Retroactive lease rent under suspensive condition: limitation period start and procedural limits on partial renunciation

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la 25 iunie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. SA a solicitat obligarea pârâtei B.:

1. la plata sumei de 89.393,04 euro, pentru repararea prejudiciului produs ca urmare a neaplicării corecte a tarifelor aprobate prin Hotărârea Consiliului de Administraţie al reclamantei;

2. la plata de daune-interese compensatorii de la data cauzării însărăcirii şi până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti;

3. la plata de daune-interese moratorii până la data plăţii;

4. la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză.

Prin cererea depusă la 13 iulie 2015, reclamanta a precizat că îşi majorează cuantumul pretenţiilor la suma de 911.627,23 RON.

Prin întâmpinarea depusă la 10 noiembrie 2015, pârâta a invocat excepţiile necompetenţei materiale a Judecătoriei Timişoara, prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa pretenţiilor aferente perioadei cuprinse între 30 iunie 2009 şi 25 iunie 2012 şi inadmisibilităţii cererii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză.

Prin cererea depusă la 15 februarie 2016, reclamanta a precizat că îşi întemeiază acţiunea numai pe răspunderea civilă contractuală şi că solicită: introducerea în cauză şi a pârâtei B. R.A. - Direcţia Serviciilor de Navigaţie Aeriană Timişoara; obligarea pârâtelor şi la plata debitului restant aferent perioadei cuprinse între 1 iunie 2015 şi până la rămânerea definitivă a hotărârii, la care se adaugă TVA, cu penalităţi de 0,15% pe zi de întârziere, conform art. 11 din contractul de închiriere, de la data încheierii contractului şi până la plata integrală a debitului.

Prin Sentinţa civilă nr. 1209 din 16 februarie 2016, Judecătoria Timişoara a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la 7 martie 2016, sub acelaşi număr de dosar.

Prin Încheierea din 16 septembrie 2016, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a respins excepţiile insuficientei timbrări a acţiunii şi tardivităţii cererii precizatoare privind introducerea în cauză a pârâtei B. R.A. - Direcţia Serviciilor de Navigaţie Aeriană Timişoara.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la 19 decembrie 2016, reclamanta a precizat că renunţă la pretenţiile constând în debitul restant aferent perioadei cuprinse între 1 aprilie 2016 şi până la rămânerea definitivă a hotărârii, la care se adaugă TVA, având în vedere că părţile în litigiu au încheiat Contractul de închiriere şi prestări servicii nr. x din 28 martie 2016.

Prin Sentinţa civilă nr. 78/PI din 17 ianuarie 2017, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a respins excepţia prescripţiei extinctive pentru pretenţiile aferente perioadei cuprinse între anii 2009 şi 2012; a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei B.; a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâtele B. şi B. R.A. - Direcţia Serviciilor de Navigaţie Aeriană Timişoara; le-a obligat pe pârâte la plata către reclamantă a sumei de 911.627,23 RON, cu titlu de debit, la care se adaugă TVA, a sumei reprezentând diferenţa de chirie, calculată de la 1 iunie 2015 şi până la data rămânerii definitive a sentinţei, a penalităţilor de întârziere de 0,15% pe zi, calculate de la data rămânerii definitive a deciziei nr. 84 din 4 septembrie 2012 a Curţii de Conturi şi până la plata debitului principal; a respins în rest acţiunea; le-a obligat pe pârâte la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 16.301,33 RON.

Prin Încheierea din 21 februarie 2017, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a îndreptat din oficiu eroarea materială strecurată în dispozitivul sentinţei primei instanţe, în sensul că a înlocuit suma de 16.301,33 RON cu suma de 34.348,26 RON, reprezentând cheltuielile de judecată la plata cărora au fost obligate pârâtele.

Împotriva sentinţei primei instanţe, A. SA a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea în parte a sentinţei atacate în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată.

Împotriva încheierilor din 16 septembrie 2017 şi 21 februarie 2017 şi a sentinţei primei instanţe, B. şi B. R.A. - Direcţia Serviciilor de Navigaţie Aeriană Timişoara au declarat apel, prin care au solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea încheierilor şi sentinţei atacate, în sensul admiterii excepţiilor invocate în cauză, iar, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată.

