Inadmissibility of appeal against final annulment decision and lack of relevance for constitutional review of court composition and impartiality provisions

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 520 din data de 16 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în Dosarul nr. x/2019, a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 941/A din 22 iunie 2018 pronunţată în Dosarul nr. x/2014 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

A fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea de suspendare a executării hotărârii a cărei anulare s-a solicitat.

Contestatorul a fost obligat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, urmând ca suma de 130 RON, reprezentând onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu să fi suportat din fondurile Ministerului Justiţiei.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a I-a penală, la data de 3 ianuarie 2019, sub nr. x/2019, contestatorul A. a formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei penale nr. 941/A din 22 iunie 2018 pronunţată în Dosarul nr. x/2014 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală cu referire la compunerea instanţei de apel (art. 426 lit. d) C. proc. pen.).

În motivarea cererii, acesta a arătat că membrii completului de apel nu au fost traşi la sorţi, astfel că nu a fost legal constituit completul care a soluţionat cauza în apel.

S-au invocat şi dispoziţiile art. 426 lit. b) C. proc. pen., menţionând că în speţă exista o cauză justificativă, respectiv dispoziţiile art. 21 C. pen., făcând referiri la situaţia de fapt. A solicitat suspendarea executării pedepsei conform art. 430 C. proc. pen., învederând că nu există niciun risc de sustragere.

Printr-o cerere ulterioară, contestatorul a adus argumente noi în susţinerea contestaţiei în anulare. Referitor la cazul prev. de art. 426 lit. d) C. proc. pen., a menţionat faptul că legislaţia stipulează faptul că repartizarea cauzelor se face în mod aleatoriu conform art. 11 şi 53 din Legea nr. 304/2004 cu scopul de a garanta independenţa şi imparţialitatea instanţei în înfăptuirea actului de justiţie.

Curtea a constatat că prima instanţă a criticat modalitatea în care s-a stabilit componenţa completului de apel, invocând Decizia nr. 685/2018 a Curţii Constituţionale a României prin care s-a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Parlament, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, generat de hotărârile Colegiului de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, începând cu Hotărârea nr. 3/2014, potrivit cărora au fost desemnaţi prin tragere la sorţi doar 4 din cei 5 membri ai Completurilor de 5 judecători, contrar celor prevăzute de art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 255/2013. S-a stabilit şi conduita de urmat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmând a proceda de îndată la desemnarea prin tragere la sorţi a tuturor membrilor Completurilor de 5 judecători, cu respectarea art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 255/2013.

S-a arătat la par. 128 că, întrucât atât în materie penală, cât şi extrapenală, sancţiunea compunerii nelegale a completului de judecată este nulitatea necondiţionată şi, prin urmare, absolută a actelor îndeplinite de un astfel de complet şi ţinând cont de faptul că deciziile Curţii produc efecte numai pentru viitor, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, s-a reţinut că această decizie se aplică de la data publicării sale, atât situaţiilor pendinte, respectiv în cauzele aflate în curs de judecată, precum şi în cele finalizate în măsura în care justiţiabilii sunt încă în termenul de exercitare a căilor de atac extraordinare corespunzătoare, cât şi situaţiilor viitoare.

Contrar opiniei contestatorului - inculpat, decizia invocată nu are nicio legătură cu desemnarea altor complete de judecată (nici completurile de 3 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nici celelalte completuri de la instanţele din ţară - judecătorii, tribunale, curţi de apel).

Astfel, conform art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Colegiile de conducere stabilesc compunerea completelor de judecată la începutul anului, urmărind asigurarea continuităţii completului. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti.

În cazul completurilor de 5 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, art. 32 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 302/2004 privind organizarea judiciară stabilesc de asemenea atribuţia Colegiului de conducere al instanţei supreme aprobarea numărului şi compunerii acestora, însă se stabileşte că judecătorii care fac parte din aceste completuri sunt desemnaţi, prin tragere la sorţi, în şedinţă publică, de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de unul dintre cei 2 vicepreşedinţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Or, Curtea Constituţională nu a constatat că art. 32 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 ar fi neconstituţional prin faptul că, printre altele, Colegiul de conducere al instanţei supreme aprobă compunerea completurilor, la fel cum se întâmplă şi în cazul celorlalte instanţe din ţară, însă în temeiul art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, ci doar că prin hotărâri ale Colegiului de conducere al instanţei supreme au fost impuşi în compunerea completurilor de 5 judecători membrii de drept, în condiţiile în care legea impunea tragerea la sorţi a tuturor celor 5 membri (neexistând noţiunea de membru de drept).

