Currency risk clauses in foreign-currency consumer loans: monetary nominalism and exclusion from abusive term review

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la 13 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. au solicitat să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art. 9.1 lit. a) privind comisionul de acordare, art. 8.1 - 8.3, privind majorarea dobânzii, art. 9.2 privind posibilitatea băncii de a modifica unilateral cuantumul comisioanelor şi dobânzilor, art. 11.1 - 11.2 privind clauza de risc valutar şi moneda creditului din Contractul de credit nr. x/08.01.2007, precum şi a art. IV din actul adiţional nr. x, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumelor încasate nelegal de la reclamanţi, stabilirea unei formule de calcul fixe pentru dobânda percepută, stabilizarea cursului de schimb CHF - LEU de la data încheierii contractului de credit, obligarea pârâtei la restituirea diferenţei dintre cursul valutar de la data încheierii contractului şi cursul aplicat de pârâtă, emiterea unui nou grafic de rambursare. Totodată s-a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru sumele percepute în baza clauzelor abuzive începând cu data perceperii lor şi calculate până la data plăţii efective. Cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 16244/2016 din 30 septembrie 2016, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 17 octombrie 2016, sub Dosarul nr. x/2016.

Prin Sentinţa civilă nr. 194 din 25 ianuarie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2016 s-a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B. şi s-a constatat nulitatea absolută a clauzelor din Contractul de credit nr. x din 8 ianuarie 2007 de la art. 8.1 privind modificarea dobânzii în funcţie de politica băncii şi art. 9.2.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A. şi B. au declarat apel.

Prin Decizia civilă nr. 2183/A din 11 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva Sentinţei civile nr. 194 din 25 ianuarie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva Deciziei civile nr. 2183/A din 11 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, au declarat recurs reclamanţii A. şi B.

Prin memoriul de recurs, recurenţii au invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, rejudecarea cauzei în fond în sensul admiterii în totalitate a acţiunii introduse de reclamanţi.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenţii susţin că hotărârea instanţei de apel este nelegală, întrucât prin decizia atacată instanţa a respins apelul menţinând sentinţa primei instanţe care în fond a admis în parte acţiunea reclamanţilor, doar în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 8.1 şi 9.2 din contractul încheiat.

Astfel, recurenţii consideră că instanţele, în baza probelor administrate, nu au reţinut în mod corect starea de fapt şi nici situaţia juridică reală a modului în care părţile litigante au înţeles să încheie contractul de împrumut în litigiu şi a faptelor anterioare dar şi succesive acestui moment.

Respectiva clauză contractuală, în mod nelegal şi neîntemeiat a fost prevăzută în contract fără a da posibilitatea recurenţilor de a o negocia sau de a solicita înlăturarea ei. Clauza a fost impusă şi inclusă în cadrul contractului în virtutea poziţiei dominante pe care o instituţie bancară o are faţă de cocontractanţii ei precum şi prin prisma caracterului de adeziune a contractului de creditare.

Or, suma achitată de către recurenţi cu titlu de comision de acordare, în mod total nejustificat, fără a cunoaşte care este contraprestaţia pârâtei pentru a primi această sumă, nu este deloc de neglijat. Preţul serviciului cumpărat de reclamanţi este dobânda lunară, tot ce este perceput ca şi costuri în plus faţă de bancă, fiind doar acumulări mascate sub titlul de comisioane.

Tot cu privire la comisionul de acordare a creditului, aceştia susţin că nu este definit de către bancă acest comision, ci este doar perceput, sens în care solicită anularea acestor clauze, şi drept consecinţă să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate nelegal de la reclamanţi reprezentând comision de acordare credit în cuantum de 8.921,02 CHF, precum şi sumele încasate cu titlu de diferenţa de dobânda, de la cea iniţială din contract de 5,8 % la cea majorată unilateral.

Un aspect important menţionat de reclamanţi se referă la faptul că aceştia nu "au ridicat" de la bancă suma împrumutată în moneda CHF, ci suma a fost ridicată în RON sau euro, calculate după un curs valutar al băncii, unde şi de această dată s-au înregistrat pierderi, suportate tot de către reclamanţi.

În ceea ce priveşte stabilizarea cursului valutar se arată că, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit la data de 30 aprilie 2014, prin cauza C-26/13, că diferenţa de curs valutar de la momentul acordării creditului şi de la momentul plăţii ratelor nu este o parte a preţului contractului, că nu este o remuneraţie a creditorului. Astfel, Curtea a statuat că banca nu trebuie să fie un speculator - cel puţin nu în relaţiile cu consumatorii.