Prin Decizia civilă nr. 677/A din 23 octombrie 2017, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă A. SA împotriva sentinţei primei instanţe; a respins ca nefondat apelul declarat de apelantele-pârâte B. şi B. R.A. - Direcţia Serviciilor de Navigaţie Aeriană Timişoara împotriva încheierilor din 16 septembrie 2016 şi 21 februarie 2017 şi a sentinţei primei instanţe.

Împotriva deciziei instanţei de apel, A. SA a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei atacate şi, în urma rejudecării, admiterea în tot a cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată pentru toate fazele procesuale.

În motivarea recursului, autoarea căii de atac a susţinut, în sinteză, că petitul acţiunii privind obligarea pârâtelor la plata penalităţilor de întârziere trebuia admis în totalitate, respectiv şi pentru perioada anterioară rămânerii definitive a Deciziei nr. 84 din 4 septembrie 2012 a Camerei de Conturi Timiş. În acest sens, recurenta-reclamantă a precizat că valoarea penalităţilor de întârziere, neacordate de instanţele devolutive, pentru perioada cuprinsă între 30 iunie 2009 şi 7 mai 2015, este de 1.502.102 RON (341.386,81 euro).

Aceeaşi parte a subliniat că, în baza principiului accesorium sequitur principale, regimul juridic aplicabil debitului principal trebuia aplicat şi clauzei penale, care are caracter accesoriu faţă de contractul de închiriere.

Prin clauza penală de la art. 11 din Contractul de închiriere nr. 226 din 29 februarie 2008, s-a stabilit anticipat cuantumul prejudiciului cauzat de executarea cu întârziere a obligaţiei de plată a tarifelor majorate.

La momentul încheierii actelor adiţionale sub condiţie suspensivă, pârâtele şi-au asumat obligaţia de plată, cu caracter retroactiv, atât a diferenţelor de chirie, cât şi a penalităţilor de întârziere. În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că, în cazul îndeplinirii condiţiei suspensive, obligaţia produce efecte pentru trecut, sub imperiul atât a C. civ. din 1864, cât şi a C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009.

Autoarea recursului a criticat şi considerentul prin care instanţa de apel a reţinut inadmisibilitatea precizării în apel a cuantumului penalităţilor de întârziere, aferente perioadei cuprinse între 30 iunie 2009 şi 30 aprilie 2017, susţinând că nu a modificat acţiunea iniţială şi nici nu a formulat pretenţii noi, ci doar a individualizat contravaloarea acestor penalităţi.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Împotriva aceleiaşi decizii, B. şi B. R.A. - Direcţia Serviciilor de Navigaţie Aeriană Timişoara au declarat recurs, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În motivarea recursului, recurentele-pârâte au susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

În concret, autoarele recursului au susţinut, în esenţă, că este nelegal considerentul instanţei de apel, conform căruia data de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă ar fi momentul cunoaşterii prejudiciului, reprezentat de data rămânerii definitive a deciziei Curţii de Conturi. În acest sens, recurentele-pârâte au arătat că acest considerent contravine atât legii, cât şi principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans. Astfel, partea adversă nu poate invoca necunoaşterea datorată propriei culpe pentru a obţine anumite foloase.

Recurentele-pârâte au susţinut că hotărârea Consiliului de Administraţie, în baza căreia Curtea de Conturi a stabilit existenţa prejudiciului, constituie un act intern al reclamantei. Or, aceasta din urmă avea obligaţia de a negocia contractul prin raportare la prevederile propriei sale hotărâri.

După evocarea art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, recurentele-pârâte au susţinut că nu se poate reţine necunoaşterea prejudiciului până la data finalizării controlului Curţii de Conturi, întrucât pretinsul prejudiciu a luat naştere ca urmare a hotărârii Consiliului de Administraţie al reclamantei. Cum hotărârea reprezintă un act intern al reclamantei, necunoaşterea acestei hotărâri se datorează culpei sale. Aşadar, dreptul la acţiune a luat naştere de la data la care reclamanta ar fi trebuit să cunoască existenţa prejudiciului, respectiv lună de lună, având în vedere caracterul repetitiv al prestaţiilor.

