Decizia nr. 302/A/2019 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia Penală

Asupra apelurilor de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 132/F din 22 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în Dosarul nr. x/2017 s-au dispus următoarele:

În temeiul art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa principală de 3 ani şi 6 luni închisoare, cu executare în regim de detenţie, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată (36 de acte materiale), prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

În temeiul art. 67 alin. (1) şi (2) raportat la art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) din acelaşi cod (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa funcţia de administrator al unei societăţi comerciale), pe o perioadă de 4 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 65 alin. (1) şi (3) din C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării aceloraşi drepturi, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 397 alin. (1) raportat la art. 19 alin. (1), (2), (5) din C. proc. pen. s-a admis în parte, acţiunea exercitată de partea civilă Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (cu sediul în municipiul Bucureşti, Strada x nr. 17, sectorul 5) şi a fost obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC B. SRL (cu sediul în oraşul Voluntari, Strada x nr. 107G, judeţul Ilfov), să plătească acesteia, cu titlul de daune materiale, suma de 122.418,93 RON (reprezentând TVA), plus obligaţiile fiscale accesorii, datorate şi calculate, potrivit Codului de procedură fiscală, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii.

În temeiul art. 249 alin. (1), (2), (5), (6) din C. proc. pen. şi art. 11 din Legea nr. 241/2005 s-a menţinut măsura asigurătorie a sechestrului, instituită prin Ordonanţa nr. 468/P/2016 din data de 7 aprilie 2017 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică asupra cotei de 1/2 din imobilul situat în oraşul Voluntari, Strada x nr. 107G, judeţul Ilfov, lotul x, înscris în cartea funciară nr. x a localităţii respective, constând în teren în suprafaţă măsurată de 1.002 mp şi construcţie cu număr cadastral x (locuinţă P+1E+terasă+garaj) şi cotei de 1/2 din imobilul situat în oraşul Voluntari, Strada x nr. 107G, judeţul Ilfov, lotul x, înscris în cartea funciară nr. x a localităţii respective, constând în teren în suprafaţă măsurată de 439 mp, până la concurenţa sumei de 122.418,93 RON şi a valorii obligaţiilor fiscale accesorii, în vederea garantării plăţii daunelor materiale anterior menţionate.

În art. 25 alin. (3) din C. proc. pen. s-au desfiinţat următoarele facturi fiscale înregistrate în evidenţa contabilă a SC B. SRL:

- facturile seria x nr. x din data de 3 mai 2011, nr. x din data de 9 mai 2011, nr. x din data de 18 mai 2011 şi nr. x din data de 21 mai 2011, în care figurează ca furnizor SC C. SRL;

- copia facturii seria x nr. x, astfel cum a fost alterată cu privire la data emiterii şi beneficiar şi înregistrată la altă valoare, având ca emitent SC D. SRL;

- factura seria x nr. x din data de 25 iunie 2012 şi facturile seria x nr. x din data de 15 aprilie 2013, nr. x din data de 19 iunie 2013 şi nr. x din data de 15 iulie 2013, în care figurează ca furnizor E. SRL;

- facturile seria x nr. x din data de 18 decembrie 2012, nr. x din data de 3 februarie 2014, nr. x din data de 4 februarie 2014, nr. x din data de 5 februarie 2014, nr. x din data de 10 februarie 2014, nr. x din data de 11 februarie 2014, nr. x din data de 12 februarie 2014, nr. x din data de 17 februarie 2014, nr. x din data de 18 februarie 2014, nr. x din data de 19 februarie 2014, nr. x din data de 20 februarie 2014, nr. x din data de 21 februarie 2014, nr. x din data de 24 februarie 2014, nr. x din data de 25 februarie 2014 şi nr. x din data de 26 februarie 2014, în care figurează ca furnizor SC F. SRL;

- facturile seria x nr. x din data de 13 august 2013, nr. x din data de 16 august 2013, nr. x din data de 9 octombrie 2013, nr. x din data de 10 octombrie 2013, nr. x din data de 15 octombrie 2013, nr. x din data de 12 noiembrie 2013, nr. x din data de 13 noiembrie 2013, nr. x din data de 19 noiembrie 2013, nr. x din data de 22 noiembrie 2013, nr. x din data de 25 noiembrie 2013 şi factura nr. x din data de 26 noiembrie 2013 (care nu a fost pusă la dispoziţia organelor judiciare), în care figurează ca furnizor SC G. SRL;

- factura seria x nr. x din data de 21 ianuarie 2014, în care figurează ca furnizor SC H. SRL.

În temeiul art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 s-a dispus ca o copie de pe dispozitivul acestei hotărâri să fie comunicată, la data rămânerii ei definitive, Oficiului Naţional al Registrului Comerţului.

În temeiul art. 274 alin. (1), (3) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente, la plata către stat a sumei de 15.000 RON, reprezentând cheltuieli judiciare.

În temeiul art. 249 alin. (1), (2), (5) din C. proc. pen., s-a instituit măsura asigurătorie a sechestrului asupra cotei de 1/2 din imobilul situat în oraşul Voluntari, Strada x nr. 107G, judeţul Ilfov, lotul x, înscris în cartea funciară nr. x a localităţii respective, constând în teren în suprafaţă măsurată de 1.002 mp şi construcţie cu număr cadastral x (locuinţă P+1E+terasă+garaj) şi cotei de 1/2 din imobilul situat în oraşul Voluntari, Strada x nr. 107G, judeţul Ilfov, lotul x, înscris în cartea funciară nr. x a localităţii respective, constând în teren în suprafaţă măsurată de 439 mp, până la concurenţa valorii cheltuielilor judiciare stabilite în prezenta cauză, în vederea garantării plăţii acestora.

În temeiul art. 249 alin. (1), (2), (5), (6) din C. proc. pen. şi art. 11 din Legea nr. 241/2005 s-a instituit măsura asigurătorie a sechestrului asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile, prezente şi viitoare, ale inculpatului şi părţii responsabile civilmente, în vederea garantării plăţii daunelor materiale şi a cheltuielilor judiciare stabilite în prezenta cauză.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a constatat că prin rechizitoriul din data de 21 aprilie 2017, emis în Dosarul de urmărire penală nr. x/P/2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului A., avocat înscris în Baroul Bucureşti, sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată (36 de acte materiale), prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (fapta din perioada mai 2011 - februarie 2014).

Prin acelaşi rechizitoriu, faţă de aceeaşi persoană, s-a dispus clasarea cauzei, în temeiul art. 328 alin. (3) şi art. 315 alin. (1) lit. a) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/20005 (în raport cu altă faptă, referitoare la cumpărarea şi revânzarea unei bălţi din localitatea Băbăiţa, judeţul Teleorman şi a drepturilor de exploatare a fondului piscicol - faptă sesizată de Curtea de Conturi).

De asemenea, prin acelaşi rechizitoriu, au fost dispuse şi următoarele soluţii:

- clasarea cauzei, în temeiul art. 328 alin. (3) şi art. 315 alin. (1) lit. a) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, de către inculpata I.;

- clasarea cauzei, în temeiul art. 328 alin. (3) şi art. 315 alin. (1) lit. a) raportat la art. 16 alin. (1) lit. h) din C. proc. pen. cu aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 (în forma anterioară datei de 1 februarie 2014) şi art. 91 lit. c) din C. pen. 1969, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen., de către inculpatul J., căruia i-a fost aplicată o sancţiune administrativă a amenzii în cuantum de 1.000 RON.

Potrivit actului de sesizare, în sarcina inculpatului A. s-a reţinut, în fapt, că, în perioada mai 2011 - februarie 2014, prin 36 de acte materiale, săvârşite în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în calitate de administrator al SC B. SRL (fostă SC K. SRL) a înregistrat, în contabilitatea societăţii respective, operaţiuni fictive (achiziţii de bunuri şi de servicii), de la şase societăţi comerciale, care nu au recunoscut acele tranzacţii, şi anume SC C. SRL (în cuantum de 19.580,72 RON, cu baza impozabilă de 15.790,92 RON şi TVA în sumă de 3.789,80 RON - 4 acte materiale); SC D. SRL (în cuantum de 434.000 RON, cu baza impozabilă de 350.000 RON şi TVA în sumă de 84.000 RON - un act material), SC E. SRL (în cuantum de 731.600 RON, cu baza impozabilă de 590.000 RON şi TVA în sumă de 141.600 RON - 4 acte materiale); SC G. SRL (în cuantum de 199.248 RON, cu baza impozabilă de 160.684 RON şi TVA în sumă de 38.564 RON - 11 acte materiale); SC H. SRL (în cuantum de 83.700 RON, cu baza impozabilă de 67.500 RON şi TVA în sumă de 16.200 RON - un act material) şi SC F. SRL (în cuantum de 441.440 RON, cu baza impozabilă de 356.000 RON şi TVA în sumă de 85.440 RON - 15 acte materiale), sustrăgându-se în acest mod de la îndeplinirea unei obligaţii fiscale către bugetul de stat, constând în plata TVA în cuantum total de 369.593,93 RON.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 28 iunie 2017, judecătorul de cameră preliminară, în temeiul art. 346 alin. (2) raportat la art. 345 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., a respins ca nefondată cererea inculpatului A. de constatare a neregularităţii actului de sesizare a instanţei şi de restituire a cauzei la parchet, în vederea refacerii acestui act, a constatat competenţa şi legalitatea sesizării instanţei, precum şi legalitatea efectuării actelor şi administrării probelor în faza de urmărire penală şi a dispus începerea judecăţii.

Contestaţia formulată de inculpatul A. împotriva acestei încheieri a fost respinsă ca nefondată prin încheierea nr. 842 din data de 19 septembrie 2017, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Analizând întregul probatoriu al cauzei, atât cel administrat în faza de urmărire penală, cât şi cel administrat în cursul cercetării judecătoreşti, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt:

În perioada de referinţă (în raport cu faptele care constituie obiectul judecăţii) şi anume mai 2011 - februarie 2014, inculpatul A. - de profesie avocat, definitiv înscris în Baroul Bucureşti începând cu data de 1 octombrie 1999 şi profesând în cadrul Societăţii Civile de Avocaţi "L." - a deţinut calitatea de asociat (alături de soţia sa şi, pentru scurt timp, de martorul J.) şi a îndeplinit funcţia de administrator al SC B. SRL - CUI x, care, până la Hotărârea din data de 18 iulie 2012 a Adunării Generale a Asociaţilor, a purtat denumirea SC K. SRL, iar, începând cu data de 18 mai 2011 şi până în prezent, a avut şi are sediul social declarat la adresa din oraşul Voluntari, Strada x nr. 107G, judeţul Ilfov, aceeaşi cu adresa de domiciliu a inculpatului, astfel cum rezultă din copia cărţii de identitate a acestuia.

În interiorul perioadei respective, pentru scurt timp şi anume, 18 iulie 2012 - 24 decembrie 2012, funcţia de administrator al societăţii a fost deţinută, alături de inculpat şi de martorul J.

Evidenţa contabilă a societăţii a fost ţinută, în întreaga perioadă de referinţă, de martora I., care, la data de 25 iulie 2014 (ulterioară faptelor deduse judecăţii), a fost numită în funcţia de administrator, înlocuindu-l pe inculpat.

Tot în întreaga perioadă de referinţă, societatea (înregistrată ca plătitor de TVA începând cu data de 01 decembrie 2010) a avut obligaţia depunerii lunare a decontului TVA (declaraţia fiscală 300).

Ulterior faptelor care constituie obiectul judecăţii, activitatea societăţii a fost suspendată temporar, conform Hotărârii Adunării Generale a Asociaţilor, pe o perioadă de 3 ani, începând cu data de 16 octombrie 2015 (când a fost şi scoasă din evidenţă ca plătitoare de TVA) până la data de 15 octombrie 2018.

Niciunul dintre aspectele anterior menţionate nu a fost contestat de inculpat, acesta susţinând doar că nu ar fi locuit, în fapt, la adresa de domiciliu (care a constituit şi sediul social al societăţii), ci la o altă adresă, situată în imediata apropiere, din oraşul Voluntari, Strada x nr. T49A, judeţul Ilfov (care, potrivit tot inculpatului, ar fi diferită de adresa de la nr. T49, unde s-a aflat fostul punct de lucru al societăţii).

În dovedirea acestei susţineri, inculpatul a depus la dosar, mai întâi, o declaraţie olografă, datată 10 martie 2018, a unuia dintre pretinşii coproprietari ai acelui imobil, M., iar, apoi, o declaraţie autentificată la data de 23 martie 2018 a celuilalt pretins coproprietar, N., nu însă şi un act având valoare de titlu locativ (precum un contract de închiriere), astfel că declaraţiile celor doi pretinşi coproprietari au fost apreciate, cel puţin, îndoielnice.

În aprecierea caracterului îndoielnic al acestor declaraţii, Curtea a reţinut şi contradicţiile dintre afirmaţiile celor doi pretinşi coproprietari, M. menţionând, mai întâi, că inculpatul şi membrii familiei sale (soţia şi fiica) au locuit neîncetat, fără a arăta cu ce titlu, în imobilul din Strada x (iar nu nr. x, cum a susţinut inculpatul), începând cu data de 1 octombrie 2011, iar N. susţinut că inculpatul şi aceiaşi membrii ai familiei sale au locuit, cu titlu gratuit, începând cu o altă dată, şi anume 5 septembrie 2011, în imobilul din Strada x (fără indicarea numărului).

La fel de îndoielnice au fost apreciate, sub acelaşi aspect, şi declaraţiile martorilor O., P. şi Q., audiaţi în cursul cercetării judecătoreşti la cererea inculpatului.

Astfel, cei trei martori au afirmat că inculpatul ar fi locuit, împreună cu familia sa, într-un alt imobil decât cel din Strada x nr. 107G, în aceeaşi zonă, menţionând "strada următoare" sau "altă stradă", fără a-i putea preciza, însă, adresa, deşi s-au declarat a se afla în relaţii foarte apropiate cu acesta (prieten şi partener de afaceri - primul martor şi, respectiv, colaboratori şi oameni de încredere - ceilalţi doi martori).

În perioada anterior menţionată (mai 2011 - februarie 2014), au fost înregistrate contabil, pe bază de facturi şi, apoi, au fost declarate fiscal, prin deconturile lunare TVA (declaraţiile fiscale 300), 36 de achiziţii de bunuri şi servicii, provenind aparent de la 6 societăţi comerciale, care au infirmat, însă, emiterea acelor facturi şi existenţa oricăror relaţii comerciale cu societatea administrată de inculpat.

Referitor la aceste achiziţii, probatoriul cauzei a dovedit în afara oricărui dubiu, că au constituit, în realitate, operaţiuni fictive, a căror evidenţiere, mai întâi în actele contabile (jurnale, registre, balanţe) şi, apoi, în alte documente legale, în accepţiunea art. 2 lit. c) din Legea nr. 241/2005 (astfel de documente fiind deconturile TVA, potrivit art. *1562 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 - Codul fiscal în vigoare în perioada de referinţă), realizată cu intenţie directă de către inculpat, în calitate de administrator, a urmărit sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, prin majorarea TVA deductibilă şi diminuarea TVA de plată, cu consecinţa prejudicierii bugetului de stat cu suma totală de 369.593,93 RON (echivalentul a 83.366,06 euro).

Înainte de prezentarea detaliată, în ordine cronologică, a achiziţiilor respective şi a probatoriului care, pe de o parte, dovedeşte caracterul fictiv al acestora, iar pe de altă parte infirmă apărările inculpatului, instanţa de fond a menţionat că, potrivit art. 2 lit. f) din Legea nr. 241/2005, prin operaţiune fictivă se înţelege, disimularea realităţii,prin crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni fictive, care, în fapt, nu a existat, iar conform art. 65 alin. (1) din O.G. nr. 93/2003 (Codul de procedură fiscală în vigoare în perioada de referinţă), inculpatului (ca administrator al societăţii contribuabile)îi revenea sarcina de a dovedi actele şi faptele care au stat la baza declaraţiilor fiscale.

În ce priveşte achiziţiile de la furnizorul SC C. SRL - CUI x (4 acte materiale),instanţa de fond a reţinut următoarele:

Conform raportului de expertiză contabilă şi fiscală, în luna mai 2011, au fost înregistrate în evidenţa contabilă a societăţii administrate de inculpat, în baza a 4 facturi având ca pretins emitent C. SRL, achiziţii în valoare totală de 19.580,72 RON, din care 15.790,92 RON valoarea fără TVA (baza impozabilă) şi 3.789,80 RON TVA.

Aceste facturi, cu seria x, au menţionate, ca date de emitere, 3 mai 2011 (factura nr. x), 9 mai 2011 (factura nr. x), 18 mai 2011 (factura nr. x) şi, respectiv, 21 mai 2011 (factura nr. x).

Valorile individuale ale facturilor anterior menţionate, aparent emise în decurs de mai puţin de 3 săptămâni, au fost de 4.952,42 RON (din care 958,53 RON TVA), 4.950 RON (din care 958,06 RON TVA), 4.750 RON (din care 919,35 RON TVA) şi, respectiv, 4.928,30 RON (din care 953,86 RON TVA), iar obiectul acestora a constat în prestări de servicii construcţii, structurată, zugrăveli şi gard.

Cele 4 facturi au fost înregistrate în evidenţa contabilă a lunii mai 2011, atât în jurnalul de cumpărări, cât şi în registrul jurnal - prin debitarea contului 628 (Alte cheltuieli cu serviciile executate de terţi) cu suma de 15.790,92 RON, debitarea contului 4426 (TVA deductibilă) cu suma de 3.789,80 RON şi creditarea contului 401 (Furnizori) cu suma de 19.580,72 RON.

Drept documente ale plăţilor pretins realizate de beneficiar (societatea administrată de inculpat), au fost prezentate 4 chitanţe, câte o chitanţă pentru fiecare factură, de aceeaşi valoare şi având aceeaşi dată cu facturile, rezultând, astfel, că plăţile către pretinsul furnizor s-ar fi făcut în numerar.

În evidenţa contabilă, a fost înregistrată, de altfel, plata integrală, în numerar, a sumei de 19.580,72 RON, prin debitarea contului 401 (Furnizori) şi creditarea contului 5311 (Casa în RON).

Potrivit decontului TVA aferent lunii mai 2011, depus la organul fiscal, întocmit inclusiv pe baza achiziţiilor la care se referă cele 4 facturi, societatea administrată de inculpat a declarat un sold negativ, de () 820 RON, reprezentând TVA de recuperat.

Prin adresa nr. x din data de 2 septembrie 2016, SC C. SRL a comunicat că obiectul său de activitate constă în prestarea de servicii pentru lucrări de hidroizolaţie, în baza contractelor încheiate cu clienţii, potrivit codului CAEN 4391 (lucrări de învelitori, şarpante şi terase la construcţii) şi că nu a avut niciun fel de relaţii comerciale cu SC B. SRL.

De asemenea, SC C. S.R.L a comunicat că facturile pe care le-a emis, au seria x (iar nu x, care apare în cele 4 facturi înregistrate în evidenţa contabilă a societăţii administrate de inculpat) şi numerele de la 1 - factura emisă în data de 8 iunie 2007 până la 2122 - factura emisă în data de 30 august 2016 (diferite de numerele aceloraşi 4 facturi - x), iar chitanţele sale de încasare a plăţilor în numerar au aceeaşi serie, şi anume P.E.C. şi numerele de la 1 - chitanţa emisă la data de 28 septembrie 2007 până la x - chitanţa emisă la data de 11 august 2016 (diferite de seria - x şi numerele - x menţionate în chitanţele prezentate de societatea administrată de inculpat). Totodată, a înaintat copii de pe formularele de factură şi, respectiv, chitanţă pe care le-a utilizat în activitatea sa, care sunt diferite, chiar ca format, ca reprezentare grafică, de facturile şi chitanţele prezentate de societatea administrată de inculpat, ca fiind emise de SC C. SRL.

Pe lângă aspectele certe anterior menţionate, instanţa de fond a reţinut că există şi alte elemente probatorii care dovedesc, în afara oricărui dubiu, caracterul fictiv al operaţiunilor înregistrate contabil şi declarate fiscal de către societatea administrată de inculpat, respectiv, faptul că: serviciile la care se referă cele 4 facturi (construcţii, structurată, zugrăveli şi gard) au fost diferite de cele declarate a fi prestate, în mod real, de către pretinsul furnizor (lucrări de hidroizolaţie); nu a fost prezentat un contract încheiat cu acel furnizor, în condiţiile în care acesta a precizat, în adresa anterior menţionată, că prestează servicii numai în baza contractelor încheiate cu clienţii; pentru niciuna dintre cele 4 facturi, nu au fost depuse documente justificative (situaţii de lucrări, rapoarte de lucru, procese-verbale de recepţie, alte acte), care să dovedească efectuarea serviciilor la care acestea se referă, de către pretinsul lor furnizor, neîndeplinind astfel condiţiile prevăzute la pct. 48 din H.G. nr. 44/2004 (pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 - Codul fiscal, în vigoare în perioada de referinţă) pentru a fi deductibile din punct de vedere fiscal; în toate cele 4 facturi, la rubrica delegat, a fost menţionat inculpatul A., iar nu o persoană trimisă de societatea pretins prestatoare a serviciilor, astfel cum ar fi fost firesc; serviciile pretins achiziţionate de la acelaşi furnizor într-o perioadă foarte scurtă (18 zile), ceea ce, teoretic, ar fi presupus existenţa unei singure înţelegeri contractuale şi emiterea corespunzătoare a unei singure facturi - a cărei plată nu se putea realiza, faţă de valoarea totală a pretinselor servicii achiziţionate (19.580,72 RON), în numerar - au fost fragmentate în 4 facturi având fiecare o valoare inferioară sumei de 5.000 RON, stabilită, prin dispoziţiile art. 5 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 15/1996 (în vigoare în acea perioadă), tocmai pentru evitarea evaziunii fiscale, ca plafon zilnic maxim pentru efectuarea de plăţi în numerar de către o persoană juridică către o singură altă persoană juridică, aceleaşi dispoziţii interzicând plăţile fragmentate în numerar, pentru facturile cu o valoare mai mare de 5.000 RON.

Potrivit raportului de expertiză contabilă şi fiscală şi anexei nr. 1 la acesta, fără luarea în considerare a operaţiunilor (achiziţiilor) fictive la care se referă cele 4 facturi, soldul recalculat din decontul TVA aferent lunii mai 2011 este pozitiv, de (+) 2.969,80 RON, reprezentând TVA de plată, faţă de cel declarat, de 820 RON, reprezentând TVA de recuperat, rezultând astfel o diferenţă de 3.789,80 RON, care a diminuat TVA de plată în acel decont. Suma de 3.789,80 RON (echivalentul a 919,67 euro, la cursul oficial de schimb al BNR din data de 31 mai 2011) a devenit scadentă în data de 25 iunie 2011, iar, din documentele existente în dosar la momentul întocmirii raportului de expertiză, rezultă că nu a fost achitată ulterior.

Cu privire la afirmaţiile inculpatului din declaraţia dată în cursul cercetării judecătoreşti în sensul că: societatea pretins furnizoare ar fi avut un comportament fiscal inadecvat, întrucât nu şi-a înregistrat facturile emise în propria contabilitate; a achiziţionat de la societatea respectivă granit, vopsea structurată, chituri şi adezivi, plus manoperă, care au fost folosite pentru lucrări de amenajare la gardurile societăţii sale şi în curtea acesteia; fiind interesat de serviciile unui montator de piatră a găsit, pe Internet, un număr de telefon la care a sunat şi, astfel, a intrat în contact cu două persoane care s-au prezentat la sediul societăţii sale, s-au declarat reprezentanţi ai unei societăţi care presta astfel de servicii şi au stabilit ca executarea lucrărilor să fie realizată cu materiale pe care tot aceştia urmau să le furnizeze; aceleaşi persoane, a căror identitate nu a putut-o preciza, au adus materialele, au realizat lucrările şi au emis, din partea SC C. SRL, facturile în baza cărora el a realizat plăţi, pe bază de chitanţe, pe măsură ce lucrările evoluau; facturile au fost primite şi plăţile au fost făcute, fie de el, personal, fie de Q., care se ocupa de administrarea în fapt a acelei locaţii; ulterior facturile au fost predate contabilei societăţii, care i-a spus că trebuia aplicată pe ele o semnătură de primire, aceasta fiind împrejurarea în care a ajuns să aplice semnătura lui pe acele facturi; nu a semnat facturile la momentul primirii lor, ci în timp, atunci când contabila efectua lucrările de contabilitate şi îl sesiza că lipsesc semnăturile de primire; nu lui i-a aparţinut iniţiativa ca valoarea facturilor să fie sub plafonul de 5.000 RON, ci furnizorului de servicii; nu poate indica numele vreunei persoane din partea SC C. SRL care să furnizeze informaţii despre relaţiile comerciale derulate cu societatea sa; nu contestă faptul că nu există documente justificative pentru serviciile pretins prestate de reprezentanţii acesteia, susţinând că este o practică uzuală în a contracta şi a plăti lucrări fără astfel de documente, dacă părţile nu au de făcut obiecţiuni cu privire la modul în care se derulează relaţiile dintre ele, instanţa de fond a constatat următoarele:

Inculpatul a recunoscut că semnăturile de primire de pe 2 din cele 4 facturi (2 dintre acestea, respectiv cele din datele de 18 mai 2011 şi 21 mai 2011, nepurtând astfel de semnături) îi aparţin, că a semnat facturile respective, în mod nefiresc, ulterior momentului când ar fi fost primite şi că, pentru serviciile la care acestea se referă, nu a existat niciun fel de documente justificative.

Nu există niciun motiv pertinent pentru a reţine un comportament fiscal inadecvat din partea C. SRL, în sensul neînregistrării operaţiunilor la care se referă cele 4 facturi în propria contabilitate, câtă vreme facturile respective şi chitanţele corespunzătoare de încasare a plăţilor nu au fost emise de aceasta, având alte serii şi alte numere decât cele folosite de ea, astfel cum deja s-a evidenţiat.

Achiziţiile afirmate de inculpat (granit, vopsea structurată, chituri şi adezivi, plus manoperă, folosite pentru lucrări de amenajare a gardurilor şi a curţii societăţii) au fost diferite de serviciile prestate de societatea respectivă, conform obiectului de activitate declarat (lucrări de hidroizolaţie, potrivit codului CAEN 4391 - lucrări de învelitori, şarpante şi terase la construcţii).

Inculpatul nu a putut indica identitatea persoanelor despre care a afirmat că ar fi furnizat şi prestat, în numele SC C. SRL, bunurile şi serviciile afirmate şi nici a vreunei alte persoane care să poată confirma existenţa relaţiilor comerciale cu acea societate, negate de aceasta şi, implicit, încasarea, în numele societăţii respective, a sumelor de bani înregistrate ca fiind plătite în numerar pentru acele bunuri şi servicii.

Afirmaţia inculpatului, în sensul că nu lui i-ar fi aparţinut iniţiativa ca valoarea celor 4 facturi să fie sub plafonul de 5.000 RON, ci reprezentanţilor societăţii furnizoare, a fost apreciată ca necredibilă, întrucât obligaţia de plată îi revenea societăţii sale, în calitate de pretins beneficiar, astfel că şi interdicţia plăţilor în numerar peste acel plafon o viza pe aceeaşi societate.

Referitor la declaraţiile martorilor Q. (despre care inculpatul a susţinut că poate să confirme efectuarea lucrărilor de 3 - 5 persoane - iar nu de 2 persoane, cum a susţinut în declaraţia sa, că acele persoane au predat facturile şi au încasat contravaloarea lor şi că martorul a făcut, în baza acelor facturi, cea mai mare parte a plăţilor, pentru care a primit chitanţe) şi P. (despre care inculpatul a susţinut că poate să confirme realizarea lucrărilor, împrejurarea că îi lăsa bani primului martor, pentru efectuarea plăţilor şi că acesta i-a predat facturile şi chitanţele primite de la persoanele care au adus materialele şi prestat serviciile afirmate), audiaţi la cererea inculpatului prin Nota de probatorii, instanţa de fond a reţinut următoarele:

În declaraţia din cursul cercetării judecătoreşti, martorul Q. - după ce a precizat că a început să lucreze pentru inculpat în urmă cu 10 - 12 ani, fiind "mâna lui dreaptă" sau "un fel de ajutor", fără a avea încheiat, însă, un contract şi că deţine informaţii despre afacerile acestuia, realizate prin SC B. SRL, despre care a luat cunoştinţă în condiţiile în care a lucrat şi a locuit la adresa din Strada x nr. 107G - a susţinut că nu a auzit de SC C. SRL, ci doar de SC G. SRL (o altă societate la care se referă acuzaţiile aduse inculpatului), cu privire la care a afirmat că s-ar fi ocupat de montatul granitului şi a structuratei de pe garduri în locaţia respectivă, întrucât numele acelei societăţi apărea pe facturile emise în anul 2013.

Afirmaţiile martorului au dovedit, din start, nesinceritatea lui, acesta încurcând, în mod evident, pretinşii furnizori, serviciile care ar fi fost prestate de către aceştia (în condiţiile în care facturile atribuite SC G. SRL se referă la utilaje, piese auto şi servicii din acelaşi domeniu) şi anul pretinsei prestări a acelor servicii (2013, în loc de 2011), singura explicaţie logică fiind aceea că, în realitate, martorul nu deţinea nicio informaţie despre faptele analizate, relatând, cel mai probabil, ceea ce i s-a spus de către inculpat (pentru care a susţinut că lucra şi la data declaraţiei din faţa Curţii, fiind administrator al unei alte societăţi a acestuia, R., care gestionează în prezent spaţiul de la adresa din Strada x nr. 107G), însă nu a reţinut în mod corect spusele respective (întrucât nu aveau legătură cu ceva cunoscut în mod real de către el), astfel că, în continuarea declaraţiei din faţa Curţii, martorul a stăruit în a susţine că el ştie că, de la singurul furnizor la care a făcut referire (SC G. SRL), au fost achiziţionate granit, structurată, adeziv şi chit (care, potrivit inculpatului, ar fi fost furnizate de SC C. SRL) şi că nu cunoaşte de alte achiziţii.

În acelaşi sens a fost şi afirmaţia martorului că societatea pretins furnizoare - având ca reprezentant un singur bărbat (iar nu 3 - 5 persoane, cum a susţinut inculpatul, în Nota de probatorii, că ar fi putut confirma susţinerile sale), despre care singurele informaţii pe care le-a furnizat au fost acelea că era "un domn mai solid", căruia îi spunea "nea Ion" - avea un plafon de 50.000.000 ROL (5.000 RON), în limita căreia întocmea facturi şi, respectiv, chitanţe de încasare a preţului, întrucât interdicţia depăşirii acelui plafon era valabilă şi pentru societatea beneficiară, care efectua plăţile în numerar.

În susţinerea caracterului vădit nesincer al declaraţiei martorului, instanţa de fond a reţinut şi faptul că inculpatul însuşi a prezentat un contract individual de muncă al acestuia, încheiat cu SC R. SRL, reprezentată tot de inculpat, în calitate de administrator (societatea respectivă avându-l pe inculpat ca asociat şi sediul declarat la aceeaşi adresă ca SC B. SRL, din Strada x nr. 107G), în condiţiile în care martorul a susţinut că un astfel de contract nu există, iar acel contract apare ca fiind încheiat şi înregistrat la data de 20 septembrie 2017, mult după săvârşirea faptelor analizate.

În acest context, susţinerile martorului că preţul achiziţiilor pretins realizate ar fi fost plătit de către el, cu bani lăsaţi de inculpat, după care, facturile şi chitanţele pe care le primea de la reprezentantul societăţii furnizoare, fie i le înmâna direct inculpatului, fie le lăsa altor persoane care lucrau pentru acesta nu au fost reţinute ca având vreo legătură cu faptele analizate.

În ceea ce îl priveşte pe martorul P. care a încheiat cu inculpatul, în calitate de avocat, la data de 02 decembrie 2010, un contract de colaborare, din postura de avocat colaborator, pe o durată de 2 ani, înregistrat la Baroul Bucureşti în ziua următoare, Curtea a constatat că, în declaraţia din cursul cercetării judecătoreşti, acesta a făcut afirmaţii nerelevante sau vădit nesincere.

Astfel, martorul, deşi a susţinut că, stând foarte mult timp împreună cu inculpatul, a aflat despre afacerile derulate de acesta prin SC B. SRL şi, de asemenea, a auzit, din discuţiile purtate de inculpat cu angajaţii săi, de SC C. SRL, care i-ar fi furnizat acestuia, într-o perioadă când amenaja sediul primei societăţi din Strada x nr. 107G, mărfuri precum materiale de construcţii, granit şi vopsele, a precizat că el nu a văzut acte emise pe numele societăţii respective, întrucât nu avea acces la actele societăţii administrate de inculpat, ci numai la actele cabinetului de avocatură al acestuia, pentru care presta servicii de secretariat. Ca atare, nu s-a reţinut, pe baza declaraţiei acestui martor, nici că plăţile mărfurilor pretins achiziţionate ar fi fost efectuate, în numerar, către reprezentanţi ai acelei societăţi, cu atât mai mult cu cât a precizat că el nu a făcut niciodată vreo astfel de plată, iar martorul Q., pe care l-a indicat ca realizând plăţile respective, cu sume variind între 1.000 şi 5.000 RON, a făcut referire, în declaraţia sa la o altă societate (SC G. SRL), menţionând că nu a auzit de SC C. SRL.

Pe de altă parte, mărfurile indicate de martor au fost diferite de serviciile prestate de SC C. SRL, conform obiectului său de activitate (lucrări de hidroizolaţie), fiind rezonabil a crede, în aceste condiţii, că şi el a relatat doar ceea ce i-a spus inculpatul, pentru a servi apărării sale.

Referiri la bunuri de natura celor menţionate în cele 4 facturi, respectiv granit şi vopsea structurată s-au găsit şi în declaraţia martorului O., audiat în cursul cercetării judecătoreşti tot la cererea inculpatului, însă acest martor a precizat, pe de o parte, că nu îi era cunoscută societatea SC C. SRL, iar, pe de altă parte, că astfel de bunuri, despre care nu ştie cine erau furnizorii lor, au ajuns la inculpat acasă, fiind folosite pentru lucrări de modernizare, iar nu la sediul societăţii sale.

În concluzie, instanţa de fond a reţinut că singurul fapt relevant este acela că operaţiunile (achiziţiile) înregistrate contabil şi declarate fiscal, purtătoare de TVA deductibilă, au fost fictive, nefiind derulate în realitate cu pretinsa societate furnizoare, SC C. SRL, fapt pe care inculpatul l-a cunoscut, iar înregistrarea şi declararea lor a urmărit şi a determinat diminuarea TVA de plată cu suma de 3.789,80 RON, inculpatul acţionând, din această perspectivă, cu intenţie directă. Chiar dacă lucrările afirmate (la garduri şi în curtea societăţii) s-ar fi realizat pentru societatea inculpatului, iar acestea ar îngloba materiale de tipul celor indicate (granit, vopsea structurată, chituri şi adezivi, plus manopera aferentă), în mod cert ele nu au fost efectuate, şi respectiv, livrate de SC C. SRL, conform celor 4 facturi în baza cărora achiziţiile la care ele se referă au fost înregistrate contabil şi declarate fiscal, acele achiziţii constituind operaţiuni fictive, întrucât în fapt, nu au existat.

În ce priveşte achiziţia de la SC D. SRL - CUI x (un act material), instanţa de fond a reţinut următoarele:

Conform raportului de expertiză contabilă şi fiscală, în luna august 2012 (când inculpatul A. şi martorul J. aveau, deopotrivă, calitatea de asociat şi îndeplineau amândoi funcţia de administrator), a fost înregistrată în evidenţa contabilă a SC B. SRL, în baza unei singure facturi, purtând nr. x din data de 24 august 2012 şi având ca emitent SC D. SRL, achiziţia unui utilaj, şi anume un mini-încărcător x.

Deşi valorile din factura respectivă sunt 35.000 RON - valoarea fără TVA (baza impozabilă), 8.400 RON - TVA şi 43.400 RON - valoarea totală, acea achiziţie a fost înregistrată contabil, atât în jurnalul de cumpărări, cât şi în registrul jurnal întocmite pentru luna august 2012, la valori de 10 ori mai mari şi anume valoarea totală de 434.000 RON, din care 350.000 RON valoarea fără TVA (baza impozabilă) şi 84.000 RON TVA.

Astfel, potrivit înregistrărilor efectuate în registrul jurnal, factura anterior menţionată, având ca furnizor SC D. SRL, a fost înregistrată prin debitarea contului 2131 (Echipamente tehnologice) cu suma de 350.000 RON, debitarea contului 4.426 (TVA deductibilă) cu suma de 84.000 RON şi creditarea contului 401 (Furnizori) cu suma de 434.000 RON.

La aceeaşi valoare, de 10 ori mai mare, a fost efectuată şi înregistrarea din declaraţia fiscală 300 (decontul TVA) aferentă lunii august 2012, depusă la organul fiscal sub nr. x din data de 25 septembrie 2012.

Referitor la plată, în evidenţa contabilă a SC B. SRL, aceasta, în sumă de 434.000 RON, a fost înregistrată ca fiind realizată integral către furnizor, în numerar, prin debitarea contului 401 (Furnizori) şi creditarea contului 5311 (Casa în RON).

Societatea furnizoare a utilajului, SC D. SRL, a pus la dispoziţia organelor judiciare, în original, exemplarele roşu ale facturii fiscale seria x nr. x din data de 24 iulie 2012 şi ale chitanţei de încasare a preţului seria x VPE nr. x din aceeaşi dată, precum şi extras din jurnalul de vânzări pentru luna iulie 2012, din care au rezultat următoarele aspecte: data reală a emiterii facturii a fost 24 iulie 2012, iar nu 24 august 2012, cum apare în copia exemplarului prezentat de inculpat, în calitate de administrator al SC B. SRL (acesta precizând că originalul acelui exemplar, care nu a fost niciodată identificat, neexistând vreo dovadă că a existat, ar fi fost înmânat fostului asociat J. care a şi semnat factura, fără a se mai putea lua legătura cu el pentru predarea exemplarului respectiv, d.u.p.); bunul la care se referă factura a fost un mini-încărcător x cu accesoriile sale - 2 cupe graiffer şi furci (o bucată), din exemplarul original pus la dispoziţie de SC D. SRL lipsind menţiunea referitoare la 4 bucăţi de accesorii, care apare în copia exemplarului prezentat de inculpat; adevăratul cumpărător (beneficiar) al utilajului la care se referă factura a fost persoana fizică J., iar nu persoana juridică SC B. SRL, cum apare în aceeaşi copie a exemplarului prezentat de inculpat; valoarea reală a facturii (preţul de achiziţie a utilajului) a fost de 43.400 RON (din care 35.000 RON valoarea fără TVA şi 8.400 RON TVA), iar nu cea de 10 ori mai mare, de 434.000 RON (din care 350.000 RON valoarea fără TVA şi 84.000 RON TVA), cum achiziţia a fost înregistrată în jurnalul de cumpărări pentru luna august 2012, al societăţii administrate de inculpat - poziţia 52 şi, de asemenea, în registrul jurnal pentru aceeaşi lună, al societăţii respective - poziţiile 198 şi 199; plata preţului real al utilajului achiziţionat (43.400 RON) a fost realizată integral, în numerar, chiar la data emiterii facturii, x iulie 2012, de către persoana fizică J., iar nu de către persoana juridică SC B. SRL, prin pretinsa creditare a acesteia de către inculpatul A., o lună mai târziu, respectiv la data de 24 august 2012, acea operaţiune fiind, prin urmare, la rândul său, fictivă.

În acest context s-a menţionat că, potrivit înregistrărilor din registrul de casă - poziţia nr. 5, aferentă datei de 24 august 2012 şi, respectiv, din registrul jurnal pentru luna august 2012 - poziţia nr. 206, societatea ar fi fost creditată de către inculpat cu suma de 436.000 RON, corespunzătoare valorii nereale (de 10 ori mai mare) a achiziţiei înregistrate contabil şi declarate fiscal, deşi pretinsul contract de împrumut, datat 24 august 2012 şi semnat numai de inculpat, atât în calitate de creditor, cât şi de reprezentant al societăţii debitoare, se referă la o sumă de 10 ori mai mică, şi anume 43.600 RON.

De asemenea, s-a menţionat că nu a fost prezentat niciun act în baza căruia utilajul achiziţionat să fi trecut din patrimoniul persoanei fizice J. (care l-a cumpărat, conform facturii originale prezentate de furnizor, realizând şi plata în numerar a preţului acestuia) în patrimoniul persoanei juridice SC B. SRL (precum vânzare-cumpărare, donaţie, aducere ca aport la capitalul social), în condiţiile în care astfel de operaţiuni nu erau purtătoare de TVA, pe care societatea respectivă să şi-o fi putut deduce.

Având în vedere afirmaţiile inculpatului din declaraţia dată în cursul cercetării judecătoreşti şi anume că: s-a deplasat la Iaşi, împreună cu asociatul său de la acel moment, J., pentru a achiziţiona un utilaj; întrucât tranzacţia s-a perfectat seara, când băncile erau închise, amândoi au convenit cu vânzătorul ca factura să fie emisă pe numele lui J., iar plata preţului să se realizeze în numerar; preţul utilajului, împreună cu accesoriile, a fost negociat la suma de 15.000 euro, din care el a plătit suma de 10.000 euro, cu care a creditat societatea, iar asociatul său a plătit diferenţa de 5.000 euro;

în factura emisă, a fost menţionată, însă, numai suma de 10.000 euro (în echivalentul monedei naţionale - 43.400 RON), reprezentând preţul utilajului propriu-zis, întrucât vânzătorul a dorit ca diferenţa de 5.000 euro, reprezentând valoarea accesoriilor, să nu fie facturată; cu acel prilej, s-a stabilit ca, a doua zi, vânzătorul să vină la Bucureşti, să emită o nouă factură, pe numele SC B. SRL, să restituie suma de 10.000 euro lui J., iar acesta, în calitate de asociat şi administrator, să o depună la casieria băncii, în numele societăţii respective, având ca beneficiar SC D.

SRL, întrucât factura întocmită pe persoană fizică urma să fie anulată şi înlocuită cu o factură pe numele societăţii pe care o administra împreună cu J.; nu s-a interesat o vreme dacă acest lucru s-a întâmplat, iar, mai târziu, când l-a întrebat pe J., acesta i-a răspuns că "s-a rezolvat" abia după ce Parchetul a demarat cercetările şi a solicitat prezentarea facturii, a aflat de la un fost angajat al societăţii, S., că vânzătorul din Iaşi nu a mai venit la Bucureşti, dar a trimis, prin şoferul unui autobuz, un plic sigilat, pe care angajatul respectiv, împreună cu J., l-au ridicat din Autogara Obor; după demararea cercetărilor a aflat de la contabila I. că, în plicul respectiv, se afla copia unei facturi emise pe numele SC B.

SRL; tot contabila i-a spus că l-a întrebat pe J. de ce nu a fost trimis originalul facturii, iar acesta i-a răspuns că îl va aduce el după câteva zile, însă acel fapt nu s-a mai întâmplat, inculpatul presupunând că amândoi au uitat şi lucrurile au rămas aşa; nu cunoaşte nimic despre data facturii, iar, referitor la valoarea (de 10 ori mai mare) cu care aceasta a fost înregistrată în contabilitate, contabila i-a spus că, din eroare, a menţionat o cifră 0 (zero) în plus; a doua zi după ce a aflat despre această eroare, a formulat o cerere de regularizare, căreia iniţial nu i s-a putut da curs, întrucât activitatea societăţii era suspendată, motiv pentru care a reactivat-o, iar, ulterior, a reiterat acea cerere, astfel că, în final, a plătit toate taxele aferente, instanţa de fond a procedat, având în vedere mijloacele de probă invocate de acuzare şi, respectiv, Nota de probatorii formulată de apărare, la ascultarea martorilor T. (administratorul SC D.

SRL), J. (fostul asociat şi administrator, alături de inculpat, al SC B. SRL), I. (contabila aceleiaşi societăţi) şi S. (fostul angajat al societăţii respective, la care inculpatul a făcut referire în declaraţia sa).

Martorul T., în declaraţia dată în faţa Curţii, pe de o parte, a infirmat cea mai mare parte a susţinerilor inculpatului (esenţială fiind negarea emiterii unei facturi pe numele SC B. SRL şi transmiterii unui astfel de document, pentru a înlocui factura emisă pe numele persoanei fizice J.), iar, pe de altă parte, a făcut referire la o încercare de a-i fi influenţată declaraţia, după ce a fost audiat în faza de urmărire penală, în sensul de a susţine, astfel cum inculpatul a afirmat, că ar fi încasat un preţ mai mare decât cel menţionat în factură şi chitanţă (fapt pe care l-a menţionat a nu fi adevărat).

