării organului judiciar prin plângere, denunţ ori sesizare din oficiu, fiind posibil ca pe parcursul strângerii datelor şi informaţiilor cu privire la fapta şi persoana ce fac obiectul anchetei, să fie descoperite fapte noi, date privind implicarea altor persoane care nu pot fi ignorate de procuror şi care are obligaţia legală de se autosesiza, de a-şi verifica competenţa şi a aprecia în ce măsură se impune menţinerea lor într-un singur dosar, atunci când sunt incidente vreuna dintre situaţiile la care face referire art. 45 raportat la art. 32 - 34 C. proc. pen. anterior (art. 63 raportat la art. 43 C. proc. pen.).

Prin urmare, aprecierea procurorului în legătură cu necesitatea disjungerii cauzei şi formarea unui nou dosar (Dosar nr. x/2013) în scopul bunei desfăşurări a procesului penal, nu poate fi cenzurată de instanţa de control judiciar câtă vreme nu s-a constatat încălcarea unor dispoziţii procedurale cu privire la modul de sesizare (din oficiu), obiectul verificărilor efectuate (în cauza disjunsă sesizarea din oficiu viza fapte de corupţie luare-dare de mită rezultate din probatoriul administrat în Dosarul x/2012), măsurile procesuale şi procedurale dispuse în cauză (autorizarea unor investigatori sub acoperire, efectuarea măsurilor de supraveghere tehnică realizate în cauză, inclusiv sub aspectul art. 911 alin. (5) C. proc. pen.).

Într-adevăr, la data de 9 mai 2013 prin Ordonanţa nr. 106/P/2013 a fost dispusă o soluţie de neîncepere a urmăririi penale faţă de J. sub aspectul comiterii infracţiunii de dare de mită, în legătură cu activităţile desfăşurate de acesta în noaptea de 2/3 mai 2013, în care au fost implicaţi A., KK. şi D., motivat însă de existenţa unei cauze de nepedepsire prevăzută de lege (art. 255 alin. (3) C. pen. anterior) şi nu de inexistenţa faptei cum au invocat apelanţii intimaţi inculpaţi, însă această împrejurare nu are relevanţă în aprecierea că prin disjungerea cauzei procurorul nu a urmărit decât prelungirea duratei măsurilor de supraveghere luate faţă de inculpaţi peste cele 120 de zile (în acelaşi sens se apreciază de către Înalta Curte şi în legătură cu soluţia de neîncepere a urmăririi penale dispusă în Dosarul nr. x/2012 la 14 ianuarie 2014 de către D.N.A.).

Prin aceeaşi ordonanţă, procurorul a dispus disjungerea şi declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, în vederea efectuării de cercetări faţă de A., C. şi alţi poliţişti neidentificaţi din cadrul AA. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de tortură, prev. de art. 2671 alin. (1), arestare nelegală şi cercetarea abuzivă, prev. de art. 266 alin. (2) C. pen., abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, prev. de art. 247, lipsire de libertate, prev. de art. 189 şi fals intelectual prev. de art. 289 din C. pen. anterior, iar pentru C. şi pentru infracţiunea prev. de art. 42 din Legea nr. 161/2003, unde cauza a fost înregistrată sub nr. x/2013.

În ceea ce priveşte faptele de corupţie de luare de mită comise de către A., C., D. şi LL. şi cea de dare de mită comisă de HH., cauza a fost disjunsă, iar cercetările au continuat într-o cauză nou înregistrată pe rolul secţiei de combatere a corupţie din cadrul Direcţie Naţionale Anticorupţie.

Înalta Curte apreciază că susţinerile apelanţilor intimaţi inculpaţi că au fost folosite în susţinerea acuzaţiilor probe obţinute într-o cauză, deşi nu era îndeplinită condiţia prevăzută de art. 912 alin. (5) C. proc. pen. anterior (faptele pentru care inculpaţii au fost cercetaţi în prezenta cauză nu sunt dintre cele enumerate în conţinutul art. 91 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. şi nici nu fac parte din categoria infracţiunilor grave astfel cum sunt definite în conţinutul art. 2 lit. h) din Legea nr. 682/2002 ori sancţionate cu pedeapsa închisorii al cărui maxim special este de cel puţin 10 ani) sunt neîntemeiate. Astfel, având în vedere succesiunea măsurilor procesuale şi procedurale dispuse de procuror şi arătate în cele ce preced (referitoare la disjungerea şi continuarea efectuării cercetărilor), se constată că atât în Dosarul nr. x/2012 cât şi în Dosarul nr. x/2013 faptele pentru care au efectuate cercetări faţă de inculpaţi, de către Direcţia Naţională Anticorupţie, au fost fapte de corupţie (luare de mită) iar, după disjungerea cauzei şi declinarea competenţei în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, au fost efectuate cercetări faţă de aceştia pentru mai multe infracţiuni printre care şi infracţiunea de lipsire de liberate prevăzută de art. 189 C. pen. anterior, în varianta agravantă de alin. (2), care sancţionează comiterea acestei fapte cu pedeapsa închisorii a cărei limită specială este de 15 ani atât în vechea cât şi în noua reglementare (art. 189 alin. (2) C. pen. anterior, respectiv art. 205 alin. (2) C. pen.), infracţiune pentru care s-a şi început urmărirea penală în cauză prin Rezoluţia nr. 273/P/2013 din 23 mai 2013.

În legătură cu pretinsa colaborare dintre Direcţia Naţională Anticorupţie şi Serviciul Român de Informaţii, fapt ce ar conduce în opinia apărării la aprecierea că punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică au fost realizate de către un organ necompetent şi, pe cale de consecinţă, în considerarea deciziei instanţei de contencios constituţional nr. 302/2017, se impune înlăturarea din materialul probator a acestor mijloace de probă ca fiind lovite de nulitate absolută, Înalta Curte reţine că din actele şi lucrările dosarului şi conţinutul adreselor transmise de D.N.A. la datele de 2 aprilie 2019 şi 3 iunie 2019 instanţei de control judiciar, rezultă o împrejurare contrară celei susţinute de către apelanţii intimaţi inculpaţi.

Astfel, potrivit datelor comunicate de Direcţia Naţională Anticorupţie, în Dosarul nr. x/2013, realizarea activităţilor de interceptare a comunicaţiilor la distanţă (înregistrări convorbiri sau dialoguri purtate în mediu ambiental) a fost făcută de către ofiţeri de poliţie judiciară din cadrul Serviciului Tehnic al D.N.A. cu sprijinul strict de natură tehnică al SRI - U.M. y Bucureşti, prin intermediul căruia s-a realizat accesarea Centrului Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor; că D.N.A. a recepţionat prin structura Serviciului Tehnic semnalul de comunicaţii interceptat, iar fişierele de date rezultate au fost descărcate şi imprimate pe suporturi optice de către ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul Serviciului Tehnic al D.N.A.; că S.R.I. - U.M. y a avut calitatea de beneficiar secundar al măsurilor de supraveghere tehnică, fără a efectua vreo activitate procesuală de punere în aplicare a acestor măsuri de supraveghere tehnică.

În interpretarea conţinutului dispoziţiilor art. 281 alin. (2) lit. b) C. proc. pen., astfel cum a fost extins prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017 a Curţii Constituţionale, Înalta Curte reţine că textul normativ vizează numai actele efectuate de o instanţă sau de un organ de urmărire penală ierarhic inferior celui competent.

În cauză, realizarea activităţilor de interceptare a comunicaţiilor la distanţă a fost făcută de către ofiţeri de poliţie judiciară din cadrul Serviciului Tehnic al D.N.A., cu sprijinul strict de natură tehnică la S.R.I., astfel că, nu au fost încălcate regulile de competenţă materială reglementate de dispoziţiile procedurale în materia nulităţilor absolute. În acest sens, instanţa de contencios constituţional în considerentele Deciziei nr. 779 din 28 noiembrie 2017, în interpretarea sintagmei "alte organe specializate ale statului " din conţinutul art. 142 alin. (1) C. proc. pen. (astfel cum a fost interpretată şi explicitată prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 a Curţii Constituţionale în paragraful 32) a arătat că aceasta nu vizează persoanele chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere tehnică.

Se mai constată că, potrivit datele transmise de D.N.A., procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice şi dialogurilor purtate în mediu ambiental au fost întocmite de ofiţerii de poliţie judiciară desemnaţi de procurorul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, iar cu privire la exactitatea datelor transcrise în conţinutul lor, criticile inculpaţilor au fost infirmate de concluziile raportului de expertiză criminalistică nr. 47 din 11 februarie 2015 prin care s-a apreciat că nu au intervenit modificări sau alterări ale conţinutului înregistrărilor în mediu ambiental. Fidelitatea transcrierilor datelor în conţinutul proceselor-verbale de redare a convorbirilor telefonice şi dialogurilor purtate în mediu ambiental au putut fi constate în mod direct şi de către inculpaţi, cu ocazia audierii în şedinţă publică, a înregistrării audio-video ce redă evenimentele din camera de hotel, aflată pe suportul optic inscripţionat "CD 1 video hotel şi prima parte audio parcare" -fişierul "Video", intervalul orar 02:50:02 - 04:29:03, la solicitarea apelanţilor intimaţi inculpaţi A. şi C., când nu au fost formulate obiecţiuni de către niciunul dintre acuzaţi.

Prin urmare, apreciind că măsurile de supraveghere tehnică au fost realizate şi folosite în prezenta cauză în conformitate cu prevederile art. 911 şi urm. C. proc. pen., că interceptarea convorbirilor telefonice şi transcrierea acestor dialoguri în procesele-verbale au avut un fundament legal (în baza solicitărilor procurorului şi autorizaţiilor emise de judecătorul competent), în conformitate cu normele procedurale în vigoare la momentul comiterii faptelor, Înalta Curte apreciază ca neîntemeiată cererea apelanţilor intimaţi inculpaţi de înlăturare din dosar a acestor probe şi mijloace de probă ori a probelor derivate din acestea.

Înalta Curte apreciază ca neîntemeiată şi critica formulată de apelanţii intimaţi inculpaţi A., C. şi D. în susţinerea aspectelor de nelegalitate ce au vizat înlăturarea probelor obţinute în etapa actelor premergătoare, întrucât nu au fost consemnate într-un proces-verbal, astfel cum prevedeau dispoziţiile art. 224 alin. (1) şi (3) din C. proc. pen.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, noul C. proc. pen. instituie, ca regulă, caracterul obligatoriu al începerii urmăririi penale anterior efectuării oricăror acte de cercetare. Cu excepţia acelor situaţii în care însuşi actul de sesizare nu este conform cu cerinţele de formă şi fond impuse de normele legale, sau cele în care din chiar cuprinsul acestuia rezultă o cauză de neprocedibilitate, niciun act de procedură nu mai poate fi realizat în afara procesului penal, după cum nicio probă nu mai poate fi administrată în afara acestui cadru.

Dispoziţiile procedurale în vigoare nu mai instituie faza premergătoare începerii urmăririi penale, care viza strângerea datelor necesare "în vederea începerii urmăririi penale" (prevăzută de art. 224 din vechiul C. proc. pen.) şi nu mai permite nici începerea urmăririi penale direct faţă de o anumită persoană nici măcar în situaţia în care aceasta este indicată în vreunul din actele ce constituie modalităţi de sesizare a organului de urmărire penală, ori când acesta permite identificarea sa.

În cauză, organele de urmărire penală s-au sesizat din oficiu la data de 4 aprilie 2013, formându-se Dosarul de urmărire penală nr. x/P/2013, în care, sub incidenţa C. proc. pen. în vigoare la acel moment, s-a început activitatea de strângere a datelor necesare în vederea începerii urmăririi penale, respectiv etapa actelor premergătoare, inclusiv folosirea unui investigator sub acoperire, astfel cum s-a dispus prin ordonanţa procurorului din data de 30 aprilie 2013, acesta îndeplinind toate activităţile stabilite de procuror, în perioada 30 aprilie 2013 - 02/03 mai 2013 iar ulterior după declinarea cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, prin Rezoluţia nr. 274/P/2013 s-a început urmărirea penală in rem la data de 23 mai 2013, iar la data de 30 august 2013 a fost sesizată instanţa de judecată cu rechizitoriu.

Totodată, în intervalul 21 februarie 2013 şi 6 aprilie 2013, în cauză (iniţial Dosar x/2013 şi ulterior, y/P/2013) s-au efectuat interceptări şi înregistrări audio-video, în conformitate cu dispoziţiile art. 911 - 915 C. proc. pen. anterior, a căror redare este realizată în conţinutul proceselor-verbale autentificate de procuror şi ataşate la dosar, au fost realizate activităţi de către investigatorul sub acoperire J. în limita autorizaţiei procurorului consemnate în cuprinsul unui proces-verbal aflat la dosar.

În materie de procedură penală, se aplică principiul tempus regit actum, care presupune că legea se aplică tuturor actelor efectuate în cursul procesului penal în timpul în care aceasta este în vigoare, indiferent de data săvârşirii infracţiunii pentru care se exercită acţiunea penală şi de data începerii procesului penal (înainte sau după intrarea legii de procedură în vigoare). În literatura de specialitate, în mod constant, s-a arătat că obiectul legilor de procedură nu îl formează infracţiunea, aşa că este fără interes momentul comiterii sale; obiectul normelor de procedură este alcătuit din acel complex de acte inerente desfăşurării acţiunii represive, iar toate aceste acte însă nu pot fi efectuate decât conform cu legea din momentul în care ele au loc. Toate legile de procedură se aplică numai la actele ce se vor produce sub imperiul lor şi, ca atare, nu se poate vorbi de retroactivitatea legilor de procedură penală, regulă ce se aplică şi normelor tranzitorii, dacă au natură procesuală. Cu privire la acest aspect, Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa recentă că, "în ceea ce priveşte domeniul de aplicare al legii procesual penale, a fost consacrat principiul activităţii acesteia, care presupune că aceasta este de imediată aplicare, vizând şi cauzele în curs de urmărire penală sau judecată".

