Dispute over guarantee payment conditions: National Guarantee Fund's appeal against bank's enforcement documentation requirements dismissed, upholding obligation to pay 80% of loan

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 155 din 26 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii - IFN, în contradictoriu cu reclamanta A. S.A., împotriva Sentinţei civile nr. 7585 din 29 noiembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2015.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere cererea reclamantei A. S.A. prin care a solicitat anularea parţială a Notificării nr. x din 28 aprilie 2014 emisă de pârâta Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii - IFN, notificare prin care i s-a comunicat refuzul de aprobare a cererii de plată a garanţiei, de asemenea a solicitat şi obligarea pârâtei la plata sumei de 370.951,824 RON reprezentând 80% din soldul finanţării garantate restante, plus dobânda legală.

Instanţa de apel, constatând întemeiată hotărârea instanţei de fond prin care s-a admis în parte acţiunea, fiind obligat pârâtul la plata sumei de 370.951,824 RON, respingându-se cererea privind obligarea la plata dobânzii legale aferente, a reţinut că executarea silită a unor garanţii constând în ipoteci imobiliare nu se extinde şi asupra altor bunuri din patrimoniul garantului. Se reţine că cererea de executare a bunurilor ipotecate aparţinând garanţilor B., C. şi D. reprezintă dovada îndeplinirii cerinţelor contractuale de la art. 9.2 lit. b) din convenţia încheiată între reclamantă şi pârâtă.

În ceea ce priveşte notificările adresate debitorilor cedaţi, reţine în continuare instanţa de apel, acestea trebuia a fi ataşate solicitării de plată, astfel cum pretinde apelanta, însă nu au fost ataşate, încălcându-se art. 9.2 din convenţie. În această situaţie, apelata avea obligaţia, iar nu dreptul, de a solicita completarea documentaţiei aferente solicitării de plată conform art. 9.3 lit. b) din convenţia dintre părţii, obligaţie pe care nu a respectat-o, după cum de altfel recunoaşte chiar şi apelanta.

Concluzionează instanţa de apel, apelanta nu se poate apăra invocând odată cu nerespectarea unei obligaţii contractuale de către reclamantă şi propria culpă contractuală constând în neexecutarea unei obligaţii proprii care are ca ipoteză tocmai respectiva nerespectare a convenţiei de către reclamantă, aceasta deoarece ar rămâne fără niciun sens prevederea contractuală de la art. 9.3 din convenţie, dar şi pentru că nimeni nu se poate apăra invocând propria culpă.

Împotriva deciziei din apel a formulat recurs pârâta Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii - IFN (F.N.G.C.I.M.M.), solicitând admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta a invocat motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând, în esenţă următoarele:

Hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, instanţa nesocotind prevederile contractuale încheiate ce aveau rol de normă specială în soluţionarea cauzei. Se arată că instanţa trebuia să se pronunţe asupra respectării prevederilor convenţionale şi legale, iar nu să facă aprecieri în legătură cu relevanţa prevederilor convenţionale incidente în procesul de efectuare a plăţii garanţiei de către Fond, susţinându-se indirect că singura sancţiune pentru nerespectarea prevederilor de către bancă este suspendarea efectuării plăţii până la îndeplinirea obligaţiilor de către aceasta. Or, rolul, importanţa şi forma pe care trebuie să o îmbrace fiecare dintre documentele solicitate la plata garanţiei au fost convenite şi asumate de părţi prin semnarea Convenţiei-cadru plafon de garantare nr. 147 din 5 septembrie 2011.

Mai învederează instanţei că banca s-a obligat prin semnarea convenţiei să solicite şi să obţină din partea beneficiarului finanţării înscrisurile în forma prevăzută de convenţie, finanţatorul fiind ţinut să acţioneze cu diligenţa unui profesionist în îndeplinirea obligaţiilor asumate.

Deşi intimata avea obligaţia, conform art. 9.2 (1) lit. b) din convenţie, să ataşeze cererea de executare silită la cererea de plată, instanţa de apel a reţinut în mod eronat că cererea de executare a bunurilor ipotecate aparţinând garanţilor reprezintă dovada îndeplinirii dispoziţiilor contractuale menţionate, deşi acestea nu au fost transmise Fondului, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 9.3 (2) din contract care prevăd că, în lipsa documentelor convenite, analiza se va face strict pe documentele transmise în termen de maximum 60 de zile de la data la care Fondul a solicitat îndeplinirea obligaţiilor.