În concret, martorul a făcut următoarele afirmaţii: l-a întâlnit pe inculpatul A. o singură dată, când a fost perfectată vânzarea utilajului, cu privire la care a emis factură şi chitanţă, înscrisuri pe care, fiindu-i prezentate, le-a recunoscut ca fiind cele predate de el organelor judiciare; data indicată în ambele înscrisuri (factură şi chitanţă) şi anume 24 iulie 2012, este data reală când el le-a emis şi când s-a realizat vânzarea şi predarea utilajului şi, respectiv, plata preţului acestuia; pentru cumpărarea utilajului, s-au prezentat, la sediul societăţii sale, inculpatul A., pe care l-a recunoscut în sala de judecată şi un cetăţean grec, pe nume J., a cărui identitate a reţinut-o, întrucât a păstrat copie de pe actul său de identitate; le-a vândut celor două persoane anterior nominalizate un mini-încărcător frontal x, împreună cu accesoriile acestuia, menţionate în factură; preţul menţionat în factură şi, respectiv, în chitanţa aferentă, negociat cu persoanele respective, şi anume 43.400 RON, a fost cel în mod real plătit, în numerar, fără a-şi aminti dacă în RON sau în valută; pe lângă acel preţ, nu i-a fost plătită nicio altă sumă de bani, în contul accesoriilor utilajului vândut; a emis atât factura, cât şi chitanţa pe numele cetăţeanului grec indicat drept cumpărător, nesesizând neînţelegeri între cele două persoane cu privire la acest aspect; factura respectivă a fost emisă, conform legii, în trei exemplare - exemplarul albastru, pe care l-a remis persoanelor respective, exemplarul roşu, înregistrat în contabilitatea societăţii sale şi prezentat ulterior organelor judiciare şi exemplarul verde, care a rămas la cotorul facturierului, pe care îl deţine şi în prezent; tranzacţia s-a realizat în cursul după-amiezii, spre seară, când plata nu se mai putea realiza prin bancă; fiind efectuată în numele unei persoane fizice, plata se putea face în numerar, indiferent de sumă, legea stabilind un plafon numai în cazul tranzacţiilor realizate între persoane juridice; din câte şi-a amintit, banii i-au fost înmânaţi de către inculpatul A.;

în mod cert, tot inculpatul, iar nu cetăţeanul grec, i-a spus că urma să îi restituie factura, pentru ca el să o storneze, societatea inculpatului să facă o plată prin bancă, în contul societăţii sale, iar el să emită o altă factură, pe numele societăţii respective, în calitate de cumpărător, însă niciunul dintre aceste lucruri nu s-a mai întâmplat; de asemenea, urma ca, atunci când avea confirmarea plăţii realizate prin bancă, să anuleze chitanţa şi să restituie suma de bani plătită în numerar, lucru care, de asemenea, nu s-a mai întâmplat; discuţia referitoare la aceste aspecte a purtat-o cu ambele persoane, care i-au propus acea înţelegere, pentru realizarea căreia urma să ţină legătura cu amândouă, prin urmare inclusiv cu inculpatul A.; nu a emis niciodată o factură, cu privire la utilajul vândut, pe numele societăţii inculpatului A.

şi nici nu a trimis, pe orice cale, copia unei astfel de facturi; în concret, a negat că ar fi trimis, la Bucureşti, printr-un şofer de autobuz, un plic sigilat conţinând copia unei facturi emise pe numele societăţii inculpatului, pentru a fi ridicată din Autogara Obor; fiindu-i prezentată copia exemplarului de factură pusă la dispoziţia organelor judiciare de către inculpat, a sesizat modificarea datei emiterii şi a identităţii cumpărătorului (fiind menţionată data de 24 august 2012, în locul datei de 24 iulie 2012, iar, la rubrica cumpărător, SC B.

SRL, în locul persoanei fizice J.), precizând că nu are nicio legătură cu realizarea acestei copii şi că el nu a emis decât o singură factură, cea pe care a prezentat-o în original, factura respectivă fiind, de altfel, şi singura înregistrată în contabilitatea societăţii sale; după momentul când a vândut şi a predat în natură utilajul, la data menţionată în factura şi chitanţa originale, nu s-a mai întâlnit niciodată, în persoană, cu inculpatul A. sau cu cetăţeanul grec, însă, după câteva zile, a fost căutat telefonic de către cel dintâi, cu care a discutat despre aspectele anterior menţionate (stornarea facturii, efectuarea plăţii prin bancă de către societatea inculpatului, emiterea unei noi facturi pe numele acelei societăţi), însă, din motive care nu îi sunt cunoscute, niciunul dintre aceste lucruri nu s-a mai întâmplat; nu a discutat niciodată cu vreo persoană de la societatea inculpatului, precum contabila acelei societăţi; nu este adevărat că, în cursul anului 2016, ar fi primit prin poştă o cerere din partea SC B.

SRL, de clarificare a situaţiei şi de rectificare a actelor contabile ale societăţii sale, însă, la un moment dat, după ce a fost audiat în faza de urmărire penală, a primit un telefon şi a discutat, pe această cale, cu un bărbat, despre care nu a putut confirma dacă era inculpatul A. sau altcineva, care i-a cerut să declare că preţul de vânzare a utilajului şi accesoriilor, pe care l-a încasat, a fost mai mare decât cel menţionat în factura pe care a emis-o, lucru cu care nu a fost de acord, întrucât nu era real; nu este adevărat că, în cursul anului 2016, i-ar fi spus inculpatului, la telefon, că ar fi transmis pentru societatea sa o factură fiscală emisă pe numele acelei societăţi, în baza căreia societatea respectivă să efectueze plata utilajului şi accesoriilor.

Martorul J., în declaraţia din cursul cercetării judecătoreşti, a confirmat menţiunile din factura şi chitanţa (cele originale) prezentate de administratorul societăţii furnizoare, în sensul că utilajul a fost cumpărat de la acea societate pe numele său, ca persoană fizică, iar preţul a fost plătit cu banii lui, în numerar, la momentul perfectării tranzacţiei, susţinând că nu are cunoştinţă despre existenţa vreunei corespondenţe între societatea respectivă şi societatea pe care o administra împreună cu inculpatul.

În concret, martorul a declarat că: la propunerea inculpatului, care îi era vecin, locuind în acelaşi cartier, a devenit asociat şi administrator în societatea pe care acesta o deţinea; s-a deplasat, împreună cu inculpatul, la Iaşi, pentru a achiziţiona un utilaj multifuncţional, care urma să fie folosit în activităţi de curăţenie; utilajul respectiv a fost cumpărat, în mod cert, pe numele său, ca persoană fizică, ocazie cu care inculpatul i-a spus "te-am făcut proprietar pe utilaj" în acest sens a şi fost întocmită factura emisă de vânzător, pe care, fiindu-i prezentată (exemplarul roşu - fila x, d.u.p.), şi-a recunoscut semnătura; inculpatul a afirmat că trebuiau să procedeze astfel, pentru a cumpăra mai repede utilajul, urmând ca el să se ocupe ulterior să îl treacă pe numele societăţii, fără a-i spune, însă, cum anume; preţul utilajului cumpărat a fost plătit în valută, în numerar, cu banii săi, pe care i-a înmânat inculpatului, pentru a face plata către vânzător, cu care numai acesta a discutat; vânzătorul din Iaşi a emis o factură pentru acel utilaj, pe care le-a înmânat-o lui şi inculpatului, în original (afirmaţie asupra căreia a revenit, susţinând că nu este sigur de acest lucru, întrucât au trecut mulţi ani de atunci, iar pe el nu îl interesa la acel moment acest aspect); la Bucureşti, factura respectivă a rămas în posesia inculpatului, care a dus-o la sediul societăţii; nu a purtat niciodată vreo discuţie cu contabila societăţii, I., despre acel utilaj şi despre factura emisă cu privire la acesta; nu a avut cunoştinţă să fi existat o corespondenţă, transmisă în plic sigilat, între societatea vânzătoare de la Iaşi şi societatea pe care o administra împreună cu inculpatul şi nici ca inculpatul să fi creditat acea societate cu vreo sumă de bani, în legătură cu achiziţionarea utilajului în discuţie; nu a avut cunoştinţă nici de împrejurările şi modalitatea în care a fost înregistrată în contabilitatea societăţii factura referitoare la achiziţionarea utilajului, întrucât el nu se ocupa de această activitate, rolul său fiind exclusiv acela de a aduce clienţi pentru societate.

În ceea ce o priveşte pe martora I., instanţa de fond a reţinut, ca elemente esenţiale din declaraţia pe care aceasta a dat-o în cursul cercetării judecătoreşti că: nu a existat un exemplar original - singurul pe baza căruia se puteau realiza înregistrările în evidenţa contabilă - al facturii pe care inculpatul a prezentat-o în copie (cea datată 24 august 2012 şi având ca beneficiar SC B. SRL) şi că i-a fost cunoscut faptul că plata preţului s-a făcut de către martorul J., în numerar, întrucât a văzut, ea însăşi, copia chitanţei de plată, astfel că, în mod evident, creditarea societăţii, în vederea realizării plăţii, consemnată a fi fost realizată de către inculpat, a fost fictivă (martora însăşi afirmând că nu are cunoştinţă ca banii să fi fost în mod real viraţi). În privinţa celorlalte afirmaţii ale martorei, care sunt în contradicţie cu cele ale martorului J., s-a apreciat că tind la a susţine, într-un mod necredibil, poziţia inculpatului (în condiţiile în care, pe de o parte,martora a fost multă vreme angajata inculpatului, iar, pe de altă parte, prin voinţa acestuia, l-a înlocuit în funcţia de administrator al societăţii).

În concret, s-a reţinut că martora a făcut următoarele afirmaţii: a găsit factura, în copie, într-un plic sigilat, care a ajuns în posesia sa împreună cu alte acte contabile, fără a-şi aminti dacă i-au fost date de cineva sau le-a luat ea însăşi de la sediul societăţii; în acelaşi plic, se afla şi chitanţa de plată a preţului, tot în copie, pe care, văzând-o, a avut reprezentarea că plata s-a făcut cu bani în numerar, de către martorul J.; pentru a se lămuri ce era cu factura respectivă, a luat legătura telefonic cu martorul şi i-a cerut să aducă exemplarul original, întrucât numai acesta putea fi înregistrat în contabilitate, primind răspuns de la acesta că exemplarul respectiv va ajunge în 2-3 zile; întrucât era o perioadă de declarare fiscală, pentru a nu depăşi termenul scadent, a decis să înregistreze factura în contabilitate, deşi nu exista decât o copie a acesteia, bazându-se pe faptul că martorul J. îi va aduce ulterior şi originalul; inculpatul A. a creditat, în acte, societatea cu o sumă de bani pentru plata utilajului la care se referea copia facturii, însă ea nu a avut cunoştinţă ca acea sumă să fi fost efectiv virată în contul societăţii sau adusă în casieria acesteia; ulterior, a pierdut din vedere situaţia acelei facturi, nemaigândindu-se la ea; factura a reintrat în atenţia sa în momentul când Parchetul a solicitat transmiterea unor documente şi, atunci când le-a pregătit pentru comunicare, a revăzut copia facturii respective; de eroarea pe care a comis-o la înregistrarea facturii, prin adăugarea unei cifre 0 (zero), şi-a dat seama cu acelaşi prilej, când a verificat comparativ menţiunile din jurnalul de cumpărări şi cele din documentele cerute de Parchet; plata a fost înregistrată în contabilitate tot la valoarea greşită, cu un 0 (zero) adăugat, întrucât programul electronic prelua în mod automat valoarea cu care factura a fost înregistrată; l-a sesizat pe inculpatul A. imediat ce a constatat eroarea, a efectuat corecţiile corespunzătoare în actele contabile şi, la cererea acestuia, a făcut demersuri la organul fiscal pentru remedierea situaţiei.

Declaraţia din faţa Curţii a martorului propus de inculpat, S. a fost apreciată ca fiind, în mod vădit, nesinceră sau, cel puţin, nu se referea la aspecte care să poată fi asociate cu fapta analizată, întrucât martorul a plasat evenimentele relatate în perioada 2013 - 2014 (menţionată de două ori în cuprinsul declaraţiei respective, astfel că nu poate fi consecinţa unei confuzii), în care a susţinut că a fost angajatul SC B. SRL, iar fapta s-a petrecut anterior acelei perioade şi anume în anul 2012 (când, fiind în mod expres întrebat, martorul a precizat că nu lucra pentru societatea anterior menţionată, nici cu acte, nici fără acte).În acest context, s-a menţionat că inculpatul a depus la dosar, în cursul cercetării judecătoreşti, copia unui contract individual de muncă, pe durată nedeterminată, al martorului S., datat 23 noiembrie 2011, însă, s-a reţinut că data contractului este îndoielnică, întrucât, pe lângă declaraţia fermă şi neechivocă a martorului, denumirea angajatorului menţionată în contractul respectiv este SC B. SRL, pe care societatea administrată de inculpat a dobândit-o abia la data de 18 iulie 2012, anterior, denumirea acesteia fiind, SC K. SRL.

Pe de altă parte, martorul nici măcar nu a furnizat informaţii pertinente despre plicul pe care a susţinut că, în anul 2013 sau în anul 2014, împreună cu J., l-ar fi ridicat din Autogara Obor din Bucureşti (fapt pe care cel din urmă nu l-a recunoscut, iar martorul T., indicat drept expeditor, l-a negat), precizând că el nu a văzut conţinutul acelui plic şi nu ştie cine era expeditorul acestuia.

Evaluând întregul probatoriu anterior prezentat, Curtea a constatat ca fiind în afara oricărui dubiu faptul că, factura în mod real emisă de societatea furnizoare a utilajului - SC D. SRL - a fost falsificată, cel puţin cu ştiinţa inculpatului (care cunoştea, fiind prezent la perfectarea şi realizarea tranzacţiei, când, de către cine şi cu ce bani a fost achiziţionat utilajul), prin "fabricarea" unei copii în care apar modificate atât data emiterii acelei facturi (din 24 iulie 2012 în 24 august 2012), cât şi identitatea beneficiarului (din persoana fizică J. în persoana juridică SC B. SRL), după care inculpatul a realizat, în mod fictiv, o operaţiune de creditare a societăţii (datând pretinsul contract de împrumut, semnat numai de el, cu aceeaşi zi indicată în copia alterată a facturii, şi anume 24 august 2012), pentru a crea aparenţa unei plăţi, în numerar, realizate de societatea respectivă (deşi valoarea foarte mare a facturii, cu mult superioară plafonului de 5.000 RON, nu permitea o astfel de plată, conform art. 5 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 15/1996), iar achiziţia (care nici măcar nu era a societăţii) a fost înregistrată contabil şi declarată fiscal la o valoare denaturată, de 10 mai mare decât valoarea ei reală (fapt pe care inculpatul, ca administrator şi persoană deţinătoare de cunoştinţe economice şi juridice, specializat în dreptul afacerilor, nu avea, în mod obiectiv, cum să nu îl constate, în condiţiile în care era la curent cu situaţia financiară a societăţii, arătându-se preocupat să contribuie la finanţarea acesteia), scopul urmărit fiind, în mod evident, majorarea TVA deductibilă.

Toate aceste elemente, la care se adaugă demersul inculpatului de a-l determina pe reprezentantul societăţii furnizoare să declare un preţ de vânzare a utilajului şi accesoriilor sale superior celui menţionat în factură (astfel cum inculpatul a pretins că s-ar fi întâmplat, fără ca afirmaţia lui să fie susţinută de vreo probă, fiind astfel rezonabil a crede că nu este străin de acel demers), dovedesc, în afara oricărui dubiu, şi intenţia directă cu care inculpatul a acţionat, urmărind realizarea scopului anterior menţionat, fiind nerelevantă împrejurarea că, faţă de un alt participant la săvârşirea faptei (contabila I.), procurorul a apreciat că a acţionat din culpă, soluţie pe care Curtea nici măcar nu a fost învestită a o verifica.

În acest context, Curtea a remarcat faptul că încheierea unui act de transmitere a proprietăţii asupra utilajului de la persoana fizică (J.) care l-a cumpărat de la furnizor (chiar în prezenţa inculpatului) către societate nu servea acelui scop, deoarece o astfel de tranzacţie nu era purtătoare de TVA pe care societatea să o poată deduce.

Împrejurarea că, ulterior, SC B. SRL ar fi prestat servicii cu utilajul respectiv, prin încheierea, la data de 30 august 2012, sub semnătura inculpatului A., a unui contract de această natură cu SC U. SRL şi faptul că a întocmit, la data de 24 decembrie 2012, o factură de vânzare a acelui utilaj către persoana fizică J., de la care ar fi încasat un preţ de 5.000 RON - cu mult inferior preţului de achiziţie din urmă cu numai 5 luni - 43.400 RON nu validează operaţiunea (pretinsa achiziţie) anterioară, înregistrată contabil şi declarată fiscal în baza facturii atribuite SC D. SRL, cu scopul majorării TVA deductibilă în decontul lunii august 2012, întrucât acea operaţiune nu a existat, nefiind realizată nici în luna respectivă, nici de către societate - ca entitate distinctă de asociatul său (în condiţiile în care copia facturii originale emise de furnizor a fost falsificată, prin modificarea atât a datei, cât şi a beneficiarului, astfel cum deja s-a evidenţiat).

Mai mult, faptul că data pretinsei vânzări a utilajului (la un preţ derizoriu în raport cu cel de achiziţie) către J. a coincis cu data încetării funcţiei acestuia de administrator al societăţii (24 decembrie 2012) nu a făcut decât să confirme că acel bun a fost achiziţionat, în realitate, de persoana respectivă, cu banii săi, ca persoană fizică, astfel cum rezultă din factura originală prezentată de SC D. SRL.

Pe de altă parte, întrucât achiziţia nu a fost realizată de societate (ci de persoana fizică J.), aceasta nu putea fi înregistrată contabil şi declarată fiscal nici măcar la valoarea sa reală (de 10 ori mai mică), întrucât, în singura factură emisă de furnizor, SC B. SRL nu a figurat ca beneficiar.

Din acest motiv, Curtea a apreciat că sunt nerelevante pretinsele demersuri, oricum ulterioare demarării cercetărilor penale (astfel cum chiar inculpatul a afirmat), de efectuare de corecţii în actele contabile şi, respectiv, de regularizări în declaraţiile fiscale.

Concluzionând, Curtea a reţinut că, în raport cu societatea administrată de inculpat, achiziţia analizată, la întreaga ei valoare înregistrată contabil şi declarată fiscal, a fost o operaţiune fictivă, realitatea fiind disimulată, prin falsificarea copiei facturii (atât în ceea ce priveşte data, cât şi în ceea ce priveşte beneficiarul) şi alterarea înregistrărilor în evidenţa contabilă şi în decontul TVA (declaraţia fiscală 300), pentru crearea aparenţei că acea achiziţie a fost realizată de societatea respectivă (fapt nereal), cu banii acesteia (fapt, de asemenea, neadevărat) şi la o valoare mult mai mare decât preţul real al bunului, în scopul majorării TVA deductibilă, care şi a fost realizat.

Astfel, potrivit raportului de expertiză contabilă şi fiscală şi anexei nr. 1 la acesta, cuantumul obligaţiilor fiscale datorate de societatea administrată de inculpat bugetului de stat pentru luna august 2012 a fost diminuat cu suma totală de 84.000 RON, reprezentând TVA deductibilă, înregistrată în baza facturii analizate.

În concret, soldul din decontul TVA întocmit pentru luna august 2012, depus la organul fiscal, a fost negativ, respectiv 128.311 RON, reprezentând TVA de recuperat, iar soldul recalculat, fără a fi luată în considerare operaţiunea fictivă analizată, este TVA de recuperat în sumă de 44.311 RON, rezultând astfel o diferenţă de 84.000 RON, care a majorat TVA deductibilă în decontul întocmit pentru luna august 2012. Suma de 84.000 RON (echivalentul a 18.836,19 euro, la cursul oficial de schimb al BNR din data de 31 august 2012) a devenit scadentă în data de 25 septembrie 2012, iar, din documentele existente în dosar la momentul întocmirii raportului de expertiză, rezultă că nu a fost achitată ulterior.

În ce priveşte achiziţiile de la furnizorul SC E. SRL - CUI x (4 acte materiale), instanţa de fond a reţinut următoarele:

Conform raportului de expertiză contabilă şi fiscală, în perioada iunie 2012 - iulie 2013, au fost înregistrate în evidenţa contabilă a societăţii administrate de inculpat, în baza a 4 facturi având ca pretins emitent E. SRL, achiziţii în valoare totală de 731.600 RON, din care 590.000 RON valoarea fără TVA (baza impozabilă) şi 141.600 RON TVA.

Aceste facturi, cu seriile x (cea din anul 2012) şi x (cele din anul 2013), au menţionate, ca date de emitere, 25 iunie 2012 (factura nr. x), 15 aprilie 2013 (factura nr. x), 19 iunie 2013 (factura nr. x) şi 15 iulie 2013 (factura nr. x).

Valorile individuale ale facturilor anterior menţionate sunt de: 347.200 RON (din care 67.200 RON TVA) - factura din data de 25 iunie 2012; 105.400 RON (din care 20.400 RON TVA) - factura din data de 15 aprilie 2013; 93.000 RON (din care 18.000 RON TVA) - factura din data de 19 iunie 2013 şi de 186.000 RON (din care 36.000 RON TVA) - factura din data de 15 iulie 2013, iar obiectul acestora constă în livrarea de bunuri (piese auto, piese utilaje, mobilă, pompă hidraulică, piatră cubică din granit, piatră de râu) şi prestări de servicii transport.

Cele 4 facturi au fost înregistrate în jurnalele de cumpărări întocmite în lunile în care apare a fi fost emisă fiecare dintre aceasta, cât şi în registrul jurnal, astfel: factura din data de 25 iunie 2012, având ca obiect piese auto - prin debitarea contului 3024 (Piese de schimb) cu suma de 280.000 RON, debitarea contului 4426 (TVA deductibilă) cu suma de 67.200 RON şi creditarea contului 401 (Furnizori) cu suma de 347.200 RON; factura din data de 15 aprilie 2013, având ca obiect piese utilaje şi mobilă - prin debitarea contului 371 (Mărfuri) cu suma de 85.000 RON, debitarea contului 4426 (TVA deductibilă) cu suma de 20.400 RON şi creditarea contului 401 (Furnizori) cu suma de 105.400 RON; factura din data de 19 iunie 2013, având ca obiect pompă hidraulică şi piatră cubică din granit - prin debitarea contului 371 (Mărfuri) cu suma de 75.000 RON, debitarea contului 4426 (TVA deductibilă) cu suma de 18.000 RON şi creditarea contului 401 (Furnizori) cu suma de 93.000 RON; factura din data de 15 iulie 2013, având ca obiect prestări de servicii de transport şi piatră de râu - prin debitarea contului 628 (Alte cheltuieli cu serviciile executate de terţi) cu suma de 150.000 RON, debitarea contului 4426 (TVA deductibilă) cu suma de 36.000 RON şi creditarea contului 401 (Furnizori) cu suma de 186.000 RON.

Drept documente ale plăţilor pretins realizate de beneficiar (societatea administrată de inculpat), în cazul primei facturi (cea din data de 25 iunie 2012) fiind vorba numai de o plată parţială, au fost prezentate 4 chitanţe, ataşate facturilor şi având acelaşi număr şi aceeaşi dată ca acestea, rezultând, astfel, că plăţile către pretinsul furnizor s-ar fi făcut în numerar.

În evidenţa contabilă, a fost înregistrată, de asemenea, plata în numerar a facturilor, după cum urmează: factura din data de 25 iunie 2012 - plata parţială, în numerar, a sumei de 5.000 RON (din valoarea totală de 347.200 RON), prin debitarea contului 401 (Furnizori) şi creditarea contului 5311 (Casa în RON); factura din data de 15 aprilie 2013 - plata integrală, în numerar, a sumei de 105.400 RON, prin debitarea contului 401 (Furnizori) şi creditarea contului 5311 (Casa în RON); factura din data de 19 iunie 2013 - plata integrală, în numerar, a sumei de 93.000 RON, prin debitarea contului 401 (Furnizori) şi creditarea contului 5311 (Casa în RON); factura din data de 15 iulie 2013 - plata integrală, în numerar, a sumei de 186.000 RON, prin debitarea contului 401 (Furnizori) şi creditarea contului 5311 (Casa în RON).

Potrivit decontului TVA aferent lunii iunie 2012, depus la organul fiscal, întocmit inclusiv pe baza achiziţiei la care se referă prima factură, societatea administrată de inculpat a declarat un sold negativ, de 27.433 RON, reprezentând TVA de recuperat.

Conform decontului TVA aferent lunii aprilie 2013, depus la organul fiscal, întocmit inclusiv pe baza achiziţiei la care se referă a doua factură, societatea administrată de inculpat a declarat un sold negativ, de 3.187 RON, reprezentând TVA de recuperat.

Potrivit decontului TVA aferent lunii iunie 2013, depus la organul fiscal, întocmit inclusiv pe baza achiziţiei la care se referă a treia factură, societatea administrată de inculpat a declarat un sold negativ, de 2.611 RON, reprezentând TVA de recuperat.

Conform decontului TVA aferent lunii iulie 2013, depus la organul fiscal, întocmit inclusiv pe baza achiziţiei la care se referă a patra factură, societatea administrată de inculpat a declarat un sold negativ, de 13.475 RON, reprezentând TVA de recuperat.

Prin adresa nr. x din data de 5 septembrie 2016, SC E. SRL a comunicat că nu a avut raporturi economice cu SC B. SRL, fapt pe care l-a constatat în urma verificării şi interogării situaţiilor financiare aferente perioadei 1 ianuarie 2012 - 31 decembrie 2014, dar şi fişelor clienţilor şi furnizorilor săi. De asemenea, a transmis lista clienţilor săi, între care nu figurează societatea administrată de inculpat, nici cu denumirea deja menţionată, nici cu denumirea anterioară - SC K. SRL.

Pe lângă informaţiile comunicate de societatea pretins furnizoare, instanţa de fond a reţinut că există şi alte elemente probatorii care dovedesc, în afara oricărui dubiu, caracterul fictiv al operaţiunilor înregistrate contabil şi declarate fiscal de către societatea administrată de inculpat, respectiv faptul că:

verificările efectuate în baza de date a DEPABD cu privire la delegatul menţionat la rubrica "Date privind expediţia" din prima factură - cea din data de 25 iunie 2012 - V., au evidenţiat că actul de identitate atribuit acestuia, seria x nr. x, aparţine, în realitate, unei alte persoane - W.; fiind întrebat cu ocazia ascultării sale în cursul cercetării judecătoreşti despre persoana cu identitatea V. (delegatul menţionat în factura anterior menţionată), inculpatul a răspuns că acest nume nu îi spune nimic; în cazul aceleiaşi facturi, deşi aceasta datează din 25 iunie 2012 şi are o valoare foarte mare (347.200 RON), nu apare a fi fost achitată decât în limita unei sume infime, de 5.000 RON (indicată de inculpat, în aceeaşi declaraţie, a fi constituit doar un "avans"), conform chitanţei de plată parţială în numerar având acelaşi număr şi aceeaşi dată ca factura, existând astfel un motiv serios de a crede că achiziţia la care se referă (de piese auto) nu a existat în realitate, înregistrarea facturii respective urmărind numai majorarea TVA deductibilă şi reducerea TVA de plată; inculpatul însuşi a recunoscut că mărfurile la care se referă factura respectivă (piese auto) nu au fost livrate şi recepţionate, ceea ce l-a determinat să regularizeze acea factură, la sfârşitul lunii iulie 2015, conform notei contabile şi deciziei de asociat nr. 1 din data de 31 iulie 2015, operaţiune înregistrată în decontul TVA al lunii septembrie 2015, depusă la organul fiscal la data de 22 octombrie 2015, sub nr. x şi, respectiv, la data de 24 octombrie 2015, sub nr. x; această acţiune a fost întreprinsă de inculpat, contrar susţinerii sale, abia după ce a aflat despre cercetările întreprinse de către organele de poliţie în Dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, în care urmărirea penală in rem a fost începută la data de 26 iunie 2015, dosarul respectiv fiind ulterior declinat în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi reunit la dosarul prezentei cauze, relevantă în acest sens fiind declaraţia de martor a contabilei I. din faza de urmărire penală, în care au fost consemnate următoarele afirmaţii ale acesteia: pe parcursul anului 2015, a făcut o regularizare de TVA la decontul lunii septembrie 2015, ca urmare a unui control din partea poliţiei, prin care s-a adus la cunoştinţă că o parte din facturile înregistrate în contabilitatea SC B.

SRL ar fi fictive, întrucât furnizorii nu erau de găsit; în anul 2015, după controlul de la poliţie, inculpatul A. i-a spus că marfa de la un anumit furnizor sau chiar doi nu a primit-o, motiv pentru care a considerat că trebuie trecută în contabilitate ca marfă nesosită (în custodie la terţi).

În aprecierea caracterului fictiv al operaţiunilor înregistrate contabil şi declarate fiscal s-a mai reţinut că: solicitarea de restituire a "avansului" (5.000 RON) înregistrat a fi fost plătit, în numerar, la data emiterii facturii (25 iunie 2012), ca pretinsă "plată nedatorată", transmisă prin poştă de către inculpat societăţii furnizoare, a intervenit după mai mult de 4 ani, respectiv, la începutul lunii octombrie 2016, tot în contextul cercetărilor penale, astfel cum rezultă din chiar înscrisurile prezentate de inculpat; este neverosimil, din partea inculpatului, prin caracterul său ilogic, inclusiv din punct de vedere economic, comportamentul acestuia de a contracta, de la acelaşi pretins furnizor, în anul 2013, în baza următoarelor 3 facturi, mărfuri şi servicii de o valoare foarte mare (în total 384.400 RON), în condiţiile în care acel furnizor nu îşi îndeplinise obligaţia de a livra societăţii sale mărfurile la care se referă factura din anul 2012 (şi acestea de o valoare foarte mare, 347.200 RON); plăţile declarate a fi fost realizate, în întregime, în numerar, pentru cele 3 facturi din anul 2013, de valori foarte mari, 105.400 RON, 93.000 RON şi, respectiv, 186.000 RON, contravin dispoziţiilor art. 5 alin. (2) lit.

c) din O.G. nr. 15/1996 (în vigoare în acea perioadă), prin care, tocmai pentru evitarea evaziunii fiscale, a fost stabilit un plafon zilnic maxim de 5.000 RON pentru efectuarea de plăţi în numerar de către o persoană juridică către o singură altă persoană juridică; pretinsa creditare a societăţii, de către inculpat, cu sume de bani care să acopere acele plăţi în numerar, conform fişei contului 4551, prezentată de acesta, este neverosimilă, având în vedere atât modul de operare evidenţiat la pct. 2 (care a determinat Curtea să reţină că o operaţiune similară a fost fictivă), cât şi împrejurarea că, în toată perioada de referinţă, societatea administrată de acesta nu a înregistrat profit (astfel cum s-a constatat prin raportul de expertiză contabilă şi fiscală, care, numai pentru anul 2013, a indicat o pierdere fiscală declarată de 178.691 RON), situaţie în care nu este credibil că inculpatul ar fi finanţat, din bani proprii, cu sume atât de mari, o afacere neprofitabilă; mărfurile şi serviciile la care se referă cele 4 facturi sunt foarte diferite ca natură (de la piese auto şi piese utilaje, la mobilă şi piatră din granit şi de râu, incluzând şi servicii de transport, pentru care nu există documente justificative), fiind neverosimil că acestea puteau fi livrate de unul şi acelaşi furnizor.

Potrivit raportului de expertiză contabilă şi fiscală şi anexei nr. 1 la acesta, cuantumul obligaţiilor fiscale datorate de societatea administrată de inculpat bugetului de stat a fost diminuat cu suma totală de 141.600 RON (67.200 RON + 20.400 RON + 18.000 RON + 36.000 RON), reprezentând TVA deductibilă, înregistrată în baza celor 4 facturi.

În concret, soldul din decontul TVA întocmit pentru luna iunie 2012, depus la organul fiscal, a fost negativ, respectiv () 27.433 RON, reprezentând TVA de recuperat, iar soldul recalculat, fără a fi luată în considerare operaţiunea fictivă din acea lună, este TVA de plată în sumă de (+) 39.767 RON, rezultând astfel o diferenţă de 67.200 RON, care a diminuat TVA de plată în decontul respectiv. Suma de 67.200 RON (echivalentul a 15.103,15 euro, la cursul oficial de schimb al BNR din data de 30 iunie 2012) a devenit scadentă în data de 25 iulie 2012.

Soldul din decontul TVA întocmit pentru luna aprilie 2013, depus la organul fiscal, a fost negativ, respectiv () 3.187 RON, reprezentând TVA de recuperat, iar soldul recalculat, fără a fi luată în considerare operaţiunea fictivă din acea lună, este TVA de plată în sumă de (+) 17.213 RON, rezultând astfel o diferenţă de 20.400 RON, care a diminuat TVA de plată în decontul respectiv. Suma de 20.400 RON (echivalentul a 4.718,18 euro, la cursul oficial de schimb al BNR din data de 30 aprilie 2013) a devenit scadentă în data de 25 mai 2013.

Soldul din decontul TVA întocmit pentru luna iunie 2013, depus la organul fiscal, a fost negativ, respectiv () 2.611 RON, reprezentând TVA de recuperat, iar soldul recalculat, fără a fi luată în considerare operaţiunea fictivă din acea lună, este TVA de plată în sumă de (+) 15.389 RON, rezultând astfel o diferenţă de 18.000 RON, care a diminuat TVA de plată în decontul respectiv. Suma de 18.000 RON (echivalentul a 4.036,96 euro, la cursul oficial de schimb al BNR din data de 30 iunie 2013) a devenit scadentă în data de 25 iulie 2013.

Soldul din decontul TVA întocmit pentru luna iulie 2013, depus la organul fiscal, a fost negativ, respectiv () 13.475 RON, reprezentând TVA de recuperat, iar soldul recalculat, fără a fi luată în considerare operaţiunea fictivă din acea lună, este TVA de plată în sumă de (+) 22.525 RON, rezultând astfel o diferenţă de 36.000 RON, care a diminuat TVA de plată în decontul respectiv. Suma de 36.000 RON (echivalentul a 8.213,92 euro, la cursul oficial de schimb al BNR din data de 31 iulie 2013) a devenit scadentă în data de 25 august 2013.

Pe de altă parte, din suma totală de 141.600 RON, reprezentând TVA dedusă în baza celor 4 facturi, suma de 67.200 RON (aferentă primei facturi - din data de 25 iunie 2012) a fost regularizată prin decontul TVA întocmit pentru luna septembrie 2015 (astfel cum s-a evidenţiat anterior), rămânând neachitată suma de 74.400 RON.

Referitor la afirmaţiile inculpatului din declaraţia dată în cursul cercetării judecătoreşti în sensul că: societatea pretins furnizoare ar fi avut un comportament fiscal inadecvat, întrucât nu şi-a înregistrat facturile emise în propria contabilitate; a înregistrat factura având valoarea de 347.200 RON (cea din data de 25 iunie 2012) în contabilitate, însă atunci când a constatat că bunurile nu au fost livrate de către vânzător, a procedat la regularizarea TVA, înainte de începerea urmăririi penale împotriva sa şi a achitat TVA corespunzătoare regularizării respective; au trecut aproximativ 3 ani între data emiterii acelei facturi şi data solicitării de regularizare, întrucât contabilitatea era ţinută de martora I. la ea acasă, iar el nu avea contact direct cu actele contabile şi, abia la momentul când a intenţionat să suspende activitatea societăţii, a descoperit acest lucru, atunci când a dorit să realizeze o verificare a stocului de mărfuri; fiind întrebat cum de nu a sesizat absenţa livrării de piese auto în valoare de 347.200 RON, a răspuns că acele piese nu erau destinate activităţii societăţii, ci intenţiona să le revândă şi, din acest motiv, i-a scăpat atenţiei faptul că ele nu au fost livrate; nicio piesă auto dintre cele facturate nu a fost livrată, iar suma de 5.000 RON, plătită în numerar printr-o chitanţă având aceeaşi dată ca factura, a reprezentat un avans plătit către vânzător, pentru care acesta a lăsat drept garanţie ulei hidraulic şi de motor, a cărui valoare era echivalentul sumei respective; referitor la celelalte 3 facturi, a achiziţionat în mod real bunurile şi serviciile la care se referă, iar acele bunuri fie au fost revândute, fie se găsesc şi în prezent pe stocurile societăţii; a făcut acele achiziţii, neavând reprezentarea că furnizorul nu îşi îndeplinise obligaţia de livrare a bunurilor menţionate în prima factură; angajatul său, S. cunoaşte, întrucât a participat în mod direct la recepţionarea mărfurilor şi la efectuarea plăţilor, existenţa bunurilor achiziţionate în patrimoniul societăţii, instanţa de fond a constatat următoarele:

Nu există niciun motiv pertinent pentru a reţine un comportament fiscal inadecvat din partea SC E. SRL, în sensul neînregistrării operaţiunilor la care se referă cele 4 facturi în propria contabilitate, câtă vreme societatea administrată de inculpat nu figurează printre clienţii acesteia.

Este neverosimil că, timp de aproximativ 3 ani, inculpatul nu şi-a dat seama de faptul că bunurile la care se referă prima factură nu au fost livrate, în condiţiile în care acestea aveau o valoare foarte mare, de 347.200 RON, iar, conform chiar precizării sale, ar fi contractat achiziţionarea lor în scop de revânzare.

Asocierea pretinsei descoperiri a acestui fapt cu intenţia de suspendare a activităţii societăţii, în raport cu care a procedat la o verificare a stocului de mărfuri, este, la rândul său, neverosimilă, întrucât inculpatul a dispus regularizarea facturii respective printr-o decizie de asociat din data de 31 iulie 2015, iar hotărârea de suspendare a activităţii societăţii a intervenit, inclusiv din partea sa, în calitate de membru al Adunării Generale a Asociaţilor, alături de soţia sa (X.), 2 luni şi jumătate mai târziu, respectiv la data de 15 octombrie 2015.

Deşi operaţiunea de regularizare s-a realizat, într-adevăr, înainte de începerea urmăririi penale împotriva sa, la momentul când a dispus-o, inculpatul avea cunoştinţă de cercetările întreprinse de către organele de poliţie în Dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, fiind de reamintit, în acest context, declaraţia martorei I. (contabila societăţii), potrivit căreia regularizarea TVA s-a efectuat tocmai ca urmare a controlului din partea acelor organe, care bănuiau că o parte din facturile înregistrate în contabilitatea SC B. SRL erau fictive . Prin urmare, este neverosimil că inculpatul ar mai fi contractat livrarea de mărfuri şi prestarea de servicii, în perioada aprilie - iulie 2013, cu un furnizor care nu îşi îndeplinise obligaţia de livrare a mărfurilor pretins contractate cu un an mai devreme, în luna iunie 2012.

În ce priveşte declaraţiile martorilor audiaţi la cererea inculpatului, formulată prin Nota de probatorii, respectiv, S. (cu privire la achiziţia pompei hidraulice, a granitului şi a pietrei de râu), O. (cu privire la achiziţia pietrei de râu), Q. şi P. (ambii cu privire la achiziţia de mobilă), instanţa de fond a reţinut următoarele:

În declaraţia din cursul cercetării judecătoreşti, martorul S. a precizat că nu a auzit de societatea SC E. SRL, situaţie în care toate afirmaţiile sale ulterioare, referitoare la recepţionarea unor mărfuri (pompă hidraulică, granit, piatră) şi la efectuarea unor plăţi în numerar, cu bani lăsaţi de inculpat, nu pot fi reţinute ca privind achiziţii realizate de la acea societate.

De altfel, martorul a şi precizat că el nu se uita pe acte (facturi) şi, drept urmare, nu ştie de cine erau emise şi, de asemenea, că nu a văzut documente (chitanţe) de confirmare a încasării plăţii, auzind doar că erau lăsate la poartă, fără a cunoaşte cine era menţionat în acestea.

La întrebări concrete, referindu-se la o pompă hidraulică, martorul a precizat că nu ştie dacă şi pentru ce societate lucra persoana care a adus-o şi că nu a primit de la persoana respectivă chitanţă de confirmare a plăţii.

Totodată, martorul a afirmat că inculpatul i-a cerut, de câteva ori, să asiste la recepţionarea de mărfuri şi servicii şi să efectueze plăţi cu bani lăsaţi de el, fără a menţiona, însă, numele furnizorilor.

La rândul său, în declaraţia din cursul cercetării judecătoreşti, martorul O., care s-a declarat prieten de 20 ani cu inculpatul şi partener de afaceri cu acesta, a precizat că nu îi este cunoscută societatea E. SRL şi nu a auzit niciodată de aceasta, situaţie în care afirmaţiile sale, referitoare la achiziţionarea de piatră de râu, adusă cu mai multe balastiere şi la plata realizată de inculpat pentru această marfă, fără a putea indica, însă, o sumă de bani, nu pot fi asociate cu societatea respectivă.

De altfel, martorul, fiind în mod expres întrebat, a răspuns că nu ştie cine a fost furnizorul mărfii şi emitentul facturilor, menţionând doar prenumele persoanei care ar fi însoţit balastierele, un anume "Y.", despre care a precizat nu îi cunoaşte numele complet şi nu a văzut să fi emis chitanţe pentru banii încasaţi de la inculpat.

Martorul s-a referit, în declaraţia sa şi la achiziţionarea de către inculpat a unei pompe hidraulice, însă, fiind întrebat, a răspuns că nu ştie de la cine, dar şi la achiziţionarea de mobilă, precizând, atunci când a fost întrebat, că nu ştie cine a fost furnizorul acesteia şi că a văzut doar când era descărcată la adresa din Strada x nr. 107G (care este adresa de domiciliu a inculpatului, nu doar sediul social al societăţii administrate de acesta în perioada faptelor deduse judecăţii).

În declaraţia din cursul cercetării judecătoreşti, martorul Q. a afirmat şi el, că nu a auzit de societatea E. SRL, precizând că, în aceeaşi locaţie, din Strada x nr. 107G, a fost achiziţionată, pe numele SC B. SRL, mobilă în valoare de 700 - 800 milioane ROL (70.000 - 80.000 RON), care a fost plătită în numerar de către inculpat, dar nu cunoaşte numele firmei furnizoare.

În ceea ce îl priveşte pe martorul P., acesta, fiind audiat în cursul cercetării judecătoreşti, a declarat că îi sună cunoscut numele societăţii SC E. SRL, dar nu o pot relaţiona cu ceva anume, făcând referire apoi la achiziţionarea de mobilă, adusă la adresa din Strada x nr. 107G şi la plata acesteia la livrare (fapt, în sine, neverosimil, faţă de valoarea ei afirmată), în numerar, de către inculpat, fără a cunoaşte, însă, cine a fost furnizorul.

Pe de altă parte, deşi a susţinut că a văzut personal când a fost adusă mobila şi chiar a ajutat la cărat, martorul a precizat că nu a văzut, pe ambalaj, vreo inscripţie din care să-şi dea seama de numele producătorului sau al furnizorului, pretinzând chiar că, şi dacă ar fi existat astfel de inscripţii, el nu era interesat de acest lucru.

Martorul a făcut referire şi la achiziţii de granit şi piatră de râu, însă, fiind întrebat, a răspuns că, pentru niciunul dintre aceste bunuri, nu ştie cine a fost furnizorul.

Raportat la probatoriul anterior menţionat, administrat la cererea inculpatului, Curtea a constatat ca nefiind relevantă şi utilă pentru lămurirea cauzei expertiza solicitată prin aceeaşi notă de probatorii, având ca obiectiv identificarea pe teren a bunurilor.

Astfel, chiar dacă acele bunuri ar exista, în mod cert acestea nu au fost cumpărate de la E. SRL, conform celor 4 facturi în baza cărora achiziţiile la care ele se referă au fost înregistrate contabil şi declarate fiscal, achiziţiile respective constituind operaţiuni fictive, întrucât, în fapt, nu au existat, nefiind exclus faptul ca inculpatul să fi procurat astfel de bunuri, prin achiziţionarea lor de la alţi furnizori, fie pentru sine, ca persoană fizică, fie "la negru", fie cu acte neînregistrate, însă acest fapt este lipsit de relevanţă în speţă.

S-a concluzionat că, singurul fapt relevant este acela că operaţiunile (achiziţiile) înregistrate contabil şi declarate fiscal, generatoare de TVA deductibilă, au fost fictive, nefiind derulate în realitate cu pretinsa societate furnizoare, E. SRL, fapt pe care inculpatul l-a cunoscut, iar înregistrarea şi declararea lor a urmărit şi a determinat diminuarea TVA de plată cu suma de 141.600 RON (din care a fost regularizată şi plătită, ulterior, suma de 67.200 RON), inculpatul acţionând, din această perspectivă, cu intenţie directă.

În ce priveşte achiziţiile de la furnizorul SC G. SRL - CUI x (11 acte materiale), instanţa de fond a reţinut următoarele:

Conform raportului de expertiză contabilă şi fiscală, în perioada august - noiembrie 2013, au fost înregistrate în evidenţa contabilă a societăţii administrate de inculpat, în baza a 11 facturi (dintre care una nu a fost pusă la dispoziţia organelor judiciare), având ca pretins emitent SC G. SRL, achiziţii în valoare totală de 199.248 RON, din care 160.683,87 RON valoarea fără TVA (baza impozabilă) şi 38.564,13 TVA.

Aceste facturi: x din luna august 2013, în valoare totală de 154.380 RON (din care 29.880 RON TVA); 3 din luna octombrie 2013, în valoare totală de 15.000 RON (din care 2.903,22 RON TVA) şi 6 din luna noiembrie 2013, în valoare totală de 29.868 RON (din care 5.780,91 RON TVA), cu seria x au menţionate, ca date de emitere: 13 august 2013 (factura nr. x); 16 august 2013 (factura nr. x); 09 octombrie 2013 (factura nr. x); 10 octombrie 2013 (factura nr. x); 15 octombrie 2013 (factura nr. x); 12 noiembrie 2013 (factura nr. x); 13 noiembrie 2013 (factura nr. x); 19 noiembrie 2013 (factura nr. x); 22 noiembrie 2013 (factura nr. x); 25 noiembrie 2013 (factura nr. x) şi 26 noiembrie 2013 (factura nr. x), cea din urmă fiind cea care nu a fost găsită.

Valorile individuale ale facturilor anterior menţionate au fost de: 55.180 RON (din care 10.680 RON TVA) - factura din data de 13 august 2013; 99.200 RON (din care 19.200 RON TVA) - factura din data de 16 august 2013; 5.000 RON (din care 967,74 RON TVA) - factura din data de 09 octombrie 2013; 5.000 RON (din care 967,74 RON TVA) - factura din data de 10 octombrie 2013; 5.000 RON (din care 967,74 RON TVA) - factura din data de 15 octombrie 2013; 4.996 RON (din care 966,97 RON TVA) - factura din data de 12 noiembrie 2013; 4.996 RON (din care 966,97 RON TVA) - factura din data de 13 noiembrie 2013; 4.960 RON (din care 960 RON TVA) - factura din data de 19 noiembrie 2013; 4.960 RON (din care 960 RON TVA) - factura din data de 22 noiembrie 2013; 4.996 RON (din care 966,97 RON TVA) - factura din data de 25 noiembrie 2013 şi4.960 RON (din care 960 RON TVA) - factura negăsită din data de 26 noiembrie 2013, iar obiectul acestora a constat în livrarea de bunuri (consumabile, utilaje, marfă neprecizată, jante şi anvelope) şi prestări de servicii (reparaţii motor şi altele neprecizate).