Potrivit dispoziţiilor art. 224 C. proc. pen. anterior, faza premergătoare începerii urmăririi penale viza strângerea datelor necesare "în vederea începerii urmăririi penale" iar, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, actele premergătoare puteau constitui mijloc de probă dacă erau consemnate într-un proces-verbal, or, în cauză, au fost efectuate aceste procese-verbale fiind întocmite de organul desemnat de procuror pentru efectuarea redării transcrierilor înregistrărilor convorbirilor şi în mediu ambiental dar şi activităţile desfăşurate de investigatorul sub acoperire cu referire la acţiunile din seara de 2/3 mai 2013.

Ca atare, în acord cu principiul tempus regit actum, consemnarea acestor activităţi în conţinutul unor procese-verbale corespunde cerinţelor legale şi pot constitui mijloace de probă, astfel cum prevedeau dispoziţiile art. 224 C. proc. pen. anterior, pe cale de consecinţă, în mod corect, au fost păstrate de către instanţa de fond şi valorificate prin coroborarea cu alte elemente probatorii în dovedirea acuzaţiilor aduse tuturor inculpaţilor din cauză, astfel că, Înalta Curte apreciază ca neîntemeiate criticile apelanţilor intimaţi inculpaţi sub acest aspect.

Neîntemeiate sunt şi criticile privind lipsa de credibilitate a martorului J., care s-ar fi impus a fi audiat în calitate de persoană vătămată, determinat de împrejurarea că i-au fost sugerate răspunsurile pe care să le dea procurorului în legătură cu anumite aspecte despre evenimentele din 2/3 mai 2013, cu ocazia celor două audieri care au avut loc la sediul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În acest sens, Înalta Curte reţine faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 33 din C. proc. pen., subiecţi procesuali principali sunt suspectul şi persoana vătămată, iar în situaţia în care persoana vătămată care a suferit vreo vătămare fizică, materială sau morală printr-o faptă penală pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu şi care nu doreşte să participe la procesul penal trebuie să înştiinţeze organul de urmărire penală care apreciază dacă se impune audierea acesteia în calitate de martor (art. 81 alin. (2) C. proc. pen.), situaţie care se regăseşte şi în prezenta cauză.

Totodată, în conţinutul art. 114 alin. (4) C. proc. pen. se prevede posibilitatea audierii în calitate de martor a persoanei care a întocmit procese-verbale în cauză, în considerarea faptului că a luat cunoştinţă în mod direct de anumite fapte şi împrejurări, ipoteză în care se regăseşte şi martorul J., astfel că, nu se poate aprecia ca fiind lipsite de credibilitate depoziţiile acestuia.

De asemenea, împrejurările relevate de apărare privind modalitatea în care s-a realizat audierea martorului J. la parchet şi faptul că i-au fost furnizate informaţii de către o terţă persoană în legătură cu aspectele relatate şi consemnate în cuprinsul celor două declaraţii nu sunt fundamentate, având în vedere, pe de o parte, faptul că nu s-a făcut dovada existenţei unei terţe persoane prezente la audierile martorului sau a unor mijloace de comunicare care să fi permis acestuia să afle aceste informaţii, (ipoteza susţinută de apărare determinat de existenţa unor pauze între momentul adresării întrebării de către procuror şi răspunsul martorului) iar, pe de altă parte, împrejurarea că audierea martorului s-a făcut în faţa instanţei de fond şi de control judiciar unde martorului i-au fost adresate întrebări de către inculpaţi şi au fost lămurite împrejurările faptice relatate de acesta. Aprecierea veridicităţii aspectelor relatate de martor este atributul exclusiv al instanţei de judecată şi urmează a fi analizată prin coroborare cu ansamblul probator administrat în cauză.

Pe cale de consecinţă, apreciind susţinerile apelanţilor inculpaţi neîntemeiate sub acest aspect, Înalta Curte nu va înlătura din materialul probator depoziţiile martorului J. date în faţa procurorului din cadrul secţiei de urmărire penală şi criminalistică şi pe cele subsecvente acestui moment, astfel cum s-a solicitat de apărare, urmând a le aprecia şi interpreta în ansamblul probator administrat în cauză cu ocazia analizării criticilor de netemeinicie invocate de toţi apelanţii intimaţi inculpaţi.

Înalta Curte apreciază ca neîntemeiate şi criticile de nelegalitate formulate de apelantul intimat inculpat D. referitoare la nemotivarea hotărârii de către instanţa de fond şi preluarea unor pasaje din conţinutul actului de sesizare.

În acest sens, Înalta Curte reţine că din perspectiva respectării dreptului părţilor la un proces echitabil, cum este reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ce cuprinde, între altele, atât dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră elocvente pentru cauza lor, cât şi obligaţia instanţei de a examina aceste observaţii, cu alte cuvinte, sarcina instanţei fiind aceea de a analiza efectiv mijloacele, argumentele şi probatoriile părţilor, se constată obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile. În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat, în mod constant, că dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţie impun instanţelor obligaţia de a-şi motiva hotărârile, însă aceasta nu înseamnă că se cere un răspuns detaliat la fiecare argument, amploarea acestei obligaţii variind în funcţie de natura hotărârii, ceea ce este definitoriu pentru noţiunea de proces echitabil este ca instanţa să fi examinat cu adevărat problemele esenţiale ce i-au fost supuse atenţiei şi să nu se mulţumească să confirme concluziile unei alte instanţe sau pe cele reţinute în actul de sesizare (cauza Helle împotriva Finlandei paragraful 60, cauza Boldea c. României, cauza Albina c. României).

Or, din examinarea considerentelor hotărârii pronunţate de judecătorul de la instanţa de fond rezultă că a realizat o descriere a ambelor infracţiuni pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului (complicitate la comiterea infracţiunii lipsire de libertate şi tortură), pentru cea din urmă faptă a dispus o soluţie de condamnare, sens în care a indicat elementele ce compun latura obiectivă şi subiectivă a infracţiunii, încadrarea juridică a faptei în raport de conţinutul normei de incriminare precum şi participaţia inculpatului în activitatea ce i-a fost imputată.

Revenind la obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile se mai reţine că aceasta nu poate fi înţeleasă în sensul că se impune judecătorului un anumit mod de redactare a hotărârii, ceea ce se cere pentru respectarea dreptului la apărare şi garantarea unui proces echitabil este ca în cuprinsul hotărârii să se răspundă criticilor şi cererilor formulate de părţi. Or, în cauză, judecătorul care a pronunţat hotărârea a efectuat o astfel de analiză a apărărilor formulate de inculpat în raport de conţinutul acuzaţiei chiar dacă nu într-o manieră atât de detaliată cum a apreciat apărarea, dar care permite instanţei de control judiciar să efectueze o verificare a hotărârii şi să aprecieze asupra temeiurilor ce au justificat soluţia pronunţată în cauză, nefiind identificate elemente care să impună trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

Modalitatea concretă în care instanţa de fond a înţeles să analizeze conţinutul concret al faptei reţinute în sarcina inculpatului D., în raport de probatoriul administrat, pentru care a dispus condamnarea sa, urmează a fi analizată cu ocazia examinării criticilor de netemeinicie formulate de inculpat şi care a vizat greşita sa condamnare.

3. Cât priveşte cererile de schimbare a încadrării juridice formulate de inculpaţii A., C. şi B., însuşite şi de către inculpatul D. cu ocazia dezbaterilor, Înalta Curte constată că au fost susţinute de către apelanţii intimaţi inculpaţi încă de la termenul din data 11 septembrie 2019, urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 250/2019 publicată în M. Of. al României nr. 500 din data de 20 iunie 2019.

Având în vedere că cereri similare au fost formulate şi în faţa instanţei de fond şi analizate în considerentele hotărârii pronunţate, se poate aprecia că inculpaţii au avut posibilitatea să cunoască încadrarea juridică a acuzaţiilor ce le-au fost aduse şi să-şi formuleze apărările efective, în timp util, în raport de natura şi gravitatea acuzaţiilor fiind asigurat caracterul echitabil al procesului. Prin urmare, efectele deciziei instanţei de contencios constituţional nu sunt incidente în cauză, toate aceste critici privind modul de soluţionare a cererilor de schimbare a încadrării juridice a faptelor pentru care inculpaţii au fost condamnaţi, se circumscriu motivelor de apel, astfel că, urmează a fi analizate de către instanţa de control judiciar în considerentele prezentei decizii.

În acest sens, Înalta Curte în interpretarea normelor de incriminare la care apelanţii intimaţi inculpaţi fac referire în cererile formulate, prin coroborare cu materialul probator administrat în cauză, apreciază că sunt neîntemeiate cererile de schimbare a încadrării juridice dată faptelor pentru care s-a dispus condamnarea acestora pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

Textul art. 2671 C. pen. anterior care incriminează tortura a fost introdus în conţinutul normelor penale ca urmare a aderării României la Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse şi tratamente cu cruzime, inumane sau degradante (M. Of. al României nr. 112 în 10 octombrie 1990) şi sancţionează fapta prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, fizice sau psihice, îndeosebi cu scopul de a obţine de la această persoană sau de la o terţă persoană informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-au comis ori este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei sau a unei terţe persoane, sau pentru oricare motiv bazat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferinţe aplicate de un agent al autorităţii sau de către orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial sau la instigare ori cu consimţământul expres sau tacit al unei asemenea persoane.

Sub aspectul elementului material, infracţiunea de tortură se realizează printr-o faptă în sens larg, prin care se provoacă unei persoane o durere sau suferinţe puternice, fără însă ca legiuitorul să prezinte în concret formele pe care le poate îmbrăca acţiunea sau inacţiunea realizată de subiectul activ (orice faptă care produce durere sau suferinţe puternice), astfel că, instanţa este cea care urmează a aprecia raportat la împrejurările faptice dacă durerea sau suferinţele provocate persoanei au fost sau nu puternice. Numai dacă această cerinţă legală nu este îndeplinită fapta poate constitui o altă infracţiune, respectiv purtare abuzivă, supunere la rele tratamente, cercetare abuzivă etc.

Pornind de la aceste consideraţii teoretice se constată, în urma analizării materialului probator administrat în cauză (depoziţiile martorului J., declaraţiile martorilor, procesele-verbale de transcriere a înregistrărilor convorbirilor telefonice şi în mediu ambiental şi declaraţiile inculpaţilor), că inculpaţii A., C., B. şi D., fiind în exercitarea atribuţiilor de serviciu (acţiune autorizată pe linia traficului de droguri în staţiunea Mamaia din Constanţa) au realizat acte de violenţă fizică şi psihică asupra lui J. în noaptea de 2/3 mai 2013, respectiv i-au aplicat lovituri repetate cu pumnii şi o bâtă din lemn tip baseball, au întrebuinţat ameninţări cu moartea la adresa acestuia şi a familiei sale, inculpatul B. a folosit un pistol din dotare pe care l-a îndreptat spre zona genunchilor şi tâmpla martorului, l-au supus unei percheziţii corporale într-o parcare publică, fiindu-i îndepărtată îmbrăcămintea (tricoul şi pantalonii), în scopul obţinerii de la acesta a informaţiei că este investigator în misiune, toate aceste fapte creând o stare de temere, umilire şi angoasă subiectului pasiv, astfel că impune aprecierea că sunt suferinţe fizice şi psihice puternice, ce se circumscriu elementul material al infracţiunii de tortură.

Contrar celor susţinute de apărare, Înalta Curte reţine că aprecierea caracterului puternic al suferinţelor fizice sau psihice produse subiectului pasiv nu se realizează prin raportare la existenţa unui anumit număr de îngrijiri medicale pentru leziunile suferite şi constatate printr-un certificat medico-legal sau a riscului asumat de subiectul pasiv prin acceptarea desfăşurării acţiunilor în calitate de investigator sub acoperire ori a posibilităţii acestuia de a se extrage din misiune în contextul în care ar fi apreciat că acele suferinţe fizice, psihice erau prea puternice, întrucât norma de incriminare nu condiţionează producerea suferinţei fizice de existenţa unui număr de îngrijiri medicale în raport de care să se stabilească caracterul puternic sau mai puţin intens al suferinţei.

Totodată, actele de tortură nu pot fi justificate nici de împrejurarea că subiectul pasiv prin natura activităţilor desfăşurate şi-ar fi asumat aceste risc, având în vedere că prevederile din conţinutul alin. (6) al art. 2671 C. pen. anterior se referă la situaţiile în care suferinţele şi durerea fizică au rezultat din sancţiuni legale şi sunt inerente acestor sancţiuni sau ocazionate de ele, împrejurare care nu se regăseşte în cauză. Astfel, investigatorul sub acoperire (martorul J.) era în misiune autorizată de procuror, iar activităţile desfăşurate de inculpaţii A., C., B. şi D. trebuiau să se limiteze la îndeplinirea atribuţiilor de serviciu în împrejurările faptice date, respectiv, identificarea persoanei care le-a oferit spre vânzare anumite substanţe interzise la deţinere şi realizarea actelor de cercetare necesare pentru acest gen de infracţiuni. Prin urmare, activităţile de cercetare ce trebuiau realizate de inculpaţi nu impuneau aplicarea unor lovituri repetate, folosirea unor ameninţări cu moartea asupra persoanei ori familiei acesteia sau efectuarea unei percheziţii corporale într-o parcare publică.

În acelaşi sens, în jurisprudenţa sa constantă, Curtea europeană a drepturilor omului a apreciat că sunt acte de tortură: "acele tratamente care au trezit reclamantului sentimentul de teamă, angoasă, inferioritate, care îl puteau umili şi dezechilibra şi a-i distruge rezistenţa fizică şi morală" (Carabulea c. României); în cauza Selmouni c Franţie s-a arătat că: "leziunile asupra fizicului reclamantului nu sunt importante de apreciat, lovirea sa în timp ce se afla într-o stare de privare de libertate i-a produs un sentiment de teamă, angoasă iar starea de tensiune s-a extins în condiţiile prelungirii agresiunilor" în cauza Pantea c. României s-a apreciat că "rănile prezentate de o persoană aflată în custodia poliţiei se prezumă până la proba contrarie că au fost provocate de agenţii autorităţii".