În plus, din moment ce reclamanta susţine că nu a avut cunoştinţă de propria sa hotărâre, este evident că recurentele-pârâte nu au posibilitatea de a cunoaşte respectiva hotărâre.

În aceste condiţii, autoarele recursului au subliniat că prescripţia a început să curgă la momentul naşterii dreptului la acţiune, respectiv la 30 iunie 2009.

Cum art. 3 din Decretul nr. 167/1958 prevede că termenul general de prescripţie este de 3 ani, dreptul material la acţiune pentru perioada cuprinsă între 30 iunie 2009 şi 25 iunie 2012 era prescris la momentul introducerii acţiunii.

Cu privire la soluţia dată fondul litigiului, recurentele-pârâte au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1255 şi art. 1402 C. civ., când a stabilit că există obligaţia contractuală de a plăti chiria la nivelul majorat. În acest sens, aceleaşi părţi au arătat că, prin decizia Curţii de Conturi, s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de a determina cuantumul prejudiciului şi de a identifica angajaţii responsabili de cauzarea acestui prejudiciu. Astfel, prin respectiva decizie, nu s-a imputat recurentelor-pârâte cauzarea prejudiciului.

În plus, au învederat că recurenta-reclamantă nu a luat măsurile necesare pentru stabilirea întinderii prejudiciului şi recuperarea acestuia de la persoanele responsabile, nici până în prezent.

Recurentele-pârâte au subliniat că respectiva condiţie suspensivă este ilicită, în sensul art. 1402 C. civ., întrucât a fost stipulată în Actul adiţional nr. x din 11 februarie 2013, cu încălcarea art. 5 alin. (5) din Legea nr. 94/1992.

În acest sens, au arătat că stipularea acestei condiţii suspensive are ca finalitate exonerarea recurentei-reclamante de răspunderea pentru repararea prejudiciului, constatat de Curtea de Conturi.

Recurentele-pârâte au susţinut că această condiţie suspensivă este imorală, în sensul art. 1402 C. civ., având în vedere că se urmăreşte imputarea în sarcina acestora a unei fapte prejudiciabile, stabilită prin decizia Curţii de Conturi în sarcina angajaţilor recurentei-reclamante.

Aceleaşi părţi au subliniat că este exclusă angajarea răspunderii lor şi pentru motivul că s-ar ajunge la o dublă reparaţie a aceluiaşi prejudiciu.

Totodată, recurentele-pârâte au susţinut că partea adversă invocă propria sa culpă pentru a obţine ocrotirea unui drept. În concret, au arătat că recurenta-reclamantă solicită diferenţele de chirie pentru motivul că, la data încheierii contractului de închiriere, conducerea sa nu a ţinut cont de o decizie ce-i aparţinea şi care prevedea tarife superioare.

Autoarele recursului au mai susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile privind îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale reglementate de art. 1357 C. civ. În acest sens, au arătat că nu a fost cauzat un prejudiciu prin neexecutarea unei obligaţii contractuale. Recurentele-pârâte au susţinut că instanţa de apel nu a stabilit existenţa efectivă a prejudiciului, astfel cum impun dispoziţiile legale aplicabile, ci a cuantificat aleatoriu un prejudiciu eventual.

După ce au evocat dispoziţiile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, autoarele recursului au arătat că nu există niciun document la dosarul cauzei din care să rezulte întinderea prejudiciului. Simpla invocare a unor documente întocmite de un organ cu atribuţii de control nu este de natură a dovedi certitudinea pretinsului prejudiciu.

În plus, respectivul prejudiciu nu este înregistrat în contabilitatea reclamantei, conform Legii nr. 82/1992 şi Ordinului M.F.P. nr. 2861/2009, aspect care ar fi certificat realitatea acestuia.

Prin urmare, recurentele-pârâte au subliniat că prejudiciul nu este real, cert şi actual, existenţa acestuia fiind nesigură, iar întinderea sa neputând fi stabilită în prezent.

Autoarele recursului au mai arătat că nu există o faptă ilicită, în sensul neexecutării unei obligaţii contractuale. În acest sens, au susţinut că şi-au îndeplinit în integralitate obligaţiile contractuale ce le reveneau, ca urmare a achitării chiriei în cuantumul prevăzut în contractul de închiriere.