Cele 11 facturi au fost înregistrate în registrul jurnal, prin debitarea cu suma totală de 160.683,87 RON a trei conturi - 371 (Mărfuri), 6024 (Cheltuieli cu piesele de schimb) şi 628 (Alte cheltuieli cu serviciile executate de terţi), debitarea contului 4426 (TVA deductibilă) cu suma de 38.564,13 RON şi creditarea contului 401 (Furnizori) cu suma totală de 199.248 RON.

Drept documente ale plăţilor pretins realizate de beneficiar (societatea administrată de inculpat) au fost prezentate 10 chitanţe, aferente celor 10 facturi identificate şi având aceeaşi serie, acelaşi număr şi aceeaşi dată ca acestea, rezultând, astfel, că plăţile către pretinsul furnizor s-ar fi făcut în numerar.

În evidenţa contabilă, a fost înregistrată, de asemenea, plata, în numerar, către pretinsul furnizor, a întregii sume de 199.248 RON.

Potrivit decontului TVA aferent lunii august 2013, depus la organul fiscal, întocmit inclusiv pe baza achiziţiilor la care se referă facturile din luna respectivă, societatea administrată de inculpat a declarat un sold negativ, de () 2.667 RON, reprezentând TVA de recuperat.

Conform decontului TVA aferent lunii octombrie 2013, depus la organul fiscal, întocmit inclusiv pe baza achiziţiilor la care se referă facturile din luna respectivă, societatea administrată de inculpat a declarat un sold negativ, de 2.048 RON, reprezentând TVA de recuperat.

Potrivit decontului TVA aferent lunii noiembrie 2013, depus la organul fiscal, întocmit inclusiv pe baza achiziţiilor la care se referă facturile din luna respectivă, societatea administrată de inculpat a declarat un sold negativ, de () 3.128 RON, reprezentând TVA de recuperat.

Prin adresa înregistrată la data de 6 septembrie 2016, SC G. SRL a comunicat că nu a desfăşurat relaţii comerciale, în perioada 2012 - 2014, cu SC B. SRL şi nu a avut niciun fel de colaborare cu aceasta. Totodată, a înaintat specimene de pe formularele de factură şi, respectiv, chitanţă pe care le utiliza în activitatea sa, din care a rezultat că ambele documente au seria x (alta decât cea menţionată în facturile şi chitanţele prezentate de societatea administrată de inculpat, BAGA) şi sunt diferite, chiar ca format, ca reprezentare grafică, de facturile şi chitanţele prezentate de aceeaşi societate ca fiind emise de SC G. SRL.

Pe lângă informaţiile comunicate de societatea pretins furnizoare, instanţa de fond a reţinut că există şi alte elemente probatorii care dovedesc, în afara oricărui dubiu, caracterul fictiv al operaţiunilor înregistrate contabil şi declarate fiscal de către societatea administrată de inculpat, respectiv faptul că: inculpatul însuşi a recunoscut, inclusiv în declaraţia din cursul cercetării judecătoreşti, că marfa la care se referă factura din data de 16 august 2013 (neprecizată în conţinutul acelui document), de o valoare foarte mare, şi anume 99.200 RON, deşi ar fi fost plătită în numerar de către societatea sa, nu a fost livrată de către furnizor;

în pofida acestui fapt, abia după mai mult de 3 ani şi ulterior dispunerii efectuării urmăririi penale in personam în prezenta cauză (prin ordonanţa procurorului din data de 3 octombrie 2016), inculpatul a formulat o plângere penală, prin care a solicitat efectuarea de cercetări faţă de reprezentanţii SC G. SRL, nenominalizaţi, solicitând să se procedeze la identificarea lor (dovadă că nu îi erau cunoscuţi), pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prin nelivrarea mărfii, plângerea respectivă fiind înregistrată, în data de 23 noiembrie 2016, la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti şi făcând obiectul dosarului sub nr. x/2016; tot în pofida acestui fapt şi contrar oricărei logici economice, relaţiile comerciale cu societatea respectivă (care nu şi-a îndeplinit pretinsa obligaţie de livrare a mărfii) ar fi continuat în lunile octombrie şi noiembrie 2013, când ar fi fost realizate de la aceasta alte 9 achiziţii, fapt care este neverosimil; plăţile declarate a fi fost realizate, în întregime, în numerar, pentru primele 2 facturi, din luna august 2013, de valori foarte mari, 55.180 RON şi, respectiv, 99.200 RON, contravin dispoziţiilor art. 5 alin. (2) lit.

c) din O.G. nr. 15/1996 (în vigoare în acea perioadă), prin care, tocmai pentru evitarea evaziunii fiscale, a fost stabilit un plafon zilnic maxim de 5.000 RON pentru efectuarea de plăţi în numerar de către o persoană juridică către o singură altă persoană juridică; pretinsa creditare a societăţii, de către inculpat, cu sume de bani care să acopere acele plăţi în numerar, conform fişei contului 4551, prezentată de acesta, este neverosimilă, având în vedere atât modul de operare evidenţiat la pct. 2 (care a determinat Curtea să reţină că o operaţiune similară a fost fictivă), cât şi împrejurarea că, în toată perioada de referinţă, societatea administrată de acesta nu a înregistrat profit (astfel cum s-a constatat prin raportul de expertiză contabilă şi fiscală, care, numai pentru anul 2013, a indicat o pierdere fiscală declarată de 178.691 RON), situaţie în care nu este credibil că inculpatul ar fi finanţat, din bani proprii, cu sume atât de mari, o afacere neprofitabilă; serviciile şi mărfurile pretins achiziţionate de la acelaşi furnizor în perioade foarte scurte (6 zile - serviciile constând în reparaţii motor şi altele neprecizate la care se referă cele 3 facturi din luna octombrie 2013 şi 13 zile - bunurile constând în jante şi anvelope la care se referă cele 5 facturi identificate din luna noiembrie 2013), ceea ce, teoretic, ar fi presupus existenţa unei singure înţelegeri contractuale şi emiterea corespunzătoare a unei singure facturi - a cărei plată nu se putea realiza, faţă de valoarea totală a pretinselor servicii şi mărfuri achiziţionate (15.000 RON şi, respectiv, 24.908 RON), în numerar - au fost fragmentate în 8 facturi având fiecare o valoare inferioară plafonului legal anterior menţionat, în condiţiile în care aceleaşi dispoziţii legale (art. 5 alin. (2) lit.

c) din O.G. nr. 15/1996) interziceau plăţile fragmentate în numerar, pentru facturile cu o valoare mai mare de 5.000 RON.

Potrivit raportului de expertiză contabilă şi fiscală şi anexei nr. 1 la acesta, cuantumul obligaţiilor fiscale datorate de societatea administrată de inculpat bugetului de stat a fost diminuat cu suma totală de 38.564,13 RON (29.880 RON + 2.903,22 RON + 5.780,91 RON), reprezentând TVA deductibilă, înregistrată în baza celor 11 facturi.

În concret, soldul din decontul TVA întocmit pentru luna august 2013, depus la organul fiscal, a fost negativ, respectiv 2.667 RON, reprezentând TVA de recuperat, iar soldul recalculat, fără a fi luate în considerare operaţiunile fictive din acea lună, este TVA de plată în sumă de (+) 27.213 RON, rezultând astfel o diferenţă de 29.880 RON, care a diminuat TVA de plată în decontul respectiv. Suma de 29.880 RON (echivalentul a 6.734,73 euro, la cursul oficial de schimb al BNR din data de 31 august 2013) a devenit scadentă în data de 25 septembrie 2013, iar, din documentele existente în dosar la momentul întocmirii raportului de expertiză, nu a fost achitată ulterior.

Soldul din decontul TVA întocmit pentru luna octombrie 2013, depus la organul fiscal, a fost negativ, respectiv () 2.048 RON, reprezentând TVA de recuperat, iar soldul recalculat, fără a fi luate în considerare operaţiunile fictive din acea lună, este TVA de plată în sumă de (+) 855,22 RON, rezultând astfel o diferenţă de 2.903,22 RON, care a diminuat TVA de plată în decontul respectiv.

Suma de 2.903,22 RON (echivalentul a 655,26 euro, la cursul oficial de schimb al BNR din data de 31 octombrie 2013) a devenit scadentă în data de 25 noiembrie 2013, iar, din documentele existente în dosar la momentul întocmirii raportului de expertiză, nu a fost achitată ulterior.

Soldul din decontul TVA întocmit pentru luna noiembrie 2013, depus la organul fiscal, a fost negativ, respectiv () 3.128 RON, reprezentând TVA de recuperat, iar soldul recalculat, fără a fi luate în considerare operaţiunile fictive din acea lună, este TVA de plată în sumă de (+) 2.652,91 RON, rezultând astfel o diferenţă de 5.780,91 RON, care a diminuat TVA de plată în decontul respectiv.

Suma de 5.780,91 RON (echivalentul a 1.301,65 euro, la cursul oficial de schimb al BNR din data de 30 noiembrie 2013) a devenit scadentă în data de 25 decembrie 2013, iar, din documentele existente în dosar la momentul întocmirii raportului de expertiză, nu a fost achitată ulterior.

Referitor la afirmaţiile inculpatului din declaraţia dată în cursul cercetării judecătoreşti, în sensul că: societatea pretins furnizoare ar fi avut un comportament fiscal inadecvat, întrucât nu şi-a înregistrat facturile emise în propria contabilitate; a fost dorinţa vânzătorului ca majoritatea facturilor să aibă o valoare în limita sumei de 5.000 RON; nu a negociat cu nimeni anume relaţia comercială cu societatea respectivă; bunurile şi serviciile au fost plătite pe măsură ce erau livrate şi, respectiv, prestate de către persoane care acţionau în numele acelei societăţi, fie de el personal, fie de angajaţii săi, între care l-a nominalizat pe martorul S., instanţa de fond a constatat următoarele:

Nu există niciun motiv pertinent pentru a reţine un comportament fiscal inadecvat din partea SC G. SRL, în sensul neînregistrării operaţiunilor la care se referă facturile în care apare drept furnizor în propria contabilitate, câtă vreme facturile respective şi chitanţele corespunzătoare de încasare a plăţilor nu au fost emise de această societate, având altă serie şi alt format decât cele folosite de ea.

Inculpatul nu a putut indica identitatea vreunei persoane care ar fi acţionat în numele SC G. SRL, precizând chiar că nu a negociat cu cineva anume pretinsa relaţie comercială cu acea societate.

Afirmaţia inculpatului, în sensul că a fost dorinţa vânzătorului ca majoritatea facturilor să aibă o valoare sub plafonul legal maxim de 5.000 RON, este necredibilă, întrucât obligaţia de plată îi revenea societăţii sale, în calitate de pretins beneficiar, astfel că şi interdicţia plăţilor în numerar peste acel plafon viza aceeaşi societate.

În ce priveşte declaraţiile martorilor Q., P., S. şi O., audiaţi la cererea inculpatului formulată prin Nota de probatorii depusă la dosar, instanţa de fond a reţinut următoarele:

În declaraţia din cursul cercetării judecătoreşti, martorul Q., deşi a afirmat că a auzit de societatea SC G. SRL, a susţinut că, de la acest furnizor, ar fi fost achiziţionate granit, structurată, adeziv şi chit (bunuri despre care inculpatul a susţinut că ar fi fost livrate de SC C. SRL) şi nu cunoaşte de alte achiziţii, precizare în raport de care s-a apreciat că declaraţia acestui martor este nesinceră.

Deşi, în continuarea declaraţiei, martorul a făcut referire şi la faptul că, la punctul de lucru al societăţii administrate de inculpat, ar fi văzut, la un moment dat, nişte jeep-uri x, la care erau schimbate jantele şi anvelopele (bunuri menţionate în facturile analizate) de către nişte "meseriaşi", fiind întrebat, a răspuns că nu ştie de la ce firmă erau aceştia şi nici dacă acei "meseriaşi" erau plătiţi de cineva. Pe de altă parte, în Nota de probatorii, inculpatul a precizat că anvelopele pretins achiziţionate ar fi fost montate pe autovehicule având altă marcă decât cea afirmată de martor, şi anume, Shuang Huan.

Această împrejurare nu face decât să confirme nesinceritatea susţinerilor martorului, care, cel mai probabil, au fost determinate de influenţa avută de inculpat asupra sa, însă, nerelatând fapte cunoscute de el, ci spuse de altul, a încurcat, în mod flagrant, lucrurile.

Martorul P., audiat şi el în cursul cercetării judecătoreşti, a declarat că îi este cunoscut numele societăţii SC G. SRL, întrucât de la aceasta ar fi fost achiziţionate piese auto pentru încărcătoare şi alte utilaje, dar şi destinate unui lot de SUV-uri chinezeşti, însă afirmaţia sa, contrazisă oricum de informaţiile furnizate de societatea respectivă, este necredibilă, câtă vreme acelaşi martor a susţinut că el nu avea acces la actele societăţii administrate de inculpat, astfel că nu putea cunoaşte furnizorul acelor piese.

De altfel, în continuarea declaraţiei, martorul a făcut referire şi la achiziţii de alte bunuri de natura celor menţionate în facturile analizate (consumabile, uleiuri - hidraulic şi de motor şi cauciucuri), precizând, însă, că, în cazul acestora, nu ştie cine au fost furnizorii, tocmai pentru că el nu avea acces la acte.

În acelaşi timp, martorul a susţinut că, de la acelaşi furnizor, ar fi fost achiziţionate piese auto şi pentru autoutilitarele Z., despre care inculpatul a afirmat că ar fi fost contractate, dar nelivrate, de la un alt furnizor, şi anume SC F. SRL (aspect asupra căruia se va reveni), fiind conturat, astfel, caracterul vădit nesincer al susţinerilor martorului.

În schimb, martorul S. a precizat, în declaraţia sa, că nu îi este cunoscută societatea SC G. SRL, situaţie în care toate afirmaţiile sale ulterioare, referitoare la livrarea unor mărfuri (cauciucuri, uleiuri, vaselină), prestarea unor servicii (reparaţii şi înlocuiri de piese) şi la efectuarea unor plăţi în numerar, cu bani lăsaţi de inculpat, nu au fost reţinute ca privind achiziţii realizate de la acea societate.

De altfel, martorul a precizat că el nu se uita pe acte (facturi) şi, drept urmare, nu ştie de cine erau emise şi, de asemenea, că nu a văzut documente (chitanţe) de confirmare a încasării plăţii, auzind doar că erau lăsate la poartă, fără a cunoaşte cine era menţionat în acestea. Totodată, martorul a afirmat că inculpatul i-a cerut, de câteva ori, să asiste la recepţionarea de mărfuri şi servicii şi să efectueze plăţi cu bani lăsaţi de el, fără a menţiona, însă, numele furnizorilor.

La rândul său, martorul O., audiat şi el în cursul cercetării judecătoreşti, a declarat că societatea SC G. SRL nu îi este cunoscută şi nu a auzit niciodată de aceasta, astfel că nici afirmaţiile sale ulterioare, referitoare la achiziţionarea unor bunuri de natura celor menţionate în facturile analizate (jante, cauciucuri, parbrize, alte piese auto) nu pot fi asociate cu societatea respectivă, cu atât mai mult cu cât martorul a precizat, în mod explicit, că nu ştie de la ce furnizor au fost procurate aceste bunuri.

Şi în cazul acestor fapte, instanţa de fond a menţionat că, şi în situaţia în care ar fi fost procurate bunurile şi serviciile la care s-a făcut anterior referire, în mod cert acestea nu au fost achiziţionate de la SC G. SRL, conform celor 11 facturi analizate, în baza cărora au fost făcute înregistrările în evidenţa contabilă şi în declaraţiile fiscale ale societăţii administrate de inculpat, acele achiziţii constituind operaţiuni fictive, întrucât, în realitate, nu au existat, nefiind exclus faptul ca inculpatul să fi procurat astfel de bunuri şi servicii, prin achiziţionarea lor de la alţi furnizori, fie pentru sine, ca persoană fizică, fie "la negru", fie cu acte neînregistrate, însă acest fapt este lipsit de relevanţă în speţă.

S-a concluzionat că, singurul fapt relevant, a fost acela că operaţiunile (achiziţiile) înregistrate contabil şi declarate fiscal, generatoare de TVA deductibilă, au fost fictive, nefiind derulate în realitate cu pretinsa societate furnizoare, SC G. SRL, fapt pe care inculpatul l-a cunoscut, iar înregistrarea şi declararea lor a urmărit şi a determinat diminuarea TVA de plată cu suma totală de 38.564,13 RON, inculpatul acţionând, din această perspectivă, cu intenţie directă.

În ce priveşte achiziţia de la furnizorul SC H. SRL - CUI x (un act material), instanţa de fond a reţinut următoarele:

Conform raportului de expertiză contabilă şi fiscală, în luna ianuarie 2014 a fost înregistrată în evidenţa contabilă a societăţii administrate de inculpat, în baza facturii nr. x din data de 21 ianuarie 2014, având ca pretins emitent SC H. SRL, achiziţia unui autoturism marca x, în valoare totală de 83.700 RON, din care 67.500 RON valoarea fără TVA (baza impozabilă) şi 16.200 RON TVA.

Această factură, seria x nr. x din data de 21 ianuarie 2014, în care figurează ca furnizor SC H. SRL, a fost înregistrată în registrul jurnal, prin debitarea contului 371 (Mărfuri) cu suma de 67.500 RON, debitarea contului 4426 (TVA deductibilă) cu suma de 16.200 RON şi creditarea contului 401 (Furnizori) cu suma de 83.700 RON.

Drept document al plăţii pretins realizate de beneficiarul cumpărător (societatea administrată de inculpat), a fost prezentată chitanţa seria x nr. x din data de 21 ianuarie 2014, rezultând, astfel, că plata către pretinsul furnizor s-ar fi făcut în numerar.

Şi în evidenţa contabilă a societăţii administrate de inculpat, a fost înregistrată, la aceeaşi dată, respectiv 21 ianuarie 2014, plata integrală, în numerar, către pretinsul furnizor, a facturii anterior menţionate, prin debitarea contului 401 (Furnizori) şi creditarea contului 5311 (Casa în RON) cu suma de 83.700 RON.

Potrivit decontului TVA aferent lunii ianuarie 2014, depus la organul fiscal, întocmit inclusiv pe baza achiziţiei la care se referă factura analizată, societatea administrată de inculpat a declarat un sold negativ, de () 18.639 RON, reprezentând TVA de recuperat.

Această achiziţie înregistrată de societatea administrată de inculpat a reprezentat o operaţiune fictivă, întrucât autoturismul la care se referă, marca x, cu seria de şasiu x, nu s-a aflat niciodată în proprietatea pretinsului vânzător, SC H. SRL, ci a fost dobândit, printr-un schimb, de către inculpatul A., ca persoană fizică, de la martorul AA., pentru ca, ulterior, după înregistrarea acelei operaţiuni fictive, generatoare de TVA deductibilă, societatea administrată de inculpat, SC B. SRL, să-l vândă către SC BB. SRL (fostă SC CC. SRL), la un preţ mai mic decât cel înregistrat ca preţ de achiziţie, concluzie la care instanţa de fond a ajuns având în vedere aspectele ce rezultă din mijloacele de probă administrate în cauză.

Astfel, verificările efectuate au evidenţiat că autoturismul marca x, nu a fost nici înmatriculat în circulaţie, nici înregistrat fiscal pe numele pretinsului vânzător, SC H. SRL. În realitate, acel autoturism a fost înmatriculat, începând cu data de 16 noiembrie 2010, pe numele persoanei fizice AA., iar, începând cu data de 20 martie 2014, când a fost radiat de pe numele acestuia, a fost înmatriculat pe numele persoanei juridice SC BB. SRL (fostă SC CC. SRL).

De asemenea, a fost înregistrat fiscal, pe numele persoanei fizice AA., fiind comunicată apoi, de către Direcţia de Impozite şi Taxe Craiova (în a cărei rază teritorială domicilia acesta), în baza contractului de vânzare-cumpărare din data de 23 noiembrie 2013, solicitarea adresată Direcţiei de Impozite şi Taxe Locale Voluntari (în a cărei rază teritorială se află domiciliul inculpatului) de luare a măsurilor necesare pentru înscrierea în evidenţa fiscală, începând cu data de 1 decembrie 2013, pe numele persoanei fizice A., după care a fost înregistrat fiscal pe numele persoanei juridice SC CC. SRL.

În declaraţia din faza de urmărire penală, care nu a fost contestată de inculpat în cursul judecăţii, astfel cum acesta a precizat în mod explicit, prin avocatul său ales, fiind valorificată, drept urmare, prin prisma dispoziţiilor art. 374 alin. (7) din C. proc. pen., martorul AA. a precizat că: la data de 23 noiembrie 2013, a vândut autoturismul marca x inculpatului A., primind, în schimb, un autoturism marca x şi plătindu-i acestuia o diferenţă de preţ de 21.000 euro; respectiva tranzacţie a fost materializată într-un contract de vânzare-cumpărare pentru un vehicul folosit, încheiat la data anterior menţionată, 23 noiembrie 2013, în municipiul Bucureşti, în incinta unei reprezentanţe - dealer auto situate probabil în zona DD., însă, în contractul de vânzare-cumpărare, a fost menţionat, drept loc de încheiere a contractului, municipiul Craiova, acest fapt fiind neadevărat; pentru autoturismul x, primit la schimb de la inculpat, i-a fost eliberată, de către SC EE. SRL, factura nr. x din data de 23 noiembrie 2013, ulterior înmatriculându-l pe numele său; diferenţa de preţ de 21.000 euro i-a plătit-o inculpatului în moneda euro; la încheierea acestei tranzacţii, a fost întocmită şi o chitanţă de mână, semnată atât de el, cât şi de inculpatul A. Eustanţiu, precum şi de 2 martori (unul fiind O.); ulterior, nu a mai ţinut legătura cu inculpatul.

În susţinerea afirmaţiilor sale, martorul a prezentat, în copii, înscrisurile la care a făcut referire, relevante fiind cartea de identitate a autoturismului marca x, contractul de vânzare-cumpărare a acestuia, cu preţul de 15.000 euro, încheiat cu inculpatul la data de 23 noiembrie 2013, factura nr. x din data de 23 noiembrie 2013, emisă de SC EE. SRL pe numele martorului, cu privire la autoturismul marca x, primit în schimb de la inculpat şi chitanţa de mână încheiată cu acesta, în prezenţa a doi martori, în care sunt consemnate operaţiunea de schimb realizată şi preţurile convenite, martorul achitând inculpatului o diferenţă de 21.000 euro.

În lipsa oricărui act care să dovedească transmiterea proprietăţii asupra autoturismului marca x, de la persoana fizică A. (care îl cumpărase de la martorul AA.), către persoana juridică SC H. SRL, inculpatul a întocmit, la persoana întâi, un înscris olograf (prezentat, în copie, organelor de urmărire penală), datat 11 ianuarie 2014, care poartă numai semnătura sa, potrivit căruia el i-ar fi vândut societăţii anterior menţionate (fără a indica vreun reprezentant al acesteia), acel autovehicul, în schimbul sumei de 15.500 euro.

Apreciat ca fiind relevant pentru conturarea "fabricării" pro causa a acelui înscris de către inculpat, Curtea a considerat necesar a reproduce integral conţinutul acestuia:

"Eu, subsemnatul A. posesor al CI x, cu domiciliu în oraş Voluntari judeţul Ilfov la data de 11 ianuarie 2014, orele (nelizibil) 30, am vândut auto marca x cu serie şasiu x x cu suma de 15.500 euro lui SC H., jud. Argeş. Cu această ocazie am predat autoturismul, două chei serviciu şi una de servis. Declar că am primit integral suma de 15.500 euro. Îl asigur pe cumpărător că maşina nu este gajată, ipotecată şi nu face obiectul vreunui litigiu. În situaţia în care auto vândut face obiectul vreunui litigiu, mă oblig ca în 48 de ore să restitui suma încasată pe acesta (15.500 euro).".

Tot pro causa, potrivit fişei contului 4551, prezentată de inculpat, în evidenţa contabilă a SC B. SRL, a fost înregistrată creditarea fictivă a societăţii, la data de 21 ianuarie 2014, de către inculpat, cu suma de 84.000 RON, pentru a justifica pretinsa plată, în numerar (care contravenea dispoziţiilor art. 5 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 15/1996), realizată către SC H. SRL, de la care acelaşi autoturism ar fi fost cumpărat de către societatea administrată de inculpat la numai 10 zile după ce acesta, ca persoană fizică, l-ar fi vândut societăţii respective, conform înscrisului olograf anterior citat.

Prin factura proformă nr. 103 din data de 15 ianuarie 2014 (întocmită după numai 4 zile de la data menţionată în înscrisul olograf la care s-a făcut deja referire, emanând exclusiv de la inculpat, dar anterior facturii de vânzare pretins emise de SC H. SRL în favoarea SC B. SRL), această ultimă societate (administrată de inculpat), deşi nu cumpărase, nici măcar formal, autoturismul marca x (factura de achiziţie înregistrată în evidenţa sa contabilă datând din 21 ianuarie 2014), a stabilit, în favoarea SC CC. SRL, un preţ de vânzare de 17.608 euro.

Prin factura seria x nr. x din data de 28 ianuarie 2014, societatea administrată de inculpat a vândut autoturismul marca x, către SC CC. SRL, cu preţul de 80.917,94 RON (din care 15.661,54 RON TVA), mai mic decât pretinsul preţ cu care îl achiziţionase în urmă cu doar o săptămână de la furnizorul SC H. SRL, de 83.700 RON, ceea ce dovedeşte, în afara oricărui dubiu, că unicul scop al înregistrării acelei achiziţii (care constituie o operaţiune fictivă) nu a fost realizarea unei "afaceri", cum a susţinut inculpatul, ci diminuarea obligaţiilor fiscale, scop în raport cu care acesta a acţionat cu intenţie directă, urmărind şi obţinând realizarea lui.

Potrivit raportului de expertiză contabilă şi fiscală şi anexei nr. 1 la acesta, cuantumul obligaţiilor fiscale datorate de societatea administrată de inculpat bugetului de stat a fost diminuat cu suma de 16.200 RON, reprezentând TVA deductibilă, înregistrată în baza facturii seria x nr. x din data de 21 ianuarie 2014, pretins emisă de furnizorul SC H. SRL.

În concret, soldul din decontul TVA întocmit pentru luna ianuarie 2014, depus la organul fiscal, a fost negativ, respectiv 18.639 RON, reprezentând TVA de recuperat, iar soldul recalculat, fără a fi luată în considerare operaţiunea (achiziţia) fictivă, este TVA de recuperat de 2.439 RON, rezultând astfel o diferenţă de 16.200 RON, care a majorat TVA de recuperat în decontul respectiv. Suma de 16.200 RON (echivalentul a 3.601,76 euro, la cursul oficial de schimb al BNR din data de 31 ianuarie 2014) a devenit scadentă în data de 25 februarie 2014, iar, din documentele existente în dosar la momentul întocmirii raportului de expertiză rezultă că nu a fost achitată ulterior.

Apărarea inculpatului, întemeiată pe opinia expertului-parte desemnat de acesta (în sensul că realizarea, în aceeaşi lună - perioadă fiscală de declarare a TVA, a două operaţiuni, de cumpărare şi apoi de vânzare a aceluiaşi bun, la preţuri aproximativ egale, nu poate influenţa obligaţia fiscală referitoare la TVA) a fost apreciată ca fiind vădit nefondată, întrucât operaţiunea de cumpărare (pretinsa achiziţie a autoturismului de la SC H. SRL) a fost una fictivă, neexistând în realitate, astfel că, în mod legal, ea nu trebuia înregistrată în evidenţa contabilă şi declaraţia fiscală, iar, în aceste condiţii, operaţiunea ulterioară de vânzare nu ar fi trebuit să existe (întrucât SC B. SRL nu putea înstrăina un bun care nu îi aparţinea), realizarea ei fiind, prin urmare, una frauduloasă.

Referitor la afirmaţiile inculpatului din declaraţia dată în cursul cercetării judecătoreşti în sensul că: a achiziţionat autoturismul marca x, pe persoană fizică, în urma unui contract de schimb, încheiat cu AA., l-a dus la punctul de lucru al SC B. SRL şi l-a oferit spre vânzare, întrucât îl achiziţionase cu acest scop, din dorinţa de a face o afacere, dând la schimb un autoturism mai scump; ca persoană fizică, a vândut autoturismul unei persoane (nenominalizate) din Piteşti, care a achiziţionat-o pe numele SC H. SRL; de faţă la perfectarea acestei vânzări a fost martorul O., împreună cu care a deţinut, la un moment dat, un parc auto în DD.; până să vândă autoturismul individului din Piteşti, acesta mai fusese văzut de un alt individ, doritor să îl cumpere, care, între timp, fără ca el să ştie, contractase o linie de credit, pentru a-l putea achiziţiona; nu şi-a amintit cum se numea acest al doilea individ, pe care nu îl cunoştea, ştiindu-l doar pe prietenul lui, un anume "FF." (al cărui nume complet l-a indicat, în notele de şedinţă depuse ulterior la dosar), care l-a însoţit când a venit la el; atunci, l-a contactat pe individul din Piteşti şi l-a întrebat dacă dorea să vândă autoturismul pe care tocmai îl cumpărase; acesta a fost de acord să îl vândă, cu condiţia să i se plătească preţul pe care el îl plătise, iar cel de-al doilea individ a fost de acord să plătească acel preţ; ultimul individ nu putea să cumpere autoturismul de la o persoană fizică, întrucât finanţatorul său, cu care contractase linia de credit, îi impusese să realizeze cumpărarea de la o persoană juridică agreată, cum era SC B. SRL; din acest motiv, SC H. SRL a vândut autoturismul către SC B. SRL; în continuare, această ultimă societate a vândut autoturismul societăţii de leasing, SC BB. SRL (fostă SC CC. SRL), întrucât societatea de leasing făcea plata şi devenea proprietar, iar individul respectiv era utilizator, instanţa de fond a reţinut că aceste susţineri se circumscriu unui scenariu identic cu cel prezentat de martorul O..

Astfel, cu ocazia audierii la cererea inculpatului, martorul O., în declaraţia dată, a precizat, pe lângă, referirile la schimbul în urma căruia inculpatul a dobândit, ca persoană fizică, autoturismul marca x (care sunt identice celor relatate de martorul AA.) următoarele: un băiat (nenominalizat) din Râmnicu Vâlcea a dorit să achiziţioneze acel autoturism de la inculpat, prin intermediul unei firme de leasing, însă tranzacţia nu s-a perfectat; după aproximativ 3 săptămâni, la inculpat s-a prezentat un alt băiat (şi acesta nenominalizat), din Piteşti, care dorea să achiziţioneze acelaşi autoturism, care fusese pus la vânzare printr-un anunţ publicat pe Autovit; inculpatul şi băiatul din Piteşti s-au înţeles cu privire la vânzarea-cumpărarea autoturismului respectiv, motiv pentru care au perfectat acea tranzacţie; nu ştie dacă băiatul din Piteşti a cumpărat autoturismul pe numele său, ca persoană fizică sau pe numele unei societăţi comerciale; a fost de faţă când băiatul din Piteşti a plecat cu autoturismul cumpărat de la inculpat; după 2 săptămâni, un prieten comun, un anume "FF.", i-a spus inculpatului că băiatul din Râmnicu Vâlcea vroia în continuare să cumpere acel autoturism şi a întrebat dacă mai era de vânzare; inculpatul i-a spus că l-a vândut, însă "FF." i-a cerut să îl întrebe pe cumpărătorul din Piteşti dacă nu vroia să îl vândă;

în aceste condiţii, inculpatul l-a contactat pe băiatul din Piteşti, care s-a arătat dispus să îl vândă, întrucât se certase cu soţia; această vânzare s-a realizat, în sensul că băiatul din Piteşti a vândut autoturismul, pe numele SC H. SRL, către societatea inculpatului, SC B. SRL; s-a procedat astfel, întrucât băiatul din Râmnicu Vâlcea dorea să achiziţioneze autoturismul în leasing şi nu putea realiza această cumpărare decât de la o societate agreată de SC CC. SRL, iar SC B. SRL era o astfel de societate; a fost de faţă la momentul perfectării tranzacţiei şi a văzut că băiatul din Piteşti a făcut vânzarea pe numele SC H.

SRL; inculpatul, în numele SC B. SRL, a făcut plata către băiatul din Piteşti, pe numele SC H. SRL, în numerar; în concret, pe Şoseaua de Centură, lângă un sediul BMW, într-o benzinărie GG., inculpatul i-a dat banii în mână, în RON, echivalentul a 14.000 euro, plus TVA, băiatului din Piteşti; nu ştie care era sursa de provenienţă a acelor bani; înainte să se perfecteze tranzacţia, băiatul din Râmnicu Vâlcea i-a lăsat inculpatului, în numerar, un avans de 500 - 1.000 euro; inculpatul a dorit să se asigure astfel că tranzacţia în beneficiul băiatului din Râmnicu Vâlcea urma să se realizeze şi, după ce a primit acest avans, a demarat demersurile de achiziţionare a autoturismului pe numele societăţii sale;

ulterior, au venit cei de la societatea de leasing, au montat alarmele, GPS-ul şi s-a realizat vânzarea în beneficiul băiatului din Râmnicu Vâlcea, vânzător fiind SC B. SRL.

Scenariul prezentat de inculpat şi de martor a fost apreciat ca neverosimile, fiind imposibil de crezut că inculpatul, care dorea să facă din operaţiunile cu autoturismul în discuţie "o afacere", astfel cum el însuşi a precizat, ar fi fost dispus la gesturi de mărinimie, ca intermediar între persoane pe care nu le cunoştea (dovadă că nici măcar nu le-a reţinut numele), acceptând, în final, vânzarea acelui autoturism către societatea de leasing la un preţ mai mic decât cel cu care l-ar fi cumpărat, pe numele societăţii sale, de la cel căruia îl vânduse, cu puţin timp în urmă, ca persoană fizică. În acelaşi sens a fost şi faptul că nici inculpatul, nici martorul nu au putut să indice numele acelor persoane ("băiatul din Piteşti" şi "băiatul din Râmnicu Vâlcea"), inculpatul menţionându-l numai pe un pretins prieten al celui din urmă, FF., însă, atunci când a fost întrebat de Curte, a precizat că nu solicită audierea acestuia ca martor, astfel cum s-a consemnat în încheierea de la termenul de judecată din data de 1 noiembrie 2017.

S-a reţinut ca fiind relevant şi faptul că scenariul avându-l printre protagonişti pe "băiatul din Râmnicu Vâlcea"a fost infirmat de documentele transmise de societatea de leasing, potrivit cărora contractul de leasing având ca obiect autoturismul cumpărat de la societatea administrată de inculpat a fost încheiat cu o persoană de sex feminin.

În sfârşit, cu referire la martorul O., Curtea a constatat caracterul neverosimil al afirmaţiilor sale, nu doar în raport cu relaţia de prietenie şi parteneriatul de afaceri recunoscute a le avea cu inculpatul, ci şi prin prisma faptului că, deşi a susţinut că a fost prezent la realizarea tranzacţiei prin care inculpatul, ca persoană fizică, i-ar fi vândut autoturismul "băiatului din Piteşti", nu a semnat, ca martor, înscrisul olograf prezentat de inculpat, care se referă chiar la acea pretinsă tranzacţie, astfel cum a procedat la întocmirea înscrisului olograf care se referă la schimbul în urma căruia inculpatul a dobândit, tot ca persoană fizică, acelaşi autoturism, de la martorul AA..

În ce priveşte achiziţiile de la furnizorul SC F. SRL - CUI x (15 acte materiale), instanţa de fond a reţinut următoarele:

Conform raportului de expertiză contabilă şi fiscală, în luna decembrie 2012 a fost înregistrată în evidenţa contabilă a societăţii administrate de inculpat, în baza facturii nr. x din data de 18 decembrie 2012, având ca pretins emitent SC F. SRL, o achiziţie în valoare de totală de 372.000 RON, din care 300.000 RON valoarea fără TVA (baza impozabilă) şi 72.000 RON TVA. Obiectul acestei facturi, seria x nr. x din data de 18 decembrie 2012, a constat în livrarea de piese auto de schimb şi prestarea de servicii neprecizate.

Factura respectivă a fost înregistrată în registrul jurnal, prin debitarea contului 6024 (Cheltuieli cu piesele de schimb) cu suma de 219.354,84 RON, debitarea contului 628 (Alte cheltuieli cu serviciile executate de terţi) cu suma de 80.645,16 RON, debitarea contului 4426 (TVA deductibilă) cu suma de 72.000 RON şi creditarea contului 401 (Furnizori) cu suma de 372.000 RON.

Nu au fost identificate documente (chitanţe, ordine de plată) referitoare la plata acestei facturi, iar, în evidenţa contabilă, nu au existat înregistrări ale unei astfel de plăţi.

Potrivit decontului TVA aferent lunii decembrie 2012, depus la organul fiscal, întocmit inclusiv pe baza achiziţiei la care se referă factura analizată, societatea administrată de inculpat a declarat un sold negativ, de 39.054 RON, reprezentând TVA de recuperat.

De asemenea, în luna februarie 2014, au fost înregistrate în evidenţa contabilă a societăţii administrate de inculpat, în baza a 14 facturi, având ca pretins emitent aceeaşi societate comercială, SC F. SRL, achiziţii în valoare totală de 69.440 RON, din care 56.000 RON valoarea fără TVA (baza impozabilă) şi 13.440 RON TVA.

Aceste 14 facturi, cu seria x, au menţionate ca date de emitere: 03 februarie 2014 (factura nr. x); 04 februarie 2014 (factura nr. x); 05 februarie 2014 (factura nr. x);10 februarie 2014 (factura nr. x); 11 februarie 2014 (factura nr. x); 12 februarie 2014 (factura nr. x); 17 februarie 2014 (factura nr. x); 18 februarie 2014 (factura nr. x); 19 februarie 2014 (factura nr. x); 20 februarie 2014 (factura nr. x); 21 februarie 2014 (factura nr. x); 24 februarie 2014 (factura nr. x); 25 februarie 2014 (factura nr. x) şi 26 februarie 2014 (factura nr. x).

Valoarea individuală a fiecăreia dintre cele 14 facturi este de 4.960 RON (din care 960 RON TVA), iar obiectul acestora a constat, în raport cu 14 autovehicule având numerele de înmatriculare x, x, x, x, x, x, x, x, x, x, x, x, x şi, respectiv, x, în servicii de manoperă, mochetare, tapiţerie scaune şi schimb uleiuri.

Facturile respective au fost înregistrate în evidenţa contabilă a societăţii prin debitarea contului 628 (Alte cheltuieli cu serviciile executate de terţi) cu suma de 56.000 RON şi debitarea contului 4426 (TVA deductibilă) cu suma de 13.440 RON.

Drept documente ale plăţilor pretins realizate de beneficiar (societatea administrată de inculpat) au fost prezentate 14 chitanţe, fiecare având aceeaşi serie şi aceeaşi dată precum factura corespunzătoare, dar număr diferit, rezultând, astfel, că plăţile către pretinsul furnizor s-ar fi făcut în numerar.

Prin adresa înregistrată la data de 7 septembrie 2016, SC F. SRL a comunicat că nu a avut niciun fel de relaţii comerciale şi nu a emis nicio factură către SC B. SRL, precizând, totodată, că, în fapt, nici nu a auzit vreodată de această societate.

Pe lângă informaţiile comunicate de societatea pretins furnizoare, instanţa de fond a reţinut că există şi alte elemente probatorii care au dovedit, în afara oricărui dubiu, caracterul fictiv al operaţiunilor înregistrate contabil şi declarate fiscal de către societatea administrată de inculpat şi anume faptul că:

mărfurile (piese auto de schimb, în valoare de 219.354,84 RON) şi serviciile (neprecizate, în valoare de 80.645,16 RON) la care se referă factura din data de 18 decembrie 2012 nu figurează ca fiind vreodată plătite către pretinsul furnizor, ceea ce dovedeşte că nici nu au fost livrate/prestate de acesta, iar operaţiunea (achiziţia) la care se referă factura respectivă nu a existat în realitate; în declaraţia din cursul cercetării judecătoreşti, inculpatul, fiind întrebat despre aceeaşi factură, a răspuns că nu îşi aminteşte de aceasta; după mai mult de 2 ani şi jumătate de la momentul înregistrării aceleiaşi facturi, s-a procedat la o regularizare parţială (pentru suma aferentă valorii mărfurilor, de 219.354,84 RON), operaţiunea respectivă fiind înscrisă în decontul TVA întocmit pentru luna septembrie 2015,depus la organul fiscal în data de 22 octombrie 2015, sub nr. x şi, respectiv, în data de 24 octombrie 2015, sub nr. x; motivul regularizării, dispusă de inculpat prin decizia de asociat nr. 1 din data de 31 iulie 2015, a fost tocmai acela că mărfurile (piesele auto) menţionate în factura din data de 18 decembrie 2012 nu au fost livrate şi recepţionate, fiind neverosimil că inculpatul nu şi-a dat seama de acest fapt, dacă achiziţia înregistrată ar fi fost una reală, un timp atât de îndelungat (peste 2 ani şi jumătate), în condiţiile valorii foarte mari a acelor mărfuri (219.354,84 RON); această acţiune (de regularizare parţială) a fost întreprinsă de inculpat, contrar susţinerii sale, abia după ce a aflat despre cercetările întreprinse de către organele de poliţie în Dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, relevantă în acest sens fiind declaraţia de martor a contabilei I. din faza de urmărire penală potrivit căreia s-a făcut o regularizare de TVA în decontul lunii septembrie 2015, ca urmare a unui control din partea poliţiei, prin care s-a adus la cunoştinţă că o parte din facturile înregistrate în contabilitatea SC B.

SRL ar fi fictive, iar, după controlul de la poliţie, inculpatul i-a spus că marfa de la un anumit furnizor sau chiar doi (fiind vorba, pe lângă SC F. SRL, de E. SRL nu a primit-o, motiv pentru care a considerat că trebuie trecută în contabilitate ca marfă nesosită (în custodie la terţi); diferenţa (pentru suma aferentă valorii serviciilor, de 80.645,16 RON) a fost regularizată, conform deciziei de asociat nr. 7 din data de 7 octombrie 2016, emisă de inculpat, prin urmare, după începerea urmăririi penale in personam faţă de acesta (prin ordonanţa procurorului din data de 3 octombrie 2016), motivul invocat fiind, şi în acest caz, tocmai acela că serviciile (neprecizate) menţionate în factura din data de 18 decembrie 2012 nu au fost prestate, fiind neverosimil că inculpatul nu şi-a dat seama de acest fapt, dacă achiziţia înregistrată ar fi fost una reală, un timp atât de îndelungat (aproximativ 3 ani şi 10 luni), în condiţiile valorii foarte mari a acelor servicii şi constatării anterioare a nelivrării mărfurilor contractate de la acelaşi pretins furnizor; contrar oricărei logici economice, relaţiile comerciale cu SC F.

SRL (care nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile derivând din operaţiunea la care se referă factura din luna decembrie 2012) ar fi continuat în luna februarie 2014, când, în baza a 14 facturi, ar fi fost contractată de la aceeaşi societate prestarea de noi servicii, fapt care este, la rândul său, neverosimil; atât factura din luna decembrie 2012, cât şi cele 14 facturi din luna februarie 2014, deşi se referă (cea dintâi parţial) la servicii, nu au anexate documente din care să rezulte prestarea acestora (situaţii de lucrări, rapoarte de lucru, procese-verbale de recepţie), neîndeplinind astfel condiţiile prevăzute la pct. 48 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 - Codul fiscal (în vigoare în perioada de referinţă) pentru a fi deductibile din punct de vedere fiscal; autovehiculele la care se referă cele 14 facturi au fost cumpărate de societatea administrată de inculpat, de la societatea HH. cu sediul în Ruse (Bulgaria), la care tot acesta era asociat şi administrator, în data de 18 februarie 2014, astfel că, anterior acelei date, nu puteau exista, din partea SC B.

SRL, operaţiuni, purtătoare de TVA deductibilă, de achiziţionare de servicii de reparare a autovehiculelor menţionate în facturile (în număr de 7) având date de emitere în perioada 3 - 17 februarie 2014; serviciile de aceeaşi natură pretins achiziţionate de la acelaşi furnizor în perioada 3 - 26 februarie 2014, la intervale de câteva zile sau chiar zi după zi, ceea ce, teoretic, ar fi presupus existenţa unei singure înţelegeri contractuale (cu privire la toate cele 14 autovehicule, inculpatul însuşi făcând referire, în declaraţia din cursul cercetării judecătoreşti, la o negociere globală, în urma căreia s-ar fi convenit o sumă totală pentru serviciile contractate) şi emiterea corespunzătoare a unei singure facturi - a cărei plată nu se putea realiza, faţă de valoarea însumată a pretinselor servicii achiziţionate (69.440 RON), în numerar - au fost fragmentate în 14 facturi având fiecare o valoare inferioară plafonului zilnic maxim legal de 5.000 RON, până la care se puteau realiza plăţi în numerar de la o persoană juridică către o altă persoană juridică, în condiţiile în care dispoziţiile art. 5 alin. (2) lit.

c) din O.G. nr. 15/1996 (în vigoare în acea perioadă) nu doar că impuneau acel plafon, dar, tocmai pentru evitarea evaziunii fiscale, şi interziceau plăţile fragmentate în numerar, pentru facturile cu o valoare mai mare de 5.000 RON; toate cele 14 facturi au înscris, la rubrica delegat, chiar pe inculpat, când, în mod firesc, la rubrica respectivă ar fi trebuit să figureze persoana trimisă de pretinsul furnizor al serviciilor prestate.