Or, în cauză, prin modalitatea în care au fost realizate de inculpaţi, acţiunile întreprinse în noaptea de 2/3 mai 2013 asupra martorului J. (în exercitarea activităţilor de serviciu - lucrători de poliţie judiciară în cadrul AA. -, aplicarea unor lovituri cu pumnii şi cu o bâtă din lemn, ameninţare sa cu moartea şi a membrilor de familie, în mod repetat, supunerea martorului unei percheziţii corporale prin înlăturarea de obiectele de îmbrăcăminte, într-o parcare publică, în timp ce faţă de acesta se făceau cercetări sub aspectul comiterii unei fapte de trafic de droguri, în scopul obţinerii de informaţii de la martorul J., de a se deconspira din misiunea pentru care a fost autorizat, în condiţiile în care aveau bănuieli încă din camera de hotel că martorul ar putea fi investigator sub acoperire), au fost de natură să creeze acestuia suferinţe fizice şi psihice puternice care se circumscriu elementului material al infracţiunii de tortură.

Ca atare, reţinând că suferinţele fizice şi psihice suferite de către martorul J. sunt puternice şi în scopul obţinerii de informaţii, Înalta Curte apreciază că nu pot fi primite criticile apelanţilor intimaţi inculpaţi în susţinerea cererii de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea de tortură prev. de art. 2671 alin. (1) C. pen. anterior în infracţiunea de purtare abuzivă, prev. de art. 250 C. pen. anterior.

De asemenea, se mai reţine că în conţinutul art. 250 C. pen. anterior sunt incriminate cu caracter de generalitate faptele funcţionarilor publici (sau a altui funcţionar) care aflaţi în exerciţiul atribuţiilor de serviciu întrebuinţează expresii jignitoare, ameninţări, exercită acte de lovire şi violenţă, produc o vătămarea corporală sau o vătămarea corporală gravă faţă de o persoană, pe când în cazul infracţiunii de tortură sunt sancţionate fapte de aceiaşi natură dar printr-o normă specială conturată de scopul urmărit de subiectul activ, acela al obţinerii unor informaţii de la persoana asupra căreia sunt exercitate suferinţele fizice şi psihice puternice.

Specificitatea normei ce incriminează fapta de tortură şi aplicabilitatea acesteia prioritar normei de incriminare prev. de art. 250 C. pen. anterior, este determinată şi de conţinutul laturii subiective în sensul că fapta de tortură poate fi săvârşită numai cu intenţie directă având în vedere scopul, motivul special pentru care faptele ce conturează latura obiectivă sunt realizate de subiectul activ, anume, în vederea obţinerii unor informaţii de la subiectul pasiv, pe când în cazul infracţiunii de purtare abuzivă intenţia poate fi directă sau indirectă, făptuitorul îşi dă seama că aduce atingere demnităţii sau integrităţii fizice sau psihice a persoanei şi, prin aceasta creează o stare de pericol pentru buna desfăşurare a relaţiilor de serviciu, urmare pe care o doreşte sau o acceptă (în cazul intenţie indirecte).

De asemenea, nu pot fi primite nici argumentele invocate de apărare în susţinerea cererii subsidiare de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea de tortură în infracţiunea de cercetare abuzivă, având în vedere că, în cazul infracţiunii prev. de art. 266 alin. (2) C. pen., pentru realizarea elementului material este necesar ca întrebuinţarea de ameninţări sau violenţe pentru obţinerea de declaraţii trebuie să fie făcută de către funcţionarul public, care are atribuţii de a lua declaraţii, asupra unei persoane aflată în curs de urmărire penală, condiţie care nu este îndeplinită în cauză.

Din examinarea materialului probator administrat rezultă că acţiunile inculpaţilor, astfel cum au fost descrise mai sus, au fost realizate de aceştia în exercitarea atribuţiilor de ofiţeri de poliţie judiciară, în vederea obţinerii unor informaţii de la investigatorul sub acoperire martorul J., în sensul deconspirării acestuia şi nu al obţinerii unei declaraţii. De altfel, în cauză, chiar şi în ipoteza susţinută de apărare, la momentul exercitării violenţelor fizice, psihice şi ameninţărilor asupra lui J. de către inculpaţi, nu au fost efectuate decât acte de verificare şi strângere a unor minime informaţii, nefiind întocmit nici procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante de trafic de droguri, care să poată conduce la aprecierea că acţiunile inculpaţilor au fost exercitate asupra unei persoane faţă de care se efectuau cercetări penale pentru obţinerea de declaraţii.

Faţă de toate aceste argumente, Înalta Curte apreciază ca neîntemeiate cererile de schimbare a încadrării juridice formulate de apelanţii intimaţi inculpaţi A., C. şi B. din infracţiunea de tortură, prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 2671 alin. (1) din C. pen. (1968) în infracţiunea de purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (3) din C. pen. (1968) şi în subsidiar, în infracţiunea de cercetare abuzivă, prevăzută de art. 266 alin. (2) din C. pen. (1968).

4. În analiza criticilor comune, circumscrise de data aceasta aspectelor de netemeinicie a hotărârii, formulate de apelanţii intimaţi inculpaţi A., C., B. şi D., ce au vizat greşita lor condamnare pentru comiterea infracţiunilor de tortură, abuz în serviciu şi fals intelectual (pentru ultimele două fapte numai inculpaţii A., C. şi B.), Înalta Curte, în urma examinării actelor şi lucrărilor dosarului, îşi însuşeşte argumentele de fapt şi de drept reţinute de către instanţa de fond cu privire la activităţile desfăşurate de inculpaţi şi constată, totodată, că a fost reţinută în mod corect situaţia de fapt şi vinovăţia acestora în săvârşirea infracţiunilor de tortură (pentru toţi inculpaţii), respectiv, abuz în serviciu şi fals intelectual (pentru inculpaţii A., C. şi B.).

Astfel, având în vedere argumentele invocate de apărare în susţinerea acestor critici (lipsa elementelor de tipicitate a infracţiunilor pentru care au fost cercetaţi şi condamnaţi invocate ca motiv principal sau secundar de către toţii inculpaţii sau lipsa oricăror elemente probatorii care să le dovedească acuzaţiile aduse - în cazul inculpaţilor A. şi D.), instanţa de control judiciar consideră ca fiind necesară analizarea acţiunilor desfăşurate de inculpaţi prin prisma elementelor ce compun latura obiectivă a faptelor ce le-au fost reţinute în sarcină şi a probatoriului administrat în cauză.

În acest sens, Înalta Curte reţine că din analiza coroborată a probele rezultă dincolo de orice îndoială că, în noaptea de 2/3 mai 2013 inculpaţii C., MM., B. şi D. în timp ce se aflau într-o acţiune pe linia combaterii traficului de droguri în zona H. din staţiunea Mamaia, jud. Constanţa, la care au participat şi alţi lucrători ai AA., au exercitat asupra investigatorului sub acoperire J., agresiuni fizice repetate, ameninţări cu moartea la adresa acestuia şi familiei sale, l-au supus unor acţiuni de umilire, în scopul obţinerii de la acesta a unor informaţii, respectiv deconspirarea sa din misiunea pentru care a fost autorizat de procuror.

Astfel, se constată că, în seara de 2/3 mai 2013, inculpaţii C. şi MM., poliţişti judiciari în cadrul AA., au fost abordaţi de către J., în realizarea misiunii pentru care a fost autorizat de procuror prin Ordonanţa nr. 106/P/2013 din 30 aprilie 2013, sens în care a oferit inculpatului C. spre vânzare, o substanţă vegetală cu pretinse efecte psihotrope, pentru suma de 100 RON (substanţă primită de investigator în vederea realizării activităţilor pentru care a fost delegat conform procesului-verbal din 2 mai 2013 al D.G.I. - Serviciul Special).

După acest moment, inculpaţii C. şi MM. au solicitat lui J. să le predea şi alte droguri dacă deţine, astfel că inculpatul C. i-a controlat hainele, unde a găsit în buzunare mai multe chei şi un portofel ce conţinea suma de 736 RON şi 100 de euro.

Faţă de precizările făcute de J. că ar mai deţine droguri în camera hotel unde era cazat, inculpaţii MM. şi C. s-au deplasat împreună cu acesta spre K., aici inculpatul W. a procedat la deschiderea uşii de la camera nr. 14, întrucât avea cheile luate de la J.

În incinta camerei de hotel, la solicitarea celor doi inculpaţi, J. a deschis sertarul unei comode de unde a scos suma de 2700 RON, despre care a susţinut că o parte provine din vânzarea de droguri iar o parte sunt banii personali, după care cei doi inculpaţi, fără a avea vreo autorizaţie de percheziţie, au continuat să caute în camera de hotel, în locuri unde ar fi putut fi disimulate astfel de substanţe, respectiv, în baie şi în coşul de gunoi, având în vedere poziţia lui J. care a negat că ar mai deţine şi alte cantităţi de droguri. În acest context, inculpatul C. i-a solicitat inculpatului B. să vină în camera de hotel, care după ce a examinat conţinutului plicului oferit de J. spre vânzare, a apreciat că conţine ceai, după care cei trei inculpaţi şi-au continuat căutările, inclusiv în seiful din cameră, pe care l-au deschis cu ajutorul recepţionerului (martorul T.).

Faptul că J. le-a cerut celor trei inculpaţi, în mod insistent, să îl lase să plece, în schimbul sumei de 2.700 RON, dându-le de înţeles că nu vor mai auzi de el, coroborat cu susţinerile contradictorii ale investigatorului că are drogurile de la un anume X., colegul său de cameră, persoană pe care a şi apelat-o de pe unul din telefoanele ce i-au fost luate de inculpatul W., dar care a refuzat să vină în cameră, cu lipsa oricăror bagaje care să susţină faptul că J. ar locui în acea cameră, au creat inculpaţilor C., MM. şi B. suspiciuni asupra calităţii lui J., având bănuiala că acesta ar fi un investigator sub acoperire.

După acest moment inculpatul MM. a plecat spre parcarea clubului unde se aflau colegii lor de serviciu şi şeful acestora, comisarul N., căruia i-a comunicat faptul că o persoană depistată în timp ce comercializa droguri, a încercat să îi ofere mită acestuia şi inculpatului C.

La scurt timp, în parcarea unde se afla restul echipei de poliţişti din cadrul AA., au sosit şi inculpaţii C. şi B. împreună cu J., acesta fiind dus la maşina de serviciu unde inculpatul D. i-a comunicat că urma să fie cercetat în două dosare, unul pentru trafic de droguri iar altul pentru dare de mită.

Acţiunile celor patru inculpaţi din momentul când investigatorul sub acoperire J. a fost adus în parcare şi până în momentul plecării către sediul AA., în intervalul orar 0210 - 0333, au vizat, contrar celor susţinute de apărare, determinarea acestuia de a se deconspira din misiune, inculpaţii C., MM. şi B. având o suspiciune în legătură cu acţiunile persoanei depistate cu droguri încă din camera de hotel, pe care au comunicat-o şi inculpatului D..

În continuare, motivat de necesitatea întocmirii procesului-verbal de constatare a infracţiunii de trafic de droguri, inculpatul C. a urcat pe scaunul din dreapta faţă a autoturismului de serviciu, pe bancheta din spate a fost introdus, de către inculpatul D., investigatorul J., alături de care s-a urcat şi inculpatul B., însă activitatea inculpaţilor fiind întreruptă de o altă intervenţie la o maşină venită în parcare, unde şoferul a fost depistat în timp ce încerca să-şi confecţioneze o ţigară tip "joint". Inculpaţii C., MM. şi B. au plecat împreună cu martorii M., O. şi G. la intervenţie, iar în maşina de serviciu a rămas J. şi inculpatul D.. La solicitarea lui MM., inculpatul D. a procedat la încătuşarea lui J. deşi, până la acel moment, nu au fost realizate de acesta din urmă acţiuni care să indice că ar încerca să fugă.

După revenirea inculpaţilor la autoturismul unde se afla J., inculpatul C., în urma verificării agendelor telefonice a celor două telefoane mobile luate de la investigatorul sub acoperire, a constatat că acesta se cunoştea cu persoana despre care a afirmat că este cazat împreună în cameră dar şi că are în agenda telefonică numere de telefon într-o combinaţie numerică specifică pentru numerele aparţinând M.A.I., fapt ce i-a consolidat bănuiala că ar fi investigator sub acoperire, aspect pe care l-a comunicat şi celorlalţi coinculpaţi.

Prin urmare, în scopul obţinerii de informaţii de la martorul J., în sensul deconspirării, inculpaţii C., MM. şi B. au aplicat acestuia mai multe loviturii cu pumnii în zona capului, inculpatul V. lovindu-l cu o bâtă din baseball în zona picioarelor, au proferat ameninţări cu moartea la adresa martorului şi a familiei sale, sens în care, inculpatul B. a folosit pistolul din dotare pe care l-a îndreptat spre picioarele şi tâmpla martorului. În realizarea scopului propus, inculpaţii C., MM., B. şi D. au continuat să provoace suferinţe psihice puternice martorului J., astfel că, la propunerea inculpatului V., au supus martorul la efectuarea unei percheziţii corporale, într-un loc public (parcarea unde se afla echipa de poliţişti), prin înlăturarea obiectelor vestimentare şi verificarea corporală în zone intime, fapt ce a fost de natură să creeze martorului un sentiment de umilire.

În susţinerea împrejurărilor faptice reţinute de instanţa de fond şi însuşite de instanţa de control judiciar, care vizează acţiunile inculpaţilor, din momentul confirmării suspiciunilor privind calitatea de investigator sub acoperire a martorului şi până la momentul deconspirării acestuia, relevante sunt depoziţiile martorului J. din cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti (în fond şi în apel, filele x d.u.p., dos. ins. fond şi 184-186 vol. 2 dos. inst. apel), care, contrar susţinerilor inculpaţilor, se coroborează cu depoziţiile martorilor N., F., G., P., R., M. şi O., procesele-verbale de transcriere a înregistrărilor convorbirilor din mediu ambiental din data de 3 mai 2013 dintre inculpaţi, dintre aceştia şi J., concluziile Certificatului medico-legal nr. A2/2375/2013 emis de INML Bucureşti care atestă existenţa unor leziuni la nivelul capului şi a coapsei martorului J. şi parţial, cu depoziţiile inculpaţilor din cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti în care au recunoscut că l-au ameninţat pe J. dar numai prin folosirea unor expresii triviale, justificate prin natura profesiei şi comportamentul nesincer al martorului. Totodată, inculpaţii au arătat că nu au cunoscut calitatea de investigator sub acoperire a martorului decât la momentul deconspirării, că nu l-au lovit cu pumnii, bâta de baseball, nu l-au ameninţat cu arma din dotare sau că prin efectuarea percheziţiei corporale nu au urmărit umilirea martorului, acestea erau procedurile standard în cazul depistării unor traficanţi de droguri.