Arată recurentul că, în conformitate cu voinţa părţilor, obligaţiile prevăzute de art. 9.2 din convenţie, cu privire la prezentarea documentelor, sunt cumulative şi esenţiale, neîndeplinirea chiar a uneia dintre ele putând conduce la invocarea excepţiei de neexecutare, motiv pentru care apreciază că instanţa a încălcat art. 1270 C. civ. potrivit cărora contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante.

În raport de acest principiu, recurentul arată că plata garanţiei se putea face numai după prezentarea în integralitatea lor de către bancă a documentelor în forma şi conţinutul la care s-a obligat conform contractului.

Recurentul arată că cererea de executare silită nu este îndreptată împotriva tuturor garanţilor ipotecari, acest mod de acţiune al băncii contravenind art. 9.1 din convenţie, în condiţiile în care, deşi Fondul a solicitat băncii complinirea acestei lipse, banca nu a dat curs solicitării.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante la 7 mai 2018.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a invocat excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului.

A fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, potrivit art. 493 alin. (2) C. proc. civ., de către magistratul asistent desemnat în acest sens, opinia acestuia fiind în sensul că recursul declarat este admisibil.

În şedinţa publică din 5 iunie 2019 Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă F.N.G.C.I.M.M.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente.

Recurenta invocă încălcarea prevederilor art. 1270 C. civ. potrivit cărora "Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante", în sensul că hotărârea atacată a fost pronunţată nu a ţinut cont de prevederile Convenţiei nr. 147 din 5 septembrie 2011 încheiată cu intimata, respectiv a dispoziţiilor art. 9.2 lit. b).

Potrivit art. 9.2 lit. b) din convenţia încheiată de părţi, intimata avea obligaţia de a face dovada începerii procedurilor de recuperare împotriva debitorului şi a tuturor terţilor garanţi, obligaţie pe care însă intimata şi-a îndeplinit-o astfel cum a reţinut în mod corect şi instanţa de apel.

Astfel, prin Cererea de executare silită nr. 8746 din 1 octombrie 2013 înregistrată la B.E.J. E., intimata a solicitat executarea silită imobiliară asupra imobilelor intabulate în C.F. nr. x Băile Tuşnad şi C.F. nr. x Băile Tuşnad, aflate în proprietatea comună indiviză a garanţilor ipotecari B., D. şi C.

Având în vedere faptul că B. şi D. au semnat contractul de credit şi pe cel de ipotecă doar în calitate de garanţi ipotecari, garantând doar cu partea lor indiviză din imobilele ipotecate intabulate, intimata nu a formulat o cerere separată de executare silită asupra acestor garanţi atâta vreme cât a formulat cerere de executare silită a imobilelor asupra cărora aceştia deţineau o cotă indiviză împreună cu titularii contractului de credit - C. şi F. Executarea silită a fost solicitată de către bancă asupra imobilelor aflate în garanţie, indiferent de proprietarul acestora. Faptul că nu s-a făcut dovada formulării unei cereri de executare silită asupra imobilelor aduse în garanţie în care să figureze, în calitate de coproprietari, şi cei doi garanţi, reprezintă un formalism excesiv din partea recurentei, lipsa acestei dovezi neechivalând cu o încălcare a legii de către intimată.

Un argument în plus care vine să justifice aceste susţineri îl reprezintă faptul că imobilele aduse în garanţie au fost valorificate prin vânzare la licitaţie publică de către intimată, prin intermediul executorului judecătoresc în baza Cererii de executare silite nr. 8746 din 1 octombrie 2013, fără a exista niciun impediment în valorificare, actul de adjudecare fiind încheiat la 19 decembrie 2014, neexistând nicio dovadă în dosar cu privire la faptul că ar fi fost contestat sub aspectul legalităţii sale.

În raport de cele reţinute mai sus, având în vedere dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii - IFN împotriva Deciziei civile nr. 155 din 26 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 octombrie 2019.

GGC - NN