Potrivit raportului de expertiză contabilă şi fiscală şi anexelor nr. 1 şi nr. 2 la acesta, cuantumul obligaţiilor fiscale datorate de societatea administrată de inculpat bugetului de stat a fost diminuat cu suma totală de 85.440 RON (72.000 RON + 13.440 RON), reprezentând TVA deductibilă, înregistrată în baza celor 15 facturi.

În concret, soldul din decontul TVA întocmit pentru luna decembrie 2012 depus la organul fiscal a fost negativ, respectiv 39.054 RON, reprezentând TVA de recuperat, iar soldul recalculat, fără a fi luată în considerare operaţiunea fictivă la care se referă prima factură, este TVA de plată în sumă de (+) 32.946 RON, rezultând astfel o diferenţă de 72.000 RON, care a diminuat TVA de plată în decontul respectiv. Suma de 72.000 RON (echivalentul a 16.257,59 euro, la cursul oficial de schimb al BNR din data de 31 decembrie 2012) a devenit scadentă în data de 25 ianuarie 2013.

Ulterior, în decontul TVA întocmit pentru luna septembrie 2015, la rubrica "Regularizări taxa redusă", a fost înscrisă TVA în sumă de 121.420 RON.

Regularizările de TVA în sumă de 121.420 RON, care a şi fost achitată către bugetul de stat, se referă la TVA în sumă de 67.200 RON, aferentă facturii nr. x din data de 25 iunie 2012, având ca pretins furnizor pe E. SRL (caz analizat la pct. 3) şi, respectiv, la TVA (parţială) în sumă de 54.220 RON, aferentă facturii nr. x din data de 18 decembrie 2012, având ca pretins furnizor pe SC F. SRL (cazul în prezent analizat).

Astfel, din suma de 72.000 RON, reprezentând TVA aferentă ultimei facturi menţionate a fost plătită ulterior suma de 54.220 RON, rămânând ca TVA deductibilă înregistrată suma de 17.780 RON (72.000 RON - 54.220 RON).

Pe de altă parte, în baza înregistrării operaţiunilor fictive (achiziţii de servicii) la care se referă celelalte 14 facturi, din perioada 3 - 26 februarie 2014, societatea administrată de inculpat a diminuat taxele datorate bugetului de stat cu suma de 13.440 RON, reprezentând TVA deductibilă. Suma de 13.440 RON (echivalentul a 2.987 euro, la cursul oficial de schimb al BNR din data de 28 februarie 2014) a devenit scadentă în data de 25 martie 2014.

Iniţial, în Dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, declinat, în ceea ce priveşte SC B. SRL în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi reunit la dosarul în care s-a început urmărirea penală în prezenta cauză), în sarcina societăţii administrate de inculpat a fost reţinut, în legătură cu cele 14 facturi, un prejudiciu în sumă totală de 22.400 RON, din care 13.440 RON TVA şi 8.960 RON impozit pe profit. Suma de 22.400 RON a fost plătită, către bugetul de stat, de către SC B. SRL, la data de 29 octombrie 2015.

Conform raportului de expertiză contabilă şi fiscală, societatea respectivă nu a datorat, însă, impozit pe profit, întrucât, în anul 2014 a înregistrat pierdere fiscală. Drept urmare, s-a stabilit o diferenţă achitată în plus de către aceasta în sumă de 8.960 RON (22.400 RON - 13.440 RON).

Referitor la afirmaţiile inculpatului din declaraţia dată în cursul cercetării judecătoreşti în sensul că: societatea pretins furnizoare ar fi avut un comportament fiscal inadecvat, întrucât nu şi-a înregistrat facturile emise în propria contabilitate; nu îşi aminteşte de factura (din data de 18 decembrie 2012) cu valoare de 372.000 RON: în luna decembrie 2013, cel mai probabil, a achiziţionat, pe numele unei societăţi pe care a înfiinţat-o în Bulgaria, HH., 14 autoutilitare Z., de la II., care a fost vânzătorul acestora (în realitate fiind vorba de JJ., iar tranzacţia fiind perfectată la data de 31 ianuarie 2014, conform actelor prezentate chiar de inculpat - filele x, d.f.); nu a putut duce acele autoutilitare în Bulgaria, întrucât aveau deficienţe tehnice şi estetice, urmând ca, mai întâi, să le repare în România; achiziţia lor a fost înregistrată în contabilitatea societăţii din Bulgaria, însă contabila acelei societăţi i-a spus că trebuia să ducă neapărat acele autoutilitare în ţara respectivă, întrucât organele fiscale de acolo doreau să le vadă; neputând face acest lucru din motivul menţionat, a hotărât revânzarea celor 14 autoutilitare, de la societatea din Bulgaria către societatea din România (SC B.

SRL), pentru a le putea repara; a procedat astfel la sugestia contabilei de la societatea din Bulgaria; cu privire la această revânzare, au fost emise 2 facturi referitoare la toate cele 14 autoutilitare, o factură la începutul lunii februarie, iar alta în data de 18 februarie 2014, în condiţiile în care, între timp, contractase deja serviciile de reparaţii de la SC F. SRL, pentru care au fost emise facturi; autoutilitarele au fost garate şi reparate în curtea aparţinând SC B. SRL din Strada x nr. T49; angajaţi ai SC F. SRL s-au deplasat la locul unde erau garate autoutilitarele respective şi au prestat servicii precum schimbarea tapiţeriilor interioare (realizate în prealabil la sediul acelei societăţi, după ce angajaţii săi au scos scaunele interioare şi le-au remis angajaţilor acesteia), completări de plastice şi oglinzi, schimbări de parbrize, de cauciucuri, de stopuri, de bujii, reparaţii la sistemul de frânare şi la lăzile cu scule; nu a putut preciza numele persoanei din partea SC F.

SRL cu care a negociat prestarea serviciilor anterior menţionate; a convenit cu acea persoană ca, pentru fiecare autoutilitară, să stabilească preţul serviciilor prestate, pentru care să fie emisă factură, pe care ulterior a plătit-o; plata fiecăreia dintre cele 14 facturi a făcut-o în numerar, fie el personal, fie angajatul său, S.; cu persoana (nenominalizată) anterior menţionată, a făcut, în prealabil, o negociere globală, pentru toate cele 14 autoutilitare, convenind o sumă totală, ulterior împărţită la 14, iar, pentru suma astfel obţinută, a fost emisă câte o factură, în raport cu fiecare autoutilitară; aceeaşi persoană a emis câte o factură şi câte o chitanţă de încasare a plăţii, pe măsură ce erau finalizate serviciile prestate la fiecare autoutilitară;

în toată perioada cât s-au executat lucrările la cele 14 autoutilitare, doi angajaţi ai săi, S. şi un alt angajat, al cărui nume nu şi l-a amintit, au fost de faţă; cei doi angajaţi au fost de faţă şi atunci când el a făcut plăţile, instanţa de fond a constatat următoarele:

Nu există niciun motiv pertinent pentru a reţine un comportament fiscal inadecvat din partea SC F. SRL, în sensul neînregistrării operaţiunilor la care se referă facturile în care apare drept furnizor în propria contabilitate, câtă vreme aceasta a negat emiterea vreunei facturi către SC B. SRL şi orice relaţie comercială cu aceasta, operaţiunile înscrise în prima factură (din luna decembrie 2012), deşi de valori foarte mari, nu au fost realizate, fără ca societatea administrată de inculpat să reclame vreodată neexecutarea de către pretinsul furnizor a obligaţiilor contractuale, iar, în privinţa operaţiunilor menţionate în celelalte 14 facturi (din luna februarie 2014), inculpatul nu a putut indica vreo persoană de contact din partea societăţii respective.

De asemenea, contrar susţinerii inculpatului, din actele prezentate chiar de acesta a rezultat că, pentru cele 14 autoutilitare, cumpărate de SC B. SRL de la societatea din Bulgaria, au fost emise 3 facturi de achiziţie (iar nu 2 facturi), toate la data de 18 februarie 2014, ulterioară, în 7 cazuri, facturilor pretins emise de SC F. SRL pentru servicii de reparare a unora dintre acestea, aspect deja reţinut, între altele, drept dovadă a caracterului fictiv al operaţiunilor înregistrate contabil care se referă la acele servicii.

În ce priveşte declaraţiile martorilor S., Q., O. şi P., audiaţi la cererea inculpatului, instanţa de fond a reţinut următoarele:.

În declaraţia din cursul cercetării judecătoreşti, martorul S. a precizat că nu îi este cunoscută societatea SC F. SRL, întrucât el nu se uita pe facturi şi, drept urmare, nu ştia de cine erau emise.

Referindu-se la autoutilitarele Z., martorul a confirmat existenţa lor şi efectuarea unor reparaţii la acestea, însă nu a putut furniza informaţii despre persoanele care ar fi prestat acest serviciu.

În concret, martorul a susţinut că inculpatul a găsit pe Internet sau în anunţuri din ziare, o firmă care se ocupa de astfel de lucrări, iar, la un moment dat, s-au prezentat, de mai multe ori, fără a putea preciza de câte ori, cu un autovehicul marca x cu număr de Bulgaria, care nu purta însemnele vreunei firme, doi băieţi români, necunoscuţi lui, care nu purtau nici ei salopete de lucru cu vreun însemn, care au realizat diverse reparaţii la acele autoutilitare, folosind inclusiv piese aduse de ei sau transportând banchetele autoutilitarelor respective în alt loc, necunoscut, pentru refacerea tapiţeriei, fără, însă, ca el să-i întrebe pentru ce firmă lucrau. De asemenea, a susţinut că acei băieţi ar fi lăsat nişte facturi, însă nu s-a uitat pe acele documente, iar el le-a făcut câteva plăţi, în fapt, resturi de plată, de 2.000 - 3.000 RON, în numerar, cu bani daţi de inculpat, fără a primi, în schimb, chitanţe de încasare a banilor de la aceştia.

Pe de altă parte, a susţinut că, în afara celor doi băieţi, au mai existat şi alte persoane care au efectuate reparaţii la autoutilitarele Z., unele găsite chiar de el din diverse anunţuri, fără a putea preciza numele vreunei astfel de persoane, dacă acestea lucrau pe cont propriu sau pentru anumite societăţi, că nu a văzut să poarte salopete de lucru cu însemnele vreunei firme şi nici de către cine şi cum au fost plătite pentru serviciile lor.

La rândul său, martorul Q., în declaraţia din cursul cercetării judecătoreşti a precizat că nu a auzit de societatea SC F. SRL, afirmând că la punctul de lucru al SC B. SRL a văzut parcate, la un moment dat, 10-15 dubiţe Z. şi pe mecanicii care reparau la ele, însă nu ştie numele acestora, pentru ce societate lucrau, dacă şi de către cine erau plătiţi.

Cu privire la martorul O. s-a constatat că, în declaraţia din cursul cercetării judecătoreşti, acesta a făcut, în mod repetat, afirmaţii referitoare la autovehicule KK. (iar nu Z.), precizând chiar, atunci când a fost în mod expres întrebat, că:

"Am precizat că aceste autovehicule au fost preluate de la KK., întrucât KK. scria pe ele. Am fost personal împreună cu inculpatul la sediul KK., de unde autovehiculele respective au fost achiziţionate.".

Este evident că martorul - care a susţinut că reparaţiile la acele autovehicule ar fi fost făcute de nişte băieţi care lucrau pentru SC F. SRL (nume pe care l-a reţinut pentru că l-a auzit pe inculpat rostind cuvântul "dinamic"), dar se deplasau cu un autoturism marca x cu număr de Bulgaria -, fie nu a relatat aspecte de el cunoscute, ci aflate din altă sursă, cel mai probabil de la inculpat, numai astfel putându-se explica confuzia făcută, nefirească pentru o persoană care a deţinut un parc auto, astfel cum s-a declarat martorul, fie s-a referit la alte autovehicule decât cele cu relevanţă în speţă, în ambele cazuri declaraţia sa neputând fi luată în considerare.

În ceea ce îl priveşte pe martorul P., acesta, audiat şi el în cursul cercetării judecătoreşti a declarat, mai întâi, că SC F. SRL ar fi efectuat reparaţii la 16 - 17 autoutilitare frigorifice, folosite anterior de firma de lactate Z., purtând în continuare autocolante cu această inscripţie, pentru ca, ulterior, în mod vădit contradictoriu, să afirme că acele reparaţii ar fi fost realizate de către o echipă de muncitori care lucra pentru o societate necunoscută lui şi se deplasa la punctul de lucru al SC B. SRL cu un autovehicul Break cu număr străin, posibil de Bulgaria, această contradicţie evidentă şi esenţială dovedind nesinceritatea martorului.

Şi în cazul acestor fapte, Curtea a menţionat că, şi în situaţia în care ar fi fost procurate serviciile la care s-a făcut anterior referire, în mod cert acestea nu au fost achiziţionate de la SC F. SRL, operaţiunile la care se referă facturile analizate, pe baza cărora au fost făcute înregistrările din evidenţa contabilă şi declaraţiile fiscale, fiind fictive, întrucât, în realitate, nu au existat, nefiind exclus ca inculpatul să fi contractat astfel de servicii de la alţi furnizori, fie "la negru", fie cu acte neînregistrate, însă acest fapt este lipsit de relevanţă în speţă.

S-a concluzionat că, singurul fapt relevant este acela că operaţiunile (achiziţiile) înregistrate contabil şi declarate fiscal, generatoare de TVA deductibilă, au fost fictive, nefiind derulate în realitate cu pretinsa societate furnizoare, SC F. SRL, fapt pe care inculpatul l-a cunoscut, iar înregistrarea şi declararea lor a urmărit şi a determinat diminuarea TVA de plată şi majorarea TVA deductibilă cu suma totală de 85.440 RON, inculpatul acţionând, din această perspectivă, cu intenţie directă.

În drept, instanţa de fond a reţinut că faptele inculpatului A., constând în aceea că, în perioada mai 2011 - februarie 2014, prin 36 de acte materiale (corespunzătoare celor 36 de facturi analizate), în calitate de administrator al SC B. SRL (fostă SC K. SRL), cu intenţie directă, a înregistrat în evidenţa contabilă a societăţii respective şi în declaraţiile fiscale 300 (deconturile TVA), depuse de aceasta la organul fiscal, achiziţii fictive de bunuri şi servicii, de la 6 societăţi comerciale, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, prin majorarea TVA deductibil şi diminuarea TVA de plată, cu consecinţa prejudicierii bugetului de stat cu suma totală de 369.593,93 RON reprezentând echivalentul a 83.366,06 euro, cu menţiunea că a fost reţinut câte un act material pentru fiecare dintre facturile înregistrate contabil şi declarate fiscal (prima emisă la data de 03 mai 2011 şi ultima emisă la data de 26 februarie 2014) întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 (în reglementarea anterior menţionată) cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

De asemenea, s-a reţinut că toate cele 36 de acte materiale de aceeaşi natură (constând în evidenţierea de operaţiuni (achiziţii) fictive în actele contabile şi în alte documente legale - deconturile TVA), care se întrepătrund sub aspect temporal, au fost săvârşite în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, ce rezultă din modul identic sau asemănător de operare, dar şi din scopul comun urmărit.

Totodată, s-a reţinut că o parte din actele materiale (14 din 36) au fost săvârşite după data de 01 februarie 2014, când a intrat în vigoare noua legislaţie penală (data ultimei facturi care constată o astfel de operaţiune fictivă fiind 26 februarie 2014), situaţie în care legea aplicabilă este Legea nr. 241/2005 (în reglementarea modificată, în ordinea cronologică a intrării în vigoare, prin Legea nr. 50/2013 şi Legea nr. 286/2009) şi C. pen. actual.

S-a susţinut că inculpatul îndeplineşte condiţiile de a fi subiect activ al acestei infracţiuni, întrucât, potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 (în reglementarea în vigoare în perioada de referinţă) răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii îi revenea administratorului, funcţie pe care inculpatul a exercitat-o, atât în drept, cât şi în fapt, la momentul săvârşirii fiecăruia dintre cele 36 de acte materiale.

Obiectul juridic al infracţiunii este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la îndeplinirea corectă a obligaţiilor fiscale, pe care art. 2 lit. e) din Legea nr. 241/2005 le defineşte drept obligaţiile prevăzute de Codul fiscal şi de Codul de procedură fiscală, cel din urmă (O.G. nr. 92/2003 - în vigoare în perioada de referinţă), prevăzând în art. 22, drept obligaţii fiscale ale contribuabililor, între altele, pe acelea, care trebuie realizate bineînţeles în mod corect, de a declara taxele datorate bugetului de stat (lit. a) şi de a înregistra în evidenţele contabile şi fiscale acele taxe (lit. b).

Elementul material al infracţiunii îl constituie acţiunile repetate de înregistrare în actele contabile şi în declaraţiile fiscale (care reprezintă documente legale, în accepţiunea art. 2 lit. c) din Legea nr. 241/2005) a unor operaţiuni fictive, constând în achiziţii de bunuri şi servicii de la cele 6 societăţi comerciale anterior menţionate, care, în fapt, nu au existat, fiind evidenţiate doar scriptic, pe baza a 36 de facturi, astfel că întrunesc cerinţele art. 2 lit. f) din aceeaşi lege, potrivit căreia, prin operaţiune fictivă, se înţelege disimularea realităţii, prin crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni care în fapt nu există. Acele acţiuni au avut ca rezultat prejudicierea bugetului de stat cu suma totală de 369.593,93 RON (echivalentul a mai puţin de 100.000 euro).

Sub aspect subiectiv, inculpatul a acţionat cu vinovăţie, în forma intenţiei directe, astfel cum este definită în art. 16 alin. (3) lit. a) din C. pen., întrucât a prevăzut rezultatul actelor sale şi a urmărit producerea acelui rezultat, acţionând, în mod vădit, cu scopul de a nu declara în mod corect taxele datorate bugetului de stat şi de a se sustrage, astfel, de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale anterior menţionate, prevăzute în art. 22 lit. a), b) din O.G. nr. 92/2003.

În stabilirea formei de vinovăţie cu care a acţionat inculpatul, instanţa de fond a avut în vedere, pe lângă aspectele menţionate, cu ocazia prezentării situaţiei de fapt şi alte împrejurări relevante, una dintre acestea fiind uzarea, în toate cazurile, de pretinse plăţi în numerar, chiar pentru sume foarte mari, de ordinul zecilor şi sutelor de mii de RON, contrar normelor legale şi în condiţiile declarării de pierderi fiscale (care, potrivit raportului de expertiză contabilă şi fiscală au fost de 211.801 RON - în anul 2011, 276.071 RON - în anul 2012, 178.691 RON - în anul 2013 şi 182.358 RON - în anul 2014), ceea ce dovedeşte un comportament evazionist asumat.

O altă astfel de împrejurare reţinută de instanţa de fond ca fiind relevantă pentru stabilirea formei de vinovăţie cu care a acţionat inculpatul este ponderea ridicată a operaţiunilor fictive în ansamblul achiziţiilor înregistrate de societatea administrată de acesta. În concret, din diagramele întocmite pe baza declaraţiilor fiscale 394 a rezultat că în anul 2012, operaţiunile fictive pretins derulate cu SC D. SRL, E. SRL şi SC F. SRL au reprezentat un procent total de 67,20% din ansamblul achiziţiilor (fără TVA); în anul 2013, operaţiunile fictive pretins derulate cu E. SRL şi SC G. SRL au reprezentat un procent total de 69,18% din ansamblul achiziţiilor (fără TVA), iar în anul 2014, operaţiunile fictive pretins derulate cu SC H. SRL şi SC F. SRL au reprezentat un procent total de 71,12% din ansamblul achiziţiilor (fără TVA). S-a apreciat ca fiind relevantă şi împrejurarea evidenţiată în Anexa nr. 1 la raportul de expertiză contabilă şi fiscală, că înregistrarea în contabilitate şi în declaraţiile fiscale a achiziţiilor fictive a determinat ca, în perioada de referinţă, societatea administrată de inculpat să figureze cu un sold negativ al TVA (de recuperat), iar recalcularea realizată fără luarea în considerare a acelor achiziţii, purtătoare de TVA deductibilă, a condus, în marea majoritate a cazurilor, la stabilirea unui sold pozitiv al TVA (de plată) sau, în celelalte cazuri, la diminuarea semnificativă a soldului negativ al TVA (de recuperat).

În ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei aplicate inculpatului, la stabilirea în concret a duratei acesteia, instanţa de fond a avut în vedere gravitatea infracţiunii săvârşite şi periculozitatea inculpatului, evaluate prin prisma criteriilor prevăzute în art. 74 alin. (1) din C. pen., apreciind că o pedeapsă de 3 ani şi 6 luni închisoare este proporţională cu gravitatea faptei comise, dar şi necesară pentru justa sancţionare a inculpatului.

În concret, s-au avut în vedere împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii; mijloacele folosite (numeroase facturi plăsmuite, care nu emană de la pretinşii emitenţi şi se referă la operaţiuni comerciale fictive, unele de valori însemnate, utilizarea lor, pentru efectuarea înregistrărilor în evidenţa contabilă şi în documentele fiscale, dovedind o acţiune premeditată); numărul mare (36) al actelor materiale; întinderea perioadei infracţionale (peste 2 ani şi 9 luni); scopul urmărit (sustragerea repetată de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale anterior menţionate); valoarea ridicată a prejudiciului cauzat (echivalentul sumei de 83.366,06 euro); repararea numai parţială a acestui prejudiciu; datele referitoare la persoana inculpatului (în vârstă de 51 ani, absolvent de studii superioare juridice, cu masterat în specializarea dreptul afacerilor, integrat social, căsătorit, tatăl unui copil în vârstă de 16 ani, fără antecedente penale, avocat de profesie, a cărei exercitare era incompatibilă cu efectuarea nemijlocită de fapte materiale de comerţ, potrivit dispoziţiilor art. 15 lit. c) din Legea nr. 51/1995, nesocotite, însă, fără scrupule, de către acesta, dintr-un vădit interes material, cum este şi cel care a motivat săvârşirea infracţiunii deduse judecăţii; conduita procesuală - de negare permanentă a săvârşirii unor acţiuni de natură infracţională, de prezentare constantă în faţa organelor judiciare, dar şi de influenţare sau încercare de influenţare a declaraţiilor martorilor, în favoarea sa.

Instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei că nu identifică împrejurări pertinente care să justifice acordarea de circumstanţe atenuante judiciare pentru inculpat, conform art. 75 alin. (2) din C. pen. întrucât, pe de o parte, repararea prejudiciului a fost doar parţială şi s-a datorat inclusiv demersului unui coautor, care a plătit integral partea (84.000 RON) ce îi revenea din paguba cauzată printr-un singur act material, în timp ce inculpatul, după trimiterea în judecată, nu a depus niciun efort pentru acoperirea prejudiciului rămas nerecuperat (susţinând că societatea pe care a administrat-o ar avea de încasat bani de la bugetul de stat), iar, pe de altă parte, nu există împrejurări obiective, legate de infracţiunea comisă, apte să diminueze gravitatea acesteia sau periculozitatea inculpatului.

În ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei, s-a reţinut că suspendarea sub supraveghere a executării acesteia, este împiedicată atât de durata pedepsei, mai mare de 3 ani, dar şi de încercarea inculpatului de a zădărnici aflarea adevărului, prin influenţarea martorilor. În acest sens, instanţa de fond a avut în vedere declaraţiile martorilor propuşi în apărare de către inculpat, referitor la care a reţinut că este rezonabil a crede că aspectele pe care aceştia le-au relatat în cursul cercetării judecătoreşti le-au fost comunicate de către inculpat în susţinerea apărărilor sale, precum şi la aspectele relatate de martorul T. în sensul că i s-a cerut de către un bărbat să declare în favoarea inculpatului.

Referitor la pedepsele accesorii şi complementare, instanţa de fond a constatat că săvârşirea unei infracţiuni prin care, în mod intenţionat, s-a prejudiciat, cu o sumă importantă de bani, bugetul statului constituie un argument pertinent şi suficient pentru a conduce la concluzia că inculpatul este nedemn să fie ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi, de asemenea, să ocupe o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, astfel că i-a interzis acestuia exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din C. pen., pe perioada executării pedepsei principale şi, respectiv, pe o perioadă ulterioară de 4 ani, în condiţiile art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

Totodată, având în vedere că inculpatul s-a folosit, la săvârşirea infracţiunii, independent de profesia de avocat, de funcţia de administrator al unei societăţi comerciale, prima instanţă i-a interzis, cu ambele titluri şi pe aceleaşi perioade, şi dreptul prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. g) din C. pen. şi anume, acela de a ocupa o astfel de funcţie.

În ce priveşte latura civilă a cauzei s-a reţinut că partea civilă Statul Român reprezentat legal de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat obligarea inculpatului, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC B. SRL, la plata sumei de 369.593,93 RON, reprezentând prejudiciul cauzat bugetului de stat şi a obligaţiilor fiscale accesorii, calculate de la data producerii prejudiciului şi până la data executării integrale a plăţii, precum şi menţinerea sau instituirea de măsuri asigurătorii asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului şi ale părţii responsabile civilmente.

Suma respectivă a fost, însă, parţial recuperată, mai întâi, ca urmare a regularizărilor urmate de plata sumei de 121.420 RON (67.200 RON + 54.220 RON), iar, apoi, prin plata şi a sumei de 22.400 RON; ambele plăţi, în valoare totală de 143.820 RON fiind evidenţiate, ca atare, şi în raportul de expertiză contabilă şi fiscală. La aceste sume, se adaugă suma de 19.355 RON, plătită de SC B. SRL, conform chitanţei seria x nr. x din data de 12 octombrie 2016 emisă de Trezoreria Operativă Ilfov; pe care raportul de expertiză contabilă şi fiscală nu a avut-o în vedere, precum şi suma de 84.000 RON, plătită de J., în faza de urmărire penală, prin virare în contul de recuperare prejudicii conform art. 10 din Legea nr. 241/2005, deschis la Trezoreria Statului, pentru acoperirea părţii sale din prejudiciu, rămânând de achitat către bugetul de stat, suma de 122.418,93 RON (369.593,93 RON-143.820 RON - 19.355 RON - 84.000 RON).

S-a apreciat de către instanţa de fond că nu sunt relevante, sub aspectul determinării cuantumului prejudiciului rămas nerecuperat, fişele sintetice prezentate de inculpat, având ca pretins emitent Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov, editate la datele de 3 februarie 2017 şi 22 martie 2018 întrucât infracţiunea reţinută în sarcina acestuia a fost comisă tocmai în forma înregistrării, nu doar în evidenţa contabilă, dar şi în declaraţiile fiscale (deconturile TVA) depuse la organul fiscal, a unor operaţiuni (achiziţii) fictive, purtătoare de TVA deductibilă, iar consecinţa acestei înregistrări, din perspectiva prejudiciului pe care l-a cauzat bugetului de stat, a fost stabilită, în cadrul procesului penal, prin raportul de expertiză contabilă şi fiscală. În plus, pe lângă plăţile la care s-a făcut referire, nu a fost prezentat niciun document de plată a vreunei alte sume de bani.

De asemenea, instanţa de fond a apreciat nerelevantă susţinerea inculpatului că societatea pe care a administrat-o ar avea de încasat de la bugetul de stat o sumă de bani întrucât, pe de o parte, infracţiunea de evaziune fiscală nu constă în neplata debitelor, corect declarate, către bugetul de stat, ci, cu referire la cazul incident în speţă, în fapta de a înregistra, în evidenţele contabile şi fiscale, operaţiuni (achiziţii) fictive, tocmai în scopul de a nu declara, în mod corect, taxele datorate bugetului de stat, iar, pe de altă parte, o eventuală compensare poate interveni în faza de executare, după stabilirea definitivă a sumei de bani care trebuie plătită către bugetul de stat, pentru recuperarea integrală a prejudiciului cauzat prin infracţiunea dedusă judecăţii.

Pe de altă parte, întrucât prejudiciul a fost cauzat prin fapte comise de inculpat cu vinovăţie în forma intenţiei, în funcţia de administrator al părţii responsabile civilmente, acţionând în numele acestei societăţi, instanţa de fond a constatat îndeplinite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii civile solidare a acestora, pentru partea de prejudiciu rămasă nerecuperată.

În consecinţă, în temeiul art. 397 alin. (1) raportat la art. 19 alin. (1), (2), (5) din C. proc. pen., s-a admis în parte acţiunea exercitată de partea civilă Statul Român, prin reprezentantul său legal, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi a fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente, să plătească acesteia suma de 122.418,93 RON (reprezentând TVA), la care se vor adăuga obligaţiile fiscale accesorii, datorate şi calculate, potrivit Codului de procedură fiscală, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii.

Totodată, având în vedere dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005, în temeiul art. 249 alin. (1), (2), (5), (6) din C. proc. pen. s-a menţinut măsura asigurătorie a sechestrului, instituită prin ordonanţa nr. 468/P/2016 din data de 07 aprilie 2017 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică.

Pe de altă parte, întrucât la baza înregistrării operaţiunilor (achiziţiilor) fictive în evidenţa contabilă a SC B. SRL şi, apoi, în declaraţiile fiscale, au stat facturi fiscale plăsmuite, nerecunoscute de pretinşii lor emitenţi şi anume, întocmite pentru a servi realizării frauduloase a acelor înregistrări s-a apreciat că pentru restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii se impune desfiinţarea tuturor acelor facturi (enumerate în dispozitivul sentinţei).

Împotriva Sentinţei penale nr. 132/F din data de 22 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, au declarat apeluri inculpatul A. şi partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală la data de 25 septembrie 2018.

În motivele scrise de apel, depuse la dosar şi susţinute oral în şedinţa publică, inculpatul A., prin apărătorul ales, a solicitat desfiinţarea sentinţei şi pronunţarea unei soluţii de achitare, în principal, în temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. (fapta nu există); într-un prim subsidiar, în temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. (fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia cerută de lege) şi într-un al doilea subsidiar, în temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. (nu există probe că a comis infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată).

În susţinerea cererilor formulate, apărarea a arătat că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este nelegală şi netemeinică pentru următoarele considerente:

Elementul material al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 se poate comite doar printr-o acţiune (infracţiune comisivă) cu intenţie, respectiv prin acţiunea conştientă de evidenţiere, care presupune mai multe etape: întocmirea unui document justificativ pentru respectiva operaţiune; evidenţierea operaţiunii în registrele sau jurnalele contabile; evidenţierea operaţiunii în situaţiile contabile recapitulative şi depunerea unei declaraţii fiscale nereale.

Infracţiunea de evaziune fiscală reprezintă, pe de o parte, o infracţiune de rezultat (în sensul că este necesar a se produce o pagubă bugetului de stat prin sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale) şi, pe de altă parte, o infracţiune care se poate săvârşi, exclusiv cu intenţie (făptuitorul trebuie să urmărească în mod direct scopul arătat în norma legală, o eventuală faptă săvârşită din culpă neconstituind infracţiune).

În speţa de faţă, pe de o parte, înregistrarea în contabilitate a facturilor fiscale reţinute de organele de cercetare penală reprezintă o operaţiune reală, iar pe de altă parte, respectivele facturi atestă operaţiuni reale (de altfel, nici prima instanţă nu a negat existenţa ca atare a serviciilor şi bunurilor prestate, hotărârea de condamnare fundamentându-se pe cu totul alte aspecte).

Bunurile, mărfurile şi serviciile achiziţionate în baza acestor facturi sunt reale, fie parte din ele se mai află în stoc, regăsindu-se la sediul social şi la fostul punct de lucru al societăţii, fie au fost revândute, aşa cum rezultă din documentele societăţii, fie au fost înglobate în lucrări de construcţii, amenajări teren (cum este cazul pietrei de râu aşa cum rezultă din contractul de prestări servicii; procesul-verbal de bună execuţie; factura emisă şi dovada încasării preţului aferent lucrării, fişa contului; dovada recuperării în instanţa a debitului restant).

În privinţa mărfurilor şi bunurilor achiziţionate ca şi consumabile, acestea au fost utilizate în interesul economic al societăţii, dată fiind natura lor specifică, dar şi obiectele de activitate ale societăţii (prestări servicii în construcţii cu utilaje, vânzări utilaje, vânzări autoturisme-autoutilitare şi diverse mărfuri şi accesorii).

Prima instanţă, în mod neîntemeiat a calificat drept "fictive" operaţiunile atestate de facturile în discuţie, pe de o parte, pentru că a neglijat existenţa materială a bunurilor, respectiv realitatea serviciilor prestate şi, pe de altă parte, pentru că nu a dovedit vinovăţia imputată inculpatului (în sensul că acesta, în cunoştinţă de cauză a introdus în contabilitate facturile cunoscând că provin de la societăţi cu un comportament inadecvat din punct de vedere fiscal), deşi îi revenea această obligaţie.

Din probele administrate nemijlocit în faţa instanţei de fond rezultă atât realitatea mărfurilor livrate şi a serviciilor prestate, cât şi lipsa vinovăţiei inculpatului.

Instanţa de fond a ignorat faptul că în materie penală sarcina probei revine acuzării, în beneficiul inculpatului operând prezumţia de nevinovăţie, precum şi principiul in dubio pro reo. Prima instanţă a operat un nelegal transfer al sarcinii probei, lezând dispoziţiile procedurale, exonerând organul judiciar de obligaţia de a proba existenţa vinovăţiei inculpatului şi justificând soluţia prin atitudinea "neconvingătoare" a inculpatului în a-şi proba nevinovăţia.

Ca şi organul de cercetare penală, instanţa de fond a ignorat ipoteza ca societăţile care au emis facturile să fi livrat marfa efectiv, dar să nu fi înregistrat aceste facturi în contabilitatea proprie pentru că şi marfa fusese cumpărată de ele, tot fără documente contabile reale. În această situaţie, este evident că şi facturile emise erau dintre cele ce nu se foloseau obişnuit de către acele societăţi, împrejurare necunoscută de către inculpat.

Instanţa de fond ar fi trebuit să ia în considerare realitatea operaţiunilor relevante fiscal, prin raportare exclusivă la situaţia de fapt şi la dispoziţiile legislative fiscale, nu la premise sau situaţii ipotetice; în materie fiscală exercitarea dreptului de apreciere a stării de fapt fiscale se face în raport de dispoziţiile art. 6, art. 7 alin. (2) şi (3) şi art. 12 din O.G. nr. 92/2003, împrejurare neavută în vedere în motivarea sentinţei.

Întrucât infracţiunea de evaziune fiscală este o infracţiune de prejudiciu, instanţa de fond ar fi trebuit să aprecieze atât starea de fapt fiscală, cât şi consecinţele fiscale ale acesteia, iar analiza caracterului real sau fictiv al operaţiunilor supuse cercetărilor ar fi trebuit efectuată din perspectivă economică şi fiscală şi nu, exclusiv, prin raportare la realitatea faptică.

Din nicio probă nu rezultă vinovăţia inculpatului, respectiv intenţia directă de a introduce în contabilitate documente justificative, în scopul de a se sustrage de la plata anumitor sume către bugetul consolidat al statului.

Astfel, inculpatul a depus diligenţele minime cerute de lege pentru a se asigura că tranzacţionează în condiţii de normalitate fiscală. Singura obligaţie impusă persoanei impozabile constă în consultarea listei contribuabililor declaraţi inactivi, afişată la sediul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi publicată pe pagina de internet a acesteia. Particularul trebuie să beneficieze de prezumţia de bună-credinţă, revenind organelor judiciare sarcina probei faptului că acesta, cu intenţie directă, a luat parte la un mecanism fraudulos, pe baza administrării unor probe obiective, întrucât infracţiunea de evaziune fiscală nu poate fi comisă din culpă.

În ce priveşte susţinerea instanţei de fond în sensul că inculpatul ar fi creditat din fonduri proprii o afacere neprofitabilă, societatea administrată de acesta, având capital social de 200 RON, este de reţinut faptul că, de la înfiinţare, societatea a fost creditată de inculpat în vederea atingerii obiectivelor economice, cu sume importante de bani. În plus, afacerea a devenit neprofitabilă, întrucât societăţile debitoare, fie au intrat în insolvenţă, fie nu au achitat contravaloarea serviciilor prestate în sumă de aproximativ 4 miliarde RON ROL, bazându-se exclusiv pe promisiuni care nu s-au finalizat. Pentru recuperarea sumelor, inculpatul a iniţiat proceduri de recuperare a creanţelor, iar atunci când a fost cazul a apelat la acţiuni judiciare pentru a încasa debitele restante.

În niciun caz, creditarea unei afaceri neprofitabile nu echivalează cu o probă a comiterii vreunei infracţiuni, ci mai degrabă poate denota un management inoportun al respectivei activităţi, cu atât mai mult cu cât inculpatul nu a ridicat bani din societate şi nici nu a cerut restituirea sumelor reprezentând taxa pe valoare adăugată, astfel încât, practic, nu a beneficiat de niciun folos concret.

În plus, inculpatul a făcut dovada existenţei resurselor financiare de care dispunea şi cu care a creditat societatea, faptul şi dovada plăţii fiind confirmate de martori, la fel şi realitatea operaţiunilor. Toate aceste probe coroborate, confirmă cele susţinute de inculpat, infracţiunea de care este acuzat fiind, prin urmare, inexistentă.

Prin înscrisurile depuse de inculpat (contracte de vânzare cumpărare autentificate de către notar în baza cărora inculpatul a încasat sume de bani, 2.720.000 euro, din înstrăinarea de imobile, sume de bani care parţial au fost investite în activitatea SC B. SRL, direcţionate inclusiv în creditarea acesteia în vederea achiziţionării de bunuri şi servicii, contractul de credit încheiat cu LL., unitate bancară de la care inculpatul a primit un credit în sumă totală de 760.000 CHF, echivalentul a 500.000 euro) au fost dovedite dincolo de orice dubiu lichidităţile considerabile de care inculpatul a beneficiat de-a lungul timpului, din surse evident licite, aproximativ, 3.289.000 euro (parte dintre acestea fiind direcţionate către creditarea societăţii).

Nu în ultimul rând, au fost depuse inclusiv documentele contabile din care rezultă operaţiunile de creditare a societăţii astfel încât, în niciun caz nu ar putea fi acreditată ideea că plăţile nu ar fi existat în realitate, fiind unele fictive. Faptul material al plăţii, atestat prin depoziţiile martorilor se coroborează pe deplin, aşadar, cu dovada făcută de inculpat că a beneficiat în mod real de sumele cu care societatea a fost creditată de-a lungul timpului.

Plata fracţionată şi în numerar sau neplata facturilor de către SC B. SRL către furnizori nu reprezintă deficienţe sancţionabile cu pierderea deductibilităţii cheltuielii şi/sau a TVA şi nici prezumţia legală a fictivităţii unei operaţiuni.

Menţionarea eronată a elementelor neobligatorii din facturi şi inexistenţa formularisticii ataşate acesteia (procese-verbale de recepţie, situaţii de lucrări) nu poate duce la anularea deductibilităţii cheltuielilor şi a TVA, esenţială în analiza deductibilităţii TVA aferente achiziţiilor fiind analiza elementelor de fond, axată pe stabilirea realităţii operaţiunii economice efectuate, prin promovarea prevalenţei substanţei asupra formei.

Prezumţiile simple cu care au operat organele de cercetare penală şi instanţa de fond (sintagme precum "operaţiuni ilogice" sau care "contravin logicii economice") nu pot fi considerate probe în dovedirea fictivităţii operaţiunilor derulate de SC B. SRL. Nu se poate reţine vinovăţia cerută de legea penală în condiţiile în care au fost înregistrate în contabilitate documentele provenite de la terţi care aveau aparenţa de realitate şi legalitate.

Înscrisurile în circumstanţiere depuse la dosar care atestă pregătirea profesională a inculpatului, faptul că are un mediu familial închegat, un copil minor în întreţinere, o bună reputaţie, sunt de natură a-i contura profilul psihologic în sensul că nu existau şi nici nu există premisele săvârşirii vreunei activităţi infracţionale, de natura faptelor pentru care a fost trimis în judecată.

Principiul formalismului nu trebuie să aibă în nici un caz prioritate faţă de principiul prevalenţei substanţei asupra formei, reglementărilor europene şi practicii judiciare în domeniu, esenţială în analiza deductibilităţii TVA aferente achiziţiilor este analizarea elementelor de fond, axată pe stabilirea realităţii operaţiunii economice efectuate, prin promovarea prevalenţei substanţei asupra formei.

În raport cu elementele obiective rezultate inclusiv din declaraţiile martorilor, rezultă că destinatarul facturilor nu a avut cunoştinţă de împrejurarea că acestea proveneau de la societăţi ce urmau să adopte un comportament fiscal inadecvat; în măsura în care fapta există, evident că a fost săvârşită din culpă (în acest sens este şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care a decis că unei societăţi nu i se poate imputa comportamentul fraudulos al unui partener contractual decât în situaţia în care se dovedeşte reaua-credinţă şi implicarea celui dintâi).

Prin aplicarea jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene la speţa dedusă judecăţii se ajunge la concluzia că era în sarcina organelor judiciare să probeze că inculpatul a cunoscut sau ar fi putut să cunoască faptul că furnizorii ar fi avut un comportament fiscal neadecvat, probă ce nu a fost administrată.

Aşadar, în cauză lipseşte atât latura obiectivă (atestarea unor operaţiuni fictive, nereale) cât şi latura subiectivă (intenţia) a infracţiunii de evaziune fiscală, sens în care se impune achitarea inculpatului.

În concluzie, din materialul probator administrat în cauză rezultă caracterul real al operaţiunilor atestate de facturile cercetate (existenţa bunurilor în materialitatea lor, prestarea ca atare a serviciilor, precum şi plăţile efectuate pentru contravaloarea lor); lipsa oricărei conivenţe frauduloase a inculpatului cu emitenţii facturilor; lipsa intenţiei în folosirea respectivelor documente contabile; (nefiind probată de către parchet împrejurarea că inculpatul ar fi avut cunoştinţă de caracterul neconform al înscrisurilor, de altfel, nu transpare nici un interes logic pentru care inculpatul să fi procedat în respectiva manieră cu intenţie directă), precum şi conduita licită a inculpatului care; atunci când a sesizat nereguli în contabilitate, a demarat demersurile necesare (regularizări, reconsiderări, depunere decont rectificativ, cerere de îndreptare a erorii materiale, solicitare de lămuriri din partea contabilei societăţii etc).

În legătură cu sediul societăţii SC B. SRL, punctul de lucru al acesteia şi locuinţa efectivă a inculpatului, instanţa de fond a reţinut în mod greşit şi fără o justificare probatorie confuzia dintre locuinţa de fapt a inculpatului şi familiei acestuia şi sediul principal al societăţii, respectiv punctul de lucru al acesteia.

În realitate, deşi inculpatul a avut domiciliul declarat la autorităţile de evidenţă a populaţiei în imobilul din Strada x nr. 107G, în fapt, a locuit împreună cu familia, începând cu data de 1 septembrie 2011, în imobilul proprietatea soţilor N. şi M.

Proprietatea inculpatului din str. x a fost folosită începând cu data de 1 septembrie 2011 cu destinaţia de sediu social al societăţii SC B. SRL, fiind închiriată de societate către terţi în scopul realizării de venituri pentru aceasta. De asemenea, societatea a deschis un punct de lucru în imobilul din str. x pe care l-a închiriat de la proprietarul MM. SRL la data de 5 septembrie 2012.

Referitor la achiziţiile de la societatea SC C. SRL s-a susţinut că instanţa de fond a exclus din analiza pe care a făcut-o, existenţa unor obiecte secundare de activitate ale societăţii şi relevanţa pentru cauză a acestora.

Din extrasul de la Registrul comerţului rezultă că societatea anterior menţionată avea ca obiecte secundare de activitate, lucrări de construcţii a clădirilor rezidenţiale şi nerezidenţiale, pardosire şi placare a pereţilor, vopsitorie, zugrăveli, montare geamuri şi alte lucrări de finisare.

Dintr-o altă perspectivă, afirmaţiile SC C. SRL în sensul că nu a efectuat lucrări la sediul social al firmei administrate de inculpat trebuiau privite de instanţa de fond şi prin prisma dreptului reprezentanţilor acestei societăţi de a nu se autoincrimina; confirmarea facturilor şi chitanţelor ar fi generat posibilitatea aplicării unor sancţiuni, fie contravenţionale, fie penale, alături de cele fiscale.

Aşadar, aceste afirmaţii ale SC C. SRL nu puteau fi preluate ca reprezentând cu certitudine o situaţie de fapt reală cu atât mai mult cu cât, nu există nici un dubiu că lucrările au fost executate şi bunurile livrate au fost încorporate în lucrările efectuate la sediul SC B. SRL.

Raţionamentul instanţei de fond în sensul că serviciile de "construcţii, structurată, zugrăveli gard" nu ar coincide cu serviciile de "hidroizolaţie", este profund eronat deoarece nu există nici un impediment ca o societate de construcţii care prestează activităţi de hidroizolaţii să execute şi lucrările specifice anterior menţionate.

Lipsa unui contract încheiat cu furnizorul nu reprezintă o dovadă indubitabilă a faptului că lucrările nu ar fi fost executate; în plus, nu prezintă relevanţă răspunsul dat de adevăratul furnizor în condiţiile în care nu s-a contestat împrejurarea că societăţii i-a fost furată identitatea şi faptul că inculpatul nu avea cunoştinţă de aceste aspecte, câtă vreme materialele au fost predate, iar lucrările executate.

Mai mult, instanţa de fond a ignorat apărările inculpatului în sensul că, în mod obiectiv, nu putea să verifice veridicitatea facturilor şi chitanţelor atâta vreme cât mărfurile au fost livrate şi lucrările executate, iar la introducerea facturilor şi chitanţelor în programul de contabilitate de către martora I., nu s-a primit semnal că societatea nu ar exista sau că datele de identificare ori calitatea de plătitor TVA ar fi altele decât cele menţionate în documentele contabile.