Recurentele-pârâte au susţinut că nu există legătură de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. Referitor la acest aspect, au criticat considerentul, prin care instanţa de apel a reţinut că legătura de cauzalitate rezultă din încălcarea principiului forţei obligatorii a contractului, ca urmare a refuzului de achitare a chiriei stabilite conform actelor adiţionale.

Recurentele-pârâte au arătat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1266 C. civ., întrucât voinţa părţilor nu a fost de a modifica retroactiv cuantumul chiriei. Relevantă în acest sens este modalitatea de redactare a actului adiţional din care rezultă că modificările contractuale referitoare la cuantumul chiriei sunt menţionate generic, fără a fi indicate clauza din contract la care face referire şi nici temeiul în baza căruia s-ar face modificarea, nefiind anexată nici decizia Curţii de Conturi.

De asemenea, din Adresa din 8 februarie 2013 rezultă că recurentele-pârâte au urmărit doar prelungirea duratei contractului de închiriere.

Autoarele recursului au mai arătat că nu este îndeplinită nici condiţia vinovăţiei, întrucât şi-au îndeplinit obligaţiile lor în mod corespunzător.

Recurentele-pârâte au învederat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 9 C. proc. civ. privind limitele procesului. În acest sens, au arătat că instanţa de apel a acordat tarifele majorate de chirie până la rămânerea definitivă a hotărârii, deşi reclamanta renunţase la acest capăt de cerere în faţa primei instanţe.

Totodată, între părţile în litigiu a fost încheiat contractul de închiriere nr. x din 28 martie 2016, care a intrat în vigoare la 1 aprilie 2016. Fiind încheiat un nou contract de închiriere, în baza căruia se achită chirie, locatarul nu putea fi obligat la plata unor sume de bani pentru prestarea aceluiaşi serviciu. În aceste condiţii, nu sunt datorate nici penalităţi de întârziere pentru aceste sume.

Recurentele-pârâte au mai susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 453 C. proc. civ. privind acordarea cheltuielilor de judecată. În acest sens, au arătat că suma de 34.348,26 RON reprezintă taxa judiciară de timbru achitată de reclamantă pentru valoarea totală a debitului principal şi a penalităţilor de întârziere.

Având în vedere că instanţa nu a acordat reclamantei penalităţi de întârziere pentru perioada anterioară datei de 7 mai 2015, avea obligaţia de a reduce proporţional cu pretenţiile admise cheltuielile de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

În drept, recurentele-pârâte au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare la dosar, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurentele-pârâte.

Recurentele-pârâte au depus întâmpinare la dosar, prin care au solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurenta-reclamantă.

Părţile nu au depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 26 septembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile au depus puncte de vedere la raport, prin care au solicitat să se constatate admisibilitatea recursurilor proprii.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, că petitul acţiunii privind obligarea pârâtelor la plata penalităţilor de întârziere trebuia admis şi pentru perioada anterioară rămânerii definitive a deciziei Curţii de Conturi, în baza principiului accesorium sequitur principale. De asemenea, aceeaşi parte a susţinut că, la momentul încheierii actelor adiţionale sub condiţie suspensivă, pârâtele şi-au asumat obligaţia de plată, cu caracter retroactiv, atât a diferenţelor de chirie, cât şi a penalităţilor de întârziere, în cazul îndeplinirii condiţiei suspensive, obligaţia producând efecte pentru trecut, sub imperiul ambelor reglementări civile.

În legătură cu aceste critici, instanţa supremă reţine că prin Actul adiţional nr. x din 11 februarie 2013, părţile au convenit că nu se va modifica cuantumul chiriei sub condiţia suspensivă a admiterii în totalitate a contestaţiei reclamantei împotriva deciziei Curţii de Conturi, în caz contrar, chiria urmând a se modifica retroactiv, conform aceleiaşi decizii.

Aşadar, părţile au convenit asupra plăţii cu caracter retroactiv numai a cuantumului majorat al chiriei, în cazul nerealizării evenimentului, constând în admiterea în totalitate a contestaţiei reclamantei împotriva deciziei Curţii de Conturi. În privinţa penalităţilor de întârziere, părţile nu au convenit o obligaţie de plată a acestora cu caracter retroactiv, nefiind stipulată nicio clauză în acest sens în cuprinsul actului adiţional anterior evocat.