Neexistând o clauză referitoare la suportarea riscului în caz de devalorizare sau hipervalorizare a monedei CHF, reclamantul urma să achite şi de altfel a şi achitat fiecare rată lunară la cursul de schimb LEU/CHF, valabil la data de 30 a fiecărei luni şi astfel riscul de hipervalorizare a monedei CHF a fost suportat exclusiv de reclamant.

În cazul creditelor în franci elveţieni, diferenţa dintre cursul de schimb de la data semnării contractului şi cel de la data plaţii ratelor este de peste 100%, întrucât diferenţa e atât de mare, contractul nu a fost negociat, iar pârâta a ascuns informaţii esenţiale relative la riscul de depreciere a monedei naţionale, astfel că apare ca fiind evident că este vorba în discuţie o clauza ce provoacă un dezechilibru semnificativ, fiind pe cale de consecinţă abuzivă.

În ceea ce priveşte stabilizarea - îngheţarea - cursului de schimb CHF - leu la un curs care să reprezinte o medie între cursul de la data semnării contractului şi cursul actual, curs valutar care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, recurenţii susţin următoarele:

Având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, determinând onerozitatea excesivă a executării obligaţiei de către reclamanţi, aceştia consideră că se impune restabilirea prestaţiilor inerente contractului asumat prin îngheţarea cursului de schimb CHF - LEU la un curs care să reprezinte o medie între cursul de la data semnării contractului şi cursul actual, astfel încât să se asigure o proporţionalitate a prestaţiilor asumate de părţi care să corespundă manifestării de voinţa în sensul angajării în acest raport juridic.

În acest sens, se arată că Norma BNR nr. 17/2003 prevede obligaţia băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui prin organizarea adecvată a activităţii de creditare, această prevedere excluzând asumarea riscului operaţiunii de creditare de către consumator, iar o măsură în acest sens o constituie îngheţarea cursului de schimb valutar la cursul solicitat, măsura ce ar corespunde cerinţelor echităţii şi bunei-credinţe.

De asemenea, întrucât schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă, recurenţii neavând cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să le permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului faţă de CHF, revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voinţa al părţilor, întrucât hipervalorizarea CHF deturnează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat şi executarea acestuia în contextul actual nu mai corespunde voinţei concordante a părţilor.

Astfel, clauzele de revizuire se deosebesc de clauzele de indexare, întrucât acestea operează automat. Dimpotrivă, clauzele de revizuire au ca efect doar obligaţia părţilor de a reexamina contractul, la anumite intervale de timp şi a proceda, prin acordul lor de voinţă, la readaptarea lui, atunci când este necesar. Toate aceste clauze, mai ales cele de indexare, trebuie să fie în conformitate cu ordinea publică monetară şi economică.

În toate cazurile în care revizuirea prestaţiilor părţilor este rezultatul unei clauze contractuale care prevede atât evenimentul imprevizibil care generează efecte, cât şi maniera în care se va realiza efectiv reechilibrarea contractului, chestiunea impreviziunii este pe deplin soluţionată în virtutea acestei clauze.

În acest context, recurenţii solicită instanţei de recurs să aibă în vedere faptul că schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului, iar întinderea acestora nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului, aşa încât ca debitori, urmare a impunerii clauzei de risc valutar nu au dorit să-şi asume unilateral riscul schimbării împrejurărilor, sens în care aceştia apreciază că nu se poate considera în mod rezonabil că şi-ar fi asumat un asemenea risc.

În atare condiţii, recurenţii susţin că se justifică adaptarea contractului pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor, în vederea restabilirii echilibrului contractual.

În esenţă, în prezenta cauză, dezideratul salvgardării contractului se poate realiza pe calea adaptării sale în sensul stabilizării cursului la valoarea pe care moneda o avea la momentul încheierii contractului, fără a genera o situaţie injustă pentru una dintre părţi.

Prin întâmpinarea depusă la 24 aprilie 2018, intimata-pârâtă C. S.A. a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac a recursului, faţă de împrejurarea că valoarea obiectului cererii de chemare în judecată nu depăşeşte suma de 1.000.000 RON şi că, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (4) din Legea nr. 193/2000, toate acţiunile care au ca temei de drept această lege sunt supuse numai apelului. Pe fond, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Prin răspunsul la întâmpinare, depus la 16 mai 2018, recurenţii au solicitat înlăturarea susţinerilor formulate de intimata-pârâtă ca fiind neîntemeiate.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 20 iunie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 28 iunie 2018, părţile nedepunând puncte de vedere.