Instanţa de fond ar fi trebuit să aibă în vedere un principiu esenţial, acela ca, implicarea unui operator economic în mecanismul de fraudare a TVA, cu implicaţii fiscale, nu se prezumă niciodată, ci trebuie probată intenţia şi implicarea efectivă, pe baza unor dovezi certe şi indubitabile dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Astfel, nu se poate reţine nicio culpă din punct de vedere penal, în măsura în care sunt înregistrate în contabilitate documente provenind de la terţi, care deţin aparenţa de realitate şi legalitate, mai cu seamă că serviciile au fost prestate, iar bunurile au existat şi există în materialitatea lor, împrejurare necontestată de organele judiciare.

Semnarea facturilor la rubrica delegat de către inculpat şi nu de vânzător, imputată inculpatului de către instanţa de fond, s-a realizat din eroare, ulterior primirii facturilor de către contabila societăţii, la cererea acesteia, pentru a se acoperi formalitatea semnăturii de primire. Practic, semnătura a avut rolul confirmării de către inculpat a realităţii achiziţiilor şi plăţii preţului.

Împrejurarea că fragmentarea plăţilor în sume inferioare plafonului de 5.000 RON (sumă permisă pentru plăţile în numerar) reţinută de instanţa de fond ca argument "tocmai pentru evitarea evaziunii fiscale" dacă este o constatare corespunzătoare raţionamentului judecătorului fondului, este un argument pentru lipsa vinovăţiei inculpatului care dorea să evite evaziunea fiscală, deci să realizeze corect achiziţiile şi plăţile.

Dimpotrivă, dacă afirmaţia este rezultatul unei erori materiale şi instanţa de fond a dorit să reţină că fragmentarea plăţilor este o metodă de a realiza evaziunea fiscală, acest argument nu este sustenabil deoarece simpla fragmentare a unor plăţi - chiar dacă ar fi reală - nu constituie acte de ascundere a unor plăţi sau a unor încasări şi nu influenţează rezultatele contabile.

Lipsa indicării de către inculpat a numelui vreunei persoane care a prestat serviciile sau care a adus marfa, reţinută de instanţa de fond ca argument în sensul că operaţiunile analizate nu ar fi reale este explicabilă prin trecerea unei perioade foarte mari de timp (7 ani) de la data activităţilor respective, coroborată cu multitudinea persoanelor cu care inculpatul a intrat în contact în decursul activităţii sale pe parcursul acestui interval considerabil de timp.

Argumentul instanţei de fond în sensul că fictivitatea operaţiunilor rezultă şi din faptul că trebuiau întocmite şi situaţii de lucrări şi alte documente justificative nu poate fi reţinut în condiţiile în care nici un text de lege nu impune această obligaţie unor societăţi particulare şi, în plus, încorporarea materialelor şi efectuarea lucrărilor erau suficient de vizibile încât să nu fie necesare documente suplimentare.

Totodată, este de notorietate că foarte mulţi constructori aduc şi materialele cu care efectuează lucrările specifice şi emit facturi în care sunt menţionate aceste materiale pentru a putea să fie scăzute din propriile evidenţe.

Aşadar, nu se susţine nici argumentul că SC B. SRL nu putea cumpăra materialele de construcţii de la SC C. SRL

Argumentele pentru care instanţa de fond a apreciat că declaraţiile martorului Q. ar fi nesincere, nu pot fi primite, fiind absurd a pretinde unei persoane (care nu era angajat al societăţii, neavând atribuţii de înregistrare de documente în contabilitate) să îşi aducă aminte cu exactitate, după 7 ani de zile, numele efectiv al vreunei societăţi sau al vreunei persoane.

În realitate, prin declaraţia sa, martorul a confirmat cele susţinute de inculpat şi anume, o situaţie de fapt pe care a perceput-o personal şi la care a luat parte nemijlocit (achiziţionarea de granit, structurată, adeziv şi chit). Ceea ce prezintă cu adevărat relevanţă este realitatea lucrărilor şi efectuarea de plăţi cu primire corelativă de facturi şi chitanţe. Martorul a declarat în faţa instanţei de fond că nu a avut calitatea de angajat al SC B. SRL şi că de o perioadă îndelungată de timp se ocupa de administrarea locaţiilor inculpatului.

În ce-l priveşte pe martorul P., contrar celor reţinute de instanţa de fond, acesta a declarat în mod sincer, exclusiv, ceea ce a perceput personal, când a mers la sediul social împreună cu inculpatul, fiind lipsită de relevanţă, pentru a fi dovedită pretinsa vinovăţie a inculpatului, împrejurarea relatată de martor în sensul că nu a văzut acte emise de societatea inculpatului sau plăţi care să se fi realizat în numerar.

Martorul a confirmat, de fapt, împrejurarea că Q. se ocupa de administrarea locaţiei, iar faptul că nu a fost prezent personal în momentul în care se realizau plăţile, se justifică prin aceea că nu era angajatul societăţii, ci asistentul inculpatului, care se deplasa periodic la sediul locaţiei pentru a urmări stadiul lucrărilor. Aşa se explică faptul că a luat contact cu lucrările care se executau la adresa unde era sediul social al societăţii (participând inclusiv la anumite recepţii, la anumite stadii de lucrări, respectiv măsurători), dar şi împrejurarea că a asistat la discuţiile dintre inculpat şi martorul Q. în legătură cu sumele de bani lăsate pentru plata materialelor şi lucrărilor parţiale, fără să cunoască în concret cuantumul sumelor achitate ori denumirea furnizorului.

În ce priveşte declaraţia martorului O., concluzia instanţei de fond în sensul că ar fi fost nesincer pe motiv că nu a cunoscut numele exact al societăţii emitente a celor patru facturi nu poate fi primită faţă de împrejurarea că martorul, nefiind angajatul SC B. SRL, nu avea atribuţii de înregistrare a documentelor în contabilitate. În plus, întrucât de la data prestării şi achiziţionării serviciilor, la data audierii martorului a trecut un interval însemnat de timp, de 7 ani, ar fi absurd ca acesta să fi cunoscut cine erau furnizorii. Dimpotrivă, faptul că martorul nu şi-a adus aminte cu exactitate aceste aspecte denotă sinceritatea şi buna sa credinţă, el relatând exclusiv, ceea ce a perceput personal la sediul social al societăţii unde inculpatul are adresa de domiciliu, dar unde numai locuieşte în fapt din anul 2011. Necunoaşterea exactă de către martor a adresei unde îşi avea sediul social societatea administrată de inculpat nu poate reprezenta un indiciu al nesincerităţii acestuia, întregul cartier având denumirea de "NN.", ceea ce prezintă relevanţă fiind numărul poştal şi nu denumirea marginală a străzii/cartierului.

Ipoteza ca materialele să fi fost cumpărate de la alte persoane şi lucrările să fi fost efectuate de persoane care nu aveau nicio legătură cu SC C. SRL invocată de instanţa de fond în susţinerea vinovăţiei inculpatului nu constituie probă în cauză; în procesul penal nu există prezumţii, ci doar concluzii certe. Ipotezele nu pot fi folosite în acuzare decât dacă sunt verificate prin probe, ceea ce nu este cazul în speţă. Valorificarea acestei ipoteze ce nu se întemeiază pe probe certe este contrară prezumţiei de nevinovăţie.

Mai mult, chiar de ar fi aşa, procurarea materialelor şi serviciilor de la persoane plătitoare de TVA ar fi avut acelaşi efect fiscal ca şi procurarea lor de la SC C. SRL atâta vreme cât SC B. SRL şi-a achitat obligaţiile fiscale, fie prin plata TVA, fie prin compensare în funcţie de vectorul fiscal din perioada respectivă.

De asemenea, instanţa de fond nu a ţinut cont de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în sensul că, contribuabilul nu are nicio culpă în cazul în care un alt contribuabil din amonte sau din aval nu are un comportament fiscal corect, cu excepţia situaţiilor în care este demonstrată conivenţa celor doi contribuabili, ceea ce este exclus în speţă.

Raţionamentul instanţei de fond este fundamental greşit, întrucât dreptul de deducere se exercită în perioada în care sunt îndeplinite două condiţii esenţiale şi anume, achiziţiile din amonte să fie destinate livrărilor din aval, respectiv, persoana impozabilă să deţină un document justificativ al acestor operaţiuni, împrejurări neglijate de judecătorul fondului.

Regula generală în materie fiscală este aceea că sunt deductibile fiscal acele cheltuieli efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, exact aceasta fiind şi ipoteza operaţiunilor care formează obiectul cercetărilor. Achiziţionarea de bunuri ori servicii conferă dreptul de deducere în măsura în care este justificată de domeniul de activitate al societăţii şi de dovezi privind înglobarea respectivelor bunuri sau servicii în activitatea entităţii persoană juridică.

Referitor la achiziţia utilajului de la SC D. SRL s-a susţinut că aprecierea instanţei de fond în sensul că inculpatul ar fi dispus înregistrarea facturii în contabilitatea societăţii este necorespunzătoare realităţii, iar reţinerea prejudiciului în sumă de 84.000 RON este total eronată.

Situaţia reală de fapt referitoare la achiziţionarea utilajului de la D. SRL constă în aceea că părţile (SC B. SRL al cărei administrator era inculpatul şi J.) au convenit pentru achiziţionarea utilajului la preţul de 10.000 euro şi a accesoriilor sale cu suma de 5.000 euro şi ca tranzacţia să se realizeze pe numele B. SRL însă, având în vedere ora târzie la care s-au înţeles asupra preţului, oră la care nu mai era deschisă nicio unitate bancară s-a recurs la cel moment, la facturarea utilajului pe persoană fizică, respectiv pe numele J., întrucât inculpatul nu avea asupra sa actul de identitate. În plus, faţă de împrejurarea că utilajul urma să fie încărcat şi transportat în Bucureşti în aceeaşi zi, fiind necesară prezentarea unui document justificativ de achiziţie, în cazul unui control în trafic, în acea seară se impunea emiterea facturii.

Accesoriile au fost trecute în factură fără a se menţiona preţul lor, urmând ca a doua zi, conform înţelegerii din ziua precedentă, T., administratorul SC D. SRL să se deplaseze la Bucureşti cu cei 10.000 euro primiţi de la inculpat şi cu cei 5.000 euro primiţi de la J. şi să aducă factura emisă de societatea sa pentru cumpărarea de către SC B. SRL a utilajului şi accesoriilor, în valoare totală de 15.000 euro, care includea şi TVA, să înmâneze această sumă lui J. pentru a o depune la bancă în contul B. SRL şi a se face plata prin virament bancar către vânzătoare (SC D. SRL).

În realitate, T. nu s-a mai deplasat la Bucureşti, iar J. a transmis factura iniţială către contabila I. într-un plic închis ce a fost lăsat la biroul din punctul de lucru al SC B. SRL, factură care prezenta modificări în ceea ce priveşte cumpărătorul utilajului, fiind trecută denumirea societăţii în loc de numele administratorului J.. Acesta din urmă locuia la trei case distanţă de punctul de lucru al SC B. SRL ceea ce face plauzibilă ipoteza că el putea să lase plicul cu factura la acest punct de lucru.

Din nicio probă nu rezultă în mod direct cine a modificat factura şi cine a adus plicul cu factura la biroul de unde martora I. l-a ridicat; ceea ce este cert este faptul că, despre aceste lucruri ştia J. şi că inculpatul nu a modificat factura.

Împrejurarea că factura nu a fost modificată de către inculpat rezultă şi din declaraţia martorului S. care, potrivit propriilor susţineri, s-a deplasat împreună cu J. la Autogara Obor şi au luat un plic sigilat pe care l-au adus la sediul secundar al SC B. SRL unde a fost găsit, sigilat, de martora I.. În acest context, o xerocopie a facturii emise iniţial pe numele lui J., pe care fuseseră modificate -anterior xerografierii- numele cumpărătorului, fiind trecută denumirea SC B. SRL şi data cumpărării, din 24 iulie în 24 august, a fost adusă la punctul de lucru al societăţii inculpatului.

De altfel, J. şi-a recunoscut integral în faţa organului de urmărire penală vinovăţia cu privire la introducerea în contabilitate a unei fotocopii de pe factura cercetată, înţelegând să acopere şi prejudiciul imputat de procuror, fără să facă referiri cu privire la faptul că inculpatul ar fi avut cunoştinţă de lipsa din contabilitatea societăţii, a originalului facturii emise pe numele B. SRL.

Din declaraţia martorului T., coroborată cu declaraţiile martorului S., se ajunge la concluzia certă că cel prim menţionat şi-a îndeplinit în parte angajamentul de a trimite factura pentru SC B. SRL printr-un şofer de autovehicul de transport pasageri numai că, nu a menţionat întregul preţ şi a făcut modificări pe factura iniţial emisă. Martorul T. a recurs la această soluţie pentru că în cazul în care ar fi emis o nouă factură originală, pe numele SC B. SRL ar fi rămas în contabilitatea SC D. SRL două facturi originale pentru aceeaşi sumă şi acelaşi bun vândut, ceea ce era nereal şi nelegal. În plus, întrucât, iniţial, facturarea s-a realizat pe persoană fizică, suma încasată trebuia restituită acesteia. Însă, cum utilajul era deja în Bucureşti, o măsură de prudenţă normală impunea ca administratorul T. să nu restituie preţul persoanei fizice decât dacă în conturile societăţii sale intra contravaloarea utilajului, anterior predării de către el a sumei încasate de la persoana fizică J.

Suplimentar, în acelaşi sens, este de remarcat că data emiterii facturii, aşa cum a fost modificată (24 august 2012) era importantă din perspectiva încheierii ciclului fiscal pe luna iulie 2012. Pentru că SC B. SRL nu a făcut plata către SC D. SRL până la 25 august 2012, pe baza copiei facturii trimise la Bucureşti, T. a dispus înregistrarea facturii iniţiale nemodificată şi înregistrarea încasării preţului de la persoana fizică menţionată în factură, fără să mai emită factura şi pentru accesorii.

Relevantă în sensul că inculpatul nu a cunoscut nimic despre factura modificată este şi declaraţia martorei I. care a afirmat că inculpatul nu a avut cunoştinţă de copia facturii până la data la care organele de cercetare penală au solicitat lămuriri, că J. i-a confirmat existenţa facturii pe numele societăţii şi i-a spus că originalul acesteia urma să ajungă în 2 - 3 zile. Martora a relatat inclusiv modul în care a reacţionat inculpatul în momentul în care i-a adus la cunoştinţă despre "problema" existentă în contabilitate, cu prilejul pregătirii documentelor cerute de organele de cercetare penală, solicitându-i să facă toate demersurile în vedere remedierii situaţiei. În plus, după ce a aflat de existenţa facturii modificate, inculpatul a trimis o adresă cu scrisoare recomandată către T. cerându-i explicaţii despre factura în discuţie.

În aceste condiţii, atitudinea mincinoasă a martorului T. este de puterea evidenţei, sinceritatea/nesinceritatea declaraţiilor acestui martor trebuie apreciate şi prin prisma împrejurării că a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 85 din 30 octombrie 2017 a Judecătoriei Răducăneni.

De asemenea, martorul J. a ascuns adevărul atunci când a declarat că utilajul a fost transportat în altă zi şi nu în ziua în care părţile s-au întâlnit pentru cumpărarea lui, respectiv când a ascuns împrejurarea că şoferul platformei pe care s-au încărcat utilajul şi accesoriile a fost de faţă la discuţie şi la plata sumei de 5.000 euro, din banii lui, pentru accesorii (nu pentru utilaj).

Lipsa de sinceritate a acestui martor este încă un argument în sensul că cele relatate de inculpat, confirmate de declaraţiile martorilor S. şi I. sunt reale, cunoştinţă despre aceste împrejurări având şi martorul OO., şoferul de pe platforma cu care au fost transportate la Bucureşti utilajul şi accesoriile acestuia.

Argumentele instanţei de fond cu privire la relaţia comercială dintre cele două societăţi nu pot fi primite, în raport şi de alte împrejurări, respectiv că declaraţia martorului S., nu poate fi reţinută ca nesinceră pentru simplul motiv că ar fi confundat perioada evenimentelor menţionând intervalul 2013 - 2014, când în realitate, acestea s-au petrecut în anul 2012. Această confuzie este explicabilă datorită trecerii timpului şi oricum este irelevantă câtă vreme faptele relatate de martor sunt cele esenţiale şi pot conduce la o dezlegare corectă a pricinii şi la stabilirea adevăratei situaţii de fapt.

Prin urmare, atâta vreme cât evenimentele s-au petrecut, în fapt, aşa cum au fost descrise, în intervalul de timp în care martorul era angajatul SC B. SRL, nu se poate trage concluzia că acesta nu ar fi avut cunoştinţă despre ele în condiţiile în care, în calitate de angajat al societăţii a avut acces permanent la întreaga activitate a societăţii, percepând personal cele declarate în faţa instanţei.

Nici împrejurarea că martorul S. nu a avut cunoştinţă, în concret, de conţinutul plicului ridicat de J. de la Autogara Obor nu poate echivala unei probe a vinovăţiei inculpatului, pe de o parte, pentru că martorul nici nu putea să vadă în concret conţinutul plicului, atâta vreme cât acesta nu a fost deschis de faţă cu el, iar pe de altă parte, pentru că martorul a relatat că discuţia cu J. a fost în sensul că acel plic "vine" de la Iaşi în legătură cu un utilaj x achiziţionat anterior, împrejurare ce se coroborează pe deplin, atât cu declaraţia inculpatului, cât şi cu cea a martorei I., cea care a afirmat că plicul era sigilat la momentul la care i-a parvenit.

În concluzie, vinovăţia inculpatului nu a rezultat, dincolo de orice dubiu, cum în mod neîntemeiat a reţinut instanţa de fond, în condiţiile în care declaraţiile martorilor T. şi J. trebuie avute în vedere sub beneficiu de inventar.

Martorul T. nu avea interes să declare în totalitate adevărul întrucât a primit sume de bani excedentare faţă de cele din factură (5.000 euro pentru accesoriile ce nu au fost facturate şi fiscalizate), iar împotriva lui J. fusese iniţial începută urmărirea penală, acesta recunoscându-şi vinovăţia cu privire la factura primită de la Iaşi şi lăsată contabilei societăţii fără ştiinţa inculpatului, J. înţelegând să achite şi întreg prejudiciul derivând dintr-un document despre a cărui modificare a avut cunoştinţă împreună cu martorul T.

Cu privire la împrejurarea că inculpatul ar fi încercat influenţarea martorului T. în sensul de a declara în mod nereal anumite aspecte, reţinută de instanţa de fond, în realitate, abia ulterior transmiterii unei notificări prin care i se punea în vedere vânzătorului utilajului (societatea administrată de martor) să declare inclusiv preţul accesoriilor, notificare recepţionată, dar rămasă fără răspuns, inculpatul l-a contactat telefonic pe martor şi l-a întrebat unde se regăseşte originalul facturii deoarece în contabilitate fusese identificată, exclusiv, o copie a acesteia. Prin urmare, ceea ce i s-a solicitat martorului a fost real şi avea la bază chiar înţelegerea părţilor, de faţă la toate înţelegerile fiind prezent şi OO. Aşadar, inculpatul nu a sugerat martorului să declare vreun aspect contrar realităţii, dimpotrivă.

În plus, instanţa de fond nu a făcut nicio analiză referitoare la o eventuală implicare a inculpatului în producerea erorii materiale de către martora I., nefiind nicio dovadă privitoare la împrejurarea că aceasta ar fi fost instigată să adauge o cifră în plus pe factura în discuţie, fapt atestat inclusiv prin rezoluţia de clasare dată de parchet faţă de martoră, însuşi procurorul statuând asupra faptului că denaturarea bazei contabile prin aplicarea unui zero s-a datorat exclusiv unei greşeli comise din neatenţie, nereţinând în sarcina inculpatului vreun act de instigare în acest sens.

Argumentele instanţei de fond în sensul că inculpatul ar fi întocmit fictiv un act de creditare a societăţii nu pot fi reţinute nici din perspectiva faptului că inculpatul a efectuat plata în vederea achiziţionării utilajului, iar nu a accesoriilor, care au fost cumpărate cu suma de 5.000 euro, bani daţi de către J.

Prima instanţă a operat exclusiv cu prezumţii, iar intervalul de timp de o lună, scurs între data deplasării la Iaşi (când s-a întocmit factura pe persoană fizică J.) şi data efectivă a introducerii facturii în contabilitate, pe societate, se datorează împrejurării că în acest timp, T. şi J. au convenit asupra modalităţii în care să se realizeze transferul pe societate, a utilajului, prin anularea primei facturi emisă pe persoana fizică şi emiterea uneia noi, pe persoană juridică. În plus, lui J. îi revenea sarcina de a opera schimbul de proprietate atâta vreme cât el figura la rubrica "cumpărător" el fiind şi administratorul societăţii, era singurul care putea să semneze şi să înmâneze factura pentru a fi stornată, respectiv să semneze factura de primire pe societate şi să facă toate demersurile în legătură cu aceste operaţiuni.

O dovadă în plus că martorul J. a fost nesincer constă în faptul că utilajul nu s-a aflat niciodată, în fapt, în posesia lui, ci a aparţinut societăţii, în baza demersurilor realizate de el personal (inclusiv prin ţinerea legăturii cu martorul T., ridicarea facturii în copie de la Autogara Obor şi depunerea ei în contabilitate), cu atât mai mult cu cât utilajul, câtă vreme s-a aflat în patrimoniul societăţii, au fost prestate cu ajutorul său servicii pentru care au şi fost încasate sume de bani, într-un final, fiind înstrăinat de pe societate chiar către martor.

În concluzie, din nicio probă nu rezultă intenţia directă cu care inculpatul să fi acţionat, mai cu seamă că nu a justificat nici un interes în întocmirea unui înscris fals, atâta vreme cât operaţiunea, în materialitatea ei a existat, nefiind contestată de nimeni.

Ideea fictivităţii achiziţiei utilajului de la SC D. SRL nu poate fi reţinută nici pentru faptul că din înscrisurile depuse la dosar (contracte, prestări servicii, situaţii de lucrări) rezultă utilizarea efectivă a utilajului de către SC B. SRL. Or, prestarea de servicii cu ajutorul utilajului respectiv nu ar fi fost posibilă dacă utilajul nu ar fi existat şi nu ar fi aparţinut SC B. SRL, fiind astfel infirmată constatarea instanţei de fond că utilajul i-ar fi aparţinut de la început lui J.

Înregistrarea în contabilitate a utilajului şi a plăţii lui, dincolo de forma şi conţinutul facturii, reflectă o operaţiune reală. Suma reprezentând preţul a fost achitată de inculpat şi, pentru reflectarea în contabilitate a acestei avansări de bani din fonduri proprii, s-a întocmit un contract de împrumut pentru suma de 43.000 RON (echivalentul a 10.000 de euro) care a constituit temeiul înregistrării contabile.

Vânzarea către J. a utilajului în luna decembrie 2012 este o dovadă în plus că acesta a aparţinut SC B. SRL în perioada de la aducerea lui în Bucureşti şi până la data vânzării de către societate.

Concluzia instanţei de fond în sensul că vânzarea utilajului către J. cu preţul de 5000 euro, reprezintă dovada că, în realitate, utilajul a fost proprietatea acestuia, pentru că o vânzare la un preţ aşa de mic nu are nicio altă justificare, nu poate fi primită.

În realitate, utilajul fusese folosit la capacitate maximă, iar din exploatarea lui se realizase un profit considerabil, astfel că îşi acoperise preţul de achiziţie; mai mult, tot datorită exploatării intense, utilajul avea un grad foarte mare de uzură fizică, fiind necesare foarte multe reparaţii şi înlocuiri de piese ceea ce presupunea cheltuieli însemnate şi care ar fi devenit nerentabile pentru societate. În plus, valoarea contabilă a utilajului la data vânzării către J. era cu mult diminuată, urmare aplicării amortismentului legal. Mai mult, martorului J., societatea i-a vândut utilajul, nu şi cele 4 accesorii, acestea rămânând în patrimoniul SC B. SRL, ulterior fiind înstrăinate către persoane fizice şi juridice.

Explicaţiile inculpatului privind eroarea de înregistrare în contabilitate a preţului de cumpărare a utilajului de la SC D. SRL au fost înlăturate de instanţa de fond în mod nejustificat.

Având în vedere că din declaraţia martorei I., contabila societăţii administrată de inculpat rezultă că adăugarea unui " zero" pe factură a fost o evidentă eroare materială (concluzie la care a ajuns şi organul de cercetare penală care a clasat cauza în privinţa acestei martore cu motivarea că nu a comis fapta cu forma de vinovăţie prevăzută de lege), este evident şi logic că nu se poate imputa inculpatului infracţiunea de evaziune fiscală având drept consecinţă suma rezultată din menţiunile greşite ale actelor contabile, comisă cu intenţie directă. Nici în rechizitoriu nu s-a reţinut că inculpatul ar fi solicitat lui I. să introducă în contabilitate preţul mai mare de 10 ori (prin adăugarea unui zero) şi nici din probele administrate nu rezultă aceasta. Mai mult, inculpatul a depus la Agenţia Naţională de Administrare Fiscală două solicitări de îndreptare a erorii materiale şi de refacere a calculelor care rezultă din suma corectă, întrucât pe fişa de plătitor societatea figurează cu suma achitată în plus.

Pentru aceeaşi faptă, deşi unuia dintre inculpaţi îi este reţinută culpa (contabila I.), în ce-l priveşte pe inculpat, consecinţele acestei culpe a contabilei se răsfrâng, în opinia primei instanţe, în mod fundamental greşit, în intenţia cu care se presupune că ar fi acţionat acesta.

Referitor la achiziţiile de la furnizorul E. SRL s-a susţinut că aspectele reţinute de instanţa de fond nu corespund realităţii.

Factura din data de 25 iunie 2012 în valoare totală de 347.200 RON a fost emisă pentru piese de schimb pentru autovehicule, din preţ fiind plătită cu titlu de avans suma de 5.000 RON. Întrucât marfa nu a mai fost livrată, nu s-a plătit diferenţa de preţ.

Întrucât inculpatul dorea să suspende activitatea societăţii şi să se ocupe numai de activitatea de avocat, a stabilit efectuarea unei inventarieri, ocazie cu care, la 31 iulie 2015, constatând că nu se livraseră mărfurile s-a efectuat regularizarea, operaţiune ce a fost înregistrată în decontul TVA depus la organele fiscale la 22 octombrie 2015. În consecinţă, s-a şi plătit TVA ce fusese iniţial dedus de la data înregistrării facturii (2012).

Despre efectuarea de cercetări pentru o posibilă evaziune fiscală, inculpatul a aflat abia la data de 23 octombrie 2015, adică în ziua următoare depunerii la organele fiscale a decontului de TVA cuprinzând regularizarea din 31 iulie 2015.

Adresa poliţiei de solicitare a documentelor contabile şi ordonanţa în temeiul căreia au fost cerute documentele contabile este din data de 23 octombrie 2015, iar documentele au fost predate de inculpat la 30 octombrie 2015, dată la care acesta nu avea nicio calitate procesuală.

Declaraţia martorei I. dată în cursul urmăririi penale, care în opinia instanţei de fond demonstrează că inculpatul ar fi cunoscut despre cercetările poliţiei/organelor penale, anterior datei de 23 octombrie 2018, este eronată. Este posibil ca martora să fi făcut o confuzie cu alte controale efectuate la alte societăţi cărora le asigura servicii de contabilitate sau chiar o confuzie cu regularizarea pentru eroarea materială din factură de 34.000 RON. În plus, dacă prima regularizare s-ar fi realizat ca urmare a sesizării poliţiştilor aflaţi în control, ar fi trebuit să existe dovezi ale acestui control (adrese, procese-verbale de constatare, citaţii, etc). Or, neexistând aceste dovezi, data la care inculpatul a luat cunoştinţă de efectuarea de cercetări a fost 23 octombrie 2015.

În legătură cu persoana care figurează la rubrica "delegat" de pe factură, numitul V., a fost trecut numele cu care s-a recomandat emitentul facturii (în practică fiind uzuale situaţiile în care delegatul facturii nu era legitimat la momentul emiterii acesteia). În plus, inculpatul nu prelua personal facturile, nefiind prezent întotdeauna pe teren, la faţa locului, la remiterea lor, acestea fiind recepţionate, în proporţii covârşitoare, de către angajaţi ai societăţii.

Argumentul neverosimilităţii a două împrejurări (cumpărarea de bunuri de la aceeaşi societate, deşi cu mai multe luni anterior, aceasta nu livrase bunurile facturate şi, furnizarea de către aceeaşi societate de bunuri "foarte diferite ca natură") reţinut de instanţa de fond nu este sustenabil.

Faptul că societatea nu livrase bunurile facturate în 2012 este irelevant faţă de împrejurarea că inculpatul nu plătise decât o sumă infimă pentru care primise în garanţie unele bunuri. Factura a fost predată contabilei împreună cu chitanţa de plată a celor 5.000 de RON (activitatea de contabilitate era externalizată). Mai mult, şi pentru că bunurile facturate erau avute în vedere, nu pentru uzul intern al societăţii, ci pentru revânzare, problema omisiunii livrării nu a constituit obiect de preocupare pentru inculpat care practic, a omis această factură.

Faptul că facturile cuprindeau mărfuri diferite nu reprezintă o probă în sensul celor reţinute de prima instanţă, atâta vreme cât orice societate poate avea o gamă largă a actelor de comerţ, pe care le întreprinde, astfel încât inculpatul, nu putea, în mod rezonabil, să anticipeze că achiziţionarea de produse diferite de la o societate, poate echivala cu o cunoaştere a faptului că acea societate are identitatea furată ori va manifesta un comportament fiscal inadecvat. Excluderea de către instanţa de fond a posibilităţii unei societăţi de a face comerţ cu bunuri de naturi diferite, de a se interpune fie şi numai ocazional în comerţul cu bunuri pe care nu le comercializa în mod obişnuit vădeşte, fie necunoaşterea realităţilor comerţului, fie o orientare părtinitoare, potrivnică inculpatului, dar şi încălcarea prezumţiei de nevinovăţie.

În privinţa achiziţiilor menţionate în cuprinsul facturilor emise în anul 2013 s-a susţinut că şi acestea sunt reale.

Referitor la factura din 15 aprilie 2013, se poate constata că mobila achiziţionată este şi în prezent în clădirea folosită ca sediu social al SC B. SRL, iar în privinţa pieselor pentru utilajele menţionate în aceeaşi factură, este vorba despre o cupă multifuncţională şi un picon x care au fost vândute.

În ce priveşte factura din 19 iunie 2013, pompa hidraulică este şi în prezent la sediul social al societăţii, iar piatra cubică s-a aflat fizic la punctul de lucru din str. x, o dovadă în acest sens fiind planşa foto ataşată motivelor de apel.

În factura din 15 iulie 2013 sunt menţionate prestări servicii transport şi livrare piatră de râu, serviciile de transport s-au referit la transportul pietrei de râu, nu la alte transporturi. Piatra a fost depozitată la sediul secundar pentru desfăşurarea activităţii de construcţii de către SC B. SRL, iar după încheierea unui contract cu societatea PP. SRL la data de 17 august 2013 a fost înglobată în umpluturi spaţii de construit, reparaţii curente şi amenajare curte pentru un imobil cu destinaţie de depozit al acestei din urmă societăţi.

Declaraţia martorului S. nu poate fi înlăturată ca nesinceră pe motiv că acesta nu ar fi auzit vreodată despre societatea furnizoare, aşa cum a procedat instanţa de fond deoarece, relevantă este împrejurarea că martorul a menţionat realitatea operaţiunilor desfăşurate de SC B. SRL, precum şi faptul că a asistat şi a şi recepţionat personal mărfuri în numele societăţii respective. O altă împrejurare relevantă relatată de martor, a cărui declaraţie se coroborează cu cea a inculpatului, este aceea că a efectuat personal plăţi cu bani lăsaţi de inculpat, în acest sens, primind facturi şi chitanţe. În plus, martorul nu avea atribuţii de înscriere a documentelor în contabilitatea societăţii pentru a avea cunoştinţă de denumirea exactă a societăţilor cu care relaţiona SC B. SRL.

Aceeaşi este şi situaţia martorului O. care nu putea să cunoască cu exactitate denumirea societăţilor cu care SC B. SRL relaţiona, relevantă fiind confirmarea de către acesta a aspectelor relatate de inculpat şi de ceilalţi martori, respectiv realitatea operaţiunilor vizând achiziţionarea de piatră de râu şi că aceasta a fost înglobată în lucrarea pentru care sumele de bani au fost încasate, iar TVA-ul achitat ori compensat în funcţie de vectorul fiscal de la acel moment. Sinceritatea martorului rezidă din modul în care a perceput personal aspectele relatate, în sensul că a asistat la aducerea pietrei de râu cu mai multe basculante şi la plata de către inculpat a contravalorii acesteia. În plus, împreună cu QQ. şi alţi angajaţi, martorul a participat la defrişări, întinderea şi compactarea pietrei şi la nivelarea suprafeţei pe care a fost întinsă piatra. Mai mult, buna credinţă a martorului rezultă şi din faptul că a indicat un nume şi un număr de telefon ale persoanei care a discutat cu inculpatul despre aducerea unei cantităţi mari de piatră pentru SC B. SRL, instanţa de fond nefiind interesată de o dovadă certă din care ar fi rezultat că achiziţia pietrei de râu a fost una reală.

Faptul că martorul nu a indicat cu exactitate o sumă de bani este perfect normal, întrucât nu avea nicio funcţie în societate, astfel încât să cunoască cu exactitate preţurile ori să gestioneze sumele de bani.

Lipsită de relevanţă este şi adresa din NN., indicată de martor ca fiind domiciliul inculpatului, în condiţiile în care acesta din urmă, împreună cu familia sa locuieşte la o altă adresă, adresa din actul de identitate fiind exclusiv scriptică; în realitate, NN. este sediul social al societăţii.

De altfel, martorii care nu erau angajaţi ai SC B. SRL nu aveau cunoştinţă că locaţia respectivă reprezenta sediul social al societăţii (având reprezentarea că imobilul aparţinea inculpatului, deşi cunoşteau că acesta locuia la o altă adresă, în imediata apropiere) însă, ştiau că în respectivul loc se livrau bunuri şi servicii, se efectuau plăţi şi că locaţia era închiriată la persoane fizice şi juridice.

În privinţa martorului Q., împrejurarea că acesta nu a putut indica cu exactitate numele vreunei societăţi comerciale, după 7 ani de zile, nu prezintă relevanţă, acesta menţionând în mod expres plata în numerar a mobilei la a cărei descărcare a participat personal, susţinere confirmată inclusiv prin declaraţia martorului P..

Aşa fiind, nu poate fi trasă concluzia că achiziţiile au fost fictive; dimpotrivă, au fost atestate prin declaraţiile mai multor martori, fiind evidenţiate în mod corect în contabilitate, achiziţiile realizându-se la valoarea reală de piaţă de la momentul respectiv, mărfurile servind interesului economic al societăţii şi bunei desfăşurări a activităţii acesteia.

În concluzie, vinovăţia inculpatului nu a fost dovedită, instanţa de fond operând exclusiv cu probabilităţi.

Referitor la achiziţiile de la SC G. SRL s-a susţinut că din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză rezultă că toate bunurile şi serviciile ce se regăsesc în facturile emise de această societate au existat în realitate (consumabile, utilaje, cauciucuri, ulei hidraulic, jante, cauciucuri montate pe maşinile marca Shuang Huan, montat pavaj), cu excepţia celor din factura nr. x din 16 august 2013 în valoare de 99.200 RON (ulei motor şi ulei hidraulic) care a fost achitată, deşi marfa nu fusese livrată (din suma de 99.200.RON, 80.000 RON reprezenta preţul, iar 19.200 RON TVA). Pentru că marfa nu a fost livrată, în luna iulie 2015 s-a efectuat regularizarea, evidenţiindu-se TVA de plătit în decontul de TVA depus la Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la data de 22 octombrie 2015, anterioară termenului maxim de depunere, respectiv, 25 octombrie 2015, dar şi datei la care inculpatul a luat cunoştinţă despre existenţa unor investigaţii, cu ocazia primirii, la data de 23 octombrie 2015, a adresei de comunicare a ordonanţei de predare de documente în cadrul urmăririi efectuate in rem.

Prin urmare, este lipsit de suport raţionamentul instanţei de fond conform cu care regularizarea şi plata TVA au fost efectuate după ce inculpatul a aflat despre existenţa unor cercetări in rem, respectiv că plângerea penală formulată de acesta a fost menită să "acopere" evaziunea fiscală.

În realitate, prin plângerea penală formulată, inculpatul urmărea să recupereze preţul plătit către SC G. SRL, TVA-ul de plată conform facturii respective fiind deja declarat conform decontului din 22 octombrie 2015.

Referitor la celelalte 10 facturi, concluzia primei instanţe în sensul că nu au fost emise de SC G. SRL pentru că nu le-a recunoscut şi a susţinut că nu a avut relaţii comerciale cu SC B. SRL, nu poate fi primită în condiţiile în care nici anchetatorii, nici judecătorul fondului nu au verificat ipoteza ca SC G. SRL, să fi avut un comportament fiscal inadecvat, adică să cumpere marfă la negru şi să o livreze cu facturi fictive pe care SC B. SRL să le considere corecte şi să le înregistreze în contabilitate, iar în ce priveşte forţa de muncă necesară montajului de pavaj să procedeze similar.

Mai mult, prima instanţă a reţinut caracterul fictiv al operaţiunilor cu privire la serviciile "reparaţii motor şi altele neprecizate", în realitate, societatea beneficiind în mod real de aceste servicii (reparaţii motor pentru mini încărcător case 410/420).

Concluzia instanţei de fond în sensul că este ilogică şi necredibilă opţiunea inculpatului de a continua relaţia comercială cu o persoană juridică ce nu se achitase de obligaţia de livrare a mărfii facturate sub nr. x din data de 16 august 2013 nu poate fi primită.

Omisiunea livrării mărfii nu a împiedicat continuarea raporturilor comerciale pentru că inculpatul a luat măsuri de siguranţă constând în achiziţionarea de bunuri şi servicii cu plata la livrarea bunurilor respectiv, pe măsura prestării serviciilor; în plus, plata s-a făcut cu sume mici, de maximum 5.000 RON.

Argumentul instanţei de fond în favoarea existenţei evaziunii fiscale, inclusiv pentru că plata facturilor s-a făcut cu sume de maxim 5.000 RON este greşit; ceea ce contează este plata/compensarea de TVA colectat corespunzător achiziţiilor care, fiind reale, nu au influenţat nelegal stabilirea TVA de plata sau de recuperat la finalul ciclului fiscal în care acestea au avut loc.

Nu poate fi reţinut ca şi raţionament corect, cel pe care instanţa de fond îl înfăţişează atunci când susţine că pentru toate cele 11 facturi trebuia să existe o singură înţelegere şi să se emită o singură factură, deoarece aşa cum a procedat inculpatul procedează toţi comercianţii similari, respectiv, achiziţionează produse atunci când apare nevoia de includere a lor în lucrări sau de folosire pentru întreţinerea şi repararea utilajelor, ori când găsesc deja o piaţă pentru revânzarea mărfurilor.

În ce priveşte creditarea societăţii de către inculpat, apreciată de instanţa de fond ca ilogică, în condiţiile în care societatea era în pierdere, în realitate, creditarea a fost efectuată pentru realizarea scopului economic al societăţii. Numai că datorită insolvenţei unor parteneri contractuali nu au mai putut fi încasate importante sume cu titlu de preţ pentru serviciile prestate de SC B. SRL, societatea făcând, de altfel, demersuri în instanţele civile pentru recuperarea debitelor restante.

În plus, inculpatul nu avea posibilitatea să cunoască ce facturi şi chitanţe foloseşte SC G. SRL, nu putea stabili dacă sunt cele folosite în mod curent de societate; simpla afirmaţie a reprezentanţilor societăţii în sensul că nu au emis facturile şi chitanţele cercetate nefiind suficientă pentru a li se acorda credibilitate absolută în absenţa unor cercetări care să stabilească dacă nu cumva societatea respectivă a folosit şi facturi cu alte serii şi modele fără să le înregistreze în contabilitatea sa.

Faptul că inculpatul nu a putut indica identitatea vreunei persoane, reprezentant al societăţii SC G. SRL, nu este un argument în favoarea soluţiei de condamnare, aceasta s-a întâmplat datorită timpului îndelungat scurs de la datele achiziţiilor (5 ani) şi a numărului mare de persoane cu care acesta a interacţionat.

Referitor la declaraţia martorului Q., aceasta nu poate fi reţinută ca nesinceră, esenţiale fiind faptele pe care le-a relatat şi anume, confirmarea lucrărilor executate la SUV-urile de teren (schimbarea jantelor şi anvelopelor). Marca autoturismelor nu prezintă relevanţă, mai cu seamă că denumirile autoturismelor sunt similare din punct de vedere fonetic, x, împrejurare care este posibil să îl fi derutat pe martor, mai cu seamă după trecerea unui interval considerabil de timp (5 - 6 ani). Relevantă în cauză este menţiunea martorului că lucrările au fost realizate în fapt, fiind unele reale şi nu fictive, martorul menţionând că a văzut persoane lucrând la aceste autoturisme (schimbând jantele şi anvelopele), la punctul de lucru al societăţii, situat lângă sediul social al acesteia.

În sensul declaraţiilor inculpatului şi ale martorului Q. sunt şi depoziţiile martorului P. care a precizat că are cunoştinţă de existenţa anumitor lucrări la un lot de SUV-uri chinezeşti şi la alte utilaje, cât şi despre achiziţia altor bunuri menţionate în facturi (consumabile, ulei hidraulic şi de motor, cauciucuri). Faptul că martorul nu a putut preciza denumirea societăţii înscrisă pe documentele justificative ale operaţiunilor, dată fiind trecerea unui interval de timp îndelungat (5 - 6 ani) nu prezintă relevanţă în condiţiile în care acesta a menţionat situaţii de fapt reale (a asistat la recepţionarea de mărfuri şi servicii, a efectuat plăţi cu bani lăsaţi de inculpat, împrejurări neglijate de prima instanţă).

Şi în privinţa martorului O. este absurd a trage concluzia că declaraţia sa este nesinceră, pentru că nu a putut preciza denumirea furnizorului, în condiţiile în care de la data derulării relaţiilor comerciale la data audierii sale a trecut o perioadă îndelungată de timp, esenţială fiind situaţia de fapt redată în detaliu de martor şi care nu face altceva decât să confirme declaraţiile inculpaţilor şi ale celorlalţi martori.

Cu privire la achiziţia de la SC H. SRL s-a susţinut că operaţiunile sunt reale, însăşi instanţa de fond reţinând fapte şi împrejurări care contrazic concluzia existenţei evaziunii fiscale.

Nu se poate discuta de un prejudiciu de 16.200 RON, constând în TVA dedus nelegal; diferenţa dintre TVA deductibil şi TVA declarat de plată pentru cele două operaţiuni din cadrul aceleiaşi luni calendaristice este de doar 538,46 RON (16.200 RON minus 15.661,54 RON).

În realitate, societatea SC H. SRL, care la data tranzacţiei era o societate activă şi plătitoare de TVA, încetându-şi activitatea cu începere din luna august 2014 (tranzacţia având loc anterior acestui moment), a avut un comportament fiscal inadecvat, împrejurare rezultată din cuprinsul procesului-verbal întocmit de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Alexandria la data de 18 decembrie 2014 care menţionează că societatea respectivă nu a calculat şi nu a virat la bugetul de stat o sumă importantă de bani, cu titlu de TVA, respectiv, 3.497.475 RON (aproximativ 752.200 euro). În acest sens, este posibil ca societatea să fi avut vreun interes ilicit cu privire la achiziţionarea autoturismului, mai cu seamă că reprezentantul legal al acesteia intenţiona să plece din ţară.

De altfel, organele de cercetare penală nu au făcut investigaţii în acest sens pentru aflarea adevărului cu privire la tranzacţia reală care a avut loc, rezumându-se exclusiv la a face raţionamente bazate pe prezumţii.

Având în vedere declaraţia martorului O., care a menţionat caracterul real al operaţiunii, precum şi plata sumelor de bani cu titlu de preţ, este evident că operaţiunea nu a fost una fictivă, iar procedeul juridic ales nu a fost unul interzis de lege (motivul determinant fiind acela că firma inculpatului era agreată de societatea de leasing).

Contrar celor reţinute de instanţa de fond cu privire la diferenţa de preţ care a fost interpretată în sensul că operaţiunile sunt fictive, deoarece autoturismul a fost revândut pentru un preţ inferior celui cu care fusese achiziţionat, realitatea a fost aceea că societatea de leasing stabilise că nu poate finanţa un preţ mai mare decât cel ce a fost comunicat spre a fi trecut în factura proformă şi care ulterior a fost menţionat în factura fiscală.

În realitate, nu a existat o pierdere pentru că cele 5 roţi de pe autoturisme au fost înlocuite cu altele, corespunzătoare tipului de autoturism, dar de o altă calitate şi de o valoare mai mică.

În plus, se crease avantajul menţinerii relaţiei cu CC. SRL care cunoştea că SC B. SRL activează pe piaţa comerţului cu autoturisme.

Caracterul pro cauza al înscrisului la care face referire instanţa de fond nu este dovedit, fiind o speculaţie a judecătorului fondului şi oricum înscrisul nu este relevant pentru tranzacţia în sine, atâta vreme cât oferea garanţii cumpărătorului că bunul vândut nu este unul cu sarcini.

Martorul O. a confirmat situaţia de fapt expusă de inculpat, aprecierea instanţei de fond că această mărturie este una neverosimilă neputând fi avută în vedere. Pe de o parte, instanţa de fond a prezumat exclusiv aceste aspecte fără, însă, a oferi o motivare fundamentată pe probe certe şi indubitabile. Pe de altă parte, concluziile trase de instanţa de fond în sensul că "afacerea", având drept obiect autoturismul respectiv nu ar fi fost una profitabilă pentru societate, sens în care ar rezulta, astfel, caracterul fictiv al operaţiunii nu pot fi primite în condiţiile în care s-a dovedit motivul pentru care factura proformă fusese emisă anterior, ca scriptic societatea să şi devină proprietar al autoturismului şi pentru care vânzarea ar fi fost perfectată la un preţ mai mic.