De altfel, clauza penală de la art. 11 din Contractul de închiriere nr. 226 din 29 februarie 2008 nu putea fi aplicată retroactiv obligaţiei de plată a chiriei majorate, întrucât această obligaţie a luat naştere şi a devenit scadentă la momentul rămânerii definitive a deciziei Curţii de Conturi, respectiv la 7 mai 2015.

Cum anterior acestui moment recurentele-pârâte nu datorau chiria majorată, nu se poate reţine în sarcina acestora o culpă pentru neexecutarea acestei obligaţii pendente conditione.

Prin urmare, criticile privind neacordarea penalităţilor de întârziere anterior rămânerii definitive a deciziei Curţii de Conturi sunt nefondate.

Criticile îndreptate împotriva considerentului prin care s-a reţinut inadmisibilitatea precizării în apel a cuantumului penalităţilor de întârziere, aferente perioadei cuprinse între 30 iunie 2009 şi 30 aprilie 2017, sunt lipsite de relevanţă, din moment ce instanţa de recurs a apreciat că este justă dispoziţia de neacordare a penalităţilor de întârziere anterioare datei de 7 mai 2015.

Argumentele anterior expuse impun concluzia că recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanţei de apel este nefondat.

Cu privire la recursul declarat de recurentele-pârâte, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, instanţa supremă constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat strict formal, întrucât nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate, susceptibile de a fi încadrate în acest motiv.

Criticile referitoare la greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei extinctive pentru pretenţiile aferente perioadei cuprinse între 30 iunie 2009 şi 25 iunie 2012 sunt susceptibile de a fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În legătură cu aceste critici, instanţa supremă constată că diferenţele de chirie, solicitate pentru perioada cuprinsă între 30 iunie 2009 şi 25 iunie 2012, au ca fundament juridic Actul adiţional nr. x din 11 februarie 2013 şi nu Contractul de închiriere nr. 226 din 29 februarie 2008.

În cuprinsul actului adiţional anterior evocat a fost instituită obligaţia de plată retroactivă a cuantumului majorat al chiriei, în cazul nerealizării evenimentului, constând în admiterea în totalitate a contestaţiei reclamantei împotriva deciziei Curţii de Conturi.

Având în vedere că decizia respectivă a rămas definitivă la 7 mai 2015 rezultă că obligaţia de plată a chiriei majorate a luat naştere la acest moment.

În aceste condiţii, devin incidente dispoziţiile art. 2524 alin. (3) C. civ., conform cărora, "dacă dreptul este afectat de o condiţie suspensivă, prescripţia începe să curgă de la data când s-a îndeplinit condiţia".

Aşadar, termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ. a început să curgă la 7 mai 2015, când a luat naştere obligaţia de plată retroactivă a cuantumului majorat al chiriei.

Dispoziţiile art. 3 şi art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, invocate de recurentele-pârâte, nu sunt incidente în prezenta cauză, întrucât termenul de prescripţie a început să curgă după intrarea în vigoare a C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009.

Prin urmare, formularea cererii de chemare în judecată la 25 iunie 2015 s-a făcut cu respectarea termenului general de prescripţie de 3 ani.

Criticile referitoare la caracterul ilicit şi imoral al condiţiei suspensive sunt susceptibile de a fi încadrate tot în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, "în situaţiile în care se constată existenţa unor abateri de la legalitate şi regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică conducerii entităţii publice auditate această stare de fapt. Stabilirea întinderii prejudiciului şi dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligaţie a conducerii entităţii auditate".