Prin încheierea din 11 octombrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva Deciziei civile nr. 2183/A din 11 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a acordat termen la data de 31 ianuarie 2019, cu citarea părţilor în vederea soluţionării recursului.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, constată că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. este nefondat urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărârii se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, context în care, recurenţii susţin că instanţele, în baza probelor administrate, nu au reţinut în mod corect starea de fapt, iar cu privire la clauza prevăzută reprezentând comision acordare credit, se arată că nu este definit de bancă acest comision, ci este doar perceput, fiind în mod nelegal prevăzută în contract această clauză fără a da posibilitatea recurenţilor de a o negocia sau de a solicita înlăturarea ei. Totodată, se arată că suma achitată de către recurenţi cu acest titlu, în mod total nejustificat şi fără a cunoaşte care este contraprestaţia pârâtei pentru a primi această sumă, nu este deloc de neglijat.

În ceea ce priveşte critica referitoare la comisionul de acordare a creditului, această clauză se constată că are un caracter clar şi inteligibil, nefiind de natură a determina dezechilibrul impus de lege, având în vedere că pentru acordarea creditului banca efectuează diferite activităţi de evaluare a clientului, a bonităţii acestuia, de evaluare a garanţiei, activităţi numeroase şi complexe în care sunt implicate resurse materiale şi salariaţii băncii, astfel că, comisionul de acordare reprezintă echivalentul unor asemenea servicii.

De observat şi că legislaţia din materia protecţiei drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o descriere cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului.

Aşadar, claritatea unei clauze contractuale este o noţiune ce desemnează atâta claritatea formulei, cât şi claritatea obligaţiei, iar atât timp cât clauza este clară în sensul de a impune consumatorului o anumită obligaţie de plată a unei sume de bani la anumite termene, nu se poate retine caracterul abuziv al clauzei pentru lipsa unei definiţii detaliate a comisionului astfel perceput, chiar denumirea comisionului demonstrează scopul perceperii lui.

Astfel, dacă s-ar reţine că perceperea comisionului de acordare a fost făcută cu încălcarea dispoziţiilor art. 78 din Legea nr. 294/2004, respectiv ale art. 2 din O.G. nr. 21/1992, acest fapt nu ar putea să atragă nulitatea, întrucât motivele de nulitate ar trebui interpretate şi analizate în corelaţie cu dispoziţiile Legii nr. 193/2000, iar din analiză nu rezultă incidenţa şi îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În speţă, faţă de conţinutul clauzei referitoare la comisionul de administrare şi chiar faţă de denumirea comisionului, se constată că împrumutatul a fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenţiei de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică acest comision de administrare.

Fiind indicat procentul de comision şi suma la care se aplică, această clauză transpune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă, aşa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultau din clauză.

În acest context, se reţine că respectiva clauză a fost redactată în mod clar, prin exprimarea unui procent matematic a cărui valoare putea fi calculată chiar la momentul încheierii contractului, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea consecinţelor patrimoniale ale obligaţiilor asumate prin contract.

Cu referire la lipsa contra prestaţiei băncii pentru perceperea comisionului de acordare, aspect de natura a impieta asupra caracterului clar şi inteligibil al clauzei, se reţine că această contra prestaţie a băncii exista chiar dacă nu este definită în mod expres în contract, tot în acest sens se constată că banca percepe şi dobânda pentru acordarea sumei împrumutate, fără a fi definit expres sensul acestei noţiuni.

O altă critică a recurenţilor se referă la faptul că aceştia nu "au ridicat" de la bancă suma împrumutată în moneda CHF, ci suma a fost ridicată în RON sau euro, fiind calculată după un curs valutar al băncii, unde şi de această dată s-au înregistrat pierderi, suportate tot de către reclamanţi.

Această susţinere nu poate fi primită, întrucât contractul de credit a fost semnat la solicitarea expresă a reclamanţilor în franci elveţieni şi, potrivit prevederilor din contract rambursarea creditului se va face în rate lunare egale, conform graficului de rambursare cuprins în Anexa 1 care face parte integranta din prezentul contract, părţile semnând pe fiecare pagina scadenţarul care cuprinde sumele în CHF, conform înţelegerii părţilor.