Faptul că martorul O. nu şi-a amintit numele şi prenumele persoanelor fizice implicate în tranzacţie, indicându-le exclusiv pe baza oraşului de provenienţă, la fel, nu este relevant întrucât este absurd ca acesta să fi reţinut anumite nume, care, în primul rând, nu îl vizau, personal.

De asemenea, împrejurarea că respectivul contract de leasing a fost încheiat cu o persoană de sex feminin şi nu cu una de sex masculin se poate explica prin aceea că bărbatul care s-a prezentat la punctul de lucru al societăţii nu a precizat pe ce nume se va încheia contractul de leasing.

Referitor la achiziţiile de la SC F. SRL s-a susţinut că factura nr. x din 18 decembrie 2012 care a fost emisă pentru cumpărarea de piese auto şi pentru prestarea de servicii de montare a acestora pe maşini scoase din uz în vederea reintroducerii lor în circulaţie, nu a fost în cele din urmă plătită, iar SC B. SRL nu şi-a pierdut încrederea în seriozitatea şi bonitatea acestei societăţi, deoarece SC F. SRL nu a reuşit să achiziţioneze autoturismele pentru că, după ce a câştigat licitaţia s-au formulat contestaţii a căror soluţionare a durat un timp îndelungat. Când a apărut o nouă oportunitate de afaceri, spre sfârşitul anului 2013, SC B. SRL a achiziţionat 14 autoutilitare pentru revânzare. Acestea au fost expuse la punctul de lucru al societăţii pentru vizionare de către cei care ar fi dorit să le achiziţioneze, fiind dat şi un anunţ la mica publicitate (între persoanele care s-au prezentat să cumpere maşini au fost şi reprezentanţi ai SC F. SRL).

Într-un târziu, inculpatului i s-a transmis de către reprezentanţii C. F. SRL că au pierdut licitaţia în procedura contestaţiei, în luna iulie 2015. Întrucât inculpatul luase hotărârea de suspendare a activităţii societăţii, a cerut contabilei să regularizeze factura, încheindu-se, în acest sens, un proces-verbal, la 31 iulie 2015.

Declaraţia de TVA pentru ciclul fiscal iulie - septembrie 2015, incluzând şi regularizarea respectivă a fost înregistrată la organul fiscal la data de 22 octombrie 2015 (inculpatul nu cunoştea la această dată că se efectuează cercetări, nici măcar in rem).

Regularizarea nu s-a putut face cu privire la întreaga sumă pentru că nu s-a găsit decât o copie greu lizibilă a facturii şi, pentru a nu greşi, s-a menţionat doar suma corespunzătoare preţului pieselor auto, rubrica din factura corespunzătoare preţului serviciilor de montaj fiind ilizibilă.

Întrucât în timpul cercetărilor s-a realizat o verificare suplimentară a registrului jurnal şi s-a constatat că pentru această factură se făcuse înregistrarea pieselor, a preţului serviciilor şi a TVA aferent, a fost stabilit conţinutul punctului 2 din factură şi, pe cale de consecinţă, s-a procedat la o nouă regularizare în decontul de TVA şi a fost achitată suma corespunzătoare (19.354,84 RON).

Susţinerile martorei I. în sensul că regularizarea de TVA pe parcursul anului 2015, în decontul lunii septembrie 2015 s-a realizat "ca urmare a unui control al poliţiei" nu pot fi reţinute. Pe de o parte acest "control" nu a existat, pe de altă parte, martora a dat ulterior audierii sale lămuriri suplimentare, aducând la cunoştinţa organelor de cercetare penală data reală la care s-a realizat regularizarea, ataşând în acest sens documente doveditoare.

În plus, susţinerile martorei nu vizează această factură, ci factura emisă de SC D. S.R.L pentru care a şi fost cercetată pentru săvârşirea erorii materiale (adăugarea din greşeală a cifrei "zero" la raportarea facturii emisă de această societate, faptă pentru care s-a dispus clasarea cauzei).

Referitor la cele 14 facturi în valoare totală de 64.440 RON, acestea atestă prestări servicii, manoperă şi piese pentru repararea a 14 autoutilitare x, operaţiuni reale, dovedite inclusiv cu declaraţiile martorilor audiaţi în cauză.

Toate autoutilitarele pentru care s-au efectuat operaţiunile din aceste facturi au fost parcate, chiar de la momentul cumpărării, la punctul de lucru al SC B. SRL din NN. nr. T49, iar operaţiunile de recondiţionare s-au realizat în mod faptic, real, la fel şi plăţile aferente lor.

Cele 14 autoutilitare au fost achiziţionate, iniţial, la data de 31 ianuarie 2014, de la JJ. (utilizator Z.) de către HH., firmă ce aparţinea inculpatului, având sediul în Bulgaria în scopul revânzării, întrucât în Bulgaria exista piaţă de desfacere (cerere). Autoutilitarele au fost aduse în parcul auto de la punctul de lucru al SC B. SRL, pentru ca ulterior să fie transportate în Bulgaria, întrucât autorităţile fiscale bulgare au solicitat ca acestea să se regăsească pe teritoriul lor naţional. Ridicarea autoutilitarelor din locaţia aparţinând utilizatorului Z. a fost confirmată inclusiv de martorul O.

Ulterior momentului facturării vânzării autoutilitarelor de către JJ. către HH. s-a realizat raportarea către entităţile fiscale din România în sensul că autoutilitarele fuseseră vândute fără TVA pentru că au fost achiziţionate de o firmă din Comunitatea Europeană - SC B. SRL În aceste condiţii, unitatea fiscală din România a raportat vânzarea autoutilitarelor (de la JJ. la HH.) autorităţii fiscale din Bulgaria- firma de contabilitate fiind încunoştinţată cu privire la necesitatea deplasării autoutilitarelor pe teritoriul Bulgariei, în conformitate cu legislaţia bulgară.

Întrucât autoutilitarele nu erau transportabile, dat fiind inclusiv faptul că era iarnă, inculpatul a luat hotărârea ca acestea să fie înstrăinate de pe firma din Bulgaria către firma din România, SC B. SRL O altă soluţie nu exista la acel moment, neputându-se identifica vreun alt cumpărător, întrucât autoutilitarele erau în număr de 14, iar starea lor tehnică era deplorabilă, astfel încât, pentru a se evita aplicarea de amenzi ori de alte sancţiuni de către autorităţile din Bulgaria, s-a recurs la această modalitate, fiind achitate în numerar cu fonduri aparţinând inculpatului (în acest sens SC B. SRL a fost creditată cu suma totală de 44.800 euro, reprezentând contravaloarea a 14 autoutilitare, fiecare cu o valoare de 3.200 euro). Autoutilitarele au fost achiziţionate de la JJ. cu suma de 3.000 euro/fiecare şi au fost vândute cu 3.200 euro/fiecare, suma adăugată în plus, 200 euro, fiind infimă în raport cu amploarea tranzacţiei.

Întârzierea facturării operaţiunii de pe firma din Bulgaria pe SC B. SRL s-a datorat, exclusiv, conduitei contabilei din Bulgaria, inculpatul neavând posibilitatea reală şi obiectivă să factureze personal (facturierul şi chitanţierul se aflau la sediul societăţii din Bulgaria). În plus, contabila din Bulgaria, este cea care a completat personal facturile de înstrăinare a autoutilitarelor, cu întârziere, fără ca inculpatul să aibă cunoştinţă de acest fapt, (el având, în realitate, reprezentarea că facturarea s-a realizat la momentul în care a solicitat acest lucru), facturile fiind ridicate de inculpat de la contabilitatea din Bulgaria ulterior momentului facturării către SC B. SRL (abia atunci inculpatul a luat cunoştinţă că întocmirea lor fusese făcută cu întârzieri, la acel moment, lucrările asupra recondiţionării autoutilitarelor fiind demarate).

Referitor la plăţile pentru serviciile tehnice referitoare la recondiţionarea celor 14 autoutilitare, faptul că acestea s-au efectuat, în numerar, în mod repetat, se justifică prin aceea că plăţile au vizat fiecare autoturism, în condiţiile în care cheltuiala s-a realizat pe fiecare maşină în parte, fiecare autoturism reprezentând un bun mobil de sine stătător, cu valoare patrimonială individuală şi, odată realizată o cheltuială, automat îi genera fiecărei autoutilitare o creştere corelativă a valorii. Astfel, nu putea fi emisă o factură globală pentru toate autoutilitarele.

Negocierea a purtat asupra tuturor autoutilitarelor, în mod global, apoi preţul total negociat a fost împărţit la 14 (pentru a se determina preţul individual al fiecărei autoutilitare), astfel justificându-se suma regăsită în facturi şi chitanţe. Astfel, chiar dacă a avut loc o negociere globală pentru cele 14 autoutilitare, se impunea emiterea de facturi distincte pentru fiecare în parte.

Menţionarea la rubrica delegat a numelui inculpatului, care a şi semnat, a survenit ca urmare a cererii contabilei, formulată ulterior emiterii facturilor, respectiv,la momentul înregistrării lor în contabilitate, când aceasta a observat absenţa semnăturii de primire. Este evident că această operaţiune a semnării facturilor a fost exclusiv una scriptică din punct de vedere contabil întrucât, dacă inculpatul ar fi cunoscut cu adevărat caracterul lor fictiv - în sensul că nu ar proveni de la societăţile înscrise pe facturi - este logic să nu fi semnat personal sau să încerce să facă altă semnătură. De asemenea, dacă facturile erau fictive, inculpatul era cu atât mai interesat să aplice semnături care să nu conducă spre el şi să nu indice datele din cartea de identitate proprie.

Cu privire la declaraţiile martorilor, nu prezintă relevanţă împrejurarea că aceştia nu şi-au amintit numele societăţii furnizoare. Martorii, prin declaraţiile care se coroborează între ele şi susţin teza expusă de inculpat, au menţionat în mod explicit efectuarea lucrărilor de reparaţii la cele 14 autoutilitare şi în ce au constat aceste reparaţii.

Astfel, martorul S. a explicat întocmai în declaraţiile sale că operaţiunile de recondiţionare a autoutilitarelor au constat în: înlocuiri parbrize, înlocuire cauciucuri, retapiţare, refacere interioare, schimbare pompe injecţii, schimbare oglinzi, montare accesorii interioare, montare colţare la uşile din spate, montare rafturi şi instalaţii de frig şi a atestat în mod expres prezenţa muncitorilor la punctul de lucru, remiterea succesivă a sumelor de bani cu care erau achitate serviciile prestate şi împrejurarea că de câteva ori, piese ale autoturismelor erau încărcate de acei muncitori, aceştia revenind cu ele recondiţionate/reparate.

Faptul că martorul nu şi-a amintit numele persoanelor care au realizat aceste operaţiuni este lipsit de relevanţă întrucât, pe de o parte, s-a scurs un interval îndelungat de timp de la acel moment, iar pe de altă parte, pentru că în acest interval de timp au interacţionat cu multe persoane.

Împrejurarea că martorul O. a făcut confuzie între numele a două firme (Z./KK.) nu prezintă relevanţă, mai cu seamă că, a dat explicaţii amănunţite cu privire la locul de unde au fost ridicate autoutilitarele, chiar a condus una dintre ele până la punctul de lucru al societăţii, fiind greu de crezut că declaraţia sa este nesinceră astfel cum acreditează ideea judecătorul fondului. Prin urmare, atâta vreme cât martorul, personal, a fost implicat în aceste operaţiuni, nu poate fi reţinută susţinerea instanţei de fond că a relatat aspectele respective din alte surse şi că nu ar fi fost percepute de el prin propriile simţuri.

În atare condiţii, este evident că martorul s-a referit expres chiar la autoutilitarele în discuţie şi nu la altele, aşa cum a apreciat prima instanţă în mod neîntemeiat şi vădit eronat. Împrejurarea că firma inscripţionată pe autoutilitară a fost "Z." este confirmată şi de declaraţia martorului P. care se coroborează cu declaraţiile inculpatului şi ale martorilor O., S. şi Q.

În plus, martorul P., menţionează efectuarea de reparaţii capitale la autoutilitarele frigorifice Z., cu piese achiziţionate în acest sens, precum şi starea deplorabilă în care se găseau acestea, împrejurarea că reparaţiile au fost realizate de o echipă de muncitori care s-a deplasat la faţa locului, anumite componente fiind încărcate şi aduse ulterior reparate/recondiţionate. Martorul a specificat, în mod expres, caracterul real al achiziţiilor de roţi, cauciucuri şi alte bunuri şi servicii.

În ce priveşte lipsa unor documente justificative ale lucrărilor realizate (devize, lucrări, procese-verbale), acestea nu sunt obligatorii potrivit legii, constatarea efectuării lucrării, a prestării serviciilor tehnice realizându-se, la faţa locului de către angajaţii calificaţi ai societăţii. Aceste înscrisuri pot avea, cel mult, valoare ad probationem, nicidecum nu reprezintă documente pe care legea le impune în mod obligatoriu.

De asemenea, şi în legătură cu cele 14 autoutilitare, instanţa de fond argumentează că plata în numerar a unor sume de până de la 5.000 RON ar fi o dovadă a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, raţionament care este eronat deoarece, indiferent cum se fac plăţile, ceea ce prezintă relevanţă sunt declaraţiile de TVA

Şi în acest caz, instanţa de fond nu şi-a întemeiat soluţia de condamnare pe probe temeinice, certe şi fără echivoc, de natură a răsturna prezumţia de nevinovăţie, respectiv de a dovedi dincolo de orice dubiu intenţia directă cu care se presupune că inculpatul ar fi acţionat, respectiv faptul că a avut cunoştinţă de caracterul fals al facturilor.

În ce priveşte prejudiciul în sumă totală de 365.154 RON, nu a fost stabilit cu caracter cert, ci ca urmare a dispunerii în faza de cercetare penală a probei cu expertiza contabilă şi fiscală, care a stabilit obligaţii fiscale în sarcina societăţii, într-o situaţie premisă/ipotetică "În ipoteza în care din probele administrate, organele de urmărire constată că operaţiunile efectuate cu (...) sunt fictive". Probele care atestă fictivitatea operaţiunilor derulate de SC B. SRL nu se regăsesc menţionate în cadrul expertizei contabile şi fiscale.

Obligaţiile/creanţele fiscale nu pot fi stabilite în situaţii premise/ipotetice, ci, ca urmare a determinării corecte a stării de fapt fiscale, în baza mijloacelor de probă prevăzute de legea fiscală.

Calculele aritmetice prin care, în cadrul expertizei contabile şi fiscal judiciare administrate în faza de cercetare penală, s-au determinat obligaţii fiscale de natura TVA în sarcina SC B. SRL nu sunt motivate nici în fapt şi nici în drept, nefiind stabilite în urma analizei următoarele aspecte: verificarea condiţiilor de formă, de fond, existenţa şi localizarea pierderii de venit la bugetul de stat, stabilirea persoanei responsabile ca autor şi/sau în solidar cu autorul, în condiţiile în care, din elemente obiective rezultă că "a ştiut sau ar fi putut să ştie" că este implicată într-o fraudă produsă în amonte, de către furnizor.

În esenţă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene menţionează că respingerea dreptului de deducere a TVA nu poate fi operată decât atunci când implicarea unei persoane într-o fraudă produsă bugetului de stat este demonstrată pe baza unor elemente obiective "dincolo de orice îndoială rezonabilă".

În concluziile orale susţinute în şedinţa publică, cu ocazia dezbaterii pe fond a apelului, apărătorul ales al inculpatului a solicitat, în subsidiar, ca executarea pedepsei aplicate acestuia să se realizeze în regimul suspendării sub supraveghere.

În acest sens, s-a solicitat să fie avute în vedere înscrisurile în circumstanţiere depuse la dosarul cauzei, care atestă pregătirea profesională a inculpatului (este de profesie avocat, mediator, titular a două mastere, formator, absolvent de şcoală militară), faptul că are un mediu familial închegat (este căsătorit şi are o fiică ce urmează studii universitare cu bursă în Spania).

De asemenea, s-a susţinut că soţia inculpatului nu încasează din muncă venituri care să îi permită un trai decent, astfel încât, inculpatul este unicul susţinător din punct de vedere financiar al familiei; veniturile sale din muncă rezumându-se la profesia de avocat (în prezent, un număr de aproximativ 50 de persoane fizice şi juridice beneficiază de serviciile inculpatului).

Prin urmare, o măsură privativă de libertate nu s-ar justifica în raport de persoana inculpatului care a şi achitat integral debitul principal ce a fost stabilit cu titlu de despăgubiri.

În motivele scrise de apel, depuse la dosarul cauzei Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a criticat sentinţa sub aspectul modului de soluţionare a laturii civile.

În concret, s-a susţinut că Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală s-a constituit parte civilă, solicitând obligarea inculpatului A. în solidar cu partea responsabilă civilmente SC B. SRL. la plata sumei de 356.154 RON reprezentând prejudiciul produs bugetului general consolidat, prin activitatea infracţională a inculpatului, sumă la care urmează să se calculeze şi obligaţiile fiscale accesorii potrivit legislaţiei fiscale în vigoare, de la momentul producerii prejudiciului până la data când suma va fi integral achitată.

Prin adresa din 19 iulie 2017, Statul Român reprezentat legal de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat precizări la constituirea de parte civilă, arătând că, în baza probatoriului administrat în cauză, constând în raportul de expertiză contabilă şi fiscală îşi modifică cuantumul prejudiciului cauzat de către inculpat bugetului de stat, în sensul majorării acestuia la suma de 369.593,93 RON, cu care se constituie parte civilă. Totodată, în temeiul art. 249 - 254 din C. proc. pen., a solicitat înfiinţarea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului şi ale părţii responsabile civilmente, respectiv menţinerea măsurii asigurătorii, în cazul în care a fost dispusă.

Instanţa de fond a reţinut, în mod corect că suma de 369.593,93 RON reprezintă prejudiciul cauzat bugetului de stat şi a fost parţial recuperată ca urmare a regularizărilor şi prin plata sumelor de 121.420 RON şi de 22.400 RON.

La data de 12 octombrie 2016, inculpatul a mai făcut o plată în sumă de de 19.355 RON prin depunerea acesteia la Trezoreria Ilfov, iar la data de 7 aprilie 2017, J., administrator la SC B. SRL a virat la bugetul statului suma de 84.000 RON, reprezentând prejudiciul cauzat bugetului de stat prin fapta proprie.

Urmare acestor plăţi, a rămas neachitată la bugetul statului suma de 122.418,93 RON reprezentând TVA dedus nelegal de către B. SRL.

Suma neachitată la bugetul statului de 122.418,93 RON a fost corect reţinută de instanţa de fond, ca reprezentând TVA la care se vor adăuga obligaţiile fiscale accesorii datorate şi calculate potrivit Codului de procedură fiscală, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii, astfel cum s-a statuat şi prin Decizia nr. 17/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată într-un recurs în interesul legii.

Din considerentele şi dispozitivul sentinţei nu rezultă însă, că instanţa de fond a avut în vedere şi obligaţiile fiscale accesorii aferente părţii de prejudiciu ce a fost achitată în cursul urmăririi penale, în sumă de 247.175 RON.

În consecinţă, s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea în parte a sentinţei şi obligarea inculpatului în solidar cu partea responsabilă civilmente SC B. SRL la plata obligaţiilor fiscale accesorii aferente sumei de 247.175 RON, achitată parţial, care se vor calcula de la data producerii prejudiciului până la data plăţii efective a acestei sume, precum şi la plata sumei de 122.418,93 RON, neachitată din prejudiciu, la care se adaugă obligaţiile fiscale accesorii aferente acestui debit, ce se vor calcula de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea integrală a debitului, potrivit legislaţiei fiscale aplicabile, cu menţinerea măsurilor asigurătorii dispuse de instanţă.

Examinând hotărârea atacată, atât prin prisma criticilor invocate de inculpatul A., prin apărătorul ales şi de partea civilă Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că ambele apeluri sunt fondate pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează:

În ce priveşte apelul declarat de inculpatul A., Înalta Curte reţine următoarele:

Prealabil analizării cu prioritate a criticilor formulate de apelantul inculpat A., care vizează netemeinicia hotărârii din perspectiva soluţiei de condamnare dispusă de instanţa de fond, se impune precizarea că sunt identice cu apărările pe care acesta le-a formulat în cursul cercetării judecătoreşti la instanţa de fond care, însă, în mod corect le-a respins pentru argumentele expuse pe larg în considerentele sentinţei, pe care Înalta Curte şi le însuşeşte şi, în consecinţă, nu le va mai relua în prezenta decizie. În raport de această constatare, Înalta Curte reţine, contrar susţinerilor apărării, că infracţiunea de evaziune fiscală în forma continuată pentru care apelantul inculpat a fost trimis în judecată şi condamnat, există, a fost comisă de acesta cu forma de vinovăţie cerută de lege - intenţia directă - şi că din probatoriul administrat în cauză rezultă că acuzaţia adusă inculpatului a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Prin urmare, cererea de achitare a apelantului inculpat formulată de apărătorul său ales în cadrul motivelor scrise de apel şi susţinută oral cu ocazia dezbaterilor pe fond a cauzei, nu poate fi primită.

Potrivit art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, constituie infracţiunea de evaziune fiscală evidenţierea în acte contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive.

Operaţiunea fictivă este, potrivit art. 2 lit. f) din Legea nr. 241/2005, acea operaţiune prin care se realizează "disimularea realităţii prin crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni care în fapt nu există". Operaţiunea fictivă poate să constea, printre altele, şi în cheltuieli care nu au existat în realitate sau care sunt mai mari decât cele reale, ori cheltuieli pentru care nu există documente justificative, dar care sunt înregistrate în documente legale.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, anterior menţionate, rezultă că elementul material al laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscală constă în fapta de a evidenţia operaţiuni fictive în actele contabile sau în alte documente legale, norma de incriminare conţinând şi o exemplificare a verbum regens-ului şi care constă în evidenţierea în actele/documentele menţionate, a unor cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale/cheltuieli nereale. În consecinţă, noţiunea de operaţiuni fictive include noţiunea de cheltuieli nereale, consecinţa fiind aceea că incriminarea operaţiunilor fictive implică incriminarea cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale.

A evidenţia operaţiuni fictive înseamnă a înregistra anumite operaţiuni care nu au existat în documentele legale cum ar fi, spre exemplu, cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale. Înregistrarea operaţiunilor fictive se poate realiza, fie prin întocmirea de documente justificative, urmată de înscrierea în documente legale a documentului justificativ întocmit care cuprinde o operaţiune fictivă, fie prin înscrierea în documente legale a unei operaţiuni fictive pentru care nu există document justificativ.

În literatura juridică s-a susţinut că înregistrarea unor cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale înseamnă întocmirea unor acte/documente justificative false pentru cheltuieli care nu au fost făcute sau au fost mai mici decât cele consemnate în documentele justificative, iar pe baza acestor acte justificative false se operează şi în celelalte documente contabile cheltuieli nereale, cu consecinţa diminuării venitului net şi, implicit, a obligaţiei fiscale către stat, ceea ce sintetic, reprezintă întocmirea unor acte false pentru cheltuieli.

În jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că infracţiunea de evaziune fiscală în varianta prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 există şi atunci când operaţiunea fictivă este consemnată mai întâi în documentul justificativ - contract, factură, chitanţă -, iar apoi acest document justificativ este înregistrat în documentele de evidenţă contabilă -registru jurnal, jurnal de vânzări, deconturi de TVA, declaraţii de impozit pe profit pe venit (Decizia penală nr. 272 din 28 ianuarie 2013).

De asemenea, prin Decizia penală nr. 1113 din 15 februarie 2005 a instanţei supreme s- a reţinut că prin înregistrarea unor cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale se înţelege întocmirea unor acte justificative false pentru cheltuieli care nu au fost făcute ori au fost mai mici decât cele consemnate în documentele justificative, iar pe baza acestor acte justificative false se operează şi în celelalte documente contabile cheltuieli nereale, cu consecinţa diminuării venitului net şi, implicit, a obligaţiei fiscale către stat.

Prin urmare, cu caracter general, operaţiunea fictivă poate consta în cheltuieli pentru care nu există documente justificative, dar care sunt înregistrate în documentele legale, cheltuieli care nu au existat în realitate sau care sunt mai mari decât cele făcute în realitate, dar pentru care există documente justificative falsificate, plăţi fictive a unor sume de bani din venituri, în baza unor contracte (pentru achiziţii de utilaje, materii prime sau alte bunuri care nu au fost primite în realitate) pentru ca după expirarea perioadei de impozitare sumele de bani să fie restituite.

Consecinţa unor asemenea operaţiuni fictive o reprezintă afectarea rezultatului fiscal. În acest context, se configurează urmarea imediată a infracţiunii de evaziune fiscală care este comisă în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, respectiv crearea unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită reprezentată de colectarea taxelor şi impozitelor.

Deşi existenţa infracţiunii nu este condiţionată şi de realizarea acestui scop, adică de producerea efectivă a unui prejudiciu bugetului de stat, în concret, prin comiterea faptei, bugetul este prejudiciat; autorul infracţiunii, nu numai că urmăreşte să se sustragă de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, dar şi realizează această sustragere.

Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea de evaziune fiscală în varianta prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 se comite cu intenţie directă, calificată prin scopul urmărit de autor, respectiv, sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat.

În fapt, în sarcina apelantului inculpat s-a reţinut că, în calitate de administrator al SC B. SRL (fostă SC K. SRL), în perioada mai 2011- februarie 2014, prin 36 de acte materiale, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, cu intenţie directă, a înregistrat în evidenţa contabilă a societăţii şi în declaraţiile fiscale 300 (deconturile de TVA) depuse la organul fiscal, achiziţii fictive de bunuri şi servicii de la societăţile comerciale SC C. SRL; SC D. SRL; SC E. SRL; SC G. SRL; SC .H. SRL şi SC F. SRL - ai căror reprezentanţi nu au recunoscut tranzacţiile - în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, prin majorarea TVA deductibilă şi diminuarea TVA de plată, cu consecinţa prejudicierii bugetului de stat cu suma totală de 365.593,93 RON (echivalentul a 83.366,06 euro).

În drept, s-a reţinut că fapta comisă de inculpat întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

Raportând consideraţiile teoretice şi jurisprudenţa anterior menţionate la cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că elementul material al infracţiunii de evaziune fiscală pentru care apelantul inculpat a fost trimis în judecată, este reprezentat de acţiunile repetate de înregistrare în actele contabile ale SC B. SRL (registre, jurnale, balanţe) şi în declaraţiile fiscale (care reprezintă documente legale, în accepţiunea art. 2 lit. c) din Legea nr. 241/2005) a unor operaţiuni fictive, constând în achiziţii de bunuri şi servicii de la 6 societăţi comerciale care, în fapt nu s-au realizat, fiind evidenţiate doar scriptic, acţiuni ce au avut ca rezultat prejudicierea bugetului de stat cu suma totală de 365.593,93 RON (echivalentul a 83.366,06 euro).

Sub aspectul laturii subiective, apelantul inculpat a acţionat cu vinovăţie, în forma intenţiei directe, astfel cum este definită în art. 16 alin. (3) lit. a) din C. pen., întrucât a prevăzut rezultatul acţiunilor sale şi a urmărit producerea acelui rezultat, acţionând în mod vădit, cu scopul de a se sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale prevăzute de art. 22 lit. a) şi b) din O.G. nr. 92/2003 (Codul de procedură fiscală, în vigoare în perioada de referinţă) cu consecinţa prejudicierii bugetului de stat cu suma de 365.593,93 RON (echivalentul a 83.366,06 euro).

La stabilirea formei formei de vinovăţie cu care a acţionat apelantul inculpat, Înalta Curte are în vedere: inexistenţa tranzacţiilor comerciale pretins derulate cu cele 6 societăţi care ar fi livrat bunurile/prestat serviciile menţionate în facturile înregistrate în evidenţa contabilă a societăţii apelantului inculpat; efectuarea de către inculpat de pretinse plăţi în numerar, chiar pentru sume de bani foarte mari, de ordinul zecilor şi sutelor de mii de RON, în condiţiile declarării de pierderi fiscale şi contrar dispoziţiilor art. 5 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 15/1996 (în vigoare la data faptelor) care prevedea că operaţiunile de încasări şi plăţi între persoanele juridice se vor efectua numai prin instrumente de plată fără numerar cu excepţia plăţilor situate în limita unui plafon zilnic în sumă de 50.000.000 ROL, care pot fi efectuate în numerar; fragmentarea serviciilor achiziţionate, în mai multe facturi având fiecare o valoare inferioară sumei de 50.000.000 ROL stabilită ca plafon pentru efectuarea de plăţi în numerar între persoane juridice, contrar art. 5 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 15/1996 care interzicea plăţile fragmentate în numerar, pentru facturile cu o valoare mai mare de 50.000.000 ROL; neprezentarea de documente justificative care să confirme realitatea tranzacţiilor, livrarea bunurilor/prestarea serviciilor, cerinţă prevăzută de H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii 571/2003 privind Codul fiscal (pct. 48), în vigoare la data faptelor; ponderea ridicată a operaţiunilor fictive în ansamblul achiziţiilor înregistrate în evidenţa contabilă a SC B. SRL, precum şi împrejurarea evidenţiată de expertul contabil, că înregistrarea în contabilitate şi în declaraţiile fiscale a achiziţiilor fictive a determinat ca în toată perioada de referinţă, societatea administrată de inculpat să figureze cu un sold negativ al TVA (de recuperat), iar recalcularea realizată fără luarea în considerare a acelor achiziţii, purtătoare de TVA (deductibilă), a condus în marea majoritate a cazurilor, la stabilirea unui sold pozitiv al TVA de plată sau, în celelalte cazuri, la diminuarea semnificativă a soldului negativ al TVA (de recuperat).

Astfel, potrivit raportului de expertiză contabilă şi fiscală întocmit în cauză, pierderile fiscale înregistrate de SC B. SRL în perioada de referinţă au fost în sumă de: 211.801 RON, în anul 2011; 276.071 RON în anul 2012; 178.691 RON în anul 2013 şi 182.358 RON în anul 2014, iar din diagramele întocmite pe baza declaraţiilor fiscale 394 rezultă că: în anul 2012, operaţiunile fictive pretins derulate cu SC D. SRL, SC E. SRL şi SC F. SRL reprezintă un procent total de 67, 20/% din ansamblul achiziţiilor (fără TVA), defalcat astfel: 25, 29/% în raport cu prima societate, 20, 23/% în raport cu a doua societate şi 26,13/% în raport cu a treia societate; în anul 2013, operaţiunile fictive pretins derulate cu SC E. SRL şi SC G. SRL reprezintă un procent total de 69, 18/% din ansamblul achiziţiilor (fără TVA), defalcat astfel: 43, 05/% în raport cu prima societate şi 26, 13/% în raport cu a doua societate; în anul 2014, operaţiunile fictive pretins derulate cu SC H. SRL şi SC F. SRL reprezintă un procent total de 71,12/% din ansamblul achiziţiilor (fără TVA), defalcat astfel: 38,87/% în raport cu prima societate şi 32,25/% în raport cu a doua societate.

Toate aspectele anterior menţionate dovedesc, dincolo de orice îndoială rezonabilă, un comportament evazionist asumat de către inculpat, concluzie reţinută şi de instanţa de fond şi, în raport de care, susţinerea apărării în sensul că apelantul inculpat nu poate fi tras la răspundere penală întrucât a săvârşit fapta din culpă, nu poate fi primită.

În plus, Înalta Curte notează faptul că, potrivit art. 65 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 (din Codul de procedură fiscală în vigoare în perioada de referinţă), apelantul inculpat, (ca administrator al societăţii contribuabile) îi revenea sarcina de a dovedi actele şi faptele care au stat la baza declaraţiilor fiscale. În raport de aceste dispoziţii legale, incidente în cauză, susţinerea apărării în sensul că prima instanţă a operat un nelegal transfer al sarcinii probei, lezând dispoziţiile procedurale şi exonerând organul de urmărire penală de obligaţia de a proba vinovăţia inculpatului este neîntemeiată.

Punctual, referitor la achiziţiile de bunuri şi servicii de la fiecare din cele 6 societăţi comerciale, reţinute de instanţa de fond ca fiind operaţiuni fictive în sensul art. 2 lit. f) din Legea nr. 241/2005, apreciate, însă, de apărătorul apelantului inculpat ca fiind operaţiuni reale, Înalta Curte reţine următoarele:

În ce priveşte achiziţiile de la SC C. SRL, Înalta Curte constată că susţinerea apărării în sensul că acestea au fost reale şi nu fictive, cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond, este infirmată de probatoriul administrat în cauză şi, în consecinţă, urmează a o înlătura ca neîntemeiată.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că în evidenţa contabilă a SC B. SRL au fost înregistrate în luna mai 2011, atât în jurnalul de cumpărări, cât şi în registrul Jurnal, 4 facturi, având seria x şi date de emitere: 3 mai 2011 (factura nr. x); 9 mai 2011 (factura nr. x); 18 mai 2011 (factura nr. x) şi 21 mai 2011 (factura nr. x).

Valorile individuale ale facturilor anterior menţionate emise în mai puţin de 3 săptămâni sunt de: 4.952,42 RON (din care 958,53 RON TVA) - factura din 3 mai 2011; 4.950 RON (din care 958,06 RON TVA) - factura din 4 mai 2011; 4750 RON (din care 919,35 RON TVA) - factura din 18 mai 2011 şi, respectiv, 4928,30 RON (din care 953,86 RON TVA) - factura din 21 mai 2011, iar obiectul acestora constă în prestări de servicii, construcţii, structurată, zugrăveli şi gard..

Ca şi documente ale plăţilor pretins realizate de beneficiar (societatea inculpatului) au fost emise 4 chitanţe, câte o chitanţă pentru fiecare factură, având aceeaşi valoare şi dată cu facturile, ceea ce înseamnă că plăţile către furnizor s-ar fi făcut în numerar . De altfel, în evidenţa contabilă a SC B. SRL a fost înregistrată, plata integrală, în numerar, a sumei de 19.580,72 RON prin debitarea contului 401 (Furnizori) şi creditarea contului 5311 (casa în RON).

Potrivit decontului TVA aferent lunii mai 2011 depus la organul fiscal, întocmit inclusiv pe baza achiziţiilor la care se referă cele 4 facturi, societatea inculpatului a declarat un sold negativ de 820 RON, reprezentând TVA de recuperat.

Din raportul de expertiză contabilă şi fiscală şi anexa nr. 1 la acesta reiese că, fără luarea în considerare a operaţiunilor (achiziţiilor) fictive la care se referă cele 4 facturi, soldul recalculat din decontul TVA aferent lunii mai 2011 este pozitiv de (+)2.969,80 RON şi reprezintă TVA de plată faţă de cel declarat de 820 RON, care reprezentă TVA de recuperat, rezultând astfel o diferenţă de 3789,80 RON care a diminuat TVA de plată în acel decont, sumă care a devenit scadentă la data de 25 iunie 2011.

Apărarea apelantului inculpat în sensul că societatea furnizoare a bunurilor şi serviciilor a avut un comportament fiscal inadecvat prin aceea că nu şi-a înregistrat facturile emise în propria contabilitate, invocată şi în faţa instanţei de fond, urmează a fi înlăturată în raport de înscrisurile depuse la dosar de către SC C. SRL prin reprezentantul său.

Astfel, prin adresa nr. x din data de 2 septembrie 2016, RR., administratorul SC C. SRL a comunicat că: în perioada 2012 - 2014 nu a avut nici un fel de relaţii comerciale cu SC B. SRL; obiectul de activitate al societăţii constă în prestarea de servicii pentru lucrări de hidroizolaţie, în baza contractelor încheiate cu clienţii, potrivit codului CAEN 4391 facturile emise de societatea sa, au seria x.E.C. (şi nu x care apare în cele 4 facturi înregistrate în evidenţa contabilă a societăţii administrate de inculpat) şi numerele de la 1 - factura emisă la 8 iunie 2007 până la x - factura emisă la 30 august 2016 (care sunt diferite de numerele aceloraşi 4 facturi - x), iar chitanţele de încasare a plăţilor în numerar au aceeaşi serie, respectiv, P.E.C. şi numerele de la 1- chitanţa emisă la 28 septembrie 2007 până la x- chitanţa emisă la 11 august 2016.

În dovedirea celor susţinute, reprezentantul SC C. SRL a înaintat şi copii de pe formularele de factură şi de chitanţă pe care le foloseşte în activitatea societăţii, care diferă, ca formă şi ca reprezentare grafică de facturile şi chitanţele prezentate de apelantul inculpat A. ca fiind emise de SC C. SRL.

În plus, Înalta Curte reţine şi faptul că apelantul inculpat nu a fost în măsură să indice identitatea persoanelor care ar fi furnizat materialele şi ar fi prestat serviciile menţionate în cele 4 facturi pretins emise de SC C. SRL şi implicit, ar fi încasat, în numele societăţii respective, sumele de bani înregistrate în evidenţa contabilă a SC B. SRL ca reprezentând plăţile în numerar pentru bunuri şi servicii, sau numele vreunei alte persoane care să confirme existenţa relaţiilor comerciale cu această societate, negate de reprezentanţii ei, şi nici nu a prezentat un contract încheiat cu furnizorul (deşi SC C. SRL a comunicat în adresa anterior menţionată că prestează servicii numai în baza contractelor încheiate cu clienţii).

Toate aceste aspecte sunt de natură a confirma susţinerea reprezentantului SC C. SRL în sensul că nu a avut relaţii comerciale cu societatea administrată de inculpat şi, implicit, de a înlătura solicitarea apărătorului acestuia din urmă de a se reţine un comportament fiscal inadecvat din partea SC C. SRL.

În ce priveşte Adresa nr. x. 2017 a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului - Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, în care se menţionează că SC C. SRL are ca obiect secundar de activitate lucrări de construcţie a clădirilor rezidenţiale şi nerezidenţiale, pardoseli, placare pereţi,vopsitorie, zugrăvire, montare geamuri, etc., invocată de apărare ca mijloc de probă pentru dovedirea împrejurării că această societate a prestat lucrări la sediul social al SC B. SRL, depusă pentru prima oară în faţa instanţei de apel, Înalta Curte reţine că este lipsită de relevanţă sub aspectul existenţei infracţiunii şi al răspunderii penală a apelantului inculpat în contextul în care, probatoriul administrat în cauză infirmă derularea relaţiilor comerciale între SC B. SRL şi SC C. SRL, în baza cărora cea din urmă societate ar fi livrat bunurile/prestat serviciile menţionate în cele 4 facturi înregistrate în evidenţa contabilă a societăţii apelantului inculpat.

Referitor la apărarea apelantului inculpat în sensul că nu există nicio dispoziţie legală care să prevadă obligativitatea prezentării de documente justificative (situaţii de lucrări, rapoarte de lucru, procese-verbale de recepţie) care să ateste efectuarea de către furnizor a lucrărilor la care se referă cele 4 facturi, Înalta Curte notează că H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 - Codul fiscal, în vigoare la data faptelor, la pct. 48, prevedea că, "pentru a deduce cheltuielile cu serviciile de management, consultanţă, asistenţă sau alte prestări de servicii, trebuie să se îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: serviciile trebuie să fie efectiv prestate, să fie executate în baza unui contract care să cuprindă date referitoare la prestatori, termen de execuţie, precizarea serviciilor prestate, precum şi tarifele percepute, respectiv, valoarea totală a contractului, iar defalcarea cheltuielilor de această natură să se facă pe întreaga durată de desfăşurare a contractului sau pe durata realizării obiectului contractului; prestarea efectivă a serviciilor se justifică prin situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de plată sau orice alte materiale corespunzătoare; contribuabilul trebuie să dovedească necesitatea efectuării cheltuielilor prin specificul activităţilor desfăşurate".

Prin urmare, întocmirea şi prezentarea de către apelantul inculpat a documentelor justificative (situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie, rapoarte de lucru) care să ateste efectuarea lucrărilor de către furnizor erau obligatorii.

În ce priveşte susţinerea apărării în sensul că cele 4 chitanţe din care rezultă plata către SC C. SRL a serviciilor prestate de această societate au fost întocmite la cererea contabilei societăţii, Înalta Curte reţine că, şi în cazul în care această susţinere ar fi confirmată de probele administrate în cauză, nu este de natură să înlăture răspunderea penală a apelantului inculpat în condiţiile în care, obligaţia de plată revenindu-i societăţii pe care o administra, în calitate de pretins beneficiar, şi efectuarea plăţilor cu respectarea dispoziţiilor O.G. nr. 15/1996 privind întărirea disciplinei financiar valutare, viza aceeaşi societate.

Cum plata bunurilor şi serviciilor pretins achiziţionate de la SC C. SRL în baza celor 4 facturi înregistrate în evidenţa contabilă a societăţii apelantului inculpat nu putea fi realizată în numerar, întrucât cuantumul total al valorii acestora (19.580,72 RON) depăşea suma de 5.000 RON (50.000.000 ROL) stabilită prin O.G. nr. 15/1996 ca plafon maxim zilnic în limita căruia operaţiunile de încasări şi plăţi între persoane juridice se puteau realiza în numerar, bunurile şi serviciile respective au fost fragmentate în 4 facturi, fiecare având o valoare inferioară sumei de 5.000 RON, procedeu interzis, însă, de acelaşi act normativ care a fost adoptat tocmai pentru evitarea evaziunii fiscale şi care în art. 5 alin. (2) lit. c) prevedea că sunt interzise plăţile fragmentate în numerar către furnizorii de bunuri şi servicii, pentru facturile a căror valoare este mai mare de 50.000.000 RON (vechi).

În plus, în cauză, sunt incidente şi dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 82/1991 (în reglementarea în vigoare în perioada de referinţă), care prevedeau că răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii îi revine administratorului, funcţie pe care apelantul inculpat a exercitat-o atât în fapt, cât şi în drept, în momentul săvârşirii fiecăruia din cele 36 de acte materiale care intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii de evaziune fiscală.

Nici susţinerea apărării în sensul că apelantul inculpat a semnat de primire pe 2 din cele 4 facturi (2 dintre acestea - cele din 18 mai 2011 şi 21 mai 2011 - nepurtând astfel de semnături) la cererea contabilei societăţii şi că aplicarea semnăturii pe documentele respective confirmă realitatea achiziţiilor, nu poate fi primită, în contextul în care, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 82/1991, documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat şi aprobat, precum şi a celor care le-au înregistrat în contabilitate, după caz.

Pe de altă parte, nesemnarea facturilor de către reprezentantul SC C. SRL, aşa cum era logic şi firesc, în cazul în care tranzacţiile comerciale între această societate şi societatea inculpatului ar fi existat în realitate este, în opinia Înaltei Curţi, o dovadă în plus că bunurile şi serviciile menţionate în cele 4 facturi nu au fost achiziţionate de la SC C. SRL şi că achiziţia de bunuri şi servicii a fost evidenţiată doar scriptic în evidenţa contabilă a SC B. SRL şi în declaraţiile fiscale depuse la organele fiscale, cu ştiinţa inculpatului, în scopul de a nu declara în mod corect taxele datorate bugetului de stat şi de a se sustrage astfel de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

În privinţa declaraţiilor martorilor Q., P. şi O. (propuşi în apărare de inculpat în dovedirea afirmaţiilor sale), invocate de apărare ca mijloace de probă ce confirmă realitatea achiziţiilor înregistrate în evidenţa contabilă a societăţii apelantului inculpat, se constată că în mod corect au fost înlăturate de instanţa de fond, pentru argumentele expuse pe larg în considerentele sentinţei pe care Înalta Curte şi le însuşeşte şi care, în esenţă, constau în aceea că aspectele relatate de martori nu au legătură cu fapta analizată.

Concluzionând, Înalta Curte reţine, în urma evaluării materialului probator administrat în cauză, în acord cu instanţa de fond şi contrar celor susţinute de apărătorul inculpatului că, operaţiunile (achiziţiile) înregistrate în luna mai 2011 în evidenţa contabilă a SC B. SRL şi declarate fiscal, purtătoare de TVA deductibilă, au fost fictive, nefiind derulate în realitate cu SC C. SRL, fapt pe care apelantul inculpat l-a cunoscut, iar prin înregistrarea şi declararea lor, acesta a urmărit şi determinat diminuarea TVA de plată cu suma de 3.789,80 RON, acţionând cu intenţie directă.

În condiţiile reţinerii caracterului fictiv al achiziţiilor anterior menţionate, este lipsită de relevanţă împrejurarea dacă bunurile menţionate în cele 4 facturi au existat în materialitatea lor şi dacă au fost folosite la lucrările efectuate la sediul social al societăţii apelantului inculpat.

În ce priveşte achiziţia de la SC D. SRL, Înalta Curte constată că susţinerile apărării în sensul că este necorespunzătoare concluzia instanţei de fond cu privire la împrejurarea că inculpatul ar fi dispus înregistrarea facturii în contabilitatea societăţii pe care o administra şi că reţinerea prejudiciului în cuantum de 84.000 RON este eronată, sunt infirmate de probatoriul administrat în cauză şi, în consecinţă, urmează a le înlătura ca neîntemeiate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că în luna august 2012 a fost înregistrată în evidenţa contabilă a SC B. SRL, în baza facturii nr. x din 24 august 2012 şi având ca emitent SC D. SRL, achiziţia unui mini-încărcător x.

Deşi valorile din factură sunt 35.000 RON - valoarea fără TVA (baza impozabilă), 8.400 RON - TVA şi 43.400 RON - valoarea totală, achiziţia a fost înregistrată contabil, atât în jurnalul de cumpărări cât şi în registrul jurnal, întocmite pentru luna august 2012, la valori de 10 ori mai mari, respectiv, la valoarea totală de 434.000 RON, din care 350.000 RON, valoare fără TVA (baza impozabilă) şi 84.000 RON TVA. La aceeaşi valoare, de 10 ori mai mare, a fost efectuată şi înregistrarea din declaraţia fiscală 300 (decontul TVA) aferentă lunii august 2012, depusă la organul fiscal sub nr. x din data de 25 septembrie 2012.