Toate aceste elemente probatorii au fost apreciate de instanţa de control judiciar ca fiind obţinute în mod legal şi cu respectarea dispoziţiilor legale, pentru considerentele expuse în analiza criticii de la pct. 2 din conţinutul deciziei, astfel că din analiza şi interpretarea lor urmează a se stabili valoarea probatorie în contextul acuzaţiilor şi apărărilor formulate de inculpaţi.

Înalta Curte constată că apărările inculpaţilor C., MM., B. şi D. sunt infirmate de depoziţiile martorului N. care a arătat că, în noaptea de 2/3 mai 2013, fost sunat de inculpaţii V. şi W., anterior sosirii martorului J. în parcare, fără însă a putea localiza exact în timp acest moment, în legătură cu faptul că aceştia ar avea bănuieli că persoana depistată pe plajă în timp ce încerca să le vândă droguri ar putea fi investigator sub acoperire, aspect care s-a confirmat ulterior, după verificarea agendelor celor două telefoane găsite asupra acestuia în care au fost găsite numere ce ar aparţine M.A.I., context în care şi-a informat superiorii care i-au cerut să ducă persoana la sediul AA. pentru verificări şi le transmită colegilor să nu îl lovească, solicitare pe care i-a comunicat-o inculpatului A. care l-a asigurat că "nu l-a bătut nimeni". Martorul a mai arătat că, după ce J. a fost dus la sediul AA., în prezenţa şefilor de la DGA, a afirmat că a fost lovit cu o bâtă în cap, ameninţat cu pistolul de către inculpaţi însă acesta nu a prezentat urme de lovituri. Ulterior, inculpaţii C. şi NN. au fost chemaţi în biroul şefului ierarhic unde au recunoscut că i-au dat martorului o palmă dar nu şi faptul că i-au pus pistolul în gură.

Relevanţă sub acest aspect prezintă şi depoziţiile martorilor R. care a arătat că, în urma discuţiilor purtate cu inculpaţii C., MM., B. şi D. în acea noapte, a aflat de la aceştia, că aveau o suspiciune în legătură cu faptul că martorul era investigator sub acoperire încă din camera de hotel, întrucât camera nu părea a fi locuită dar şi având în vedere versiunile diferite prezentate de acesta; că inculpaţii i-au arătat fişierele cu numerele găsite în agendele telefonice ale lui J. iar în următorul moment l-a auzit pe inculpatul B. când a afirmat "niciodată nu ai o bâtă când ai nevoie" că l-a văzut pe J. când a fost percheziţionat corporal în parcare de către inculpaţi printre care şi inculpatul D. care se mişca mai mult. Martorul mai arată că, în drum spre AA., în timp ce se afla în maşină cu inculpatul D., a aflat de la acesta că "i-a dat la cabină" lui J., expresie pe care a înţeles-o în sensul că l-ar fi lovit în zona capului, despre lovirea şi ameninţarea martorului a aflat într-o altă discuţie la care au participat inculpatul V. şi martorii G., F., însă nu a reţinut dacă s-a folosit expresia "coadă de lopată".

Declaraţiile martorului J. sunt susţinute şi de depoziţiile martorului P. care a arătat că, în aceeaşi seară, a fost depistat în parcarea din jurul clubului I. din Mamaia în autoturismul pe care îl conducea şi în care se mai aflau alte două persoane, în timp ce încerca să îşi facă un "joint", împrejurare în care l-a văzut şi pe martorul J. între autoturismele aparţinând lucrătorilor de poliţie, fiind la o distanţă de circa 3 metri de acesta, astfel că, a auzit cum acesta era ameninţat de către inculpatul B. (persoană identificată în cursul cercetărilor din planşele foto prezentate) că i-ar putea face o înscenare, cu referire la faptul că ar fi putut să îl împuşte în picior; că inculpaţii erau agitaţi şi foloseau un ton ameninţător, ton folosit şi în ceea ce îl priveşte pe martor pe parcursul derulării verificărilor faţă de acesta şi pe care martorul l-a perceput ca fiind neadecvat pentru activităţile ce trebuiau realizate de către inculpaţi. Declaraţia martorului nu poate fi înlăturată cum s-a solicitat de apărare întrucât aceasta confirmă împrejurări faptice susţinute şi de alte elemente probatorii iar poziţia martorului a fost constantă în legătură cu ameninţările adresate martorului J. de către inculpatul B., pe care l-a şi indicat din planşele foto prezentate de organul judiciar.

Aspectele relevate de martori se coroborează şi cu procesele-verbale de transcriere a înregistrările din mediu ambiental din camera de hotel, şi ulterior, din parcare, în care inculpatul A. îi spune martorului O. că şi-a dat seama că J. este "gabor" când a văzut camera "muzeu era", iar în camera de hotel îl întreabă direct pe J. dacă este "gabor". Faptul că inculpaţii îl determinau pe martorul J. să recunoască că este "gabor" după ce i-au verificat agendele din telefon şi au constatat că conţine numere ce ar putea fi ale MAI este confirmat şi de martorul O. care a auzit când inculpatul B. l-a înjurat şi a simţit starea de iritare a colegilor, determinată de calitatea pe care putea să o aibă martorul J., dar nu a văzut ca aceştia să îl lovească.

Contrar celor susţinute de inculpaţi, depoziţiile martorilor N., R. şi P. confirmă şi fac credibile declaraţiile lui J., în legătură cu loviturile repetate cu pumnii şi cu o bâtă din lemn, aplicate de inculpaţii A., B., C. şi D. în parcarea din apropierea plajei terasei I., ameninţarea acestuia cu un pistol de către inculpatul B. şi efectuarea unei percheziţii corporale, într-un loc public (parcare) în care se mai aflau şi alte persoane, prin înlăturarea hainelor, în scopul de a-l determina să se deconspire din misiunea pe care o realiza în baza autorizării date de procuror.

De asemenea, nu pot fi primite nici apărările inculpatului B. că nu a folosit pistolul din dotare pentru a-l ameninţa pe J. că îl va împuşca în genunchi şi că i-a pus arma la tâmplă simulând folosirea acesteia având în vedere, pe de o parte, declaraţiile martorului P., din care rezultă că acesta a auzit când unul dintre inculpaţi, pe care l-a şi recunoscut din planşele foto prezentate (inculpatul B.), l-a ameninţat pe martorul J. cu împuşcarea în picior iar, pe de altă parte, detaliile prezentate de J. în declaraţia dată la parchet, în sensul că la momentul când B. şi-a retras pistolul din dreptul său a observat că acesta a acţionat butonul de extragere a încărcătorului, ce era încărcat cu cartuşe, fapt ce i-a creat o stare de teamă puternică întrucât a realizat că putea fi împuşcat şi din neatenţie (sub acest aspect relevante fiind şi concluziile raportului de constatare tehnico - ştiinţifică balistic nr. x din 02 iulie 2014 al Institutului Naţional de Criminalistică, filele x d.u.p.).

Împrejurarea că pistolul a fost folosit de inculpatul B. în modalitatea descrisă de J. şi susţinută de elementele probatorii relevate poate justifica şi aprecierea că în conţinutul înregistrării înregistrări în mediu ambiental, la minutul 52:14, se aude zgomotul specific încărcării unui pistol determinat de acţiunea de extragere a încărcătorului din crosă urmată sau nu de percutare (înregistrarea de pe suportul optic incripţionat: secţia I-106/P/2013 290/II-1/2013-TC8-COPIE-PROBĂ-DIGITAL, fişierul audio 20130503015521_67 _3_05_470309714.wav") şi nu al altor elemente metalice, cum s-a susţinut de către apărare.

Faptul că inculpaţii aveau suspiciuni cu privire la calitatea de investigator sub acoperire a martorului J., că l-au lovit în mod repetat în modalităţile şi scopul reţinut de instanţă, rezultă cu evidenţă şi din conţinutul proceselor-verbale de transcriere a înregistrărilor din mediu ambiental din data de 03 mai 2013 din camera de hotel (al cărui conţinut a putut fi ascultat în şedinţa publică din 10 aprilie 2019 şi cu privire la care nu s-au constatat neconcordanţe în redare), când inculpatul B. într-o discuţie cu J. afirmă "... dar dacă vii cu provocări d-aste la mine... (...) îţi rup amândouă mâinile ..." iar inculpatul A. îi reproşează martorului "... Martalogule, tu ai încercat să ne faci pe noi mă? (...) " proceselor-verbale de transcriere a înregistrărilor din mediu ambiental din data de 4 mai 2013, din care rezultă că într-una dintre conversaţiile avute de inculpaţii V. şi D. cu martorii G. şi F., inculpatul V. îi spune martorului G. că "coada de lopată doar o data a acţionat", "bine, pumni în cap a luat ca la CC. dar la coada de lopată s-a dat jos...", iar inculpatul D. a confirmat martorilor că atunci J. s-a deconspirat "Da, acolo a simţit că se îngroaşă gluma, frate!", aspecte confirmate şi de martorii F. (declaraţiile date în cursul urmăririi penale cât şi al cercetării judecătoreşti, filele x d.u.p, dos. inst. fond şi dos. inst. apel) şi G. (declaraţiile date în cursul cercetării judecătoreşti, dos. inst. fond şi dos. inst. apel) în care au arătat că au participat la astfel de discuţii în care inculpaţii sau alţi colegi ai acestora au relatat faptul că J. a fost lovit, fiind folosită expresia "a cedat la coadă de lopată " sau "i-a dat la cabină".

Apărările formulate de către apelanţii intimaţi că nu puteau să îl lovească pe J. cu o bâtă întrucât nu aveau în dotare obiecte de acest fel atunci când se aflau în misiune nu sunt de natură a înlătura depoziţia martorului R. care l-a auzit pe inculpatul B. când a afirmat, în timp ce martorul J. se afla în maşină, că nu are o bâtă la îndemână, după care a coborât din maşină şi a căutat în portbagaj. Mai mult, din planşele foto şi procesul-verbal întocmit cu ocazia percheziţiei efectuate la sediul AA. rezultă că, asemenea obiecte (bâte de baseball) se aflau depozitate în spatele unei canapele din biroul unde îşi desfăşurau activitatea şi inculpaţii, fiind obiecte ridicate în acţiunile desfăşurate de poliţişti, dar care nu erau păstrate în condiţiile impuse de lege. Astfel, depoziţiile martorului R. se coroborează cu declaraţiile martorului J. şi fac credibile susţinerile sale legate de împrejurarea că a fost lovit şi cu o bâtă de baseball, inculpaţii având posibilitatea de a folosi aceste obiecte care se aflau chiar în biroul lor, fără a fi depozitate sub regimul unor corpuri delicte şi care ar fi presupus îndeplinirea unor formalităţi legale pentru manevrarea lor.

Totodată, Înalta Curte nu poate primi nici susţinerile inculpaţilor că nu sunt elemente probatorii din care să rezulte că martorul J. ar fi avut vreo reacţie de apărare atunci când se presupune că a fost lovit de aceştia, având în vedere conţinutul înregistrărilor în mediu ambiental din data de 3 mai 2013, momentul 56:51, când în dialogurile purtate de inculpaţii A., C. şi D. cu J., pe un ton ridicat şi folosirea unor expresii triviale, se aude cum martorul răspunde folosind expresia "Aoleu ..." de mai multe ori, ce reprezintă o ripostă la acţiunile inculpaţilor care îi aplicau martorului lovituri.

De asemenea, referitor la criticile inculpatului D. în sensul că ar fi realizat toate aceste acţiuni asupra lui J. fără a cunoaşte că martorul este investigator sub acoperire şi scopul urmărit de ceilalţi coinculpaţi (obţinerea de informaţii în sensul deconspirării din misiune), Înalta Curte reţine că probatoriul administrat relevă faptul că acesta cunoştea despre calitatea lui J. înainte de aducerea martorului în parcare de la inculpatul A. care l-a anunţat pe martorul N., şeful lor. Ulterior, în timp ce se afla în autoturism împreună cu ceilalţi coinculpaţi şi martorul J., a aflat de la inculpatul V. că în agenda de telefon a martorului sunt numere ce ar putea aparţine M.A.I., după care chiar inculpatul D. constatând că martorul scrie cu stânga a avut confirmarea că acesta încerca să nu îşi divulge misiunea ("... aşa v-a învăţat pe voi să scrieţi cu stânga ...", proces-verbal de transcriere fila x d.u.p) fapt ce l-a iritat pe inculpat şi l-a determinat să-l lovească pe J. în zona capului şi să participe activ la efectuarea percheziţiei corporale prin dezbrăcarea martorului.

Cât priveşte susţinerile inculpatului D. că nu sunt probe care să indice implicarea sa în acţiunile prin care s-au produs puternice suferinţe fizice şi psihice martorului J. în scopul deconspirării, Înalta Curte apreciază că sunt neîntemeiate. Astfel, în depoziţiile date, martorii R., O., G. şi F. au arătat că D. a participat atât la acţiunile de lovire, aspect recunoscut chiar de inculpat în dialogurile cu colegii de serviciu când a afirmat că "i-a dat la cabină", că a fost iritat de faptul că martorul ar putea fi investigator sub acoperire, sens în care a şi făcut remarca că J. scrie cu stânga, precum şi faptul că a fost implicat activ la efectuarea percheziţiei corporale efectuate în parcare, unde s-a procedat şi la dezbrăcarea martorului.

