Scope of cassation review regarding EU-funded project loan delays and statute of limitations res judicata

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 2 aprilie 2015, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pârâtul Ministerului Economiei Comerţului şi Turismului, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 270.165,83 RON, prejudiciu cauzat ca urmare a rambursării cu întârziere a sumei de 564.111,78 RON în baza contractului de credit de investiţii pentru proiecte finanţate din fonduri europene, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea modificatoare din 3 iulie 2015, reclamanta a stabilit cadrul procesual, arătând că înţelege să se judece în contradictoriu cu Ministerul Fondurilor Europene şi Ministerului Economiei Comerţului şi Turismului.

Prin Sentinţa civilă nr. 3061/2016 din 19 mai 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a în Dosarul nr. x/2015, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei, Comerţului şi a Relaţiilor cu Mediul de Afaceri, respingându-se cererea în contradictoriu cu acest pârât. A fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, fiind respinsă acţiunea formulată împotriva pârâtului Ministerului Fondurilor Europene, ca prescrisă.

Prin Decizia civilă nr. 1069 A din 9 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta SC A. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 3061/2016 din 19 mai 2016, în contradictoriu cu intimaţii Ministerul Economiei şi Ministerul Dezvoltării Regionale Administraţiei Publice Şi Fondurilor Europene. A fost anulată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă excepţia prescripţiei cu privire la prejudiciul aferent perioadei 1 aprilie 2012 - 7 martie 2014 şi a fost reţinută cauza spre judecare.

A fost menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

Prin Decizia civilă nr. 2271 A din 8 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice (fost Ministerul Fondurilor Europene), reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a fost obligat pârâtul la plata sumei de 70.122,39 RON, cu titlu de prejudiciu (dobânda). Au fost respinse în rest pretenţiile, ca neîntemeiate.

Pârâtul a declarat recurs împotriva ambelor decizii.

Motivele recursului declarat de recurentul-pârât împotriva Deciziei civile nr. 2271 A din 8 decembrie 2017, sunt, în esenţă, următoarele:

Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 134/2010, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Din economia dispoziţiilor mai sus invocate rezultă în mod expres că motivarea nu poate privi numai împrejurările de fapt sau numai pe cele de drept, ci ea trebuie să se refere la toate acestea.

Motivarea trebuie să se înfăţişeze într-o asemenea măsură încât să corespundă imperativelor logicii, trebuind să ofere părţilor şi instanţelor de control judiciar o înlănţuire logică a faptelor şi regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

Mai mult decât atât, ea nu poate fi implicită, ci trebuie să poarte asupra tuturor criticilor formulate şi asupra tuturor argumentelor de fapt şi de drept invocate, nefiind suficient ca instanţa să preia exclusiv argumentele uneia dintre părţi, ci trebuind să arate şi motivele pentru care au fost respinse apărările părţii adverse.

Nemotivarea hotărârii atrage implicit şi imposibilitatea realizării controlului judiciar, ceea ce determină anularea hotărârii, cu consecinţa trimiterii spre rejudecare a cauzei pentru respectarea dreptului la un proces echitabil.

Dreptul la un proces echitabil impune motivarea hotărârilor judecătoreşti, întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care, în circumstanţele concrete ale cauzei, "justiţia a fost servită". Exigenţa motivării este esenţială în administrarea adecvată a justiţiei, în condiţiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, locul în care se indică motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.

Printre pilonii de bază ai dreptului la un proces echitabil se numără şi dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părţi ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv. Cu privire la aceste aspecte, obligaţia instanţei de motivare a deciziilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor.

Aşa cum rezultă din considerentele hotărârii recurate, instanţa s-a limitat la a menţiona doar o serie de dispoziţii legale pe care le-a apreciat ca fiind incidente în cauză, precum şi argumentele aduse de reclamant în argumentarea acţiunii sale, omiţând să mai arate şi motivele pentru care a înlăturat apărările pârâtului.

Practica instanţei supreme este constantă în acest sens, afirmând constant că inexistenţa motivării atrage anularea/casarea hotărârii, la fel şi o motivare necorespunzătoare, o motivare excesiv de succintă sau necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei echivalând practic cu inexistenţa motivării.