Din înscrisurile originale emise de societatea furnizoare a utilajului - SC D. SRL - (factura fiscală seria x nr. x din 24 iulie 2012, chitanţa de încasare a preţului seria x VPE nr. x din aceeaşi dată şi extrasul din jurnalul de vânzări pentru luna iulie 2012 prezentate organelor de urmărire penală rezultă că: data reală a emiterii facturii a fost 24 iulie 2012 şi nu 24 august 2012, cum apare în copia exemplarului prezentat de inculpat, care a precizat că originalul facturii care, de altfel, nici nu a fost identificat, neexistând nicio dovadă că a existat -ar fi fost înmânat lui J. care a şi semnat factura; bunul menţionat în factură este un mini-încărcător x cu accesoriile sale - 2 cupe graiffer şi furci (o bucată), din exemplarul original pus la dispoziţie de societatea vânzătoare lipsind menţiunea referitoare la 4 bucăţi de accesorii, care apare în copia exemplarului prezentat de inculpat; adevăratul cumpărător (beneficiar) al utilajului este J., nu persoana juridică SC B. SRL, cum apare în copia exemplarului prezentat de inculpat; valoarea reală a facturii (preţul de achiziţie a utilajului) este de 43.400 RON, iar nu cea de 10 ori mai mare, de 434.000 RON, cu care achiziţia a fost înregistrată în jurnalul de cumpărări şi în registrul jurnal ale societăţii administrate de inculpat, pentru luna august 2012; plata preţului real al utilajului (43.400 RON) a fost realizată integral, în numerar, la data emiterii facturii - 24 iulie 2012 -, de către J. şi nu de SC B. SRL prin pretinsa creditare a acesteia de către inculpat, o lună mai târziu, respectiv, la data de 24 august 2012, operaţiune la rândul său fictivă (potrivit înregistrărilor din registrul de casă aferente datei de 24 august 2012 şi din registrul jurnal pentru luna august 2012, societatea ar fi fost creditată de inculpat cu suma de 436.000 RON, corespunzătoare valorii nereale, de 10 ori mai mare, a achiziţiei înregistrate contabil şi declarate fiscal, deşi pretinsul contract de împrumut, datat 24 august 2012 şi semnat numai de inculpat, atât în calitate de creditor, cât şi de reprezentant al societăţii debitoare, se referă la o sumă de 10 ori mai mică şi anume, la suma de 43.600 RON).

Cu ocazia audierii în calitate de martor, T., administratorul SC D. SRL a declarat că: data reală când a avut loc vânzarea şi predarea utilajului, emiterea facturii, a chitanţei şi plata preţului acestuia a fost 24 iulie 2012, şi nu 24 august 2012; preţul menţionat în factură şi în chitanţa aferentă a fost stabilit la suma de 43.400 RON, în urma negocierii cu inculpatul şi cu J. şi a fost plătit în numerar; în afară de cei 43.400 RON nu i s-a plătit nicio altă sumă (în contul accesoriilor utilajului vândut, aşa cum a susţinut inculpatul); a emis atât factura, cât şi chitanţa pe numele cetăţeanului grec J., indicat ca şi cumpărător al utilajului, ca persoană fizică; în mod cert, inculpatul este cel care i-a spus că -i va restitui factura emisă la data predării utilajului, urmând ca el să o storneze, după care societatea inculpatului să facă plata prin bancă, în contul societăţii martorului, pentru ca ulterior, el să emită o altă factură, pe numele SC B. SRL, în calitate de cumpărător, însă niciunul dintre aceste lucruri nu s-a mai întâmplat; nu a emis niciodată o factură pentru utilajul vândut pe numele societăţii inculpatului şi nici nu a trimis copia unei astfel de facturi la Bucureşti (în concret, martorul a negat că ar fi trimis la Bucureşti, printr-un şofer de autobuz, un plic sigilat conţinând copia unei facturi emise pe numele SC B. SRL).

Fiindu-i prezentată copia exemplarului facturii puse la dispoziţia organelor judiciare de către inculpat, martorul a sesizat modificarea datei emiterii şi a identităţii cumpărătorului (fiind menţionată data de 24 august 2012, în locul datei de 24 iulie 2012, iar la rubrica cumpărător a fost trecută societatea SC B. SRL, în locul persoanei fizice J.) şi a declarat că nu are nicio legătură cu realizarea acestei copii, că nu a emis decât o singură factură, respectiv cea pe care a prezentat-o în original organelor judiciare şi care a fost înregistrată în contabilitatea societăţii sale. A mai declarat martorul că, după ce a vândut utilajul şi l-a predat lui J., operaţiuni care au avut loc la data menţionată în factura şi chitanţa originale (24 iulie 2012), nu s-a mai întâlnit cu inculpatul sau cu J. însă, după câteva zile, a fost căutat la telefon de inculpat şi au discutat despre stornarea facturii, efectuarea plăţii prin bancă, de către SC B. SRL şi emiterea unei noi facturi pe numele acestei societăţi, însă, din motive care nu îi sunt cunoscute, niciunul dintre aceste lucruri nu s-a mai întâmplat. De asemenea, martorul a negat orice discuţie cu I., contabila societăţii administrate de inculpat, precum şi faptul că în cursul anului 2016, ar fi primit prin poştă o cerere din partea SC B. SRL, de clarificare a situaţiei şi de rectificare a actelor contabile ale societăţii sale, sau că i-ar fi spus inculpatului, la telefon, că ar fi trimis prin şoferul unui mijloc de transport în comun o factură fiscală emisă pe numele societăţii acestuia, în baza căreia SC B. SRL să efectueze plata utilajului şi a accesoriilor;

Susţinerile martorului T. referitoare la persoana care a cumpărat şi plătit utilajul şi la inexistenţa vreunei corespondenţe între SC D. SRL şi SC B. SRL, prin intermediul căreia martorul ar fi trimis la Bucureşti, în plic sigilat, o factură în care era trecută ca şi cumpărător al utilajului, SC B. SRL, dar şi menţiunile din factura şi chitanţa (originale) prezentate de T., sunt confirmate de martorul J., (care în perioada 18 iulie 2012-24 decembrie 2012 a fost împreună cu apelantul inculpat, administratorul SC B. SRL).

În concret, cu ocazia audierii de către instanţa de fond în calitate de martor, J. a declarat că: la data de 24 iulie 2012 s-a deplasat împreună cu inculpatul în mun. Iaşi, la sediul social al SC D. SRL şi au cumpărat, pe numele său, ca persoană fizică, un utilaj x pe care l-a plătit în numerar, cu banii săi, la momentul perfectării tranzacţiei; nu are cunoştinţă despre faptul că martorul T. ar fi transmis, prin şoferul unui mijloc de transport în comun, în plic sigilat, o factură în care se menţiona că SC B. SRL este cumpărătorul utilajului şi nici că inculpatul ar fi creditat societatea cu vreo sumă de bani pentru achiziţionarea utilajului.

Martora I., contabila societăţii SC B. SRL, a declarat că: nu a existat un exemplar original - singurul pe baza căruia se puteau realiza înregistrările în evidenţa contabilă - al facturii pe care apelantul inculpat a prezentat-o organelor judiciare, în copie, (cea datată 24 august 2012 şi având ca beneficiar al utilajului, SC B. SRL); plata preţului utilajului s-a realizat de către martorul J., în numerar (concluzie la care a ajuns după ce a văzut copia chitanţei de plată pe care era trecut ca şi cumpărător numele lui J.); inculpatul a creditat în acte societatea cu o sumă de bani în vederea plăţii preţului cu care a fost achiziţionat utilajul, dar nu are cunoştinţă ca banii să fi fost în mod real viraţi în contul societăţii sau aduşi în casierie; copia facturii datată 24 august 2012 a reintrat în atenţia sa în momentul în care a pregătit pentru comunicare documentele solicitate de Parchet care efectua cercetări în legătură cu facturile emise de societatea administrată de inculpat, în privinţa cărora organul de urmărire penală a afirmat că exista suspiciunea că sunt fictive deoarece furnizorii nu erau de găsit; eroarea pe care a comis-o la înregistrarea facturii, prin adăugarea unei cifre 0 (zero) a constatat-o tot la data comunicării documentelor cerute de Parchet, ocazie cu care a verificat, comparativ, menţiunile din jurnalul de cumpărări cu cele din documentele cerute de parchet; plata utilajului a fost înregistrată în contabilitate la valoarea greşită, cu un 0 (zero) adăugat; l-a sesizat pe inculpat imediat ce a constatat eroarea, a efectuat corecţiile corespunzătoare în actele contabile şi, la cererea acestuia, a făcut demersuri la organul fiscal, pentru remedierea situaţiei.

Declaraţiile martorilor anterior menţionaţi şi înscrisurile depuse la dosar de către reprezentantul SC D. SRL, infirmă susţinerile apelantului inculpat în sensul că: deşi preţul utilajului împreună cu accesoriile a fost negociat la suma de 15.000 euro, din care el a plătit suma de 10.000 euro cu care a creditat societatea, iar asociatul său, J., a plătit diferenţa de 5.000 euro, în factura emisă de furnizor a fost menţionată numai suma de 10.000 euro, reprezentând preţul utilajului propriu-zis, întrucât vânzătorul nu a vrut ca suma de 5.000 euro reprezentând contravaloarea accesoriilor să fie facturată; a aflat de la un angajat al său că acesta împreună cu J. au ridicat din Autogara Obor, de la şoferul unui autobuz, un plic sigilat, trimis de vânzătorul utilajului; contabila societăţii i-a adus la cunoştinţă faptul că în plicul respectiv se afla copia unei facturi emisă pe numele SC B. SRL şi că J. i-a spus acesteia că va aduce originalul facturii după câteva zile, însă acel fapt nu s-a mai întâmplat; nu cunoaşte nimic despre modificarea datei facturii, iar referitor la valoarea (de 10 ori mai mare) cu care aceasta a fost înregistrată în contabilitate, contabila i-a spus că, din eroare, a menţionat o cifră 0 (zero) în plus; a doua zi după ce a aflat despre această eroare a formulat cerere de regularizare TVA, căreia iniţial nu i s-a dat curs deoarece activitatea societăţii a fost suspendată, motiv pentru care a reactivat-o ulterior şi, confirmă caracterul fictiv al achiziţiilor, concluzie reţinută în mod corect şi de instanţa de fond.

În ce priveşte declaraţia martorului S. propus de inculpat în dovedirea susţinerii inculpatului în sensul că administratorul societăţii vânzătoare a utilajului a trimis printr-un şofer de autobuz o factură în care era trecută SC B. SRL ca şi cumpărător al utilajului, se constată că în mod corect a fost înlăturată de instanţa de fond, ca fiind în mod vădit nesinceră, pentru argumentele expuse pe larg în considerentele sentinţei, pe care Înalta Curte şi le însuşeşte. Contrar susţinerilor apărării, declaraţia martorului nu a fost înlăturată de instanţa de fond, exclusiv, pentru că acesta nu a furnizat informaţii pertinente despre conţinutul plicului pe care, potrivit propriilor susţineri, l-a ridicat împreună cu J. de la Autogara Obor în anul 2013 sau în 2014 ci, şi pentru faptul că în depoziţia sa, martorul nu s-a referit la aspecte care să poată fi asociate cu fapta analizată (s-a constatat că fapta s-a comis în anul 2012, când martorul nu era angajatul societăţii administrate de inculpat, iar în privinţa contractului individual de muncă al martorului, încheiat pe durată nedeterminată, datat 23 noiembrie 2011, depus de inculpat în copie, în susţinerea afirmaţiei că martorul a fost angajatul său, s-a reţinut că nu poate fi luat în considerare având în vedere că angajatorul era SC B. SRL, deşi societatea administrată de inculpat a dobândit această denumire abia la data de 18 iulie 2012, denumirea anterioară fiind SC K. SRL).

Împrejurarea că probatoriul administrat în cauză nu este de natură să dovedească dincolo de orice îndoială rezonabilă faptul că apelantul inculpat este cel care a falsificat factura emisă de SC D. SRL (în ce priveşte data emiterii acesteia şi beneficiarul utilajului), reţinută şi de instanţa de fond, este lipsită de relevanţă sub aspectul existenţei faptei şi al răspunderii penale a inculpatului, în condiţiile în care, este dovedit faptul că factura în mod real emisă, a fost falsificată, cel puţin cu ştiinţa inculpatului (acesta a fost prezent în locul şi la data la care s-a realizat tranzacţia - aspecte pe care nu le-a contestat -a luat cunoştinţă, în mod direct despre cine şi cu ce bani a fost achiziţionat utilajul) prin "fabricarea" unei copii în care apar modificate atât data emiterii (din 24 iulie 2012, în 24 august 2012), cât şi identitatea beneficiarului utilajului (din persoana fizică J. în SC B. SRL), după care apelantul inculpat a realizat, în mod fictiv, o operaţiune de creditare a societăţii (datând pretinsul contract de împrumut, semnat numai de el, cu aceeaşi zi indicată în copia alterată a facturii, respectiv, 24 august 2012), pentru a crea aparenţa că preţul utilajului a fost plătit în numerar de societatea sa (deşi valoarea facturii era mult superioară sumei de 5.000 RON stabilită potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 15/1996, ca plafon maxim ce permitea efectuarea plăţilor în numerar între persoanele juridice), iar achiziţia (care nu era a societăţii) a fost înregistrată contabil şi declarată fiscal la o valoare denaturată, de 10 ori mai mare decât valoarea ei reală (fapt pe care apelantul inculpat, persoană deţinătoare de cunoştinţe economice şi juridice şi care era la curent cu situaţia financiară a societăţii, nu avea cum să nu-l cunoască), scopul urmărit fiind, în mod evident, majorarea TVA deductibilă şi reducerea TVA de plată.

Potrivit raportului de expertiză contabilă şi fiscală şi anexei nr. 1 la acesta, cuantumul obligaţiilor fiscale datorate de societatea administrată de inculpat bugetului de stat pentru luna august 2012 a fost diminuat cu suma totală de 84.000 RON reprezentând TVA deductibilă; soldul din decontul TVA pentru luna august 2012 depus la organul fiscal a fost negativ 28,311 RON reprezentând TVA de recuperat, iar soldul recalculat fără a fi luată în considerare operaţiunea fictivă, este TVA de recuperat în sumă de ()44,311 RON, rezultând o diferenţă de 84.000 RON care a majorat TVA deductibil în decontul întocmit pentru luna august 2012.

În contextul reţinerii caracterului fictiv al achiziţiei, deoarece operaţiunea nu a fost realizată, nici în luna august 2012 şi nici de societatea inculpatului, prestarea de servicii cu utilajul respectiv, prin încheierea la 30 august 2012, sub semnătura apelantului inculpat a unui contract cu SC U. SRL şi întocmirea la data de 24 decembrie 2012, a unei facturi de vânzare a utilajului către J., cu suma de 5.000 RON (preţ mult inferior celui cu care utilajul a fost achiziţionat - 43.400 RON - în urmă cu numai 5 luni - 24 iulie 2012) sunt lipsite de relevanţă sub aspectul existenţei faptei şi al răspunderii penale a apelantului inculpat.

Tot în contextul reţinerii caracterului fictiv al achiziţiei utilajului mini - încărcător x (achiziţia nefiind realizată de SC B. SRL, ci de persoana fizică J., nu putea fi înregistrată în evidenţa contabilă a societăţii, nici măcar la valoarea sa reală), Înalta Curte reţine ca sunt lipsite de relevanţă şi demersurile întreprinse de inculpat, constând în efectuarea de corecţii în actele contabile şi solicitări de regularizări de TVA adresate organelor fiscal.

Concluzionând, Înalta Curte reţine, contrar susţinerilor apărării şi în acord cu concluzia la care a ajuns instanţa de fond, că achiziţia constând în utilajul mini - încărcător x, analizată la întreaga ei valoare înregistrată contabil şi declarată fiscal, este o operaţiune fictivă, realitatea fiind disimulată prin falsificarea copiei facturii (atât în ceea ce priveşte data, cât şi beneficiarul) şi alterarea înregistrărilor în evidenţa contabilă şi în decontul TVA (declaraţia fiscală 300), pentru crearea aparenţei că achiziţia a fost realizată de societatea inculpatului (fapt nereal), cu banii acesteia (fapt, de asemenea, neadevărat) şi la o valoare mult mai mare decât preţul real al bunului, în scopul majorării TVA deductibilă, care a şi fost realizat.

Referitor la achiziţiile de la SC E. SRL, Înalta Curte constată că susţinerea apărării în sensul că acestea au fost reale şi nu fictive cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond, este infirmată de probatoriul administrat în cauză şi, în consecinţă, urmează a o înlătura ca neîntemeiată.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că în perioada iunie 2012- iulie 2013, în evidenţa contabilă a SC B. SRL au fost înregistrate în baza facturilor având seria x (cea din 2012) şi x (cele din 2013); date de emitere: 25 iunie 2012 (factura nr. x); 15 aprilie 2013 (factura nr. x); 19 iunie 2013 (factura nr. x) şi 15 iulie 2013 (factura nr. x) şi pretins emitent, SC E. SRL, achiziţii în valoare totală de 731.600 RON din care, 590.000 RON, valoarea fără TVA (baza impozabilă) şi 141.600 RON TVA.

Valorile individuale ale celor 4 facturi sunt de: 347.200 RON (din care 67200 RON TVA) - factura x iunie 2012; 105.400 RON (din care 20.400 RON TVA) - factura din 15 aprilie 2013; 93.000 RON (din care 18.000 RON TVA) - factura din 19 iunie 2013 şi 186.000 RON (din care 36.000 RON TVA) - factura din 15 iulie 2013, iar obiectul acestora constă în livrarea de bunuri constând în piese auto, piese utilaje, mobilă, pompă hidraulică, piatră cubică din granit, piatră de râu şi prestări de servicii transport.

Cele 4 facturi au fost înregistrate în jurnalele de cumpărări întocmite în lunile în care apare ca fiind emisă fiecare dintre aceasta, cât şi în registrul jurnal, iar ca şi documente ale plăţilor pretins realizate de beneficiar (societatea administrată de inculpat) - în cazul facturii din data de 25 iunie 2012, fiind vorba numai de o plată parţială - au fost prezentate 4 chitanţe, ataşate facturilor şi având acelaşi număr şi aceeaşi dată ca şi acestea, plăţile apărând ca fiind realizate în numerar şi înregistrate în evidenţa contabilă a societăţii.

Potrivit raportului de expertiză contabilă şi fiscală şi Anexei nr. 1 la acesta, cuantumul obligaţiilor fiscale datorate de societatea apelantului inculpat bugetului de stat a fost diminuat cu suma totală de 141.600 RON reprezentând TVA deductibilă, înregistrată în baza celor 4 facturi.

Susţinerea apelantului inculpat în sensul că societatea pretins furnizoare ar fi avut un comportament fiscal inadecvat, întrucât nu şi-a înregistrat facturile emise în propria contabilitate este infirmată de înscrisurile depuse la dosar de către reprezentanţii acesteia. Astfel, cu adresa din 5 septembrie 2016 SC E. SRL, prin reprezentantul său, a comunicat că nu a avut şi nu are raporturi economice cu SC B. SRL, fapt pe care l-a constatat în urma verificării şi interogării situaţiilor financiare aferente perioadei 1 ianuarie 2012 - 31 decembrie 2014, dar şi fişelor clienţilor şi furnizorilor săi . Totodată, reprezentantul societăţii a transmis lista clienţilor săi, între care nu figurează societatea administrată de apelantul inculpat A.

Referitor la factura din data de 25 iunie 2012, în valoare de 347.200 RON, care se referă la livrarea de piese auto, în evidenţa contabilă a SC B. SRL. a fost înregistrată plata parţială, în numerar, a sumei de 5.000 RON (o sumă infimă comparativ cu valoarea facturii), iar la rubrica "Date privind expediţia" este trecut ca delegat, numitul V. (din verificările efectuate în baza date a D.E.P.A.B.D. cu privire la numitul V. a rezultat că actul de identitate atribuit acestuia, seria x nr. x, aparţine, în realitate, unei alte persoane, numitului W. despre care apelantul inculpat a declarat că numele nu îi spune nimic..

Mărfurile menţionate în factura respectivă nu au fost livrate societăţii apelantului inculpat (aspect recunoscut de acesta în declaraţiile date în cauză), care însă, a precizat că imediat după ce a observat absenţa lor în luna iulie 2015 (deci după o perioadă de 3 ani de la data înregistrării facturii), când a efectuat o inventariere a bunurilor societăţii întrucât intenţiona să suspende activitatea acesteia, din proprie iniţiativă, a întreprins demersurile pentru regularizarea facturii, conform notei contabile şi deciziei de asociat nr. 1 din data de 31 iulie 2015 . Referitor la suma de 5.000 RON, apelantul inculpat a precizat că a plătit-o societăţii furnizoare cu titlu de avans, primind garanţie de la aceasta o pompă hidraulică şi ulei de motor, dar că la momentul la care a constatat că piesele nu au fost livrate a transmis societăţii furnizoare o solicitare de restituire a sumei de 5000 euro ca pretinsă "plată nedatorată".

Susţinerea apelantului inculpat în sensul că, din proprie iniţiativă, s-a adresat organelor fiscale pentru regularizarea facturii din 25 iunie 2012 este infirmată de declaraţia martorei I., contabila societăţii, din care rezultă că acest demers a fost întreprins de inculpat după ce a aflat de cercetările efectuate în Dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti (în această cauză urmărirea penală a fost începută in rem, la data de 26 iunie 2015, dosarul respectiv fiind declinat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi ulterior reunit la prezentul dosar).

Astfel, cu ocazia audierii atât la organul de urmărire penală, cât şi la instanţa de fond, martora I. a declarat că regularizarea de TVA la decontul lunii septembrie 2015 a fost făcută ca urmare a controlului din partea poliţiei, prin care i s-a adus la cunoştinţă că o parte din facturile înregistrate în contabilitatea SC B. SRL ar fi fictive, întrucât furnizorii nu erau de găsit şi că în anul 2015, după controlul de la poliţie, apelantul inculpat i-a spus că nu a primit marfa de la un furnizor sau chiar doi, motiv pentru care a procedat la evidenţierea ei în contabilitate ca "marfă nesosită" (în custodie la terţi). Este adevărat că în declaraţia dată în faţa instanţei de apel, la 4 iunie 2019, martora a precizat că nu mai menţine afirmaţia din declaraţiile date la organul de urmărire penală şi la instanţa de fond în sensul că regularizarea de TVA la decontul lunii septembrie 2015 s-a solicitat după ce a aflat de cercetările efectuate de Parchet şi că, în realitate, acest demers a fost întreprins de către inculpat anterior momentului începerii urmăririi penale în Dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, însă, întrucât nu a oferit o explicaţie rezonabilă care să justifice revenirea la declaraţiile anterioare (una dintre acestea fiind dată în faţa instanţei de judecată, în condiţii de publicitate, oralitate şi contradictorialitate), Înalta Curte va înlătura depoziţia dată de aceasta la instanţa de apel cu motivarea că nu corespunde adevărului şi că a fost făcută în scopul de a confirma susţinerile apelantului inculpat. În consecinţă, se vor avea în vedere declaraţiile pe care martora le-a dat anterior în cauză (la organul de urmărire penală şi la instanţa de fond).

În ce priveşte susţinerea apelantului inculpat în sensul că după ce a constatat că societatea furnizoare nu a livrat mărfurile menţionate în factură a transmis acesteia, prin poştă, o solicitare de restituire a sumei de 5000 euro plătită cu titlu de avans, ca pretinsă "plată nedatorată", se constată că acest demers al apelantului inculpat a intervenit abia după 4 ani de la data efectuării plăţii parţiale a facturii (iunie 2012), respectiv, la începutul lunii octombrie 2016 şi tot în contextul în care a aflat de cercetările penale efectuate de organele de poliţie în Dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, anterior menţionat.

Asocierea pretinsei descoperiri a lipsei pieselor menţionate în factura din data de 25 iunie 2012 cu intenţia de suspendare a activităţii societăţii, în raport de care a procedat la verificarea stocului de mărfuri este neverosimilă, faţă de împrejurarea că apelantul inculpat a dispus regularizarea facturii respective printr-o decizie de asociat din data de 31 iulie 2015, iar Hotărârea de suspendare a activităţii societăţii a intervenit, inclusiv din partea sa, în calitate de membru al Adunării Generale a Asociaţilor abia la data de 15 octombrie 2015, deci cu 2 luni şi jumătate mai târziu.

Toate aceste elemente dovedesc, dincolo de orice îndoială rezonabilă, caracterul fictiv al achiziţiei menţionate în factura din data de 25 iunie 2012 şi faptul că aceasta a fost înregistrată scriptic în evidenţa contabilă a societăţii şi în declaraţia fiscală cu scopul ca inculpatul să nu declare în mod corect taxele datorate bugetului de stat şi să se sustragă astfel, de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale ce-i reveneau.

Şi în privinţa achiziţiilor menţionate în facturile pretins emise de către SC E. SRL, în anul 2013, Înalta Curte reţine caracterul fictiv al acestora, concluzie la care în mod corect a ajuns şi instanţa de fond.

Pe lângă răspunsul dat de reprezentantul SC E. SRL în sensul că nu a avut relaţii comerciale cu societatea apelantului inculpat, Înalta Curte reţine şi faptul că pretinsa plată în numerar a sumelor menţionate în chitanţele aferente facturilor emise în anul 2013, efectuată de SC B. SRL s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 15/1996 care permiteau efectuarea de plăţi în numerar de către o persoană juridică către o singură altă persoană juridică, în limita unui plafon zilnic de maxim de 5.000 RON (50.000.000 ROL). Or, din chitanţele înregistrate în evidenţa contabilă a societăţii inculpatului rezultă că plăţile declarate a fi fost realizate în întregime pentru cele 3 facturi din anul 2013 au fost efectuate în numerar, deşi sumele menţionate în cuprinsul acestora, în cuantum de 105.400 RON, 93.000 RON şi respectiv, 186.000 RON depăşesc plafonul maxim de 5.000 RON la care se referă O.G. nr. 15/1996 anterior menţionată.

În ce priveşte creditarea societăţii de către apelant, cu sumele de bani care ar fi acoperit plăţile în numerar, Înalta Curte reţine că este o operaţiune fictivă, care nu a existat în realitate, fiind înregistrată doar scriptic în evidenţa contabilă a societăţii, scopul urmărit de inculpat fiind acela de a se sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale ce-i reveneau. În consecinţă, va înlătura apărarea apelantului inculpat întrucât, este neverosimil a crede că a creditat, din fonduri proprii, chiar şi propria societate în condiţiile în care, în anul 2013, aceasta a înregistrat pierderi fiscale în sumă de 178.691 RON.

Referitor la declaraţiile martorilor S., O. şi P., care în opinia apărării confirmă realitatea tranzacţiilor, se constată că în mod corect au fost înlăturate de instanţa de fond pentru argumentele expuse pe larg în considerentele sentinţei, pe care Înalta Curte şi le însuşeşte şi care, în principal, constau în aceea că, deşi au fost propuşi de către inculpat pentru a confirma susţinerile sale referitoare la livrarea bunurilor/prestarea serviciilor de la SC E. SRL, au declarat, fie că nu au auzit de această societate, fie că nu ştiu cine a fost furnizorul mărfurilor menţionate în facturi sau, deşi au auzit de acea societate, nu au putut să o relaţioneze cu ceva anume.

Oricum, chiar şi în situaţia în care susţinerile martorilor în sensul că la sediul social al societăţii au fost aduse bunurile menţionate în facturi (obiecte de mobilier, piatră de râu, granit, pompă hidraulică, etc,) ar fi reale, existenţa bunurilor respective în materialitatea lor, este lipsită de relevanţă sub aspectul răspunderii penale a apelantului inculpat în condiţiile în care acestea nu au fost achiziţionate de la SC E. SRL

Concluzionând, Înalta Curte reţine din probatoriul administrat în cauză, contrar susţinerilor apărării şi în acord cu concluzia la care a ajuns instanţa de fond, că achiziţiile, obiect al facturii emise în luna iulie 2012 şi al facturilor emise în anul 2013 au fost fictive, nefiind derulate cu SC E. SRL, fapt cunoscut de inculpat, iar prin înregistrarea lor în evidenţele contabile ale SC B. SRL şi declararea lor fiscală acesta a urmărit şi determinat diminuarea TVA de plată cu suma de 141600 RON (din care a fost regularizată şi plătită, ulterior, suma de 67.200 RON), acţionând cu intenţie directă.

Referitor la achiziţiile de la SC G. SRL, Înalta Curte constată că susţinerea apărării în sensul că acestea au fost reale şi nu fictive cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond, este infirmată de probatoriul administrat în cauză şi, în consecinţă, urmează a o înlătura ca neîntemeiată.

Din actele de la dosar rezultă că în perioada august- noiembrie 2013, în evidenţa contabilă a SC B. SRL au fost înregistrate în baza a 11 facturi - 2 din luna august 2013, în valoare totală de 154.380 RON (din care 29.880 RON TVA); 3 din luna octombrie 2013, în valoare totală de 15.000 RON (din care 2.903,22 RON TVA) şi 6 din luna noiembrie 2013, în valoare totală de 29.868 RON (din care 5.780,91 RON TVA) având seria x şi date de emitere: 13 august 2013 (factura nr. x); 16 august 2013 (factura nr. x); 09 octombrie 2013 (factura nr. x); 10 octombrie 2013 (factura nr. x); 15 octombrie 2013 (factura nr. x); 12 noiembrie 2013 (factura nr. x); 13 noiembrie 2013 (factura nr. x); 19 noiembrie 2013 (factura nr. x); 22 noiembrie 2013 (factura nr. x); 25 noiembrie 2013 (factura nr. x) şi 26 noiembrie 2013 (factura nr. x, aceasta din urmă nefiind găsită), achiziţii în valoare totală de 199.248 RON din care 160.683,87 RON, valoarea fără TVA (baza impozabilă) şi 38.564,13 RON, TVA.

Valorile individuale ale facturilor anterior menţionate sunt de: 55.180 RON (din care 10.680 RON TVA - factura din data de 13 august 2013); 99.200 RON (din care 19.200 RON TVA - factura din data de 16 august 2013); câte 5.000 RON (din care câte 967,74 RON TVA - facturile din data de 09 octombrie 2013, 10 octombrie 2013 şi 15 octombrie 2013); câte 4.996 RON (din care câte 966,97 RON TVA - facturile din 12 noiembrie 2013, 13 noiembrie 2013); câte 4.960 RON (din care câte 960 RON TVA - facturile din 19 noiembrie 2013 şi 22 noiembrie 2013); 4.996 RON (din care 966,97 RON TVA, factura din data de 25 noiembrie 2013) şi 4.960 RON (din care 960 RON TVA - factura negăsită din data de 26 noiembrie 2013) şi au ca obiect livrarea de bunuri (consumabile, utilaje, marfă neprecizată, jante şi anvelope) şi prestări de servicii (reparaţii motor şi altele neprecizate).

Cele 11 facturi au fost înregistrate în registrul jurnal, prin debitarea cu suma totală de 160.683,87 RON a trei conturi - 371 (Mărfuri); 6024 (Cheltuieli cu piesele de schimb) şi 628 (Alte cheltuieli cu serviciile executate de terţi), debitarea contului 4426 (TVA deductibilă) cu suma de 38.564,13 RON şi creditarea contului 401 (Furnizori) cu suma totală de 199.248 RON, iar ca şi documente ale plăţilor pretins realizate de societatea inculpatului au fost prezentate 10 chitanţe, aferente celor 10 facturi identificate, având aceeaşi serie, acelaşi număr şi aceeaşi dată ca acestea rezultând, astfel, că plăţile s-ar fi făcut în numerar.

Susţinerea apelantului inculpat în sensul că societatea SC G. S.R.L ar fi avut un comportament fiscal inadecvat, întrucât nu şi-a înregistrat facturile în propria contabilitate, formulată şi în faţa instanţei de fond, urmează a fi înlăturată în raport de înscrisurile prezentate organelor judiciare de către reprezentanţii acestei societăţi şi depuse la dosar.

Astfel, prin adresa înregistrată la data de 6 septembrie 2016, reprezentantul SC G. S.R.L a comunicat faptul că societatea nu a desfăşurat, în perioada 2012-2014, relaţii comerciale cu SC B. SRL şi nu a avut niciun fel de colaborare cu aceasta, iar din specimenele de pe formularele de facturi şi chitanţe pe care le utilizează în activitatea sa, rezultă că acestea au seria x (diferită de cea menţionată în facturile şi chitanţele prezentate de societatea administrată de inculpat, BAGA) şi sunt diferite ca format şi reprezentare grafică, de facturile şi chitanţele prezentate de SC B. SRL, ca fiind emise de SC G. SRL.

În plus, Înalta Curte reţine că apelantul inculpat nu a putut indica identitatea vreunei persoane care ar fi acţionat în numele SC G. SRL, precizând chiar că nu a negociat cu cineva anume pretinsa relaţie comercială cu acea societate.

Toate aceste aspecte infirmă susţinerea apărării în sensul că SC G. SRL ar fi avut un comportament fiscal inadecvat, prin aceea că, deşi a emis mărfurile menţionate în facturile prezentate de către apelant, nu le-a înregistrat în contabilitatea proprie.

Referitor la factura din data de 16 august 2013, în valoare de 99.200 RON, apelantul inculpat a recunoscut că marfa la care se referea aceasta (neprecizată însă în conţinutul facturii), deşi a fost plătită în numerar de către societatea sa, nu a fost livrată de furnizor motiv pentru care a formulat plângere penală împotriva reprezentantului acestuia pentru infracţiunea de înşelăciune prin nelivrarea mărfii.

În ce priveşte demersul apelantului inculpat de a se adresa organelor de cercetare penală, se constată însă, că plângerea penală, prin care a solicitat efectuarea de cercetări penale faţă de reprezentanţii SC G. SRL, nenominalizaţi, cerând să se procedeze la identificarea lor (ceea ce înseamnă că nu îi erau cunoscuţi), pentru infracţiunea de înşelăciune prin nelivrarea mărfii, a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, abia la data de 23 noiembrie 2016, după mai mult de 3 ani de la data pretinsei plăţi a mărfurilor (16 august 2013) şi după efectuarea urmăririi penale in personam, prin ordonanţa din 3 octombrie 2016, în cauza ce formează obiectul dosarului nr. x/2016 . Faţă de această constatare, Înalta Curte reţine că prin demersul de a sesiza organul de urmărire penală, în realitate, apelantul inculpat a urmărit să creeze o aparenţă de legalitate şi de realitate a operaţiunii înregistrate în evidenţele contabile ale societăţii şi să-şi preconstituie probe în favoarea sa.

Tot referitor la factura din data de 16 august 2013, se constată, faţă de valoarea acesteia, de 99.200 RON, care depăşeşte suma de 5.000 RON (50.000.000 ROL) stabilită de O.G. nr. 15/1996 ca plafon zilnic maxim legal pentru efectuarea plăţilor în numerar între persoanele juridice, că pretinsa plată în numerar s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (2) lit. c) din acest act normativ care prevedea că operaţiunile de încasări şi plăţi între persoanele juridice se vor efectua numai prin instrumente de plată fără numerar, cu excepţia plăţilor în limita unui plafon zilnic maxim de 100.000.000 ROL, plăţile către o singură persoană juridică fiind admise în limita unui plafon zilnic în sumă de 50.000.000 ROL.

Cu încălcarea aceloraşi dispoziţii legale anterior menţionate, referitoare la interzicerea, între persoane juridice, a plăţilor în numerar pentru sume mai mari de 5.000 RON 50.000.000 ROL, s-a realizat şi pretinsa plată a sumei de 55.180 RON, reprezentând contravaloarea bunurilor şi serviciilor menţionate în factura din data de 13 august 2013.

În ce priveşte plata celorlalte facturi, deşi perioadele foarte scurte de timp (6 zile - serviciile constând în reparaţii motor şi altele neprecizate la care se referă cele 3 facturi din luna octombrie 2013 şi 13 zile - bunurile constând în jante şi anvelope la care se referă cele 5 facturi din luna noiembrie 2013), teoretic, ar fi presupus existenţa unei singure înţelegeri contractuale şi emiterea corespunzătoare a unei singure facturi, întrucât nu se putea realiza plata în numerar a întregii sume deoarece depăşea plafonul maxim zilnic de 5.000 RON (50.000.000 ROL) stabilit de O.G. nr. 15/1996, bunurile şi serviciile au fost fragmentate în 8 facturi, fiecare având o valoare mai mică de 5.000 RON, procedeu contrar dispoziţiilor art. 5 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 15/1996 care interzicea plăţile fragmentate în numerar, pentru facturile a căror valoare este mai mare de 5.000 RON (50.000.000 ROL).

Susţinerea apelantului inculpat în sensul că a fost dorinţa vânzătorului ca majoritatea facturilor să aibă o valoare în limita sumei de 5000 RON, chiar şi în situaţia în care ar fi confirmată de probele administrate în cauză, nu poate fi primită, în condiţiile în care, obligaţia de plată revenindu-i societăţii pe care o administra, în calitate de pretins beneficiar, şi efectuarea plăţilor cu respectarea O.G. nr. 15/1996, care interzicea atât efectuarea plăţilor în numerar în situaţia în care suma ce trebuia achitată depăşea plafonul de 5.000 RON, cât şi fragmentarea plăţilor pentru facturile a căror valoare este mai mare de 5.000 RON, viza aceeaşi societate. În cauză sunt incidente şi dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 82/1991 (în reglementarea în vigoare în perioada de referinţă), care prevedeau că răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii îi revine administratorului, funcţie pe care apelantul inculpat a exercitat-o atât în fapt, cât şi în drept în momentul săvârşirii fiecăruia din cele 36 de acte materiale care intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii de evaziune fiscală.

Referitor la declaraţiile martorilor Q., P., S. şi O., audiaţi la cererea inculpatului, care în opinia apărării confirmă realitate achiziţiilor, se constată că în mod corect au fost înlăturate de instanţa de fond, ca fiind nesincere, pentru argumentele expuse pe larg în considerentele sentinţei, pe care Înalta Curte şi le însuşeşte şi care, în principal, se referă la faptul că martorii respectivi nu au oferit date cu privire la SC G. SRL şi, implicit, la pretinsele livrări de mărfuri, respectiv, prestări de servicii.

În ce priveşte creditarea societăţii de către inculpat cu sumele de bani care, potrivit propriilor susţineri acopereau plăţile în numerar efectuate, conform menţiunilor din fişa contului 4551, Înalta Curte reţine că este o operaţiune fictivă şi că înregistrarea ei în contabilitatea societăţii s- a realizat în scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat. Este neverosimil a crede că apelantul inculpat a creditat cu bani proveniţi din fonduri proprii, chiar şi propria societate în condiţiile în care, pierderile înregistrate de aceasta, doar la nivelul anului 2013 au fost de 178,691 RON.

Totodată, contravine oricărei logici economice achiziţionarea de către societatea apelantului inculpat în lunile octombrie şi noiembrie 2013 a unor bunuri şi servicii de la aceeaşi societate care, deşi a primit o sumă importantă de bani (99.200 RON) reprezentând contravaloarea mărfurilor şi serviciilor menţionate în factura din data de 16 august 2013, nu şi-a îndeplinit obligaţia corelativă de livrare a acestora. În raport de această constatare, este rezonabil a crede că operaţiunile menţionate în facturile respective sunt artificiale şi că prin înregistrarea lor în evidenţa contabilă SC B. SRL, apelantul inculpat a urmărit sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale către stat.

Concluzionând, Înalta Curte reţine din materialul probator administrat în cauză, contrar susţinerilor apărării şi în acord cu concluzia la care a ajuns instanţa de fond că, achiziţiile de la SC G. S.R.L, au fost fictive, nefiind obţinute de la pretinsa societate furnizoare, fapt cunoscut de către inculpat şi că, prin înregistrarea contabilă şi declararea lor fiscală, acesta a urmărit şi a determinat diminuarea TVA de plată cu suma totală de 38.564,13 RON, acţionând cu intenţie directă.

În ce priveşte achiziţia de la SC H. SRL, Înalta Curte constată că susţinerea apărării în sensul că aceasta a fost reală şi nu fictivă cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond, este infirmată de probatoriul administrat în cauză şi, în consecinţă, urmează a o înlătura ca neîntemeiată.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că în luna ianuarie 2014, în evidenţa contabilă a SC B. SRL a fost înregistrată, în baza facturii seria x nr. x din 21 ianuarie 2014, având ca pretins furnizor SC H. SRL, achiziţia unui autoturism marca x, în valoare totală de 83.700 RON, din care 67.500 RON valoarea fără TVA (baza impozabilă) şi 16.200 RON TVA . Această factură a fost înregistrată în registrul jurnal, prin debitarea contului 371 (Mărfuri) cu suma de 67.500 RON, debitarea contului 4426 (TVA deductibilă) cu suma de 16.200 RON şi creditarea contului 401 (Furnizori) cu suma de 83.700 RON, iar ca şi document al plăţii pretins realizate de societatea inculpatului este chitanţa seria x nr. x din data de 21 ianuarie 2014, rezultând că plata către pretinsul furnizor s-a făcut în numerar.

În evidenţa contabilă a societăţii inculpatului a fost înregistrată, la data de 21 ianuarie 2014, plata integrală, în numerar, către pretinsul furnizor, a facturii sus-menţionate, prin debitarea contului 401 (Furnizori) şi creditarea contului 5311 (Casa în RON) cu suma de 83.700 RON.

Potrivit decontului TVA aferent lunii ianuarie 2014, depus la organul fiscal, întocmit inclusiv pe baza achiziţiei anterior menţionată, SC B. SRL a declarat un sold negativ de ()18.639 RON, reprezentând TVA de recuperat.

Potrivit raportului de expertiză contabilă şi fiscală şi anexei nr. 1 la acesta, cuantumul obligaţiilor fiscale datorate de societatea administrată de inculpat bugetului de stat a fost diminuat cu suma de 16.200 RON, reprezentând TVA deductibilă înregistrată în baza facturii din data de 21 ianuarie, pretins emisă de SC H. SRL.

Susţinerile apelantului inculpat în sensul că: a achiziţionat autoturismul respectiv, ca persoană fizică în urma unui contract de schimb, încheiat cu AA., l-a dus la punctul de lucru al SC B. SRL şi l-a vândut, tot ca persoană fizică,unei persoane (nenominalizate) din Piteşti, aceasta cumpărându-l pe numele SC H. SRL; anterior vânzării autoturismului persoanei din Piteşti, acesta mai fusese văzut de o altă persoană care vroia să-l cumpere şi care, fără ca el să ştie, contractase o linie de credit pentru a-l putea achiziţiona; a contactat persoana din Piteşti şi a întrebat-o dacă vrea să vândă autoturismul pe care tocmai îl cumpărase, aceasta a fost de acord, cu condiţia să primească preţul cu care el îl cumpărase; persoana interesată să cumpere autoturismul a fost de acord să plătească preţul cerut de persoana din Piteşti însă, întrucât nu putea să-l cumpere de la o persoană fizică deoarece finanţatorul cu care contractase linia de credit, îi impusese să cumpere de la o persoană juridică agreată, aceasta fiind SC B. SRL, SC H. SRL a vândut autoturismul către societatea administrată de inculpat, iar această din urmă societate, la rândul său, l-a vândut societăţii de leasing SC BB. SRL (fostă SC CC. SRL care făcea plata şi devenea proprietar, iar persoana fizică respectivă era utilizator), nu sunt confirmate de probele administrate în cauză.

Astfel, din verificările efectuate a rezultat că autoturismul marca x nu a fost nici înmatriculat în circulaţie, nici înregistrat fiscal pe numele pretinsului vânzător SC H. SRL La data de 16 noiembrie 2010, autoturismul respectiv a fost înmatriculat pe numele persoanei fizice AA., după care, începând cu 20 martie 2014, când a fost radiat de pe numele acestuia a fost înmatriculat pe numele persoanei juridice SC BB. SRL (fostă SC CC. SRL).

Tot pe numele persoanei fizice AA., autoturismul a fost şi înregistrat fiscal, iar Direcţia de Impozite şi Taxe Craiova (în a cărei rază teritorială domicilia acesta), în baza contractului de vânzare-cumpărare din 23 noiembrie 2013, a transmis Direcţiei de Impozite şi Taxe Locale Voluntari (în a cărei rază teritorială se află domiciliul inculpatului) solicitarea de a se lua măsurile necesare pentru înscrierea autoturismului în evidenţa fiscală, începând cu data de 1 decembrie 2013, pe numele persoanei fizice A.. În final, autoturismul a fost înregistrat fiscal pe numele SC CC. SRL.

În declaraţia dată în cursul urmăririi penale, necontestată de inculpat, valorificată de instanţa de fond în condiţiile art. 347 alin. (7) din C. proc. pen., martorul AA. (care nu a putut fi audiat în cursul cercetării judecătoreşti din cauza gravelor probleme de sănătate constatate cu ocazia punerii în executare a mandatului de aducere emis de instanţă pe numele său) a precizat că: la 23 noiembrie 2013 a vândut autoturismul marca x inculpatului, primind în schimb de la acesta un autoturism marca x pentru care a plătit diferenţa de preţ de 21.000 euro; tranzacţia, materializată într-un contract de vânzare-cumpărare pentru un vehicul folosit, încheiată la 23 noiembrie 2013, a avut loc în Bucureşti, în incinta unei reprezentanţe - dealer auto, situată probabil în zona DD., însă, în contractul de vânzare-cumpărare a fost menţionat, în mod nereal, drept loc de încheiere a contractului, Municipiul Craiova; pentru autoturismul primit la schimb de la inculpat, i-a fost eliberată de către SC EE. SRL, factura nr. x din 23 noiembrie 2013, iar ulterior l-a înmatriculat pe numele său; la încheierea tranzacţiei a fost întocmită şi o chitanţă de mână, semnată atât de el, cât şi de inculpat, precum şi de doi martori (unul dintre ei fiind O.); ulterior nu a mai ţinut legătura cu inculpatul.