Sub acest ultim aspect, Înalta Curte reţine, contrar celor susţinute de apărătorii apelanţilor intimaţi inculpaţi, că modalitatea în care inculpaţii au înţeles să realizeze percheziţia corporală a martorului J. excede cadrului legal al verificărilor ce ar fi fost justificate de specificul unor astfel de fapte (trafic de droguri). Astfel cum s-a arătat anterior, din succesiunea evenimentelor derulate după momentul oferirii spre vânzare a substanţei de culoare verde, de către J., inculpaţilor C. şi A., confirmată şi de probele administrate în cauză, rezultă că martorul J. a avut o atitudine de colaborare cu inculpaţii, fiind dispus să le predea şi alte droguri despre care a afirmat că le-ar deţine în camera de hotel, unde i-a şi însoţit pe inculpaţi, fără a avea un comportament violent sau care să sugereze că ar dori să se sustragă, aspect recunoscut chiar şi de către inculpaţi. Prin urmare, dacă procedura efectuării percheziţiei corporale era justificată de specificul investigaţiilor în cazul faptelor de trafic de droguri, aşa cum susţin inculpaţii, atunci percheziţia corporală s-ar fi impus a fi efectuată în camera de hotel unde se aflau doar inculpaţii C., A. şi B. şi persoana ce urma a fi percheziţionată, nu într-o parcare publică, după ce inculpaţilor li s-a confirmat bănuiala asupra calităţii de investigator sub acoperire a lui J.

Susţinerile apărării că locul unde s-a efectuat percheziţia corporală nu era intens circulat la acea oră, cu iluminare slabă şi într-un loc ferit de privirile celorlalte persoane, astfel că martorul nu a fost pus într-o situaţie umilitoare sunt infirmate de depoziţiile martorului P. care a arătat că a fost de faţă când s-au efectuate cercetări în legătură cu J., că şi el a fost prins în flagrant în timp ce încerca să-şi confecţioneze un "joint" dar nu a fost supus unei astfel de proceduri, martorii O., G. şi F. care fiind în parcare au văzut că J. este percheziţionat corporal, împrejurare cunoscută şi de martorii N. şi M. Chiar martorul J. a arătat în declaraţiile date că prin zonă circulau persoane care au venit la clubul I. şi îi era teamă să nu fie recunoscut şi apelat cu numele său real.

Aprecierea instanţei că scopul pentru care percheziţia a fost efectuată de inculpaţi asupra martorului J. era cel al deconspirării şi nu al identificării eventualelor cantităţi de droguri disimulate în zone intime este susţinută şi de conţinutul dialogului în mediu ambiental purtat de inculpatul A. cu o persoană "DD." cărui îi spune că i-a cerut investigatorului să se dezbrace la "funduleţul gol" şi l-a controlat peste tot.

Mai mult, nu pot fi primite nici apărările inculpaţilor în sensul că procedau în acest mod, în baza unei practici dobândite în timp şi experienţei profesionale, atunci când existau suspiciuni că persoana vizată ar deţine droguri disimulate în zone intime sau chiar obiecte ce ar putea fi folosite împotriva poliţiştilor, având în vedere depoziţiile martorilor N. şi F., poliţişti cu experienţă, care au arătat că, un control corporal în zone intime se realiza doar în situaţii speciale, când existau indicii serioase legate de disimularea unor cantităţi de droguri în acele zone, ipoteză în care martorul J. nu se regăseşte dar şi procesele-verbale întocmite de inculpaţii sau colegii acestora, în cadrul acţiunii desfăşurate pe linia combaterii traficului de droguri în noaptea de 2/3 mai 2013, din care nu rezultă efectuarea unui control corporal în zone intime pentru niciuna dintre persoanele depistate cu substanţe interzise la deţinere.

Se mai reţine că apărările invocate de apelanţii intimaţi inculpaţi, în sensul că martorul J. avea posibilitatea de a se extrage din misiune dacă ar fi fost supus unor suferinţe fizice sau psihice puternice, nu au un fundament legal, întrucât prin norma de incriminare sunt sancţionate faptele care produc suferinţe fizice sau psihice unei persoane în scopul obţinerii unor informaţii, fiind fără relevanţă sub aspectul tragerii la răspundere penală dacă subiectul pasiv avea sau nu posibilitatea de pune capăt acţiunilor subiectului activ.

În dovedirea susţinerilor martorului J. privind suferinţele fizice puternice la care a fost supus în mod repetat de către cei patru inculpaţi relevante sub aspect probator sunt şi concluziile Raportului medico-legal nr. A2/2375/2013 întocmit de INML care atestă că J. prezenta la momentul examinării o echimoză roşietică neomogenă de 4/1,3 cm la nivelul coapsei şi o echimoză violacee neomogenă de 4/3 cm în zona occipitală, fapt ce susţine afirmaţiile acestuia că a fost lovit cu pumnii de către inculpaţi în zona capului şi a picioarelor cu o bâtă de lemn, în timp ce se afla în autoturism şi ulterior după efectuarea percheziţiei corporale.

Sub acest aspect, Înalta Curte având în vedere şi considerentele de ordin teoretic expuse la pct. 3 din decizie şi argumentele care au fost avute în vedere la respingerea cererilor de schimbare a încadrării juridice dată faptei, nu poate reţine ca fiind întemeiate apărările formulate de inculpaţi în sensul că, loviturile aplicate martorului nu au produs acestuia o suferinţă fizică puternică astfel cum cere norma de incriminare.

În acest sens, reiterând interpretarea dată conţinutului laturii obiective a infracţiunii de tortură, Înalta Curte reţine că aprecierea caracterului puternic al suferinţelor fizice sau psihice produse subiectului pasiv nu se realizează prin raportare la existenţa unui anumit număr de îngrijiri medicale pentru leziunile suferite şi constatate printr-un certificat medico-legal sau a riscului asumat de subiectul pasiv prin acceptarea desfăşurării acţiunilor în calitate de investigator sub acoperire ori a posibilităţii acestuia de a se extrage din misiune în contextul în care ar fi apreciat că acele suferinţe fizice, psihice erau prea puternice, întrucât norma de incriminare nu condiţionează producerea suferinţei fizice de existenţa unui număr de îngrijiri medicale în raport de care să se stabilească caracterul puternic sau mai puţin intens al suferinţei sau de posibilitatea subiectului pasiv de a evita producerea suferinţelor fizice sau psihice (cu referire la extragerea sa din misiune).

Astfel, în aprecierea probatoriului administrat în cauză, se reţine că, prin modalitatea în care au fost realizate de inculpaţi acţiunile întreprinse în noaptea de 2/3 mai 2013 asupra martorului J. (în exercitarea activităţilor de serviciu - lucrători de poliţie judiciară în cadrul AA. -, aplicarea unor lovituri cu pumnii şi cu o bâtă din lemn, ameninţarea sa cu moartea şi a membrilor de familie, în mod repetat, supunerea martorului unei percheziţii corporale prin înlăturarea de obiectele de îmbrăcăminte, într-o parcare publică, în timp ce faţă de acesta se făceau cercetări sub aspectul comiterii unei fapte de trafic de droguri, în scopul obţinerii de informaţii de la martorul J., de a se deconspira din misiunea pentru care a fost autorizat, în condiţiile în care aveau bănuieli încă din camera de hotel că martorul ar putea fi investigator sub acoperire), au fost de natură să creeze acestuia suferinţe fizice şi psihice puternice care se circumscriu elementului material al infracţiunii de tortură.

Ca atare, reţinând că suferinţele fizice şi psihice suferite de către martorul J. sunt puternice şi în scopul obţinerii de informaţii, Înalta Curte apreciază că, în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tortură prev. de art. 2671 alin. (1) C. pen. anterior, iar probele administrate fac dovada dincolo de orice îndoială a vinovăţiei inculpaţilor C., A., B. şi D. în comiterea faptei, atât sub aspectul laturii obiective cât şi al laturii subiective.

Înalta Curte apreciază criticile invocate de inculpaţi în legătură cu infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor reţinută în sarcina inculpaţilor C., A. şi B. şi pentru care s-a dispus o soluţie de condamnare de către instanţa de fond, ca nefiind susţinute de probele administrate în cauză.

Astfel, se reţine că instanţa de fond în mod corect a stabilit situaţia de fapt şi a apreciat că din probele administrate rezultă fără dubiu că, în noaptea de 2/3 mai 2013, fiind în exerciţiul atribuţiilor de serviciu pe linia combaterii traficului de droguri, inculpaţii C. şi A., după abordarea inculpatului W. de către martorul J. şi oferirea spre vânzare a unui pliculeţ ce conţinea o substanţă verde (posibil cu efecte psihoactive), pentru suma de 100 RON, au procedat la efectuarea unui control corporal a martorului, i-au ridicat cheile, cele două telefoane mobile şi portofelul în care se aflau sumele de 736 RON şi 100 euro, iar ulterior, după ce martorul J. le-a spus celor doi inculpaţi că mai are droguri în camera de la K. unde locuieşte şi că doreşte să le predea, inculpaţii l-au însoţit în cameră, unde W. a deschis uşa având asupra sa cheile şi celelalte bunuri ridicate de la martor pe plajă, după care au intrat J. şi inculpatul V.

În cameră, fără a-i cere acordul martorului J. de a efectua o percheziţie a încăperii, inculpaţii C. şi A. i-au solicitat lui J. să deschidă sertarul unei comode de unde acesta a scos suma de 2.700 RON, despre care a afirmat că provine din vânzare de droguri şi parte din banii personali, precizând, totodată, că nu mai deţine şi alte droguri. În acest context, cei doi inculpaţi au început să scotocească în baie şi în coşul de gunoi pentru a găsi droguri iar la un moment dat, la solicitarea inculpatului V., în camera de hotel a venit şi inculpatul B. care după ce a verificat conţinutul plicului oferit spre vânzare inculpatului W. i-a spus că este ceai.

În tot acest timp, J. le-a cerut să îl lase să plece, spunând că inculpaţii pot să păstreze banii şi nu vor mai auzi de el, fără însă a se manifesta violent, fiind doar agitat.

Cei trei inculpaţi au purtat o discuţie în baie, la care J. nu a participat, după care au observat într-un dulap existenţa unui seif, i-au cerut investigatorului să îl deschidă însă acesta le-a spus că nu ştie codul întrucât nu l-a folosit. În aceste împrejurări, inculpatul C. a mers la recepţionerul hotelului care nu a reuşit să deschidă seiful întrucât nu ştia combinaţia de cifre, ulterior, seiful a fost deschis de către recepţioner cu cheia, însă era gol.

După acest moment, inculpaţii C. şi A., fără a întocmi un proces-verbal de constatare în legătură cu acţiunile întreprinse pe plajă şi în camera de hotel, l-au dus pe martorul J. în parcarea din spatele plajei unde se afla şi restul echipei de la AA.

Activităţile desfăşurate de inculpaţii C., A. şi B. cu încălcarea atribuţiilor de serviciu (percheziţionarea camerei de hotel fără a avea autorizaţie de percheziţie domiciliară sau acordul persoanei vizată de această activitate) sunt dovedite de declaraţiile martorului J. care se coroborează declaraţiile martorilor T., Q., conţinutul înregistrării dialogurilor purtate în mediu ambiental în camera de hotel şi proceselor-verbale transcrierea integrală a acestor dialoguri, audierea acestei înregistrări fiind realizată şi în şedinţa publică din data de 10 aprilie 2019 de către instanţa de control judiciar fără a fi constatate de către părţi şi instanţă neconcordanţe între conţinutul înregistrării şi transcrierea realizată în conţinutul procesului-verbal (încheierea din 10 aprilie 2019).

Astfel, din declaraţiile martorului J. rezultă că acesta nu a fost întrebat niciun moment de inculpaţi dacă este de acord cu efectuarea percheziţiei în camera de hotel, aspect confirmat şi de înregistrarea efectuată în camera de hotel prin mijloace tehnice de supraveghere/înregistrare, din care rezultă că inculpatul C. a deschis uşa de la cameră cu cheia pe care anterior a luat-o de la martor, că i-au cerut acestuia să le arate ce are într-o comodă de unde martorul a scos suma de 2.700 RON, verificată de inculpaţi, că le-a comunicat inculpaţilor că nu mai are alte droguri, după care inculpaţii au căutat în baie, au verificat un obiect vestimentar găsit în cameră şi ulterior în seif.

Depoziţiile martorului J. sunt susţinute şi de declaraţiile martorului T., recepţioner la K., care a arătat că, în noapte de 2/3 mai 2013 a fost chemat de o persoană (pe care a identificat-o ulterior din planşele foto prezentate de organele de cercetare ca fiind inculpatul C.), să vină în camera 14 pentru a deschide un seif întrucât a uitat combinaţia de cifre, însă deşi a încercat nu a reuşit, după care martorul l-a sunat pe Q. care i-a dat cheia şi astfel a deschis respectivul seif, care era gol, aceste aspect fiind confirmate de martorul Q.

Prin urmare, dacă exista un acord al lui J. cu privire la efectuarea percheziţiei domiciliare acesta ar fi trebuit să ceară recepţionerului să vină să deschidă seiful, întrucât locuia în camera respectivă şi nu inculpatul C..

Susţinerile inculpaţilor că declaraţiile martorului T. ar trebui înlăturate întrucât acestea nu corespund realităţii, fiind chiar confuze cu privire la anumite aspecte (cu referire la persoana care locuia în cameră, martorul declarând că era inculpatul C.) nu pot fi primite, întrucât instanţa apreciază că tocmai solicitarea făcută de inculpat martorului, aceea de a deschide seiful, l-a îndreptăţit pe martor să creadă că inculpatul W. este cel locuieşte în hotel, în condiţiile în care în cameră se aflau 3 - 4 persoane şi martorului nu i s-a prezentat vreun document oficial (mandat de percheziţie), astfel că, solicitarea inculpatului W. a fost percepută ca venind de la persoana care locuia în acea cameră şi a uitat codul de acces.

Reţinând că probele administrate dovedesc împrejurarea că la momentul percheziţiei domiciliare inculpaţii C., A. şi B. nu au avut comsimţământul martorului J. şi, prin urmare, au efectuat acte specifice percheziţiei fără a avea o autorizaţie legală (emisă de judecător), Înalta Curte nu poate primi apărările inculpaţilor în sensul că aceştia desfăşurau procedurile legale impuse de constatarea infracţiunilor flagrante de trafic de droguri şi acţiunile lor se înscriu în obligaţiile de serviciu ce le reveneau.