Trebuie observat că recurenţii nu au solicitat modificarea sau negocierea clauzelor contractuale propuse de pârâtă cu privire la moneda creditului şi au semnat contractul în forma propusă de aceasta, fiind de acord cu toate clauzele contractuale, recurenţii nedepunând vreo notificare scrisă înainte de încheierea contractului de modificare sau negociere a clauzelor propuse de bancă.

În acest context, rezultă fără echivoc faptul că recurenţii şi-au asumat riscul valutar încă de la momentul încheierii contractului de credit, recurenţii alegând să contracteze un împrumut într-o valută în care nu realizează veniturile, însă la momentul contractării acesta a fost avantajos datorită nivelului de dobândă şi al costurilor adiacente, iar opţiunea clientului de a contracta un credit într-o altă valută implica o analiza preliminară acordării creditului, acesta urmând a fi conştient de faptul că va trebui să suporte riscul valutar şi implicit variaţia cursului de schimb, fapt însuşit prin semnarea contractului de credit.

Totodată, se reţine că la data contractării creditului recurenţii au optat pentru accesarea unui credit în franci elveţieni, deşi banca oferea credite şi în moneda naţională, iar decizia clienţilor a venit ca urmare a posibilităţii contractării creditului într-un cuantum mai mare decât în cazul unui credit acordat în RON, întrucât acesta corespundea nevoilor sale la momentul contractării.

Din această perspectivă, clauzele evocate de către recurenţi nu au creat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât banca nu a impus niciun curs de schimb recurenţilor, astfel că, efectuarea schimbului valutar se efectua exclusiv în funcţie de voinţa recurenţilor, aceştia având posibilitatea efectuării schimbului valutar la orice bancă sau casă de schimb valutar urmând să depună suma datorată direct în CHF.

Astfel, creditul acordat de bancă a fost solicitat de recurenţi în CHF, fiind acordat în CHF, ratele rambursându-se la scadenţă în CHF din contul curent deschis în CHF, iar în contractul de credit nu este prevăzut un curs de schimb ci, părţile de comun acord au convenit asupra faptului că, numai în cazul în care recurenţii nu efectuează voluntar operaţiunile de alimentare cu CHF a contului său curent şi numai sub rezerva ca în alte conturi ale clienţilor să se găsească disponibil, banca în temeiul mandatului de debitare automată a conturilor sale şi, respectiv, de efectuare operaţiuni de schimb valutar va utiliza cursul de schimb C. S.A.

În acest context, se reţine că rambursarea în moneda în care s-a acordat creditul - franci elveţieni - nu este nelegală sau abuzivă, ci constituie doar o aplicaţie a principiului nominalismului monetar. Prin urmare, nu este vorba despre o sarcină plasată nelegal asupra consumatorului, ci despre o consecinţă firească a principiului nominalismului monetar, care înseamnă, în esenţă, că dacă ai primit creditul în CHF, atunci legal trebuie să rambursezi tot CHF, indiferent de fluctuaţiile cursului de schimb CHF/RON dintre momentul acordării şi cel al rambursării împrumutului. În alte cuvinte, debitorul trebuie să restituie băncii creditul în valuta (ca monedă) şi în cuantumul (ca sumă) în care acesta a fost tras, aspect ce nu constituie un comportament ilicit al băncii, ci doar aplicarea unei norme legale.

Riscul valutar este un element inerent într-un contract de credit luat în monedă străină, după cum riscul inflaţiei este de esenţa unui credit luat în moneda naţională. În speţă, se constată că recurenţii şi-au reiterat angajamentul de a rambursa împrumutul în CHF în cadrul unor acte în formă autentică în faţa notarilor publici (este vorba de contractele de ipotecă imobiliară încheiate pentru garantarea rambursării creditului, în care se menţionează expres că suma garantată este suma luată cu împrumut în CHF + dobânzile, comisioanele aferente, conform contractului de credit semnat).

Or, în condiţiile în care, în cuprinsul încheierii de autentificare a fiecărui contract de ipotecă, notarul public atestă că după citirea actului, părţile au consimţit la autentificarea acestuia, afirmaţiile formulate după atâţia ani, potrivit cărora, semnatarii nu ar fi cunoscut la ce se obligă sunt lipsite de temei.