Un argument în plus în sensul celor de mai sus se desprinde şi din jurisprudenţa deja consacrată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil.

Având în vedere faptul că, în motivarea hotărârii instanţa şi-a însuşit în exclusivitate criticile formulate de către reclamantă, devin incidente dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 134/2010, hotărârea pronunţată fiind una nemotivată în accepţiunea textelor legale învederate.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Caracterul nelegal al hotărârii rezultă din interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor legale, a principiilor care izvorăsc din legislaţia comunitară în domeniul gestionarii fondurilor comunitare, precum şi a altor dispoziţii legale naţionale şi europene.

În ceea ce priveşte soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune:

Acţiunea formulată de către intimata-reclamantă a avut ca obiect solicitarea de plată a unor daune cauzate prin neîndeplinirea la termen a obligaţiilor asumate prin Contractul de finanţare nr. x din 4 martie 2009, modificat prin Actul adiţional nr. x din 30 octombrie 2009.

În ceea ce priveşte legea aplicabilă, instanţa a reţinut în mod corect faptul că, în speţă, dreptul la acţiune se prescrie în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului, incidente în cauză fiind dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este data la care s-a născut dreptul la acţiune al intimatei-reclamante, care nu coincide cu data la care aceasta a determinat cuantumul prejudiciului său.

Împrejurarea că prejudiciul a fost stabilit de reclamantă printr-un raport de expertiză extrajudiciară abia în anul 2014 (moment la care a fost achitat debitul principal) nu este relevantă în ce priveşte stabilirea momentului curgerii termenului de prescripţie, în condiţiile în care reclamanta solicită plata costurilor suportate pentru nerambursarea la termen a sumelor ce i se cuveneau pentru întreaga perioadă 30 aprilie 2010 - 7 martie 2014.

Instanţa a făcut în mod eronat aplicarea dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, mai exact a modalităţii în care se calculează acest termen.

Deşi a reţinut, pe de-o parte, faptul că persoana culpabilă şi cuantumul prejudiciului erau cunoscute de reclamant ulterior datei de 30 aprilie 2010 (data la care trebuia efectuată rambursarea sumei de 564.111,78 RON), căci banca a stabilit ce dobândă şi ce comisioane va plăti debitoarea (apelanta din prezenta cauză) odată cu încheierea Contractului nr. x din 3 iunie 2009, iar pe de altă parte că acţiunea a fost introdusă la data de 31 martie 2015, instanţa a admis apelul intimatei-reclamante, anulând în parte sentinţa apelată, în sensul respingerii excepţiei prescripţiei pentru perioada 1 aprilie 2012 - 7 martie 2014.

Intimata-reclamantă a arătat instanţei că, pentru definitivarea implementării proiectului, a încheiat cu B. un Contract de împrumut bancar nr. x din 3 iunie 2009, pentru a achita integral utilajele contractate, astfel că aceasta avea cunoştinţă de costurile aferente creditului - dobânzi şi comisioane bancare - care se presupune că ar fi prejudiciul cauzat acesteia, încă de la acest moment, contractului de credit fiindu-i anexat graficul de rambursare care conţine aceste elemente.

Pe cale de consecinţă, termenul de prescripţie pentru formularea unei acţiuni prin care să se solicite obligarea pârâtei la plata prejudiciului constând în costurile aferente creditului contractat - dobânzi şi comisioane bancare, trebuie calculat de la această dată - 3 iunie 2009, termen care s-ar fi împlinit în data de 3 iunie 2012.

Chiar dacă s-ar admite că dreptul la acţiune al intimatei-reclamante s-a născut la data de 30 aprilie 2010, data la care s-ar fi împlinit termenul de prescripţie este 30 aprilie 2013, acţiunea fiind introdusă la data de 31 martie 2015, evident cu mult după împlinirea acestui termen.