În acest sens, analizând apărărilor apelanţilor intimaţi inculpaţi prin prisma cerinţelor impuse de norma de incriminare pentru realizarea laturii obiective a faptei de abuz în serviciu raportat şi la Decizia instanţei de contencios administrativ nr. 405/2016, publicată în M. Of. nr. 517 din 8 iulie 2016, ale cărei efecte se produc şi asupra cauzelor aflate în curs de judecată, se reţine că, atribuţiile ce revin poliţiştilor învestiţi cu exerciţiul autorităţii publice sunt stabilite prin Legea nr. 218 din 23 aprilie 2002, republicată, privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, care în conţinutul articolului 31 alin. (1) lit. e) prevede că în cazul săvârşirii unei infracţiuni, al urmăririi unor infractori sau al unei acţiuni teroriste, poliţistul poate să intre în incinta locuinţelor, a unităţilor economice, a instituţiilor publice ori particulare, a organizaţiilor social-politice, indiferent de deţinător sau de proprietar, precum şi la bordul oricăror mijloace de transport româneşti, cu respectarea dispoziţiilor legale, iar în conţinutul alin. (2) al aceluiaşi articol sunt stabilite limitele acestor drepturi, prin impunerea obligaţiei de a respecta întocmai drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, prevăzute de lege şi de Convenţia europeană a drepturilor omului. Totodată, în conţinutul art. 32 alin. (3) din lege se arată că şi în cazul realizării activităţilor de culegere, verificare şi valorificare a datelor şi informaţiilor, poliţiştii nu trebuie în niciun fel să lezeze sau să îngrădească în mod ilegal drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, viaţa privată, onoarea sau reputaţia acestora.

Din interpretarea sistematică şi logică a normelor legale enunţate anterior se constată că, în realizarea atribuţiilor funcţiei publice în care a fost învestit, poliţistul are dreptul să pătrundă în incinta locuinţelor ori a unor instituţii publice sau particulare, indiferent de deţinător sau proprietar, să verifice date şi informaţiile pe care le are însă cu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, viaţă privată, onoare sau reputaţie, conferite de legea internă şi normele europene.

În legislaţia internă aplicabilă la momentul comiterii faptei şi care era în acord cu cea europeană, realizarea activităţilor de pătrundere în incinta locuinţelor sau unor instituţii publice sau private indiferent de deţinător sau proprietar, de către procuror sau organul de cercetare penală, presupune fie acordul persoanei care foloseşte sau deţine acea incintă fie existenţa unui mandat de percheziţie emis de judecător în condiţiile legii (art. 100 C. proc. pen. anterior), fiind fără relevanţă dacă este vorba de strângere unor date sau informaţii în legătură cu o infracţiune constată în flagrant (de menţionat că în actuala reglementare procedurală nu au intervenit modificări legislative sub acest aspect). Într-adevăr, în conţinutul art. 467 alin. (2) C. proc. pen. anterior se prevede posibilitatea organului de urmărire penală care a constatat comiterea unei infracţiuni flagrante, de a strânge şi alte probe, însă cu respectarea dispoziţiilor legale în materia predării/ridicării de obiecte şi înscrisuri (art. 96 şi urm. din C. proc. pen. anterior) şi al efectuării percheziţiei (art. 100 şi urm. C. proc. pen. anterior), care impun fie existenţa acordului persoanei vizate de realizarea acestor măsuri, fie a unui mandat de percheziţie emis de judecător (la efectuarea percheziţiei domiciliare).

Prin transpunerea acestor consideraţii teoretice la datele cauzei, Înalta Curte reţine, contrar celor susţinute de apărare, că inculpaţii C., A. şi B. prin pătrunderea în camera de hotel, locuită de martorul J., folosind cheia ridicată de la acesta, deschiderea uşii de către inculpatul W. (chiar dacă, iniţial martorul a fost de acord să le predea drogurile pe care a susţinut că le are în cameră), efectuarea acţiunilor de căutare în locuri unde aceste substanţe ar fi putut fi disimulate (în baie, coşul de gunoi şi seif), ridicarea sumei de 2.700 RON pe care J. a scos-o dintr-un sertar al comodei din camera de hotel, la solicitarea inculpaţilor, reprezintă acţiuni specifice unei percheziţii domiciliare pentru care era necesar un mandat de percheziţie emis de judecător în condiţiile legii, fiind încălcat astfel un drept fundamental al unei persoanei (la viaţa privată), în speţă, martorului J. Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 108 C. proc. pen. anterior, după efectuarea percheziţiei şi ridicarea de obiecte exista obligaţia legală impusă organului de cercetare penală de a întocmi un proces-verbal în care să se consemneze pe lângă menţiunile prevăzute de art. 91 şi locul unde au fost găsite acele bunuri, timpul şi condiţiile în care au fost descoperite, descrierea lor amănunţită, după cum activităţile din timpul efectuării percheziţiei trebuiau realizate conform art. 104 alin. (3) C. proc. pen. anterior în prezenţa unui martor asistent.

Susţinerea inculpaţilor că prin modalitatea în care au acţionat nu au realizat o percheziţie domiciliară ci au urmărit ridicarea unor obiecte/înscrisuri de la cel ce le deţine întrucât refuza să le predea, nu pot primite având în vedere, pe de o parte, că acţiunile inculpaţilor vizau descoperirea şi strângerea probelor în cazul infracţiunii constatate în flagrant iar, pe de altă parte, că cele două instituţii reglementate de art. 99 şi art. 100 C. proc. pen. anterior nu se pot confunda în condiţiile în care trebuie avut în vedere principiul inviolabilităţii domiciliului sau reşedinţei persoanei fizice sau juridice (dreptul la viaţă privată) care primează chiar şi în condiţiile în care se presupune că inculpaţii ar fi cunoscut natura drogurile ce ar fi putut fi deţinute de martorul J. şi locul unde acestea s-ar fi aflat, situaţie inexistentă în cauză (probele au făcut dovada că acţiunile inculpaţilor au fost de căutare a drogurilor, în mai multe locuri din încăpere unde ar fi putut fi disimulate).

Referitor la apărările inculpaţilor C., A. şi B. că întocmirea procesului-verbal de constatare a infracţiunii flagrante de trafic de droguri şi a acţiunilor întreprinse în camera de hotel se putea realiza şi ulterior şi fără prezenţa unui martor asistent, Înalta Curte reţine că, într-adevăr, dispoziţiile procedurale în vigoare la acel moment nu condiţionau locul şi momentul întocmirii procesului-verbal în care era consemnat rezultatul percheziţiei domiciliare, încă impuneau ca activităţile întreprinse în realizarea acţiunilor de căutare, de identificare şi ridicare de obiecte să fie făcute în prezenţa unui martor asistent, obligaţie legală care nu a fost îndeplinită de inculpaţi deşi la una dintre activităţi a participat efectiv recepţionerul de la hotel, martorul T..

Raportat la toate aceste împrejurări faptice dovedite de probele administrate în cauză, Înalta Curte în acord cu instanţa de fond reţine că, comportamentul inculpaţilor se circumscrie sferei ilicitului penal, întrucât s-a dovedit dincolo de orice îndoială că au fost încălcate prevederi legale care stabileau în mod expres atribuţiile de serviciu ce le reveneau (art. 31 alin. (1) lit. e) şi alin. (2) precum şi art. 32 alin. (3) din legea privind organizarea şi funcţionarea poliţiei române) dar şi norme procesual penale care reglementează actele procedurale efectuate de inculpaţi în exerciţiul atribuţiilor de serviciu (art. 96, art. 100 şi urm. din C. proc. pen.).

Ca atare, criticile inculpaţilor în sensul lipsei unor probatorii certe care să le dovedească vinovăţia sau a elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, nu pot fi primite, probele administrate dovedesc atât existenţa infracţiunii sub aspectul laturii obiective cât şi vinovăţia inculpaţilor C., A. şi B. în comiterea ei, astfel că nu se justifică pronunţarea unei soluţii de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I sau art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., cum s-a solicitat de apărare.

Înalta Curte în urma propriului examen al actelor şi lucrărilor dosarului constată că, în mod corect, s-a reţinut de către instanţa de fond în sarcina inculpaţilor C., A. şi B. şi comiterea infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. anterior, constând în aceea că, la momentul întocmirii procesului-verbal nr. x, înregistrat în evidenţele AA., privind acţiunile desfăşurate de inculpaţi în noaptea de 2/3 mai 2013, în camera nr. 14 a hotelului K., unde a locuit martorul J., au inserat menţiuni nereale referitoare la împrejurările că investigatorul sub acoperire J. i-ar fi invitat în camera de hotel şi şi-ar fi dat acordul la efectuarea activităţile de căutare întreprinse de inculpaţi, că suma de 2.700 RON a fost predată voluntar de acesta, că investigatorul sub acoperire a devenit agresiv şi a fost necesară imobilizarea sa precum şi faptul că datorită orei înaintate din noapte nu au putut asigura prezenţa unui martor asistent, după cum au omis să descrie acţiunile întreprinse pentru deschiderea seifului din cameră şi căutarea în locurile unde ar fi disimulate droguri (baie, coş de gunoi).

Relevante sub acest aspect sunt declaraţiile martorului J. care a arătat că uşa de la camera de hotel a fost deschisă de inculpatul C. cu cheia ridicată de la martor cu ocazia percheziţie corporale, că inculpaţii W. şi V. i-au cerut să le deschidă sertarul de la comodă de unde martorul a scos suma de 2.700 RON pe care a lăsat-o inculpaţilor, solicitându-le să îl lase să plece că nu vor mai auzi de el, că le-a spus că nu mai are droguri însă inculpaţii au continuat să caute în baie, coş de gunoi şi seif (la acesta activităţi a participat şi inculpatul B. chemat ulterior de inculpatul V.), fără acordul său, că pentru a deschide seiful a fost chemat recepţionerul din hotel care a venit în final cu cheia, la solicitarea inculpatului C., acesta a încercat şi el diferite combinaţii, aspecte care se coroborează cu înregistrările audio video din camera de hotel, cu depoziţiile martorilor T. care a arătat că inculpatul W. i-a solicitat să deschidă seiful, că iniţial nu a putut întrucât nu ştia parola şi a trebuit să ia cheia de la directorul hotelului, martorul Q., împrejurare confirmată şi de acest martor.

Caracterul nereal al menţiunilor privind comportamentul agresiv al martorului J. este dovedit de înregistrările audio video din camera de hotel, depoziţia martorului T. dar şi de depoziţiile inculpaţilor care doar în cursul urmăririi penale au susţinut acest lucru, după care au revenit asupra acestui aspect, şi-au nuanţat declaraţiile în sensul că martorul avea un comportament specific unui traficant de droguri, spunea ceva apoi revenea şi încerca să-i inducă în eroare, comportament care nu poate fi asimilat stării de agresivitate.

Faptul că inculpaţii au menţionat nereal că nu au putut asigura prezenţa unui martori asistent dată fiind ora înaintată este dovedit de declaraţiile martorului T. (recepţionerul hotelului) care a participat la o parte dintre acţiunile specifice percheziţiei domiciliare (deschiderea şi căutarea în seif) în condiţiile arătate, care se coroborează cu conţinutul înregistrării în mediu ambiental din 3 mai 2014 în care inculpatul C. discută în prezenţa celorlalţi doi inculpaţi şi a colegilor de serviciu despre faptul că va face menţiunea că nu a fost găsită nicio persoană care să asiste la efectuarea activităţilor şi că nu a găsit niciun recepţioner, deşi cunoştea că situaţia era alta.

Susţinerile apărării că sancţiunea impusă de norma procedurală în cazul lipsei martorului asistent este cea a anulării actului şi nu atrage răspunderea penală a inculpaţilor, nu pot fi primite de către instanţa de control judiciar având în vedere că, nerespectarea dispoziţiilor legale privind condiţiile de fond şi de formă pe acre trebuie să le îndeplinească procesului-verbal de percheziţie sunt sancţionate cu nulitatea actului însă, inserarea în conţinutul procesului-verbal, de către persoanele care îl întocmesc, a unor împrejurări nereale cu privire la activităţile realizate şi a persoanelor care au participat la efectuarea lor, chiar şi parţial, constituie o atestare nereală a unor fapte şi împrejurări într-un înscris oficial care conturează conţinutul constitutiv al infracţiunii de fals intelectual.

Apărările inculpaţilor că modalitatea în care au consemnat aceste aspecte s-a datorat şi faptului că după deconspirarea investigatorului sub acoperire, au apreciat că nu mai era necesară întocmirea procesului-verbal de constatare, nu pot fi primite întrucât respectivul înscris a fost întocmit şi înregistrat în evidenţele AA. la data 05 mai 2013, după ce inculpaţii au aflat de la şefii ierarhici că se impune întocmirea actului, prin urmare, întocmirea actului de constatare în modalitatea reţinută de instanţă a fost realizată de inculpaţi în vederea atestării unor împrejurări nereale dar care să îi exonereze de răspundere penală pentru acţiunile realizate cu încălcarea atribuţiilor de serviciu (percheziţia domiciliară din camera de hotel în lipsa unei autorizaţii legale).

Înalta Curte având în vedere argumentele expuse, apreciază că faptele inculpaţilor C., A. şi B. de a insera menţiuni nereale referitoare la împrejurările că investigatorul sub acoperire J. i-ar fi invitat în camera de hotel şi şi-ar fi dat acordul la efectuarea activităţile de căutare întreprinse de inculpaţi, că suma de 2.700 RON a fost predată voluntar de acesta, că investigatorul sub acoperire a devenit agresiv şi a fost necesară imobilizarea sa precum şi faptul că datorită orei înaintate din noapte nu au putut asigura prezenţa unui martor asistent şi de a omite descrierea acţiunilor întreprinse pentru deschiderea seifului din cameră şi căutarea în locurile unde ar fi disimulate droguri (baie, coş de gunoi) în conţinutul procesului-verbal nr. x privind acţiunile realizate în calitate de ofiţeri de poliţie judiciară în incinta camerei de hotel în noapte de 2/3 mai 2013, înregistrat în evidenţele AA., sunt dovedite de ansamblul probator administrat şi conturează conţinutul infracţiunii prevăzute de de art. 289 alin. (1) C. pen. anterior sub aspectul laturii obiective şi subiective, astfel că nu se justifică pronunţarea unei soluţii de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I sau art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., cum s-a solicitat de apărare.

5. În ceea ce priveşte criticile Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa privind greşita achitare de către instanţa de fond a inculpaţilor C., A., B. şi D. sub aspectul comiterii infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen. anterior (în forma autoratului pentru primii trei inculpaţi şi complicitate în cazul inculpatului D.), întemeiată pe dispoziţiile art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen., Înalta Curte le apreciază ca neîntemeiate pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează.

