Substitute sale deed claim validity following modification of original contract resolution request

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 30 octombrie 2013, sub nr. x/2013, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C. şi D., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare şi a Contractului de construire autentificat sub nr. x din 27 aprilie 2010 de către B.N.P. E., repunerea părţilor în situaţia anterioara prin restituirea avansului achitat de reclamant în cuantum de 90.000 de euro, la cursul BNR din ziua plaţii, şi a dobânzii legale de la data introducerii acţiunii şi până la data plaţii efective, obligarea pârâţilor în solidar la plata daunelor interese în cuantum de 18.000 euro, reprezentând 20% din suma achitata cu titlu de avans conform prevederilor antecontractului stipulate la art. 9 paragraful 2, obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecat ocazionate de soluţionarea dosarului.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 969, 1020, 1021, 1073, 1079 vechiul C. civ.

La data de 26 martie 2014, reclamantul a depus la dosar o cerere precizatoare, prin care a identificat imobilul în litigiu ce formează obiectul Antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x din 27 aprilie 2010 ca fiind imobilul situat în Bucureşti, Calea x, înscris în Cartea Funciară a Municipiului Bucureşti, Sector 3 sub nr. x cu acelaşi număr cadastral nou.

La data de 5 iunie 2014, reclamantul a depus la dosar o cerere, prin care a solicitat pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentul nr. x situat în Bucureşti, Calea x, ce a format obiectul Antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 27 aprilie 2010 de BNP E., înscris în C.F a localităţii Bucureşti nr. x.

Prin sentinţa civilă nr. 510 din 29 aprilie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., ca neîntemeiată. Totodată, a obligat reclamantul la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtul C..

Împotriva sentinţei civile nr. 510 din 29 aprilie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a formulat apel reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 693A din 18 septembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva Sentinţei civile nr. 510 din 29 aprilie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2013, în contradictoriu cu intimaţii - pârâţi B., C. şi D.

La data de 2 noiembrie 2017 (plic fila x recurs) recurentul-reclamant A. a formulat recurs împotriva Deciziei civile nr. 693A din 18 septembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, acesta fiind depus la instanţa a cărei hotărâre se atacă.

După prezentarea situaţiei de fapt şi a parcursului procesual al litigiului, recurentul-reclamant a arătat, în esenţă, că soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, sub aspectul respingerii cererii de apel, este nelegală, raportat la următoarele motive de recurs, pe care le-a încadrat în dispoziţiile art. 488 pct. 5 din C. proc. civ.:

Recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Astfel, cu privire la cererea completatoare privind instituirea unui sechestru asigurător, recurentul a învederat că modalitatea în care s-a făcut judecata în apel atrage incidenţa art. 488 pct. 5 C. proc. civ., reclamantul fiind vătămat în drepturile sale prin "neputinţa de a-şi face apărări în privinţa problemei în raport de care instanţa s-a pronunţat asupra fondului."

S-a arătat că prin încălcarea dreptului la apărare garantat de art. 24 din Constituţia României, hotărârea pronunţată în aceste condiţii devine nulă, date fiind imposibilitatea părţilor de a pune concluzii pe cererea de sechestru formulată şi depusă la data de 31 martie 2014, respectiv omisiunea punerii în dezbaterea părţilor referitor la necesitatea clarificării obiectului cererii de chemare în judecată cu capătul de cerere subsidiar privind rezoluţiunea contractului.

Totodată, s-a susţinut, prin încălcarea principiului disponibilităţii, au fost lăsate necercetate criticile formulate la primul termen de judecată ce au făcut obiectul apelului, fără să fie analizată temeinicia pretenţiilor în cauza dedusă judecăţii, lăsând astfel nesoluţionat fondul pricinii.

În această împrejurare, a susţinut recurentul, se impunea ca instanţa de fond, în exercitarea rolului activ, să dea calificarea exactă cererii sau dacă aprecia că obiectul său este imprecis, să solicite reclamantului să precizeze obiectul cererii, precum şi să solicite lămuri şi explicaţii, respectând regula dezbaterii contradictorii, în scopul de a determina obiectul cererii şi temeiul său juridic, aspecte care permit exercitarea controlului judiciar.