În considerentele Deciziei nr. 13/2017 (paragrafele 76, 80 şi 81), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut, printre altele, că: textul art. 33 alin. (3) teza finală din Legea nr. 94/1992 instituie în sarcina entităţii auditate obligaţia de a stabili întinderea prejudiciului şi de a dispune luarea de măsuri pentru recuperarea acestuia. Analiza conţinutului art. 33 alin. (3) teza finală nu oferă niciun indiciu cu privire la calea de urmat, lăsând în sarcina entităţii auditate alegerea celor mai eficiente şi mai adecvate căi pentru recuperarea prejudiciului. Explicaţia rezidă în faptul că entităţile auditate [care potrivit art. 2 lit. j) din Legea nr. 94/1992 pot fi autorităţi publice, companii/societăţi naţionale, regii autonome, societăţi reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990, la care statul sau o unitate administrativ-teritorială deţine, singur sau împreună, integral sau mai mult de jumătate din capitalului social] s-ar putea afla într-o multitudine de raporturi juridice, astfel că, dată fiind natura diversă a acestora, art. 33 alin. (3) teza finală nu prevede nici măcar cu titlu exemplificativ natura căii procesuale sau administrative de urmat pentru recuperarea prejudiciilor constatate. (...) Legea prevede clar şi expres că stabilirea întinderii prejudiciului şi a măsurilor ce pot fi dispuse pentru recuperarea acestuia sunt obligaţii ale acestor entităţi publice şi, de aceea, procedurile de recuperare la care vor apela pot fi stabilite numai de aceste entităţi publice. Instituţiile publice pot fi implicate în diverse raporturi juridice cum ar fi, de exemplu, raporturi de muncă, administrative, contractuale, derivând din achiziţii publice etc. În funcţie de natura raportului juridic în care este implicată instituţia publică şi în raport cu specificul situaţiei în care s-a produs prejudiciul sau s-a efectuat plata nelegală din bugetul instituţiei publice, recuperarea acestora poate fi diferită, iar alegerea modalităţii pentru recuperarea prejudiciului aparţine conducerii entităţii auditate.

Cum considerentele anterior evocate fac parte din corpul considerentelor care au demonstrat neîndeplinirea unei condiţii de admisibilitate a sesizării, rezultă că acestea sprijină soluţia din dispozitiv, motiv pentru care nu pot fi ignorate de instanţele judecătoreşti în procesul de aplicare a legii.

Aşadar, alegerea modalităţii de recuperare a prejudiciului aparţine conducerii entităţii auditate.

În aceste condiţii, formularea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală împotriva angajaţilor responsabili de cauzarea prejudiciului nu reprezenta unica cale de urmat pentru recuperarea diferenţelor de chirie.

Astfel, indicarea acestui tip de acţiune în cuprinsul deciziei Curţii de Conturi nu excludea dreptul recurentei-reclamante de a recupera diferenţele de chirie de la beneficiarii acestor diferenţe.

În cauză nu se poate reţine nici încălcarea prevederilor art. 5 alin. (5) din Legea nr. 94/1992, cu consecinţa imprimării caracterului ilicit asupra condiţiei suspensive convenite de părţi. Este de remarcat faptul că art. 5 alin. (5) se regăseşte în capitolul I al Legii nr. 94/1992, denumit "dispoziţii generale", iar alineatele precedente ale aceluiaşi articol reglementează obligaţiile entităţilor auditate, care intră în competenţa de verificare a Curţii de Conturi, precum şi ale altor persoane fizice sau juridice deţinătoare de acte ori documente.

Ţinând seama de coerenţa reglementării, din interpretarea, în acelaşi timp, literală şi sistematică a dispoziţiilor acestui text de lege, rezultă că ipoteza normativă stabileşte că entităţile auditate nu se pot prevala de rapoartele Curţii de Conturi în scopul de a fi absolvite de răspundere pentru acţiunile lor. Cu alte cuvinte, în cazul în care entităţile auditate sunt supuse altor controale sau altor verificări, acestea nu pot opune rapoartele Curţii de Conturi pentru a fi exonerate de răspundere pentru eventuale neregularităţi constatate.

În contextul dat, rezultă că nu se poate identifica nicio legătură între aceste prevederi legale şi condiţia suspensivă din Actul adiţional nr. x din 11 februarie 2013.

În raport de aceste argumente, instanţa supremă apreciază că respectiva condiţie suspensivă din Actul adiţional nr. x din 11 februarie 2013 nu a fost stipulată cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 94/1992 şi nici a bunelor moravuri.