Conform art. 19 alin. (1) lit. h) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin H.C.S.M. nr. 1375/2015, printre atribuţiile colegiului de conducere se regăseşte şi aceea de a stabili, la începutul anului, compunerea completelor de judecată şi, acolo unde este cazul, asistenţii judiciari ce fac parte din aceste complete, urmărind asigurarea continuităţii acestora.

În acest scop, preşedintele secţiei propune colegiului de conducere compunerea şi configurarea completelor de judecată, urmărind asigurarea continuităţii acestora (art. 24 alin. (1) lit. b) din Regulament).

Astfel, la data de 7 iunie 2017 dosarul a fost înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti şi repartizat aleatoriu completului S1 C10 A, format din doamnele judecător B. şi C. Cu excepţia termenului din 1 noiembrie 2017, această compunere s-a păstrat pe toată durata soluţionării apelului (la termenul menţionat cauza fiind amânată tocmai pentru continuitatea completului de judecată).

Prin urmare, Curtea a apreciat că, susţinerile contestatorului - inculpat sunt nefondate.

A mai arătat existenţa unui caz de incompatibilitate, respectiv art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., în sensul că din pretinsa implicare a S.R.I. în activitatea de urmărire penală ar fi fost afectată imparţialitatea completului. Din acest punct de vedere, simpla invocare a acestei împrejurări, fără existenţa unui minim de probe din care să rezulte atitudine părtinitoare a membrilor completului de judecată, nu poate conduce la concluzia că ar fi incident cazul de incompatibilitate prev. de art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

I. Decizia penală nr. 520 din 16 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală în dosarul nr. x/2019 a fost atacată cu apel de contestatorul-condamnat A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. x/2019.

În speţă, se constată că a fost declarat apel împotriva Deciziei penale nr. 520 din data de 16 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală în Dosarul nr. x/2019, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 941/A din 22 iunie 2018 pronunţată în Dosarul nr. x/2014 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Potrivit art. 432 alin. (4) C. proc. pen. sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă, aceste dispoziţii reglementând procedura de judecare a contestaţiei în anulare după parcurgerea procedurii prealabile şi anume, admiterea în principiu, prevăzută de art. 431 C. proc. pen.. În această cauză, prin decizia apelată, Curtea de apel a examinat admisibilitatea în principiu a contestaţii în anulare promovate împotriva deciziei de condamnare, iar în dispozitivul acestei hotărâri s-a menţionat faptul că aceasta este definitivă.

Se constată, aşadar, că contestatorul A. a formulat cerere de apel împotriva unei hotărâri nesusceptibile de reformare prin promovarea căii ordinare de atac a apelului, în privinţa deciziei penale atacate de contestator (decizia penală nr. 520 din data de 16 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală), definitivă, legea nu prevede posibilitatea exercitării vreunei căi ordinare de atac.

Având în vedere dispoziţiile art. 129 din Constituţie care prevăd că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii, precum şi dispoziţiile art. 21 din legea fundamentală privind liberul acces la justiţie, se constată că în C. proc. pen. sunt reglementate hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac ordinare care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.

Se constată că apelul declarat de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 520 din data de 16 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în Dosarul nr. x/2019, nu are suport în legislaţia internă.

Aşadar, recunoaşterea unei căi de atac în situaţii neprevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.

II. Referitor la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitatea a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. cât şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 teza I din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Înalta Curte reţine următoarele:

La termenul de judecată din data de 9 octombrie 2019, contestatorul condamnat A., prin apărător desemnat din oficiu, a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 teza I din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

În motivarea scrisă a cererii s-a arătat că dispoziţiile criticate încalcă prevederile constituţionale prevăzute de art. 124 şi 126 din Constituţia României privind repartizarea aleatorie a judecătorilor. Autorul excepţiei susţine că persoanele care se adresează instanţelor de judecată nu au parte de acelaşi tratament juridic.

S-a mai susţinut că dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. unde se arată că "judecătorul este incompatibil dacă există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea este afectată", sunt neconstituţionale, întrucât, încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În concluzie, s-a solicitat admiterea cererii şi sesizarea Curţii Constituţionale apreciind că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, respectiv vizează un text de lege în vigoare, excepţia a fost ridicată în faţa unei instanţe de judecată, nu a fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, iar textul de lege apreciat ca fiind neconstituţional are legătură cu soluţionarea cauzei.

III. Examinând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. cât şi neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 52 teza I din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Înalta Curte constată următoarele:

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de apel invocate de contestatorul condamnat A., Înalta Curte constată că potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992:

"(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate, ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

(4) Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora."

Din economia prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerinţe, stipulate expres de respectivul text de lege, şi anume:

- starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

- activitatea legii, în sensul că excepţia trebuie să privească un act normativ, lege sau ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;

- prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

- interesul procesual al rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţionalitate.