În susţinerea afirmaţiilor sale, martorul a depus la dosar, în copie, înscrisurile la care a făcut referire în cuprinsul declaraţiei, respectiv: cartea de identitate a autoturismului marca x; contractul de vânzare-cumpărare a acestuia, cu preţul de 15.000 euro, încheiat cu inculpatul la data de 23 noiembrie 203; factura nr. x din data de 23 noiembrie 2013, emisă de SC EE. SRL pe numele martorului; chitanţa de mână încheiată cu inculpatul, în prezenţa a doi martori, pentru autoturismul marca x, primit în schimb de la inculpat, înscris în care sunt consemnate operaţiunea de schimb realizată şi preţurile convenite, martorul achitând inculpatului diferenţa de 21.000 euro.

Declaraţia martorului O., audiat la cererea apelantului inculpat, invocată de apărare ca mijloc de probă ce confirmă susţinerile apelantului inculpat cu privire la realitatea achiziţiei, în mod corect a fost înlăturată de instanţa de fond pentru argumentele expuse pe larg în considerentele sentinţei, pe care Înalta Curte şi le însuşeşte şi care, în esenţă, se referă la faptul că martorul: nu a putut să indice numele persoanelor la care a făcut referire în depoziţia sa ("băiatul din Piteşti" şi "băiatul din Râmnicu Vâlcea"); deşi a susţinut că a fost prezent la realizarea tranzacţiei prin care inculpatul, ca persoană fizică, i-ar fi vândut autoturismul "băiatului din Piteşti" nu a semnat ca martor înscrisul olograf prezentat de inculpat, care se referă chiar la pretinsa tranzacţie, astfel cum a procedat la întocmirea înscrisului olograf care se referă la schimbul în urma căruia inculpatul a dobândit tot ca persoană fizică, acelaşi autoturism, de la martorul AA.; referirea la "băiatul din Râmnicu Vâlcea" este infirmată de documentele transmise de societatea de leasing, potrivit cărora contractul de leasing având ca obiect autoturismul cumpărat de la societatea administrată de inculpat a fost încheiat cu o persoană de sex feminin;.

Relevante pentru reţinerea caracterului fictiv al achiziţiei, în sensul că autoturismul marca x, cu seria de şasiu x nu s-a aflat niciodată în proprietatea pretinsului vânzător, SC H. SRL, ci a fost dobândit, printr-un schimb de către inculpat, ca persoană fizică, de la martorul AA., sunt şi acţiunile personale ale apelantului inculpat, materializate în înscrisurile prin care a încercat să creeze aparenţa că, în realitate, tranzacţia a avut loc.

Astfel, în lipsa unui înscris care să dovedească transmiterea proprietăţii asupra autoturismului de la persoana fizică A. (care îl cumpărase de le martorul AA.) către persoana juridică SC H. SRL, apelantul inculpat a prezentat organelor de urmărire penală, în copie, un înscris olograf, datat 11 ianuarie 2014, întocmit la persoana întâi, care poartă numai semnătura sa şi din cuprinsul căruia rezultă că i-ar fi vândut societăţii SC H. SRL (fără a indica vreun reprezentant al acesteia) autoturismul marca x în schimbul sumei de 15.500 euro.

La data de 15 ianuarie 2014 (după numai 4 zile de la data întocmirii înscrisului olograf emanând de la inculpat, dar anterior facturii de vânzare pretins emise de SC H. SRL în favoarea SC B. SRL), prin factura proforma nr. 103, societatea inculpatului, deşi nu cumpărase nici măcar formal autoturismul marca x (factura de achiziţie înregistrată în evidenţa sa contabilă datând din 21 ianuarie 2014), a stabilit în favoarea SC CC. SRL, un preţ de vânzare de 17.608 RON.

Ulterior, prin factura seria x nr. x din 28 ianuarie 2014, SC B. SRL a vândut autoturismul marca x către SC CC. SRL cu preţul de 80.917,94 RON (din care 15.661,54 RON TVA), mai mic decât suma de 83.700 RON, reprezentând pretinsul preţ cu care îl achiziţionase în urmă cu doar o săptămână de la SC H. SRL, ceea ce duce la concluzia că scopul înregistrării achiziţiei nu a fost acela de realizare a unei "afaceri" aşa cum a susţinut inculpatul, ci diminuarea obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat.

De asemenea, pentru a justifica pretinsa plată a autoturismului, realizată către SC H. SRL, de la care acelaşi autoturism ar fi fost cumpărat de către societatea inculpatului la numai 10 zile după ce acesta, ca persoană fizică, l-ar fi vândut societăţii respective conform înscrisului olograf anterior menţionat, la data de 21 ianuarie 2014, a fost înregistrată creditarea societăţii de către inculpat cu suma de 84.000 RON . Pretinsa plată în numerar a autoturismului contravenea însă art. 5 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 15/1996 care prevedea că operaţiunile de încasări şi plăţi între persoane juridice se vor efectua numai prin instrumente de plată fără numerar, cu excepţia plăţilor în limita unui plafon zilnic maxim de 100.000.000 ROL, plăţile către o singură persoană juridică fiind admise în limita unui plafon zilnic în sumă de 50.000.000 ROL. În realitate, creditarea societăţii este o operaţiune fictivă care nu a existat în realitate, iar înregistrarea ei în evidenţele contabile s-a realizat în scopul sustragerii apelantului inculpat de la plata obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat.

Concluzionând, în raport de situaţia de fapt astfel cum aceasta rezultă din probele administrate în cauză, Înalta Curte reţine, contrar susţinerilor apelantului inculpat şi în acord cu concluzia la care a ajuns instanţa de fond că achiziţia de la SC H. SRL, înregistrată de SC B. SRL reprezintă o operaţiune fictivă, întrucât autoturismul marca x, cu seria de şasiu x, la care se referă, nu s-a aflat niciodată în proprietatea pretinsului vânzător, SC H. SRL, ci a fost dobândit, printr-un schimb, de către inculpat, ca persoană fizică, de la martorul AA., pentru ca, ulterior, după înregistrarea acelei operaţiuni fictive, generatoare de TVA deductibilă, societatea administrată de inculpat să-l vândă către SC BB. SRL (fostă SC CC.. SRL) la un preţ mai mic decât cel înregistrat ca preţ de achiziţie.

Împrejurarea că în urma verificărilor efectuate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală s-a constatat că SC H. SRL nu ar fi virat la bugetul de stat sumele de bani reprezentând TVA de plată, care în opinia apărării este un argument în susţinerea comportamentului fiscal inadecvat al acestei societăţi, prin neînregistrarea în propria contabilitate a tranzacţiei făcute cu SC B. SRL, este lipsită de relevanţă sub aspectul existenţei faptei şi al vinovăţiei apelantului inculpat în contextul reţinerii caracterului fictiv al achiziţiei.

În ce priveşte achiziţiile de la SC F. SRL, Înalta Curte constată că susţinerea apărării în sensul că acestea au fost reale şi nu fictive cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond, este infirmată de probatoriul administrat în cauză şi, în consecinţă, urmează a o înlătura ca neîntemeiată.

Din actele de la dosar rezultă că în luna decembrie 2012, a fost înregistrată în evidenţa contabilă a B. SRL, în baza facturii nr. x seria x din data de 18 decembrie 2012, având ca obiect livrarea de piese auto de schimb şi prestarea de servicii (neprecizate) şi pretins emitent SC F. SRL, o achiziţie în valoare totală de 372.000 RON din care 300.000 RON valoarea fără TVA (baza impozabilă) şi 72.000 RON TVA.

Factura respectivă a fost înregistrată în registrul jurnal, prin debitarea contului 6024 (cheltuieli cu piese de schimb) cu suma de 219.354,84 RON, debitarea contului 628 (Alte cheltuieli cu serviciile executate de terţi), cu suma de 80645,16 RON, debitarea contului 4426 (TVA deductibilă) cu suma de 72.000 RON şi creditarea contului 401 (Furnizori) cu suma de 372.000 RON.

Nu au fost identificate documente referitoare la plata facturii anterior menţionate (chitanţe, ordine de plată), iar în evidenţa contabilă nu există înregistrări ale unei astfel de plăţi.

De asemenea, în luna februarie 2014 au fost înregistrate în evidenţa contabilă a societăţii administrate de inculpat în baza a 14 facturi având seria x şi date de emitere: 3 februarie 2014 (factura nr. x); 4 februarie 2014 (factura nr. x); 10 februarie 2014 (factura nr. x); 11 februarie 2014 (factura nr. x); 12 februarie 2014 (factura nr. x); 17 februarie 2014 (factura nr. x); 18 februarie 2014 (factura nr. x); 19 februarie 2014 (factura nr. x); 20 februarie 2014 (factura nr. x); 21 februarie 2014 (factura nr. x); 24 februarie 2014 (factura nr. x); 25 februarie 2014 (factura nr. x) şi 26 februarie 2014 (factura nr. x) şi pretins emitent aceeaşi societate comercială, achiziţii în valoare totală de 69.440 RON, din care 56.000 RON valoarea fără TVA (baza impozabilă) şi 13.440 RON TVA.

Valoarea individuală a fiecăreia din cele 14 facturi este de 4.960 RON (din care 960 RON TVA), iar obiectul acestora constă, în raport cu 14 autovehicule având numerele de înmatriculare x, x, B-79- x, B-71- x, x, B-75- x, x, B-72- x, x, x, B-76- x, B-64- x, x şi B-73- x, în servicii de manoperă, mochetare, tapiţerie scaune şi schimb uleiuri.

Cele 14 facturi anterior menţionate au fost înregistrate în evidenţa contabilă, prin debitarea contului 628 (Alte cheltuieli cu serviciile executate de terţi) cu suma de 56.000 RON şi debitarea contului 4.426 (TVA deductibilă) cu suma de 13.440 RON, iar ca şi documente ale plăţilor pretins realizate de societatea administrată de inculpat, în calitate de beneficiar, au fost identificate 14 chitanţe, fiecare având aceeaşi serie şi aceeaşi dată ca şi factura corespunzătoare, dar număr diferit, constatări în raport de care se poate concluziona că plăţile către pretinsul furnizor s-ar fi făcut în numerar.

Susţinerea apelantului inculpat în sensul că SC F. SRL a avut un comportament fiscal inadecvat în sensul că nu şi-a înregistrat în propria contabilitate facturile emise, urmează a fi înlăturată ca neîntemeiată în raport de înscrisurile depuse la dosar de către reprezentantul acestei societăţi. Astfel, prin adresa înregistrată la data de 7 septembrie 2016, SC F. SRL a comunicat faptul că nu a avut nici un fel de relaţii comerciale şi nu a emis nicio factură către SC B. SRL şi că, în fapt, nici nu a auzit vreodată de această societate.

În plus, Înalta Curte reţine şi faptul că apelantul inculpat nu a fost în măsură să indice numele persoanei cu care pretinde că a încheiat tranzacţia sau a celor care, potrivit propriilor susţineri, ar fi reparat autoutilitarele, dar şi împrejurarea că pe facturi, la rubrica delegat, este trecut numele inculpatului şi nu al persoanei trimisă de pretinsul furnizor al serviciilor prestate, ceea ce presupune că acesta nu a existat.

Toate aspectele anterior menţionate sunt de natură a confirma susţinerea reprezentanţilor SC F. SRL în sensul că nu avut relaţii comerciale cu societatea administrată de inculpat şi, implicit, de a înlătura solicitarea apărătorului acestuia din urmă de a se reţine un comportament fiscal inadecvat din partea SC F. SRL.

Referitor la factura nr. x, seria x, din data de 18 decembrie 2012 având ca obiect (piese auto de schimb în valoare de 219.354,84 RON) şi servicii (neprecizate, în valoare de 80.645,16 RON), afirmaţia din declaraţia apelantului inculpat în sensul că nu îşi aminteşte de ea şi absenţa unor documente (chitanţe, ordine de plată) din care să rezulte plata mărfurilor/pretarea serviciilor către pretinsul furnizor, conduc Înalta Curte la concluzia că operaţiunea este fictivă, prin înregistrarea acesteia în contabilitate, apelantul inculpat urmărind sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale ce îi reveneau.

Faptul că mărfurile nu au fost efectiv livrate rezultă chiar din înscrisurile depuse de inculpat la organul fiscal, la data de 22 octombrie 2015, sub nr. x, respectiv la data de 24 octombrie 2015, sub nr. x, prin care a solicitat regularizarea parţială a facturii pentru suma aferentă valorii mărfurilor, de 219.354,84 RON (motivul invocat fiind acela că mărfurile nu au fost livrate).

Referitor la operaţiunea de regularizare, înscrisă în decontul TVA întocmit pentru luna septembrie 2015, anterior menţionată, Înalta Curte constată însă, că apelantul inculpat s-a adresat organelor fiscale, nu din proprie iniţiativă, aşa cum a susţinut, ci, după ce a luat cunoştinţă de cercetările efectuate de organele de poliţie în Dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, aspect relatat de martora I., contabila societăţii administrată de inculpat, în declaraţiile date la organul de urmărire penală şi la instanţa de judecată. În concret, martora I. a declarat că: în decontul lunii septembrie 2015 s-a făcut o regularizare de TVA ca urmare a unui control din partea poliţiei, prin care s-a adus la cunoştinţă că o parte din facturile înregistrate în contabilitatea SC B. SRL ar fi fictive; după controlul de la poliţie, inculpatul i-a spus că nu a primit marfa de la un anumit furnizor (SC F. SRL); a considerat că bunurile şi serviciile trebuie trecute în contabilitate ca marfă nesosită (în custodie la terţi).

În ce priveşte diferenţa de 80.645,16 RON, (aferentă valorii serviciilor, neprecizate, din factura nr. x, seria x, din data de 18 decembrie 2012), aceasta a fost regularizată conform deciziei de asociat nr. 7 din 7 octombrie 2016, emisă de inculpat după începerea urmăririi penale in personam faţă de acesta, dispusă prin ordonanţa procurorului din 3 octombrie 2016, motivul fiind acelaşi ca şi în cazul pieselor de schimb, respectiv, că serviciile nu au fost prestate. Toate aceste elemente, dar şi împrejurarea că sesizarea organelor fiscale pentru regularizare TVA a intervenit abia în anul 2015, deci, după mai mult de 2 ani şi jumătate de la data înregistrării facturii în contabilitate, dovedesc faptul că, în realitate, operaţiunea menţionată în factura din data de 18 decembrie 2012 nu a avut loc şi că prin înregistrarea acesteia în evidenţa contabilă a societăţii, apelantul inculpat a urmărit să se sustragă de la plată obligaţiilor fiscale către bugetul de stat.

Susţinerile apelantului inculpat referitoare la celelalte 14 facturi, înregistrate în evidenţa contabilă a SC B. SRL în luna februarie 2014, având ca pretins emitent aceeaşi societate comercială, SC F. SRL, în sensul că: în luna decembrie 2013 a achiziţionat pe numele unei societăţi pe care a înfiinţat-o în Bulgaria, HH., 14 autoturisme Z. de la II. care a fost vânzătorul acestora, iar tranzacţia a fost perfectată la 31 ianuarie 2014; întrucât autoutilitarele nu au putut fi duse în Bulgaria, aşa cum a solicitat contabila societăţii, datorită deficienţelor tehnice şi estetice pe care le prezentau, a hotărât să le revândă către societatea din România pentru a le putea repara; cu privire la această revânzare au fost emise 2 facturi referitoare la toate cele 14 autoutilitare, o factură la începutul lunii februarie 2014, iar alta la data de 18 februarie 2014 (între timp contractase deja serviciile de reparaţii de la SC F. SRL pentru care au fost emise facturi); reparaţia autoutilitarelor s-a realizat în curtea aparţinând SC B. SRL din str. x T49, locaţie unde s-au deplasat angajaţi ai SC F. SRL şi au prestat servicii constând în schimbarea tapiţeriilor interioare, completări de plastice şi oglinzi, schimbări de parbrize, de cauciucuri, de stopuri, de bujii, reparaţii la sistemul de frânare şi la lăzile cu scule; plata fiecărei facturi a făcut-o în numerar, fie el personal, fie angajatul său S.; cu reprezentantul societăţii furnizoare a făcut, în prealabil, o negociere globală pentru toate cele 14 autoutilitare, convenind o sumă totală, care ulterior a fost împărţită la 14, iar pentru suma astfel obţinută, a fost emisă câte o factură în raport cu fiecare autoutilitară; acelaşi reprezentant al societăţii furnizoare a emis câte o factură şi câte o chitanţă de încasare a plăţii, pe măsură ce erau finalizate serviciile prestate la fiecare autoutilitară, invocate şi în faţa instanţei de fond, sunt infirmate de probatoriul administrat în cauză şi, în consecinţă, urmează a fi înlăturate.

Astfel, din înscrisurile depuse la dosar chiar de către inculpat rezultă că pentru cele 14 autoutilitare cumpărate de SC B. SRL de la societatea HH., cu sediul în Ruse (Bulgaria), în realitate, au fost emise 3 facturi de achiziţie (şi nu 2 facturi, cum a susţinut în declaraţiile date la parchet şi la instanţa de fond), toate la data de 18 februarie 2014, dată care în 7 cazuri (facturile nr. x din 3 februarie 2014; nr. x din 4 februarie 2014; nr. x din 5 februarie 2014; nr. x din 10 februarie 2014; nr. x din 11 februarie 2014; nr. x din 12 februarie 2014; nr. x din 17 februarie 2014), este ulterioară celei la care au fost emise pretinsele facturi de către SC F. SRL pentru serviciile de reparare a unora dintre autoutilitare. În raportat de această constatare, anterior datei de 18 februarie 2014, nu puteau exista, din partea SC B. SRL operaţiuni purtătoare de TVA deductibilă, de achiziţionare de servicii de reparare a autovehiculelor înscrise în cele 7 facturi (emise în perioada 3 - 17 februarie 2014).

Pe de altă parte, deşi cele 14 facturi se referă la prestare de servicii, nu au anexate documente din care să rezulte prestarea efectivă a acestora (situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie, etc.), condiţie ce trebuia îndeplinită conform H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 - Codul fiscal, în vigoare la data comiterii faptei care la pct. 48, prevedea că " pentru a deduce cheltuielile cu serviciile de management, consultanţă, asistenţă sau alte prestări de servicii, trebuie să se îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: serviciile trebuie să fie efectiv prestate, să fie executate în baza unui contract care să cuprindă date referitoare la prestatori, termen de execuţie, precizarea serviciilor prestate, precum şi tarifele percepute, respectiv, valoarea totală a contractului, iar defalcarea cheltuielilor de această natură să se facă pe întreaga durată de desfăşurare a contractului sau pe durata realizării obiectului contractului; prestarea efectivă a serviciilor se justifică prin situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de plată sau orice alte materiale corespunzătoare; contribuabilul trebuie să dovedească necesitatea efectuării cheltuielilor prin specificul activităţilor desfăşurate"(aceste documente lipsesc şi în cazul facturii din decembrie 2012, care se referă şi la servicii pretins prestate de către SC F. SRL).

De asemenea, susţinerea apelantului inculpat în sensul că a stabilit cu prestatorul de servicii o negociere globală, în urma căreia s-a convenit o sumă totală de plată pentru serviciile contractate şi, implicit, emiterea corespunzătoare a unei singure facturi, chiar dacă ar fi reală, este lipsită de relevanţă sub aspectul răspunderii sale penale în condiţiile în care obligaţia de plată îi revenea societăţii pe care o administra, în calitate de pretins beneficiar, aşa încât şi efectuarea plăţilor cu respectarea O.G. nr. 15/1996, viza aceeaşi societate. Cum plata în numerar a celor 14 facturi era exclusă întrucât cuantumul valorii totale a acestora (69.440 RON) depăşea plafonul zilnic de 5.000 RON (50.000.000 ROL), stabilit prin O.G. nr. 15/1996 pentru efectuarea plăţilor în numerar între persoane juridice, serviciile au fost fragmentate în 14 facturi având fiecare o valoare mai mică de 5.000 RON (50.000.000 ROL), procedeu interzis însă de aceeaşi Ordonanţă de Urgenţă care, prin art. 5 alin. (2) lit. c) interzicea plăţile fragmentate, în numerar, pentru facturile cu o valoare mai mare de 5.000 RON (50.000.000 ROL).

Pe de altă parte, în cauză sunt incidente şi dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 82/1991 (în reglementarea în vigoare în perioada de referinţă), care prevedeau că răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii îi revine administratorului, funcţie pe care apelantul inculpat a exercitat-o atât în fapt, cât şi în drept în momentul săvârşirii fiecăruia din cele 36 de acte materiale care intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii de evaziune fiscală.

Înalta Curte reţine şi faptul că, apare ca ilogică achiziţionarea în anul 2014 a unor servicii de la aceeaşi societate care din luna decembrie 2012 nu şi-a îndeplinit obligaţiile de livrare a unor mărfuri în valoare de 219.354,89 RON plus TVA şi de prestare a unor servicii în valoare de 80.645,16 RON plus TVA. Faţă de această constatare, singura concluzie ce rezultă în mod rezonabil este aceea că operaţiunile sunt artificiale, iar înregistrarea lor în evidenţa contabilă a societăţii, a avut ca scop sustragerea apelantului inculpat de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale prin diminuarea debitelor fiscale.

Referitor la declaraţiile martorilor S., Q., O. şi P., audiaţi la cererea apelantului inculpat, în mod corect au fost înlăturate de instanţa de fond pentru considerentele expuse pe larg în considerentele sentinţei, pe care Înalta Curte şi le însuşeşte, care în principal se referă la faptul că nu au oferit informaţii pertinente care să contribuie la aflarea adevărului în cauză (au declarat că nu le este cunoscută societatea SC F. SRL, nu au putut furniza informaţii despre persoanele care ar fi prestat serviciile menţionate în facturi, nu au relatat aspecte cunoscute de ei, ci care le-au fost dictate de alte persoane).

Concluzionând, Înalta Curte reţine că operaţiunile (achiziţiile) înregistrate contabil şi declarate fiscal, generatoare de TVA deductibilă, au fost fictive, nefiind derulate în realitate cu societatea pretins furnizoare SC F. SRL, fapt pe care inculpatul l-a cunoscut, iar prin înregistrarea şi declararea lor a urmărit şi a determinat diminuarea TVA de plată şi majorarea TVA deductibilă cu suma totală de 85.440 RON, acţionând cu intenţie directă.

În ce priveşte critica apelantului inculpat care vizează cuantumul prejudiciului la plata căruia a fost obligat, în sensul că nu a fost stabilit cu caracter cert, ci pe baza unei expertize contabile ce a fost întocmită pe situaţii premise/ipotetice, Înalta Curte constată că nu este întemeiată.

Din actele dosarului rezultă că în cursul urmăririi penale s-a dispus, cu respectarea dispoziţiilor legale, efectuarea unei expertize contabile şi fiscale, care a reţinut că prejudiciul cauzat bugetului de stat prin cele 36 de acte materiale de evaziune fiscală săvârşite de inculpat, ce au avut ca rezultat majorarea TVA deductibilă şi diminuarea TVA de plată este 369.593,93 RON.

Raportul de expertiză contabilă şi fiscală dispus în cauză a fost întocmit pe baza documentelor (facturi şi chitanţe, operaţiuni de creditare a societăţii) înregistrate în evidenţa contabilă a SC B. SRL şi a declaraţiilor depuse la organele fiscale, prezentate expertului de către apelantul inculpat, şi nu pe situaţii premise/ipotetice, aşa cum a susţinut apărătorul acestuia.

Suma de 369.593,93 RON a fost parţial recuperată în cursul urmăririi penale ca urmare a regularizărilor, urmate de plata efectivă a sumei de 247.175 RON, rămânând de achitat către bugetul de stat, 122.418,93 RON. Această din urmă sumă a fost achitată de către apelant în cursul judecăţii în apel, aşa cum rezultă din adresa Ministerului Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală nr. 773 din data de 22 aprilie 2019. De asemenea, din adresa Ministerului Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală nr. A-AJR 9721 din data de 9 aprilie 2019 rezultă că apelantul inculpat a achitat şi suma de 2.000 RON reprezentând parte din obligaţiile fiscale accesorii aferente sumei de 247.175 RON, al căror cuantum este de 116.414 RON.

În ce priveşte susţinerea apărării în sensul că instanţa de fond a reţinut în mod greşit şi fără o justificare probatorie confuzia dintre locuinţa de fapt a inculpatului şi a familiei sale, sediul principal şi punctul de lucru al societăţii administrate de acesta şi că, în realitate, inculpatul locuieşte la o altă adresă, diferită de cea menţionată în actul de identitate, care este sediul social al SC B. SRL, Înalta Curte constată că nu este întemeiată şi, în consecinţă, o va respinge ca atare.

Instanţa de fond a verificat susţinerea apelantului inculpat şi, în urma evaluării înscrisurilor depuse la dosar chiar de către acesta (declaraţia olografă datată 10 martie 2018, a unuia dintre coproprietarii imobilului în care inculpatul a pretins că a locuit împreună cu familia sa, numita M. şi, respectiv, declaraţia autentificată la 23 martie 2018 a celuilalt coproprietar,N.), în mod corect a concluzionat, reţinând contradicţiile dintre afirmaţiile soţilor SS. - redate pe larg în considerentele sentinţei- că declaraţiile acestora, ca de altfel, şi declaraţiile martorilor O., P. şi Q. sunt cel puţin îndoielnice şi nu conduc la concluzia susţinută de apărare.

Înscrisurile depuse de inculpat în cursul cercetării judecătoreşti la instanţa de apel (contractul de închiriere şi actul de proprietate al soţilor N. şi M.) nu sunt de natură a duce la o altă concluzie decât cea reţinută de instanţa de fond şi anume, că apelantul inculpat a locuit împreună cu membrii familiei sale la adresa din oraşul Voluntari, str. x G, Judeţul Ilfov (care figurează în actul său de identitate şi care a fost declarată la organele de evidenţă a populaţiei), la care se afla şi sediul social al societăţii K. SRL (devenită începând cu anul 2012 SC B. SRL)

În primul rând, din conţinutul înscrisului intitulat contract de închiriere (depus în copie de către apelantul inculpat, certificat pentru autenticitate de către acesta) rezultă că nu a fost încheiat între N. şi inculpat, ci între N. şi K. SRL (societatea administrată de inculpat) şi are ca obiect închirierea în scopul folosirii ca locuinţă a vilei deţinută de locator, situată în oraşul Voluntari, Judeţul Ilfov. De asemenea, se constată că înscrisul respectiv nu este datat şi poartă, alături de semnătura inculpatului, o singură semnătură indescifrabilă (posibil a lui N.) ceea ce ridică serioase semne de întrebare asupra existenţei lui încă din data de 5 septembrie 2011, putându-se presupune în mod rezonabil, faţă de forma în care a fost întocmit şi de data la care a fost depus la dosar (abia la instanţa de apel, deşi se presupune că era în posesia acestuia încă din data de 5 septembrie 2011) că este un act întocmit pro cauza şi prezentat instanţei de către inculpat pentru a-şi preconstitui probe în apărare.

În al doilea rând, sunt evidente contradicţiile care există între menţiunile din cuprinsul înscrisului respectiv, declaraţiile date de soţii N. şi M. (referitor la care apelantul inculpat şi în motivele de apel a arătat că au exprimat adevărul şi că în mod greşit instanţa le-a înlăturat) şi menţiunile din contractul de vânzare cumpărare depus în copie de inculpat pentru a face dovada, potrivit propriilor susţineri, a dreptului de proprietate al soţilor SS. asupra imobilului închiriat de la aceştia.

Astfel, deşi în contractul de vânzare cumpărare autentificat la notar la data de 22 noiembrie 2001 se menţionează că vânzătorii TT., UU. şi VV., cel din urmă, în nume propriu şi ca reprezentant al soţiei sale VV. au vândut lui N., căsătorit cu M. (deci şi acesteia din urmă)- un teren situat în intravilanul Judeţul Ilfov, aflat la tarlaua x, înscrisul intitulat contract de închiriere, este încheiat doar între N. (nu şi soţia sa) şi societatea administrată de inculpat (nu cu inculpatul) şi are ca obiect închirierea imobilului situat în oraşul Voluntari, str. x (nu tarlaua x). Pe de altă parte, adresa indicată în contractul de închiriere - oraşul Voluntari, str. x - diferă de cea menţionată în declaraţiile soţilor SS. (M. a indicat ca şi adresă la care pretinde că ar fi locuit inculpatul, str. x, nu T49A, iar N. a indicat doar strada nu şi numărul acesteia).

În plus, deşi din declaraţia lui N. rezultă că apelantul inculpat şi familia sa locuiesc cu titlu gratuit începând cu data de 5 septembrie 2011 în imobilul situat în sat Pipera comuna Voluntari, Judeţul Ilfov, în înscrisul intitulat contract de închiriere se menţionează că imobilul este situat în oraşul Voluntari, că tariful chiriei lunare a fost stabilit şi acceptat de către părţi şi că, la data semnării contractului, chiriaşul va plăti proprietarului suma de 3.600 euro reprezentând chiria în avans pentru perioada 1 septembrie 2011 (anterioară datei încheierii aşa-zisului contract de închiriere care se presupune, în absenţa altor date, că ar fi fost, 5 noiembrie 2011, când apare a fi înregistrat la organele fiscale) şi până la 1 decembrie 2011, cu indicarea, inclusiv, a modalităţii în care se vor realiza plăţile (numerar sau în contul deschis la unitatea bancară indicată de locator).

Pe de altă parte, deşi, din declaraţia lui N. rezultă că apelantul inculpat locuieşte în imobilul proprietatea lui şi a soţiei sale, începând cu data de 5 septembrie 2011, iar soţia sa, M., a declarat că inculpatul şi familia lui au locuit în imobilul proprietatea sa şi a soţului său, de la data de 1 octombrie 2011 şi până în prezent (deci, şi la 10 martie 2018 când aceasta a dat declaraţia), apelantul inculpat nu a depus vreun înscris din care să rezulte că a fost prelungit aşa-zisul contract de închiriere care a expirat la data de 31 august 2014 (potrivit menţiunilor din contractul de închiriere, acesta a fost încheiat "pe o perioadă de 3 ani, începând cu data de 1 septembrie 2011 până la 31 august 2014 dată la care este considerată data de expirare a contractului"). Oricum, durata contractului nu acoperă întreaga perioadă în care apelantul inculpat a comis actele materiale ce intră în conţinutul infracţiunii de evaziune fiscală pentru care a fost trimis în judecată (mai 2011 - februarie 2014). Cel puţin, în perioada mai 2011 - septembrie 2011, este cert că apelantul inculpat a locuit în acelaşi imobil în care se afla sediul social al societăţii SC B. SRL.

În privinţa înscrisurilor constând în: contractul de închiriere din data de 1 septembrie 2015 încheiat între societatea sa şi WW., cetăţean american, având ca obiect închirierea imobilului situat în Judeţul Ilfov şi factura din 2.10.2015, reprezentând chirie conform contractului din 1 septembrie 2015; factura nr. x din 17 iulie 2015, reprezentând contravaloare chirie, data 25 şi 26 iulie 2015; factura nr. 198 din 24 iulie 2015,reprezentând contravaloare chirie 27, 28, 29 iulie 2015; factura nr. x din 25 iulie 2015, reprezentând "contravaloare chirie ziua 30, 31" factura nr. x din 1 august 2014, reprezentând contravaloare chirie conform contractului de închiriere FN din 31 iulie 2014 pentru lunile august, septembrie, octombrie, noiembrie şi decembrie 2014, depuse la dosar de către apelant pentru a dovedi că în urma lucrărilor efectuate la sediul social al SC B. SRL cu bunurile/materialele achiziţionate de la cele 6 societăţi comerciale, societatea a fost închiriată, Înalta Curte reţine, pe de o parte, că sunt ulterioare perioadei mai 2011 - februarie 2014 când se reţine că apelantul a comis fapta, iar pe de altă parte, că sunt lipsite de relevanţă faţă de obiectul acuzaţiei penale adusă inculpatului, care constă în aceea că a înregistrat în evidenţele contabile ale societăţii achiziţii de bunuri şi servicii fictive.

Pentru acelaşi motiv anterior menţionat (obiectul acuzaţiei penale aduse apelantului inculpat) sunt lipsite de relevanţă înscrisurile întocmite în perioada comiterii faptelor, respectiv, facturile: nr. x din 9 decembrie 2013 (reprezentând contravaloare chirie pe lunile noiembrie şi decembrie 2013); nr. 119 A din ianuarie 2014 (reprezentând contravaloare contract închiriere pe luna ianuarie 2014); nr. 044 din 19 martie 2013 (reprezentând avans închiriere pe perioada 30 martie - 6 aprilie 2013, găzduire de la 30 martie 2013 până la 7 aprilie 2013); nr. 41 din 18 martie 2013 (reprezentând contravaloare chirie din totalul 5000 euro conform contractului nr. x din 10 aprilie 2013); nr. 33 din 8 februarie 2013 (reprezentând închiriere imobil pe perioada 8 februarie -12 februarie 2013).

În ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei, Înalta Curte constată că pedeapsa aplicată inculpatului (atât în ceea ce priveşte cuantumul, cât şi modalitatea de executare) a fost stabilită de instanţa de fond în urma unei juste analize şi corecte aprecieri a tuturor criteriilor prevăzute de art. 74 din C. pen.. Având însă în vedere faptul că, în cursul cercetării judecătoreşti la instanţa de apel, apelantul inculpat a achitat suma de 122.830,68 RON (reprezentând prejudiciul cauzat bugetului de stat, neacoperit până la judecarea apelului), precum şi parte din obligaţiile fiscale aferente sumei de 247.175 RON, plătită în cursul urmăririi penale, respectiv suma de 2000 RON, dar şi circumstanţele personale ale apelantului inculpat, Înalta Curte apreciază ca fiind justificată cererea apărării de a se constata că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 91 din C. pen. şi, în consecinţă, de a se dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Astfel, apelantul inculpat nu a mai fost condamnat anterior, şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, a depus eforturi pentru diminuarea consecinţelor infracţiunii (prin plata integrală a sumei reprezentând debitul principat datorat bugetului de stat şi, în parte, a obligaţiilor fiscale accesorii aferente sumei achitate în cursul urmăririi penale), este în vârstă de 52 de ani, absolvent de studii superioare juridice, cu masterat în specializarea dreptul afacerilor, integrat social, căsătorit, tatăl unui copil minor, de profesie avocat.

În ce priveşte împrejurarea că apelantul inculpat a încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea martorilor, reţinută de instanţa de fond ca unul dintre motivele pentru care nu a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, Înalta Curte constată că în cauză nu este dovedit dincolo de orice îndoială rezonabilă faptul că inculpatul a influenţat martorii propuşi în apărare în sensul de a-i determina să declare în favoarea sa. De asemenea, nu s-a stabilit cu certitudine faptul că persoana care l-a contactat telefonic pe martorul T., administratorul SC D. SRL şi i-a cerut să declare că suma cu care acesta a vândut utilajul şi accesoriile a fost mai mare decât cea menţionată în factura fiscală, a fost apelantul inculpat. De altfel, nici instanţa de fond nu a reţinut cu titlu de certitudine că apelantul inculpat ar fi fost cel care l-a sunat pe martorul T. şi i-ar fi cerut să declare că a plătit o sumă mai mare decât cea menţionată în factură ci, a presupus că ar fi vorba despre inculpat, în urma afirmaţiilor acestuia şi a analizării împrejurărilor în care s-a realizat înregistrarea în contabilitatea societăţii inculpatului a facturii emise de SC D. SRL.

Având în vedere şi faptul că la stabilirea pedepsei şi a modalităţii de executare a acesteia trebuie avute în vedere nu numai împrejurările care agravează răspunderea penală, ci şi cele ce o atenuează (sub acest din urmă aspect se are în vedere acoperirea de către inculpat a prejudiciului cauzat bugetului de stat), Înalta Curte apreciază că stabilirea unei pedepse principale de 3 ani închisoare răspunde criteriilor de individualizare prevăzute de art. 74 din C. pen. şi că aplicarea pedepsei este suficientă şi chiar fără executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte infracţiuni. Se va stabili însă, un termen de supraveghere pe o durată de 4 ani (care reprezintă durata maximă prevăzută de lege), în interiorul căruia conduita condamnatului va fi supravegheată şi va trebui să respecte măsurile de supraveghere prevăzute la art. 93 alin. (1) lit. a) - e) din C. pen., instituite în sarcina sa, precum şi obligaţiile de a nu părăsi teritoriul României fără acordul instanţei şi de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 120 de zile (durata maximă pentru care se poate stabili această obligaţie).

În privinţa pedepselor accesorii şi complementare, având în vedere consecinţele faptei comise (prejudicierea bugetului de stat cu o sumă importantă de bani), Înalta Curte va interzice apelantului inculpat, în temeiul art. 65 alin. (1), (3) şi respectiv art. 67 alin. (1) şi (2) din C. pen., exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) din acelaşi C. pen. perioada executării pedepsei principale şi, respectiv, pe o perioadă ulterioară, de 3 ani, în condiţiile art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

În ce priveşte apelul declarat de partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Înalta Curte constată întemeiată critica acesteia privind omisiunea instanţei de fond de a dispune obligarea inculpatului A. în solidar cu partea responsabilă civilmente SC B. SRL şi la plata obligaţiilor fiscale accesorii, aferente sumei de 247.175 RON, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data efectuării fiecărei plăţi parţiale.

Astfel, prin decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii - publicată în Monitorul Oficial nr. 875 din 23 noiembrie 2015 - s-a statuat că în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală.

În considerentele deciziei anterior menţionate s-a reţinut, între altele, că obligaţiile de plată accesorii au un caracter prestabilit, atât în privinţa semnificaţiei pe care acestea o au în contextul raportului juridic de drept fiscal, cât şi în privinţa modalităţii de calcul al sumelor în care se materializează. Totodată, astfel cum rezultă din chiar denumirea dată lor de legiuitor, obligaţiile fiscale accesorii au aceeaşi natură juridică cu aceea a obligaţiilor fiscale principale, respectiv a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului general consolidat, neputând fi ignorate la momentul cuantificării prejudiciului de către instanţa penală.

Prin urmare, având în vedere relaţia dintre creanţele fiscale principale (impozite, taxe şi alte contribuţii datorate bugetului general consolidat) şi cele accesorii (dobânzi, penalităţi şi, după caz, majorări de întârzieri), dar şi natura juridică a raportului dedus judecăţii, în soluţionarea naturii civile a cauzei penale, instanţele urmează a acorda despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, reprezentând exclusiv accesoriile fiscale ale creanţei fiscale principale, şi nu dobânda legală caracteristică raporturilor juridice de drept privat, prevăzută de O.G. nr. 9/2000, respectiv O.G. nr. 13/2011.

Obligaţia de plată a taxelor şi impozitelor se naşte la data realizării activităţii, încasării venitului supus impozitării şi devine scadentă la termenul prevăzut de lege, moment de la care autoritatea fiscală are dreptul de a percepe accesoriile creanţei fiscale.

În cauză, instanţa de fond a reţinut că suma de 369.593,93 RON reprezentând prejudiciul cauzat bugetului de stat şi a obligaţiilor fiscale accesorii, calculate de la data producerii prejudiciului şi până la data executării integrale a plăţii, a fost parţial recuperat, mai întâi ca urmare a regularizărilor urmate de plata sumei de 121.420 RON, apoi prin plata şi a sumei de 22.400 RON, ambele plăţi în valoare totală de 143.820 RON fiind evidenţiate ca atare şi în raportul de expertiză contabilă şi fiscală. S-a mai reţinut că la aceste sume se adaugă suma de 19.355 RON, plătită la data de 12 octombrie 2016 de SC B. SRL şi suma de 84.000 RON, plătită de J., rămânând neachitată către bugetul de stat suma de 122.418,93 RON (369.593,93 RON - 143.820 RON-19.355 RO - 84.000 RON).

Instanţa de fond a omis însă, să-l oblige pe inculpat, în solidar cu partea responsabilă civilmente şi la plata obligaţiilor fiscale accesorii aferente sumei de 247.175 RON (achitată în cursul urmăririi penale), care potrivit relaţiilor furnizate de Ministerul Finanţelor Publice-Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin adresa nr. A-AJR 9721 din 9 aprilie 2019, sunt în cuantum de 116.414 RON, din care se va scădea suma de 2.000 RON, achitată în cursul judecăţii la instanţa de apel, omisiune ce are drept consecinţă, constatarea nelegalităţii sentinţei.

Faţă de cele mai sus arătate, în conformitate cu dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., se vor admite apelurile declarate de inculpatul A. şi de Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, se va desfiinţa, în parte, hotărârea atacată şi, rejudecând:

Se va dispune condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată (36 de acte materiale), prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

În temeiul art. 67 alin. (1), (2) raportat la art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen., i se va aplica inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) din acelaşi cod (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa funcţia de administrator al unei societăţi comerciale), pe o perioadă de 3 ani, după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 65 alin. (1), (3) din C. pen., i se va aplica inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării aceloraşi drepturi, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

Conform art. 91, 92 din C. pen., se va dispune suspendarea executării pedepsei de 3 ani închisoare pe un termen de supraveghere de 4 ani.

Pe durata termenului de supraveghere, condamnatul va trebui să respecte măsurile de supraveghere prevăzute la art. 93 din C. pen., respectiv: să se prezinte la serviciul de probaţiune Ilfov, la datele fixate de acesta; să primească vizitele consilierului de probaţiune de la Serviciul de probaţiune Ilfov; să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

Conform art. 93 alin. (2) din C. pen., va impune condamnatului obligaţia de a nu părăsi teritoriul României, fără acordul instanţei.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, condamnatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 120 de zile, la Direcţia Educaţie Cultural-Sportivă şi Identitate Comunitară sau în cadrul primăriei oraşului Voluntari, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă.

I se va atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen. referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Sub aspectul laturii civile, se va constata că apelantul inculpat a achitat în cursul judecăţii în apel suma de 122.830,68 RON reprezentând prejudiciul nerecuperat, precum şi suma de 2.000 RON cu titlu de obligaţiile fiscale accesorii aferente sumei de 247.175 RON, achitată în cursul urmăririi penale (Adresa din 22 aprilie 2019 a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală).

În consecinţă, apelantul inculpat va fi obligat, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC B. SRL, la plata către partea civilă Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a obligaţiilor fiscale accesorii aferente sumei de 122.419 RON, achitată în cursul soluţionării cauzei în apel, începând cu data scadenţei obligaţiilor de plată şi până la data efectuării fiecărei plăţi parţiale, precum şi la plata sumei de 114.414 RON (diferenţa dintre suma de 116.414 RON, comunicată de Ministerul Finanţelor Publice-Agenţia Naţională de Administrare Fiscală cu Adresa nr. A-AJR 9721 din 9 aprilie 2019 şi suma de 2.000 RON achitată de inculpat în faza judecăţii la instanţa de apel), cu titlu de obligaţii fiscale accesorii aferente sumei de 247.175 RON, achitată în cursul urmăririi penale.

Se vor menţine măsura asigurătorie a sechestrului, instituită prin Ordonanţa nr. 468/P/2016 din data de 7 aprilie 2017 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, precum şi măsurile asigurătorii instituite prin sentinţa penală apelată.

Se vor menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelurilor declarate de inculpat şi parte civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală rămân în sarcina statului, iar onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul A., în sumă de 90 RON, rămâne în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite apelurile declarate de inculpatul A. şi partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva Sentinţei penale nr. 132/F din 22 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în Dosarul nr. x/2017.

Desfiinţează, în parte, hotărârea atacată şi, rejudecând:

Condamnă inculpatul A. la 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată (36 de acte materiale), prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

În temeiul art. 67 alin. (1), (2) raportat la art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen., aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) din acelaşi cod (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa funcţia de administrator al unei societăţi comerciale), pe o perioadă de 3 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 65 alin. (1), (3) din C. pen., aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării aceloraşi drepturi, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

Conform art. 91, 92 din C. pen., dispune suspendarea executării pedepsei de 3 ani pe un termen de supraveghere de 4 ani.

Conform art. 93 din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, condamnatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la serviciul de probaţiune Ilfov, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune de la Serviciul de probaţiune Ilfov;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

Conform art. 93 alin. (2) din C. pen., impune condamnatului să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanţei.

Conform art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, condamnatul prestează o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 120 de zile, la Direcţia Educaţie Cultural-Sportivă şi Identitate Comunitară sau în cadrul primăriei oraşului Voluntari, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă.

Constată că inculpatul a achitat suma de 122.830,68 RON în cursul judecaţii reprezentând echivalentul prejudiciului, precum şi suma de 2.000 RON cu titlul de obligaţiile fiscale accesorii aferente sumei de 247.175 RON achitată în cursul urmăririi penale.

Obligă inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC B. SRL, la plata către partea civilă Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a sumei de 114.414 RON, reprezentând obligaţiile fiscale accesorii aferente sumei de 247.175 RON achitată în cursul urmăririi penale.

Obligă inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC B. SRL, la plata către partea civilă Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a obligaţiilor fiscale accesorii aferente sumei de 122.419 RON, achitată în cursul soluţionării cauzei în apel, începând cu data scadenţei obligaţiilor de plată şi până la data efectuării fiecărei plăţi parţiale.

Menţine măsura asigurătorie a sechestrului, instituită prin Ordonanţa nr. 468/P/2016 din data de 7 aprilie 2017 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, precum şi măsurile asigurătorii instituite prin sentinţa penală apelată.

Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelurilor declarate de inculpat şi parte civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală rămân în sarcina statului.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul A., în sumă de 90 RON, rămâne în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 octombrie 2019.

Procesat de GGC - LM