Criticile prin care s-a arătat, în esenţă, că nu există niciun document la dosarul cauzei din care să rezulte întinderea prejudiciului şi că simpla invocare a unor documente întocmite de un organ cu atribuţii de control nu este de natură a dovedi certitudinea pretinsului prejudiciu vizează temeinicia decizia recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, în recurs nu pot fi examinate criticile care vizează aspecte de temeinicie, întrucât aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, în care se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

De asemenea, evocarea generică a dispoziţiilor Legii nr. 82/1992 şi a Ordinului M.F.P. nr. 2861/2009, fără a se indica în concret dispoziţiile pretins nerespectate şi eventuala neînregistrare a prejudiciului în contabilitatea recurentei-reclamante, nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate susceptibilă de a fi examinată în recurs.

Prin urmare, criticile referitoare la nedovedirea existenţei şi întinderii prejudiciului urmează a fi înlăturate.

Criticile prin care recurentele-pârâte au arătat că nu există o faptă ilicită, în sensul neexecutării unei obligaţii contractuale, întrucât şi-au îndeplinit în integralitate obligaţiile contractuale ce le reveneau, ca urmare a achitării chiriei în cuantumul prevăzut în contractul de închiriere sunt nefondate. Aceasta, întrucât obligaţia de plată retroactivă a chiriei majorate decurge din Actul adiţional nr. x din 11 februarie 2013 şi nu din Contractul de închiriere nr. 226 din 29 februarie 2008.

Criticile prin care s-a susţinut că nu există legătură de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1266 C. civ., întrucât voinţa părţilor nu a fost de a modifica retroactiv cuantumul chiriei sunt, de asemenea, nefondate.

Astfel cum s-a reţinut mai sus, prin Actul adiţional nr. x din 11 februarie 2013, părţile au convenit că nu se va modifica cuantumul chiriei sub condiţia suspensivă a admiterii în totalitate a contestaţiei reclamantei împotriva deciziei Curţii de Conturi, în caz contrar, chiria urmând a se modifica retroactiv, conform aceleiaşi decizii.

Aşadar, intenţia părţilor a fost de a se plăti cu caracter retroactiv cuantumul majorat al chiriei, în cazul nerealizării evenimentului, constând în admiterea în totalitate a contestaţiei reclamantei împotriva deciziei Curţii de Conturi.

Prin urmare, fapta ilicită a neexecutării obligaţiei de plată a chiriei majorate a cauzat prejudiciul constând în neîncasarea acestei chirii, fiind astfel îndeplinită condiţia legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Criticile referitoare la neîndeplinirea condiţiei vinovăţiei sunt nefondate, întrucât culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării, conform art. 1548 C. civ.

Criticile prin care recurentele-pârâte au învederat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 9 C. proc. civ. privind limitele procesului, întrucât a acordat tarifele majorate de chirie până la rămânerea definitivă a hotărârii, deşi reclamanta renunţase la acest capăt de cerere în faţa primei instanţe se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În legătură cu aceste critici, instanţa supremă constată că, prin cererea depusă la 15 februarie 2016, reclamanta a precizat că solicită, printre altele, obligarea pârâtelor şi la plata debitului restant de la 1 iunie 2015 şi până la rămânerea definitivă a hotărârii, la care se adaugă TVA, cu penalităţi de 0,15% pe zi de întârziere, conform art. 11 din contractul de închiriere, de la data încheierii contractului şi până la plata integrală a debitului.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la 19 decembrie 2016, reclamanta a precizat că renunţă la pretenţiile constând în debitul restant aferent perioadei cuprinse între 1 aprilie 2016 şi până la rămânerea definitivă a hotărârii, la care se adaugă TVA, având în vedere că părţile în litigiu au încheiat contractul de închiriere şi prestări servicii nr. x din 28 martie 2016.

Având în vedere că reclamanta a renunţat în faţa primei instanţe la pretenţiile constând în debitul restant aferent perioadei cuprinse între 1 aprilie 2016 şi până la rămânerea definitivă a hotărârii, iar pârâtele nu s-au opus actului de renunţare la aceste pretenţii, rezultă că actul de dispoziţie al reclamantei a produs efecte în prezentul proces, în temeiul art. 9 alin. (2) - (3) şi art. 406 alin. (4) C. proc. civ.