Se constată, aşadar, că prin art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost reglementată o formă a controlului de constituţionalitate, în sensul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti.

Drept urmare, prin alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost reglementată o condiţie şi, pe cale de consecinţă, un control de pertinenţă al instanţei de judecată în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, vizând constatarea că aceasta are legătură cu soluţionarea cauzei.

Cu referire la condiţia de admisibilitate, privind legătura cu soluţionarea cauzei, aceasta priveşte incidenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată în privinţa soluţiei ce se va pronunţa asupra cauzei deduse judecăţii, adică a obiectului procesului penal aflat pe rolul instanţei judecătoreşti.

În orice caz, textul de lege contestat pentru neconformitate cu legea fundamentală trebuie să fie determinant în judecarea şi soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei de judecată.

În această ordine de idei, Înalta Curte constată că, excepţia de neconstituţionalitate este un incident apărut în cadrul unui litigiu, ceea ce înseamnă ca invocarea ei impune justificarea unui interes. Stabilirea acestui interes se face pe calea verificării pertinentei excepţiei, în raport, cu procesul în care a intervenit, impunându-se ca decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.

Cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu. Irelevanţa este situaţia în care o excepţie de neconstituţionalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată, aşadar nu este pertinentă pentru soluţionarea litigiului.

În ceea ce priveşte ultima condiţie, Înalta Curte, apreciază că aceasta nu este îndeplinită, excepţia neavând legătură cu soluţionarea cauzei. Astfel, se reţine că, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra cursului procesului penal. Cu alte cuvinte, trebuie fie susţinută de un interes procesual care să se exprime printr-o schimbare a situaţiei juridice a persoanei care formulează cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional în urma unei eventuale admiteri a excepţiei.

Înalta Curte, constată că, în cauză, soluţia pronunţată înlătură condiţia unui potenţial interes, având în vedere că dispoziţiile invocate respectiv art. 52 teza I din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi art. 64 lit. f) C. proc. pen. nu pot avea incidenţă în prezenta cale de atac a apelului, care este inadmisibilă, având în vedere că s-a pornit de la o contestaţie în anulare şi face ca o eventuală excepţie de neconstituţionalitate să nu aducă o protecţie suplimentară drepturilor sau intereselor acestuia.

Acest demers juridic a fost întreprins de către contestatorul condamnat în cauza de faţă având ca obiect apelul formulat de acesta împotriva deciziei pronunţate în calea de atac a contestaţiei în anulare, dispoziţia criticată vizând compunerea completului de doi judecători la Curtea de Apel Bucureşti, rezultând astfel că, excepţia ridicată de contestatorul condamnat cu cauza în care a fost invocată, aşadar nu este pertinentă pentru soluţionarea litigiului.

Prin urmare, având în vedere conţinutul dispoziţiilor a căror neconstituţionalitate se cere a fi verificată, în raport cu cadrul procesual şi stadiul concret în care se află cauza, respectiv apel în compunere de trei judecători, critica de neconstituţionalitate în actuala etapă procesuală este lipsită de eficienţă juridică.

În acest context, Înalta Curte concluzionează că, nici excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., nu poate fi înţeleasă în sensul că are legătură cu soluţionarea cauzei în care acea parte este implicată. Altfel spus, împrejurarea că titularul excepţiei de neconstituţionalitate critică un text de lege din considerentul că acesta nu prevede ca şi caz de incompatibilitate şi o altă situaţie pe care el (titularul excepţiei) şi-o doreşte reglementată, nu poate fi înţeleasă în sensul că textul criticat ar avea legătură cu soluţionarea cauzei.

Aşadar, la acest moment, sesizarea Curţii Constituţionale nu poate să mai aducă nicio modificare situaţiei juridice a contestatorului condamnat şi nici nu poate să producă alte efecte de natură să susţină drepturile acestuia, suplimentar soluţiei pronunţate.

Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 teza I din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum şi a dispoziţiilor art. 64 lit. f) C. proc. pen.

Înalta Curte, în baza art. 421 alin. (1) lit. a) teza I C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de contestatorul-condamnatul A. împotriva Deciziei penale nr. 520 din data de 16 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în Dosarul nr. x/2019.

Potrivit art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu în sumă de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Respinge ca inadmisibil apelul declarat de contestatorul-condamnatul A. împotriva Deciziei penale nr. 520 din data de 16.04.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în Dosarul nr. x/2019.

II. Respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de contestatorul-condamnat A. cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 teza I din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum şi a dispoziţiilor art. 64 lit. f) C. proc. pen.

Cu recurs în termen de 48 de ore de la pronunţare în ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Obligă contestatorul-condamnat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul-condamnat în sumă de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 9 octombrie 2019.

Procesat de GGC - LM