Prin actul de sesizare s-a reţinut că acţiunile întreprinse de cei patru inculpaţi constând în încătuşarea şi prelungirea nejustificată a procedurii de investigare a infracţiunii flagrante de trafic de droguri, comise de martorul J. (investigator sub acoperire la acel moment), se circumscriu elementelor ce compun latura materială a infracţiunii de lipsire de libertate, scopul real urmărit de inculpaţi prin acţiunile lor fiind acela de a-l determina pe martor să se deconspire din misiune autorizată de procuror.

Din examinarea coroborată a probelor administrate în cauză rezultă că, cercetarea martorului J. a debutat imediat după oferirea de către martor inculpatului C., spre vânzare, a unui pliculeţ de conţinea o substanţă vegetală cu posibile efecte psihoactive şi s-a încheiat la momentul întocmirii procesului-verbal de constatare, inclusiv consemnarea poziţiei martorului, în contextul deconspirării de către acesta a misiunii pe care o avea. Este reală împrejurarea că inculpaţii C., A. şi B. au avut suspiciuni cu privire la calitatea de investigator sub acoperire a lui J. încă din camera de hotel (unde au efectuat percheziţia domiciliară în condiţiile reţinute de instanţă), informaţie pe care inculpatul B. i-a comunicată inculpatului D. când s-a întors în parcare, astfel că, la momentul sosirii martorului împreună cu coinculpaţii W. şi V. această informaţie, neconfirmată de alte date, a fost cunoscută şi de D. dar şi poliţiştii aflaţi în parcare care participau la alte acţiuni similare.

Relevante sub acest aspect sunt depoziţiile inculpaţilor, ale martorului J., a martorului N. care a arătat că deşi nu îşi aminteşte momentul exact când a aflat că inculpaţii au suspiciuni cu privire la calitatea persoanei care a încercat să le vândă droguri şi le-a oferit o sumă de bani pentru a o lăsa să plece fără a se efectua vreo anchetă, însă reţine că a vorbit cu ei la telefon şi le-a cerut să facă verificări, deci într-un moment anterior aducerii martorului în parcare.

Prin urmare, având în vedere că prin acţiunile de verificarea realizate de organul de cercetare în cazul constatării unor infracţiuni flagrante se urmăreşte printre altele şi stabilirea identităţii traficantului, identificarea eventualilor complici ai acestuia, a sursei de unde primeşte aceste droguri etc., activităţile întreprinse de inculpaţi după acest moment nu pot fi apreciat ca nejustificate astfel cum s-a apreciat de acuzare. Împrejurarea că inculpaţii au avut o suspiciune în legătură cu calitatea de investigator sub acoperire a lui J. a determinat realizarea percheziţiei domiciliare în camera de hotel cu nesocotirea principiului inviolabilităţii domiciliului şi încălcarea dreptului la viaţă privată a lui J. dar nu au condus, astfel cum susţine parchetul, la îngrădirea dreptului la mişcare sau libertate a martorului.

Nici acţiunile întreprinse ulterior de către inculpaţi (aplicarea unor lovituri repetate în timpul audierii martorului şi consemnării poziţie acestuia în procesul-verbal de constatare) după introducerea martorului J. în autoturism şi identificarea în agendele celor două telefoane a unor numere aparţinând M.A.I., când au avut confirmarea bănuielii că acesta ar putea fi investigator sub acoperire nu au fost făcute pentru a îngrădi dreptul la mişcare sau libertate a martorului J. ci în scopul determinării acestuia de se deconspira din misiune, scop în care au şi fost provocate martorului puternice suferinţe fizice până la acel moment.

Referitor la cea de-a doua componentă a acţiunilor întreprinse de inculpaţi reţinută în actul de inculpare tot în realizarea privării de libertate a martorului martorului J., cu referire la încătuşarea acestuia, se reţine că din examinarea materialului probator administrat rezultă că, inculpatul D. la solicitarea lui A. care împreună cu inculpatul C. şi alţi colegi au plecat la un autoturism sosit în parcare şi în care au fost depistate trei persoane iar una dintre ele încerca să-şi confecţioneze un joint, i-a aplicat martorului J. cătuşele, după care l-a revenirea inculpaţilor i le-a scos, martorul fiind supus unei percheziţii corporale, în condiţiile şi scopul reţinute de fond şi instanţa de control judiciar.

Aplicarea cătuşelor unei persoane în cadrul verificărilor efectuate în cadrul procedurii de constatare a infracţiunii flagrante este posibilă şi permisă poliţiştilor potrivit normelor legale (art. 34 din legea privind organizarea şi funcţionarea poliţiei române) în scopul împiedicării sustragerii traficantului şi pentru siguranţa organelor de cercetare, atunci când există acest risc şi se apreciază de către organul de cercetare că este o măsură necesară. Materialul probator relevă împrejurarea că martorul J. nu a avut un comportament violent şi nici nu a încercat să se sustragă de la verificările efectuate de inculpaţi, însă împrejurarea că acesta a rămas la maşină doar cu inculpatul D. ar putea justifica luarea acestei măsuri de prevedere de către inculpatul D. la solicitarea inculpatului V. fără a se putea aprecia că a fost o măsură excesivă menită să-l lipsească de libertate pe martor.

Prezenţa în parcare a altor lucrători de poliţie judiciară invocată de parchet nu poate conduce la aprecierea că măsura încătuşării martorului a fost nejustificată având în vedere că ceilalţi lucrători de poliţie judiciară au fost implicaţi în alte acţiuni similare pe linia combaterii traficului de droguri, aspect confirmat de martorii M. care a arătat că l-a văzut pe J. scurt timp şi a observat că era încătuşat, O. care a arătat în acelaşi sens fără însă a putea preciza dacă martorul a fost încătuşat şi P. care fusese depistat în parcare şi supus unor cercetări la care au participat lucrători de poliţie printre care şi cei trei inculpaţi care s-a deplasat la maşina acestuia, martorul arătând că şi lui i-au fost aplicate cătuşe.

Având în vedere însă scopul realizării acţiunilor inculpaţilor de la momentul când au avut certitudinea că martorul J. este un investigator sub acoperire, în sensul deconspirării misiuni sale, încătuşarea martorului, deşi permisă de norma legală, ar fi putut intra în conţinutul acţiunilor ce l-au pus pe J. într-o situaţie de umilire, de natură să-i înfrângă psihicul, care compun latura obiectivă a infracţiunii de tortură. Reţinerea acestei acţiuni în realizarea scopului amintit şi pentru a produce puternice suferinţe fizice şi psihice martorului J. nu este posibilă întrucât ar conduce la schimbarea acuzaţiilor aduse inculpaţilor prin actul de inculpare.

Pentru toate aceste considerente, se constată că instanţa de fond, întemeiat pe probatoriul administrat în cauză, în mod corect a reţinut că, scopul urmărit de inculpaţi a fost acela de deconspirare a calităţii de investigator sub acoperire al martorului J. iar prin acţiunile lor nu au urmărit şi nici nu au acceptat lipsirea de libertate în mod ilegal a martorului, dimpotrivă acţiunile întreprinse de inculpaţii C., A., B. şi D. au fost realizate în procedura de constatare a unei infracţiuni flagrante în cadrul căreia au fost încălcate atribuţiile de serviciu de către inculpaţi, întocmit în fals un act oficial şi realizate activităţi ce au produs martorului J. puternice suferinţe fizice şi psihice în modalităţile reţinute de instanţă şi expuse în considerentele deciziei.

Prin urmare, faţă de lipsa de vinovăţie a inculpaţilor în forma cerută de norma de incriminare (intenţie directă sau indirectă), în mod just s-a apreciat de către instanţa de fond că se impune achitarea inculpaţilor C., A., B. şi D. pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod nelegal (în forma autoratului şi a complicităţii în cazul inculpatului D.), întemeiat pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., astfel că, apelul parchetului urmează a fi respins ca nefondat.

6. O altă critică a apelanţilor intimaţi inculpaţi C., A., B. şi D. a vizat greşita individualizare judiciară a pedepselor, atât sub aspectul cuantumului cât şi a modalităţilor de executare, apreciind că în cazul inculpaţilor C., A., B. se impune aplicarea unor pedepse cu suspendare (condiţionată sau sub supraveghere), având în vedere limitele speciale ale pedepselor, după reţinerea în favoarea acestora a incidenţei dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor şi a circumstanţelor atenuante pentru inculpatul B. iar în cazul inculpatului D. s-a solicitat amânarea aplicării pedepsei.

Înalta Curte apreciază ca fiind întemeiate criticile apelanţilor intimaţi inculpaţi C., A., B. şi ca neîntemeiate criticile inculpatului D., pentru considerentele ce vor fi expuse.

Astfel, se reţine că instanţa de fond a făcut o corectă individualizare judiciară a pedepselor pentru toţi inculpaţii, în raport de criteriile enumerate în conţinutul art. 72 C. pen. anterior şi a situaţiei juridice a inculpaţilor de la acel moment, având în vedere natura şi gravitatea faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor C., A., B. şi D. (contra înfăptuirii justiţiei, care aduc atingere relaţiilor de serviciu şi probităţii instituţiilor pe care inculpaţii le reprezintă), contribuţia infracţională a fiecărui inculpat (în sarcina inculpaţilor C., A., B. fiind reţinută comiterea a trei infracţiuni iar în sarcina inculpatului D. doar o singură infracţiune), faptul că au acţionat împreună, că nu sunt cunoscuţi cu antecedente penale, conduita procesuală a inculpaţilor, circumstanţele personale ale acestora (sunt căsătoriţi au copii minori în întreţinere, au un loc de muncă, nu au fost sancţionaţi disciplinar pe durata desfăşurării activităţii), împrejurări circumstanţiale ce au fost valorificate de instanţă în stabilirea cuantumul pedepselor, orientat spre minimul special prevăzut de lege iar în cazul inculpatului D. a apreciat că suspendarea sub supraveghere a executări pedepsei este suficientă pentru realizarea scopului preventiv educativ al pedepsei.

Ca atare, criticile inculpaţilor sub acest aspect nu pot fi primite însă date fiind noile împrejurări care au intervenit după pronunţarea hotărârii de către instanţa de fond şi care au vizat conduita inculpaţilor C., A. şi B. în legătură cu descoperirea şi tragerea la răspundere a unor persoane sub aspectul comiterii unor fapte de natură penală, se apreciază că sunt elemente ce se impun a fi reţinute în favoarea inculpaţilor, cu consecinţa reducerii limitelor speciale ale pedepselor pentru infracţiunile în raport de care s-a reţinut vinovăţia acestora, fapt ce impune o reindividualizare judiciară a pedepselor.

Astfel, cu privire la cererea inculpatului A., privind reţinerea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, se constată că, prin adresa din 2 septembrie 2019 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, DIICOT- Serviciul Teritorial Constanţa, s-a înaintat instanţei de control judiciar referatul întocmit de procuror în care se menţionează că, la data de 21 mai 2018, a fost înregistrat la această instituţie, denunţul formulat de A. împotriva unor persoane sub aspectul comiterii infracţiunii de trafic de droguri, identificate ulterior în baza informaţiilor furnizate şi acţiunilor realizate de denunţător, persoane faţă de care a fost extinsă urmărirea penală şi efectuate în continuare cercetările pentru comiterea infracţiunii de trafic de droguri de risc, astfel că, se impune reţinerea în favoarea sa a dispoziţiilor art. 19 din legea privind protecţia martorilor.

În consecinţă, instanţa va admite apelul inculpatului A. sub acest aspect, va descontopi pedeapsa principală de 4 ani închisoare aplicată inculpatului în pedepsele componente pe care le va repune în individualitatea lor, apreciind că lege penală favorabilă este C. pen. anterior.

Astfel, având în vedere noile limite de pedeapsă ca urmare a reţinerii beneficiului dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, natura şi gravitatea infracţiunilor (tortură, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi fals intelectual), faptul că acesta a comis infracţiunile reţinute în sarcina sa împreună cu mai multe persoane, lipsa antecedentelor penale, conduita inculpatului anterior comiterii faptelor în societate şi la locul de muncă, perioada de timp îndelungată care a trecut de la momentul comiterii faptelor dar şi conduita sa procesuală (deşi s-a prezentat în faţa instanţei, a avut o atitudine procesuală de negare a faptelor în pofida unor elemente probatorii certe care au dovedit contrariul), Înalta Curte apreciază că aplicarea unor pedepse orientate spre minimul special, în regim de executare, asigură realizarea scopului preventiv şi de reeducare al pedepselor.

Prin urmare, în baza art. 2671 alin. (1) din C. pen. (1969) cu aplicarea art. 75 lit. a) din C. pen. (1969), art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 5 din C. pen., va condamna pe inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tortură.

În baza art. 246 din C. pen. (1969) cu aplicarea art. 75 lit. a) din C. pen. (1969), art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 5 din C. pen., va condamna pe inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

În baza art. 289 din C. pen. (1969) cu aplicarea art. 75 lit. a) din C. pen. (1969), art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 5 din C. pen., va condamna pe inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual.

Având în vedere că faptele din prezenta cauză sunt concurente şi pentru niciuna dintre acestea nu s-a pronunţat o hotărâre de condamnare, în baza art. 33 şi art. 34 din C. pen. va contopi pedepsele 2 ani închisoare, de 1 an închisoare şi de 1 an închisoare, aplicate inculpatului A., în pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, pe care o va spori cu 6 luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute în final pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, în condiţiile art. 60 din C. pen. (1969).

Susţinerile inculpatului privind modalitatea de executare a pedepsei (suspendarea condiţionată sau sub supraveghere) nu pot fi primite având în vedere natura şi gravitatea infracţiunilor săvârşite, modalitatea comiterii lor, contribuţia sa infracţională şi atitudinea adoptată - inculpatul nu a înţeles să accepte consecinţele acţiunilor sale ilicite, încercând să le justifice prin prisma comportamentului persoanei cercetate, astfel că, instanţa de control judiciar apreciază că executarea pedepsei rezultante, în regim privativ de libertate este singura în măsură să asigure reeducarea inculpatului.

În temeiul art. 71 alin. (1) din C. pen. (1969) va interzice inculpatului A., cu titlu de pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. (1969) - dreptul de a ocupa funcţia de poliţist -, de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală a închisorii este executată sau considerată ca executată.