Aşadar, instanţele devolutive nu mai erau învestite cu examinarea pretenţiilor reclamantei, constând în diferenţa de chirie de la 1 aprilie 2016 şi până la rămânerea definitivă a hotărârii.

Deşi reclamanta şi-a restrâns în mod valabil pretenţiile deduse judecăţii, instanţa de apel a respins ca nefondat apelul declarat de apelantele-pârâte împotriva sentinţei, prin care prima instanţă le-a obligat pe pârâte la plata către reclamantă a sumei reprezentând diferenţa de chirie, calculată începând cu 1 iunie 2015 şi până la data rămânerii definitive a sentinţei şi a penalităţilor de întârziere de 0,15% pe zi, calculate de la data rămânerii definitive a deciziei nr. 84 din 4 septembrie 2012 a Curţii de Conturi şi până la plata debitului principal.

În aceste condiţii, instanţa supremă reţine că obligarea pârâtelor la plata sumei reprezentând diferenţa de chirie şi pentru perioada cuprinsă între 1 aprilie 2016 şi până la data rămânerii definitive a sentinţei, s-a făcut cu depăşirea limitelor învestirii, fiind astfel nesocotit principiul disponibilităţii prevăzut de art. 9, raportat la art. 406 C. proc. civ.

Criticile privitoare la încălcarea art. 453 C. proc. civ., ca urmare a acordării în integralitate a cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru în cuantum de 34.348,26 RON, în condiţiile în care instanţa nu acordase reclamantei penalităţi de întârziere pentru perioada anterioară datei de 7 mai 2015, se încadrează tot în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Referitor la aceste critici, instanţa supremă constată că, prin încheierea din 21 februarie 2017, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a admis cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în cuprinsul sentinţei sale, în sensul că le-a obligat pe pârâte la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru în cuantum de 34.348,26 RON, în loc de 16.301,33 RON.

Taxa judiciară de timbru la plata căreia a fost obligată reclamanta în cursul judecăţii în primă instanţă a fost de 34.348,26 RON, fiind calculată prin raportare la valoarea totală a debitului principal şi a penalităţilor de întârziere.

Deşi cererea de chemare în judecată a fost admisă numai în parte, în sensul că au fost respinse pretenţiile constând în penalităţile de întârziere pentru perioada anterioară datei de 7 mai 2015, prima instanţă a acordat reclamantei, în integralitate, cheltuielile de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

Or, conform art. 453 alin. (2) teza I C. proc. civ., "când cererea a fost admisă numai în parte, judecători vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată".

Aşadar, cheltuielile de judecată constând în taxa judiciară de timbru trebuiau acordate reclamantei proporţional cu valoarea pretenţiilor admise.

Caracterul fondat al criticilor privitoare la depăşirea limitelor învestirii şi al celor privitoare la acordarea cheltuielilor de judecată cu nesocotirea art. 453 C. proc. civ. atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi act normativ.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanţei de apel şi va admite recursul declarat de recurentele-pârâte împotriva aceleiaşi decizii, pe care o va casa în parte, numai în ceea ce priveşte apelul declarat de pârâte şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel, menţinând dispoziţia de respingere a apelului reclamantei.

În rejudecarea apelului pârâtelor, instanţa de rejudecare va avea în vedere precizarea reclamantei în sensul renunţării la pretenţiile constând în diferenţele de chirie pentru perioada cuprinsă între 1 aprilie 2016 şi până la rămânerea definitivă a hotărârii, la care se adaugă TVA, precum şi influenţa acestui act de dispoziţie asupra penalităţilor de întârziere aferente acestor pretenţii.

Totodată, instanţa de rejudecare va stabili cuantumul cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru achitată în primă instanţă, prin raportare la valoarea pretenţiilor admise.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SA împotriva Deciziei civile nr. 677/A din 23 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Admite recursul declarat de recurentele-pârâte B. şi B. R.A. - Direcţia Serviciilor de Navigaţie Aeriană Timişoara împotriva aceleiaşi decizii.

Casează în parte decizia recurată numai în ceea ce priveşte apelul declarat de pârâtele B. şi B. R.A. - Direcţia Serviciilor de Navigaţie Aeriană Timişoara şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Menţine dispoziţia de respingere a apelului reclamantei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 mai 2019.

Procesat de GGC - LM