De asemenea, a mai arătat recurentul-reclamant, încălcarea principiului contradictorialităţii decurge din nepunerea în discuţia părţilor a cererii de sechestru şi a cererii subsidiare, iar încălcarea principiului oralităţii dezbaterilor prin lipsa dezbaterilor pe fond atrage nulitatea hotărârii judecătoreşti, dacă legea nu prevede altfel.

S-a susţinut că prin nepronunţarea asupra fondului cererii de sechestru se cauzează părţii o vătămare ce nu poate fi acoperită decât prin anularea hotărârii pronunţate în aceste condiţii, în temeiul art. 488 pct. 5 C. proc. civ. Totodată, s-a arătat că cererea de sechestru asigurător (anexată la prezenta cerere), ce nu se regăseşte la dosarul cauzei, a fost depusă de reprezentantul convenţional al reclamantului prin Registratura Tribunalului Bucureşti şi poartă viza acestei instanţe, ulterior fiind depusă la OCPI Bucureşti în vederea notării litigiului cu obiectul dosarului aşa cum acesta a fost completat, în Cartea Funciara a imobilului în litigiu.

Cu privire la "cererea completatoare" formulată în data de 5 iunie 2014, recurentul-reclamant a susţinut că greşita denumire a cererii din data de 5 iunie 2014, intitulată de reclamant în mod eronat cerere "modificatoare" a fost adusă la cunoştinţa instanţei de judecată în urma dezbaterilor din data de 8 aprilie 2016, consemnate în încheierea de şedinţă, ce face parte integrantă din Sentinţa civilă nr. 510/2016.

În legătură cu acest aspect au fost invocate dispoziţiile art. 152 C. proc. civ., subliniindu-se că în literatura de specialitate s-a arătat că dreptul de a califica o cerere constituie dreptul instanţei de a da denumirea legală unei cereri intitulată greşit de părţi, dar fundamentate corect în raport de situaţia de fapt. Indicarea eronată a textelor legale nu este de natură a impieta asupra dreptului instanţei de calificare corectă a cererii, independent de poziţia procesuală adoptată de părţi.

Dreptul instanţei de a pune în discuţie oportunitatea modificării unei cereri, implicând refundamentarea cererii întemeiate greşit în raport de situaţia de fapt sau schimbarea cadrului procesual, nu este de natură să conducă la modificarea cererii decât cu concursul părţii ce a formulat-o, s-a mai susţinut.

Evidenţiind argumente doctrinare, recurentul-reclamant a arătat că instanţa are dreptul să pună în discuţia părţilor fundamentul juridic corect al cererii sau necesitatea completării cadrului procesual, însă, în măsura în care partea insistă în soluţionarea acesteia astfel cum a fost iniţial formulată, instanţa nu poate considera cererea modificată, întrucât acestea ar avea drept consecinţă încălcarea principiului disponibilităţii părţii în procesul civil.

S-a mai susţinut că, deşi art. 152 din C. proc. civ. se referă numai la cererea de chemare în judecată şi la cererea pentru exercitarea unei căi de atac drept cereri susceptibile de calificare, textul poate fi interpretat extensiv, incluzând şi alte cereri sau excepţii procesuale, denumite greşit de către părţi, dar din motivarea cărora rezultă cu claritate scopul urmărit de acestea, cererea sau excepţia fiind corect fundamentată.

Pentru aceste motive, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei instanţei de apel spre rejudecare şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată pricinuite de soluţionarea prezentului recurs.

Prin întâmpinarea depusă la data de 27 decembrie 2017, intimaţii-pârâţi C. şi D. au solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil, în principiu.

Prin Încheierea din 22 martie 2018 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., faţă de care recurentul-reclamant a depus punct de vedere, arătând că este de acord cu acesta.