Soluţia de admitere a acţiunii pe fondul cauzei este criticabilă sub următoarele aspecte:

Instanţa nu a ţinut cont de dispoziţiile art. 60 din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006 de stabilire a anumitor dispoziţii generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European şi Fondul de coeziune şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1260/1999, potrivit căruia:

"Autoritatea de gestionare este însărcinată cu gestionarea şi aplicarea programului operaţional în conformitate cu principiul bunei gestiuni financiare, în special:

(a) să se asigure că operaţiunile sunt selecţionate în vederea finanţării în conformitate criterii aplicabile programului operaţional şi că sunt conforme, pe toată durata execuţiei lor, cu normele comunitare şi naţionale aplicabile;

(b) să verifice furnizarea de produse şi de servicii cofinanţate şi să controleze dacă toate cheltuielile declarate de beneficiari pentru operaţiuni au fost suportate efectiv şi că sunt în conformitate cu normele comunitare şi naţionale; verificările efectuate la faţa locului cu privire la operaţiuni pot avea loc prin sondaj, în conformitate cu normele adoptate de Comisie în conformitate cu procedura menţionată la articolul 103 alin. (3) (...)".

În sensul celor de mai sus, sprijinul financiar este acordat de la bugetul Uniunii Europene cu condiţia respectării cu stricteţe a legalităţii privind utilizarea acestor fonduri. Conform art. 98 al Regulamentului (CE) 1083 din 11 iulie 2006 de stabilire a anumitor dispoziţii generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul social european şi Fondul de coeziune şi de abrogare a regulamentului (CE) 1260/1999, statele membre au obligaţia de a căuta neregulile şi de a aplica corecţiile financiare în cauză şi constau în anularea totală sau parţială a participării publice pentru programul operaţional:

"(1) Este în primul rând responsabilitatea statelor membre să caute neregularităţile, să ia măsuri atunci când se constată o schimbare importantă care afectează natura sau condiţiile de aplicare sau de control al operaţiunilor sau al programelor operaţionale şi să procedeze la corecţiile financiare necesare.

(2) Statele membre procedează la corecţiile financiare necesare pentru neregularităţile individuale sau sistemice constatate în operaţiunile sau în programele operaţionale. Corecţiile la care procedează statele membre constau în anularea totală sau parţială a participării publice pentru programul operaţional. Statele membre ţin seama de natura şi de gravitatea neregularităţilor şi a pierderii financiare care rezultă pentru fonduri".

Potrivit prevederilor Contractului de finanţare nr. x din 4 martie 2009 încheiat între Ministerul Întreprinderilor Mici şi Mijlocii, Comerţului şi Mediului de Afaceri prin Direcţia pentru gestionarea fondurilor comunitare pentru I.A.A.M. în calitate de Organism Intermediar, în numele şi pentru Ministerul Economiei, în calitate de AM POS CCE, şi societatea A. SRL, în calitate de beneficiar, având ca obiect acordarea finanţării nerambursabile pentru proiectul SMIS 3755 "Achiziţia de utilaje pentru lucrări de construcţie", intimata-reclamantă avea cunoştinţă de următoarele prevederile contractuale:

- art. 1 alin. (2) din contract - "Beneficiarului i se acordă finanţarea nerambursabilă în termenii şi condiţiile stabilite în prezentul contract, care este constituit din Contractul de finanţare şi anexele acestuia, pe care Beneficiarul declară că le cunoaşte şi le acceptă;"

- art. 1 alin. (4) din contract - "Beneficiarul acceptă finanţarea nerambursabilă şi se angajează să implementeze Proiectul pe proprie răspundere, în conformitate cu prevederile cuprinse în prezentul Contract şi cu legislaţia naţională şi comunitară".

În ceea ce priveşte implementarea proiectului finanţat potrivit Contractului de finanţare nr. x din 4 martie 2009, pentru a putea accesa fondurile europene, beneficiarul reclamant şi-a asumat o serie se obligaţii (financiare sau de orice altă natură) obligaţii care cad în sarcina beneficiarului-reclamat, acestea nu pot fi imputabile AM POS CCE, astfel încât în aceste condiţii beneficiarul îşi asumă şi răspunde pentru îndeplinirea acestor obligaţii pentru implementarea proiectului în termenii asumaţi.