Totodată, trebuie observat că o clauză contractuală ce prevede că împrumutaţii vor restitui creditul în aceeaşi monedă în care l-au primit ţine de însăşi esenţa împrumutului, consacrată prin art. 1578 din C. civ. de la 1864 şi nu poate crea un dezechilibru semnificativ, în detrimentul consumatorilor. Prin urmare, să stipulezi în contract că cel împrumutat se angajează să restituie ce şi cât a primit cu titlu de împrumut este de natură să asigure un just echilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În acest context, se reţine că faţă de natura contractului şi moneda în care recurenţii au ales să ia creditul, clauzele contractuale care stipulau rambursarea în aceeaşi monedă a creditului nu atestă existenţa vreunui dezechilibru contractual.

Astfel, în cazul creditelor acordate în valută nu se poate reţine prezenţa niciunei clauze abuzive pentru că nu banca a instituit printr-o clauză în contract regula nominalismului, ci însuşi legiuitorul.

În acest context, se reţine că, invocându-se asimetria informaţională a băncii faţă de recurenţi pentru a se transfera asupra acestora integral riscul valutar, cu consecinţa creării unui dezechilibru contractual major şi contrar bunei-credinţe, se solicită în fapt de către reclamanţi intervenţia instanţei pentru a modifica clauzele contractuale în temeiul cărora împrumutatul are obligaţia restituirii integrale a creditului în aceeaşi cantitate de monedă în care a fost acordat.

Pe lângă echilibrul contractual care trebuia verificat de instanţă în baza art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi care este şi unul juridic, iar nu exclusiv economic, judecătorul cauzei nu se poate substitui părţilor în evaluarea intensităţii unei nevoi şi al utilităţii economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestaţii la momentul semnării contractului de credit.

Din momentul în care banca îşi execută obligaţia de a pune la dispoziţia împrumutatului suma în CHF, monedă străină, astfel cum i-a fost solicitată, riscul contractual presupune şi neexecutarea obligaţiilor de către consumator, iar în plus, acest risc nu se poate cunoaşte de la chiar momentul încheierii convenţiei de credit deoarece contractele conţin termene de plată foarte lungi.

Într-o altă critică, recurenţii solicită stabilizarea - îngheţarea - cursului de schimb CHF - LEU la un curs care să reprezinte o medie între cursul de la data semnării contractului şi cursul actual, curs valutar care să fie valabil pe toata perioada derulării contractului.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF - LEU, astfel cum a fost formulată de către recurenţi nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual, prin raportare la ambele părţi implicate şi, o asemenea cerere, nici nu poate fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată în practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, sens în care, trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv-hotărârea pronunţată în cauza C-26/13 Arpad Kasler.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenţii este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. de la 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză, nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăresc în fapt recurenţii care doresc stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF - LEU la un curs care să reprezinte o medie între cursul de la data semnării contractului şi cursul actual, care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că dispoziţiile sale nu se aplică clauzelor contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbeşte despre excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, şi în hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."

Aşadar, se observă că prevederile contractuale ale părţilor din prezenta speţă nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenţilor şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării recurenţilor să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

În speţa suntem în prezenţa unui împrumut în franci elveţieni, împrumutatul primind o sumă de bani în această monedă şi fiind obligat să restituie aceeaşi valută. Contractul de credit bancar, deşi conţine un element de risc valutar, aceasta nu îl transformă automat într-un contract abuziv.

Faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, Înalta Curte constată că prevederile contestate pe acest aspect transpun în contract o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Cu privire la cererea recurenţilor de obligare a pârâtei la restituirea sumelor încasate nelegal de la reclamanţi reprezentând comision de acordare credit şi diferenţă de dobândă, se constată că în cauză este vorba de un contract cu executare succesivă, sancţionat cu rezilierea şi nu cu rezoluţiunea, astfel că, anularea unei clauze dintr-un astfel de contract nu produce efecte retroactive.

Totodată, se reţine că restituirea sumelor de bani este un capăt de cerere subsecvent constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale, astfel încât dacă acest capăt de cerere este respins nu poate subzista nici obligaţia corelativă a repunerii în situaţia anterioară prin restituirea sumelor încasate în temeiul contractului, iar instituţia plăţii nedatorate nu îşi poate găsi aplicare în cauză pentru că împrumutatul nu a făcut plăţi din eroare, ci a achitat ratele lunare conform contractului, în deplină cunoştinţă de cauză.

Din această perspectivă, criticile circumscrise prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu corespund exigenţelor căii de atac a recursului în reglementarea sa legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanţei de apel.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva Deciziei civile nr. 2183/A din 11 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva Deciziei civile nr. 2183/A din 11 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2019.

GGC - NN