Prin Încheierea de şedinţă din 7 iunie 2018 s-a suspendat judecata recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (4) din Noul C. proc. civ., până la soluţionarea Dosarului nr. x/2018, aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă.

Prin viza din 26 septembrie 2018 s-a dispus completarea raportului în sensul celor statuate prin Decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, iar prin încheierea din 27 septembrie 2018 s-a repus cauza pe rol, s-a dispus comunicarea către părţi a suplimentului la raport, iar acestea nu au depus puncte de vedere.

Prin încheierea din 31 ianuarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis, în principiu, recursul şi a acordat termen la data de 21 martie 2018, pentru judecata pe fond a recursului.

Analizând recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 693 A din 18 septembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, raportat la temeiurile juridice invocate şi motivele de recurs expuse, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Se constată că prin cererea de chemare în judecată reclamantul A. a solicitat instanţei rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare şi a Contractului de construire autentificat sub nr. x din 27 aprilie 2010 de către B.N.P. E., repunerea părţilor în situaţia anterioara prin restituirea avansului achitat de reclamant în cuantum de 90.000 de euro, la cursul BNR din ziua plaţii, şi a dobânzii legale de la data introducerii acţiunii şi până la data plaţii efective, obligarea pârâţilor în solidar la plata daunelor interese în cuantum de 18.000 euro, reprezentând 20% din suma achitata cu titlu de avans conform prevederilor antecontractului stipulate la art. 9 paragraful 2, obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecat ocazionate de soluţionarea dosarului.

Ulterior, la data de 5 iunie 2014, reclamantul a depus la dosar o cerere prin care a solicitat pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentul nr. x situat în Bucureşti, Calea x, ce a format obiectul Antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 27 aprilie 2010 de BNP E., înscris în C.F a localităţii Bucureşti nr. x.

Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., "Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.", iar conform art. 22 pct. 6 din acelaşi cod, "Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."

De asemenea, reţine că art. 204 din C. proc. civ. reglementează regimul juridic al cererii modificatoare şi că, în condiţiile prevăzute de acest text legal, reclamantul are dreptul să îşi modifice cererea de chemare în judecată formulată iniţial sub aspectul oricărora dintre cele trei elemente ale sale (părţi, obiect şi cauză).

În speţă, se observă că, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, anterior primului termen de judecată acordat de prima instanţă, respectiv la 5 iunie 2014, reclamantul a depus o cerere modificatoare, prin care a arătat că nu mai solicită rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi, ci pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare, menţionând în cuprinsul cererii că solicită acest lucru întrucât apreciază că nu este posibilă obţinerea sumelor achitate cu titlu de avans.

Este de natura evidenţei că această cerere nu poate fi interpretată ca fiind o completare a cererii de chemare în judecată, în sensul indicat de reclamant, ci reprezintă o veritabilă modificare în întregime a obiectului cererii iniţiale de chemare în judecată, fără a menţine capetele de cerere iniţiale.

În cazul formulării unei cereri modificatoare, instanţa este ţinută să se pronunţe în limitele în care a fost învestită prin cererea de modificare a cererii de chemare în judecată.

Cum prin cererea din 5 iunie 2014, reclamantul a modificat pretenţiile iniţiale, cerând ceea ce iniţial nu s-a pretins, în mod corect, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au procedat la soluţionarea cauzei în limitele în care au fost sesizate, cu respectarea dispoziţiilor imperative ale art. 22 pct. 6 din C. proc. civ.

Prin urmare, instanţa de prim control judiciar corect a reţinut că instanţa de fond era învestită exclusiv cu pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare, precum şi că solicitarea de rezoluţiune a antecontractului de vânzare-cumpărare făcută cu ocazia concluziilor pe fondul cauzei este tardivă, instanţa nefiind învestită cu o cerere în acest sens.

Criticile recurentului-reclamant potrivit cărora, în mod greşit, instanţele anterioare nu ar fi calificat "cererea modificatoare" depusă de parte la 5 iunie 2014 ca fiind o cerere "completatoare", nu pot fi primite.