Potrivit Formularului C anexat la cererea de finanţare a proiectului sus-menţionat, denumită "Declaraţie de angajament", dată de către beneficiar la data de 22 mai 2008, acesta se obligă "(...) să asigure resursele financiare necesare implementării optime a proiectului în condiţiile rambursării/decontării ulterioare a cheltuielilor din instrumente structurale", aspect ce evidenţiază faptul că societatea A. SRL, în calitate de beneficiar al proiectului finanţat din fonduri nerambursabile de la Uniunea Europeană, şi-a asumat obligaţia şi a afirmat implicit faptul că deţine resurse financiare pentru implementarea proiectului cu succes.

Astfel, la momentul încheierii/semnării Contractului de finanţare nr. x din 4 martie 2009, intimata-reclamantă avea obligaţia de a respecta cele asumate atât prin cererea de finanţare depusă în vederea obţinerii fondurilor europene nerambursabile, cât şi prin contractul de finanţare încheiat între AM POS CCE în calitate de Autoritate de management pentru Programul Operaţional Sectorial "Creşterea Competitivităţii Economice" 2007 - 2013 (POS CCE), respectiv aceea de a dispune de recurse financiare în vederea implementării proiectului în condiţii optime.

Faptul că intimata-reclamantă a contractat ulterior un credit din care a achitat contravaloarea echipamentelor achiziţionate pentru derularea şi implementarea proiectului, face dovada faptului că aceasta nu şi-a respectat obligaţia asumată în mod voluntar la semnarea contractului.

Pe de altă parte, instanţa de apel a creat în mod artificial o legătură de cauzalitate între rambursarea cu întârziere a unei sume aferente Cererii de rambursare nr. x şi suportarea de către intimata-reclamantă a costurilor aferente liniei de credit, acestea din urmă fiind asumate exclusiv de către aceasta, tot în mod voluntar ca şi obligaţiile din contractul de finanţare, astfel că în mod nelegal instanţa a stabilit o vinovăţie în sarcina recurentului, obligându-l la plata sumelor reprezentând costuri bancare.

Instanţa a făcut confuzie între mai multe drepturi şi obligaţii izvorâte din două raporturi juridice, existente între mai multe părţi:un prim raport juridic existent între A. SRL şi Ministerul Fondurilor Europene, din care rezultă obligaţia intimatei-reclamante, asumată prin contractul de finanţare, de a asigura finanţarea pentru derularea proiectului din resurse proprii şi un al doilea raport juridic, existent între A. SRL şi B., din care rezultă obligaţia intimatei-reclamante de a suporta costurile creditului, astfel cum acestea au fost asumate prin contractul de creditare.

În cuprinsul acestui prim contract nu a fost prevăzută nicio obligaţie în sarcina autorităţii contractante de a asigura plata eventualelor credite pe care intimata-reclamantă le-ar face pe parcursul derulării contractului, astfel încât să poată fi trasă la răspundere pentru constatările aferente împrumutului.

Faptul că intimata-reclamantă nu dispunea, la momentul încheierii contractului sau ulterior, pe parcursul derulării acestuia, de resursele necesare pentru implementarea acestuia, nu poate determina atragerea răspunderii Ministerul Fondurilor Europene pentru costurile unui credit obţinut de aceasta, instanţa ignorând astfel obligaţia asumată de către intimata-reclamantă în mod voluntar.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost efectuat şi comunicat părţilor, care au fost invitate să depună puncte de vedere.

Părţile nu au depus asemenea puncte de vedere.

Prin Decizia nr. 709 din 28 martie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în Dosarul nr. x/2015, s-a dispus disjungerea judecării recursului declarat de recurentul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice (fost Ministerul Fondurilor Europene) împotriva Deciziei civile nr. 2271 A din 8 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi formarea unui dosar nou, ce a fost înregistrat sub nr. x/2019. A fost respins recursul declarat de acelaşi recurent împotriva Deciziei civile nr. 1069 A din 9 iunie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca inadmisibil.