În temeiul art. 404 alin. (4) C. proc. pen. coroborat cu art. 88 C. pen. anterior va deduce din pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului durata reţinerii din data de 24 mai 2013 precum şi a arestării preventive de la data de 25 mai 2013 la data de 20 septembrie 2013.

În legătură cu cererea inculpatului B., privind reţinerea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, se constată că, prin adresa din 02 septembrie 2019 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, DIICOT- Serviciul Teritorial Constanţa, s-a înaintat instanţei de control judiciar referatul întocmit de procuror în care se menţionează că, la data de 6 martie 2019 la D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial Constanţa s-a înregistrat denunţul formulat de B. sub numărul 155/D/P/2019, care a condus la identificarea a două persoane, una fiind minoră, faţă de care s-a pus în mişcare acţiunea penală, extinse şi efectuate în continuare cercetările, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, fapt ce impune reţinerea în favoarea inculpatului a dispoziţiilor art. 19 din legea privind protecţia martorilor.

În consecinţă, instanţa va admite şi apelul inculpatului B. va descontopi pedeapsa principală de 4 ani închisoare aplicată inculpatului în pedepsele componente pe care le va repune în individualitatea lor, apreciind că lege penală favorabilă este C. pen. anterior.

Astfel, având în vedere noile limite de pedeapsă ca urmare a reţinerii beneficiului dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, împrejurările comiterii faptelor reţinute în sarcina (tortură, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi fals intelectual - împreună cu mai multe persoane), lipsa antecedentelor penale, conduita acestuia anterior comiterii faptelor în societate şi la locul de muncă, perioada de timp îndelungată care a trecut de la momentul comiterii faptelor dar şi conduita sa procesuală (deşi s-a prezentat în faţa instanţei, a avut o atitudine procesuală de negare a faptelor chiar în pofida unor elemente probatorii certe care au dovedit contrariul), Înalta Curte apreciază că aplicarea unor pedepse orientate spre minimul special, în regim de executare, asigură realizarea scopului preventiv şi de reeducare al pedepselor.

Astfel, în baza art. 2671 alin. (1) din C. pen. (1969) cu aplicarea art. 75 lit. a) din C. pen. (1969), art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 5 din C. pen., va condamna pe inculpatul B. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tortură.

În baza art. 246 din C. pen. (1969) cu aplicarea art. 75 lit. a) din C. pen. (1969), art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 5 din C. pen., va condamna pe inculpatul B. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

În baza art. 289 din C. pen. (1969) cu aplicarea art. 75 lit. a) din C. pen. (1969), art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 5 din C. pen., va condamnă pe inculpatul B. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual.

Întrucât faptele din prezenta cauză sunt concurente şi pentru niciuna dintre acestea nu s-a pronunţat o hotărâre de condamnare, în baza art. 33 şi art. 34 din C. pen. (1969) va contopi pedepsele 2 ani închisoare, de 1 an închisoare şi de 1 an închisoare, aplicate inculpatului B. în pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, pe care o va spori cu 6 luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute în final pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, în condiţiile art. 60 din C. pen.

Criticile inculpatului privind modalitatea de executare a pedepsei (suspendarea condiţionată sau sub supraveghere) nu pot fi primite având în vedere natura şi gravitatea infracţiunilor săvârşite, modalitatea comiterii lor, contribuţia sa infracţională şi atitudinea adoptată - inculpatul nu a înţeles să accepte consecinţele acţiunilor sale ilicite, încercând să le justifice prin prisma comportamentului persoanei cercetate -, astfel că, instanţa de control judiciar apreciază că executarea pedepsei rezultante, în regim privativ de libertate este singura în măsură să asigure reeducarea inculpatului.

În temeiul art. 71 alin. (1) din C. pen. (1969) va interzice inculpatului B., cu titlu de pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. (1969) - dreptul de a ocupa funcţia de poliţist -, de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală a închisorii este executată sau considerată ca executată.

În temeiul art. 404 alin. (4) C. proc. pen. coroborat cu art. 88 C. pen. anterior va deduce din pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului durata reţinerii din data de 24 mai 2013 precum şi a arestării preventive de la data de 25 mai 2013 la data de 20 septembrie 2013.

Referitor la cererea inculpatului C., privind reţinerea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, se constată că, prin adresa din 3 septembrie 2019 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, DIICOT - Serviciul Teritorial Constanţa, s-a înaintat instanţei de control judiciar referatul întocmit de procuror în care se menţionează că, Dosarul nr. x/2016 al D.I.I.C.O.T. s-a format urmare denunţului formulat de C., acesta realizând şi activităţi de colaborator cu identitate reală, că în cauză a fost întocmit rechizitoriul la data de 30 decembrie 2016, prin care s-a dispus trimiterea în judecată a mai multor persoane sub aspectul comiterii infracţiunilor de trafic de droguri intern şi extern, ca atare, inculpatul poate beneficia de dispoziţiile art. 19 din legea privind protecţia martorului.

În consecinţă, instanţa va admite şi apelul inculpatului C. sub acest aspect, va descontopi pedeapsa principală de 4 ani închisoare aplicată inculpatului în pedepsele componente pe care le va repune în individualitatea lor, apreciind că lege penală favorabilă este C. pen. anterior.

Astfel, având în vedere noile limite de pedeapsă ca urmare a reţinerii beneficiului dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, împrejurările comiterii faptelor reţinute în sarcina (tortură, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi fals intelectual - împreună cu mai multe persoane), lipsa antecedentelor penale, conduita acestuia anterior comiterii faptelor în societate şi la locul de muncă, perioada de timp îndelungată care a trecut de la momentul comiterii faptelor dar şi conduita sa procesuală (deşi s-a prezentat în faţa instanţei, a avut o atitudine procesuală de negare a faptelor chiar în pofida unor elemente probatorii certe care au dovedit contrariul), Înalta Curte apreciază că aplicarea unor pedepse orientate spre minimul special, în regim de executare, sunt apte să asigure realizarea scopului preventiv şi de reeducare al pedepselor.

Pe cale de consecinţă, în baza art. 2671 alin. (1) din C. pen. (1969) cu aplicarea art. 75 lit. a) din C. pen. (1969), art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 5 din C. pen., va condamna pe inculpatul C. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tortură.

În baza art. 246 din C. pen. (1969) cu aplicarea art. 75 lit. a) din C. pen. (1969), art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 5 din C. pen., va condamna pe inculpatul C. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

În baza art. 289 din C. pen. (1969) cu aplicarea art. 75 lit. a) din C. pen. (1969), art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 5 din C. pen., va condamna pe inculpatul C. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual.

Reţinând că faptele din prezenta cauză sunt concurente şi pentru niciuna dintre acestea nu s-a pronunţat o hotărâre de condamnare, în baza art. 33 şi art. 34 din C. pen. (1969) va contopi pedepsele 2 ani închisoare, de 1 an închisoare şi de 1 an închisoare, aplicate inculpatului C. în pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, pe care o sporeşte cu 6 luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute în final pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, în condiţiile art. 60 din C. pen.

Susţinerile inculpatului privind modalitatea de executare a pedepsei (suspendarea condiţionată sau sub supraveghere) nu pot fi primite având în vedere natura şi gravitatea infracţiunilor săvârşite, modalitatea comiterii lor, contribuţia sa infracţională şi atitudinea adoptată - inculpatul nu a înţeles să accepte consecinţele acţiunilor sale ilicite, încercând să le justifice prin prisma comportamentului persoanei cercetate, astfel că, instanţa de control judiciar apreciază că executarea pedepsei rezultante, în regim privativ de libertate este singura în măsură să asigure reeducarea inculpatului.

În temeiul art. 71 alin. (1) din C. pen. (1969) va interzice inculpatului C., cu titlu de pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. (1969) - dreptul de a ocupa funcţia de poliţist -, de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală a închisorii este executată sau considerată ca executată.

În temeiul art. 404 alin. (4) C. proc. pen. coroborat cu art. 88 C. pen. anterior va deduce din pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului durata reţinerii din data de 25 mai 2013 precum şi a arestării preventive de la data de 26 mai 2013 la data de 10 iulie 2013.

Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate care nu sunt contrare prezentei decizii.

Înalta Curte apreciază ca neîntemeiată critica formulată, în subsidiar, de inculpatul D. privind amânarea aplicării pedepsei având în vedere argumentele expuse anterior dar şi împrejurarea că în situaţia în care s-ar aprecia ca lege penală mai favorabilă C. pen. nou, limitele de pedeapsă stabilite de norma de incriminare sunt de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi (art. 282 alin. (1) C. pen.) iar, în conţinutul art. 83 alin. (2) C. pen. se arată că nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este de 7 ani sau mai mare, situaţie juridică în care se află şi inculpatul D..

Prin urmare, pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a respinge apelul inculpatului D. ca fiind neîntemeiat.

Faţă de soluţiile dispuse, în temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi inculpaţii A., B. şi C. vor rămâne în sarcina statului.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga inculpatul D. la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelanţii inculpaţi A., B., C. şi D. în sumă de câte 400 RON se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite apelurile declarate de inculpaţii A., B. şi C. împotriva Sentinţei penale nr. 134/P din 4 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie în Dosarul nr. x/2013.

Desfiinţează, în parte, sentinţa penală atacată şi, rejudecând:

1. Respinge cererile de schimbare a încadrării juridice a faptelor ce fac obiectul cauzei, formulate de inculpaţii A., B. şi C., ca nefondate.

2.1. Descontopeşte pedeapsa principală de 4 ani închisoare aplicată inculpatului A. în pedepsele componente pe care le repune în individualitatea lor.

În baza art. 2671 alin. (1) din C. pen. (1969) cu aplicarea art. 75 lit. a) din C. pen. (1969), art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 5 din C. pen., condamnă pe inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tortură.

În baza art. 246 din C. pen. (1969) cu aplicarea art. 75 lit. a) din C. pen. (1969), art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 5 din C. pen., condamnă pe inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

În baza art. 289 din C. pen. (1969) cu aplicarea art. 75 lit. a) din C. pen. (1969), art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 5 din C. pen., condamnă pe inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual.

În baza art. 33 şi art. 34 din C. pen. contopeşte pedepsele 2 ani închisoare, de 1 an închisoare şi de 1 an închisoare, aplicate inculpatului A., în pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, pe care o sporeşte cu 6 luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute în final pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, în condiţiile art. 60 din C. pen. (1969).

În temeiul art. 71 alin. (1) din C. pen. (1969) interzice inculpatului A., cu titlu de pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. (1969) - dreptul de a ocupa funcţia de poliţist -, de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală a închisorii este executată sau considerată ca executată.

În temeiul art. 404 alin. (4) C. proc. pen. coroborat cu art. 88 C. pen. anterior deduce din pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului durata reţinerii din data de 24 mai 2013 precum şi a arestării preventive de la data de 25 mai 2013 la data de 20 septembrie 2013.

2.2. Descontopeşte pedeapsa principală de 4 ani închisoare aplicată inculpatului B. în pedepsele componente pe care le repune în individualitatea lor.

În baza art. 2671 alin. (1) din C. pen. (1969) cu aplicarea art. 75 lit. a) din C. pen. (1969), art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 5 din C. pen., condamnă pe inculpatul B. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tortură.

În baza art. 246 din C. pen. (1969) cu aplicarea art. 75 lit. a) din C. pen. (1969), art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 5 din C. pen., condamnă pe inculpatul B. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

În baza art. 289 din C. pen. (1969) cu aplicarea art. 75 lit. a) din C. pen. (1969), art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 5 din C. pen., condamnă pe inculpatul B. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual.

În baza art. 33 şi art. 34 din C. pen..(1969) contopeşte pedepsele 2 ani închisoare, de 1 an închisoare şi de 1 an închisoare, aplicate inculpatului B. în pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, pe care o sporeşte cu 6 luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute în final pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, în condiţiile art. 60 din C. pen.

În temeiul art. 71 alin. (1) din C. pen. (1969) interzice inculpatului B., cu titlu de pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. (1969) - dreptul de a ocupa funcţia de poliţist -, de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală a închisorii este executată sau considerată ca executată.

În temeiul art. 404 alin. (4) C. proc. pen. coroborat cu art. 88 C. pen. anterior deduce din pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului durata reţinerii din data de 24 mai 2013 precum şi a arestării preventive de la data de 25 mai 2013 la data de 20 septembrie 2013.

2.3. Descontopeşte pedeapsa principală de 4 ani închisoare aplicată inculpatului C. în pedepsele componente pe care le repune în individualitatea lor.

În baza art. 2671 alin. (1) din C. pen. (1969) cu aplicarea art. 75 lit. a) din C. pen. (1969), art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 5 din C. pen., condamnă pe inculpatul C. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tortură.

În baza art. 246 din C. pen. (1969) cu aplicarea art. 75 lit. a) din C. pen. (1969), art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 5 din C. pen., condamnă pe inculpatul C. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

În baza art. 289 din C. pen. (1969) cu aplicarea art. 75 lit. a) din C. pen. (1969), art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 5 din C. pen., condamnă pe inculpatul C. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual.

În baza art. 33 şi art. 34 din C. pen. (1969) contopeşte pedepsele 2 ani închisoare, de 1 an închisoare şi de 1 an închisoare, aplicate inculpatului C. în pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, pe care o sporeşte cu 6 luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute în final pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, în condiţiile art. 60 din C. pen.

În temeiul art. 71 alin. (1) din C. pen. (1969) interzice inculpatului C., cu titlu de pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. (1969) - dreptul de a ocupa funcţia de poliţist -, de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală a închisorii este executată sau considerată ca executată.

În temeiul art. 404 alin. (4) C. proc. pen. coroborat cu art. 88 C. pen. anterior deduce din pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului durata reţinerii din data de 25 mai 2013 precum şi a arestării preventive de la data de 26 mai 2013 la data de 10 iulie 2013.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate care nu sunt contrare prezentei decizii.

3. Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi inculpatul D. împotriva aceleiaşi sentinţe.

4. În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi inculpaţii A., B. şi C. rămân în sarcina statului.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă inculpatul D. la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelanţii inculpaţi A., B., C. şi D. în sumă de câte 400 RON se plătesc din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 4 decembrie 2019.

Procesat de GGC - LM