Astfel, se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 152 din C. proc. civ., "Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită."

Este adevărat că instanţa are obligaţia, în temeiul rolului său activ, de a pune în discuţia contradictorie a părţilor calificarea corectă a unei cereri formulate în cadrul procesului, raportându-se la conţinutul cererii şi intuind scopul urmărit de parte prin promovarea sa.

În speţă, însă, se constată că nu suntem în prezenţa unei denumiri greşite a unei cereri, în condiţiile în care examinarea cererii depuse la 5 iunie 2014, prin raportare la natura dreptului şi la scopul urmărit, relevă că voinţa reală a reclamantului a fost aceea ca instanţa să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare şi nu să pronunţe rezoluţiunea antecontractului, instanţa fiind lămurită cu privire la obiectul cererii, care a fost foarte clar exprimat.

Prin urmare, se reţine că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în condiţiile în care reclamantul, prin cererea din 5 iunie 2014, a modificat în întregime obiectul cererii de chemare în judecată iniţiale, solicitând pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare, fără a menţine capetele de cerere iniţiale.

Este de subliniat că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia şi acesta poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei de prim control judiciar şi care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel.

Astfel, în ceea ce priveşte strict criticile recurentului-reclamant referitoare la pretinsa cerere completatoare privind instituirea unui sechestru asigurător, se observă că acestea sunt formulate omisso medio, motiv pentru care nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs.

Criticile vizând încălcarea principiilor dreptului la apărare, contradictorialităţii, disponibilităţii şi oralităţii care guvernează procesul civil sunt neîntemeiate, în condiţiile în care instanţa şi-a prezentat argumentat soluţia adoptată cu privire la cererea reclamantului, astfel cum a fost modificată şi a dat posibilitatea acestuia să-şi prezinte concluziile cu privire la fondul litigiului, în raport de obiectul cererii şi apărările formulate de părţi, precum şi faţă de faptul că în cauză nu s-a invocat de către partea adversă sau din oficiu de către instanţă vreo excepţie, în lipsa părţii apelante, iar aceasta să fi fost împiedicată să-şi exprime punctul de vedere şi, de asemenea, faţă de faptul că nu se impunea determinarea obiectului cererii şi temeiul său juridic având în vedere voinţa neechivocă a reclamantului, exprimată prin cererea din 5 iunie 2014, ca instanţa să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare şi nu să pronunţe rezoluţiunea antecontractului.

Invocarea omisiunii punerii în dezbaterea părţilor a necesităţii clarificării obiectului cererii de chemare în judecată referitor la capătul de cerere subsidiar privind rezoluţiunea contractului nu poate fi susţinută cu temei având în vedere modificarea evidentă a obiectului iniţial al cererii de chemare în judecată şi obligaţia instanţei de a se pronunţa numai în limitele învestirii.

În condiţiile în care, aşa cum s-a arătat mai sus, reclamantul şi-a modificat cererea de chemare în judecată, solicitând pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare, fără a menţine capetele de cerere iniţiale, instanţa era ţinută, în aplicarea principiului disponibilităţii, să soluţioneze cauza cu respectarea obiectului şi limitelor procesului stabilite prin cererea părţii, astfel încât nu se poate susţine cu temei că a fost lăsat nesoluţionat fondul pricinii.

Aşa cum rezultă din decizie, instanţa a judecat cauza în limitele în care a fost sesizată, cu sublinierea considerentelor avute în vedere la pronunţarea soluţiei.

Prin urmare, faţă de cele arătate, se reţine că atât prima instanţă, cât şi instanţa de prim control judiciar, în mod corect, au soluţionat cauza, exclusiv cu privire la solicitarea de pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare, apreciind că nu au fost învestite cu rezoluţiunea antecontractului încheiat între părţi, motiv pentru care hotărârea atacată este la adăpost de orice critică.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 693 A din 18 septembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2019.

Procesat de GGC - LM