Analizând recursul, Înalta Curte reţine următoarele:

Un prim motiv de recurs este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul arătând că instanţa s-a limitat la a menţiona o serie de dispoziţii legale pe care le-a considerat a fi incidente în cauză, precum şi argumentele expuse de reclamant prin cererea de chemare în judecată, omiţând să arate motivele care au dus la înlăturarea apărărilor pârâtului.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Înalta Curte constată că argumentele generale expuse de către recurent în susţinerea acestui motiv de recurs nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, în condiţiile în care recurentul nu indică, în mod concret, care sunt carenţele hotărârii, din perspectiva motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De asemenea, expunerea unor argumente teoretice, ca şi trimiterile pe care recurentul le face la practica judiciară nu răspund exigenţelor impuse de legiuitor cu privire la obligaţia expunerii motivelor de nelegalitate şi la dezvoltarea lor.

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează două aspecte, respectiv soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi soluţia de admitere a acţiunii pe fondul cauzei.

Casarea unei hotărâri, conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte constată că, prin Decizia civilă nr. 1069 A din 9 iunie 2016, pronunţată în cauză, a fost admis apelul declarat de apelanta SC A. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 3061/2016 din 19 mai 2016, în contradictoriu cu intimaţii Ministerul Economiei şi Ministerul Dezvoltării Regionale Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene. A fost anulată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă excepţia prescripţiei cu privire la prejudiciul aferent perioadei 1 aprilie 2012 - 7 martie 2014 şi a fost reţinută cauza spre judecare. A fost menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

A reţinut instanţa că, pentru perioada 30 aprilie 2010 - 31 martie 2012, pretenţiile constând în dobândă şi comisioane sunt prescrise, prescripţia neintervenind, însă, pentru perioada 1 aprilie 2012 - martie 2014.

Prin Decizia nr. 709 din 28 martie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în Dosarul nr. x/2015, recursul declarat de recurentul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice (fost Ministerul Fondurilor Europene) împotriva deciziei civile nr. 1069 A din 9 iunie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins ca inadmisibil.

Raportat la aceste considerente, faţă de dispoziţiile art. 430 alin. (1) C. proc. civ., Decizia civilă nr. 1069 A din 9 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care instanţa a statuat cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a dobândit autoritate de lucru judecat.

Nici criticile privitoare la soluţia de admitere a acţiunii pe fondul cauzei nu pot fi reţinute.

Înalta Curte constată că recurentul invocă în mod formal dispoziţiile art. 60 şi art. 98 din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006 de stabilire a anumitor dispoziţii generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European şi Fondul de coeziune şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1260/1999, neindicând, concret, aspectele de nelegalitate din perspectiva normelor de drept material încălcate sau greşit aplicate de către instanţa de apel.

Argumentele ce vizează Contractul de finanţare nr. x din 4 martie 2009 reprezintă aspecte de netemeinicie, nefiind indicată nicio normă de drept material care a fost încălcată sau aplicată greşit de instanţa de apel.

Se tinde, aşadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Fondurilor Europene prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 2271 A din 8 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă. Totodată, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga recurentul-pârât la plata sumei de 4.114,6 RON, cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă SC A. SRL Suma în cuantum de 1.190 RON, reprezentând onorariu de avocat pentru termenul din 16 ianuarie 2019, conform facturii seria x&A nr. 2958 din 7 decembrie 2018, nu poate fi acordată, în condiţiile în care aceste termen de judecată a fost stabilit în complet de filtru, fără citarea părţilor. Nici cheltuielile de transport - bilet de avion pentru data de 27 martie 2019, în cuantum de 1.028 RON, conform facturii seria x nr. x din 25 martie 2019, nu vor putea fi acordate, în condiţiile în care termenul de judecată a fost stabilit la 28 martie 2019, în complet de filtru, fără citarea părţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Fondurilor Europene prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 2271 A din 8 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Admite cererea formulată de intimata-reclamantă SC A. SRL, privind obligarea recurentului-pârât Ministerul Fondurilor Europene prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 4.114,6 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 octombrie 2019.

Procesat de GGC - LM