Cassation appeal against reversal of surety guarantee payment claim dismissed

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal la data de 23 aprilie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâtul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii SA - IFN a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 8.737.068,02 RON, reprezentând contravaloarea garanţiei datorate în baza Scrisorii de garantare nr. 214 din 16 martie 2009, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din data de 3 noiembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de necompetenţă funcţională şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia Civilă.

Prin încheierea din data de 10 februarie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VI-a civilă - complet specializat al Tribunalului Bucureşti.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă cauza a fost înregistrată la data de 3 martie 2016, sub nr. x/2015.

Prin Sentinţa civilă nr. 2738/2016 din 4 mai 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii SA - IFN, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 8.737.068,02 RON, reprezentând contravaloarea garanţiei datorate în baza Scrisorii de garantare nr. 214 din 16 martie 2009, precum şi la plata sumei de 90.975,68 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Prin Decizia civilă nr. 306/A din 8 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelantul-pârât Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii SA - IFN împotriva încheierii din data de 13 septembrie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. SA, ca nefondat. A fost admis apelul declarat de apelantul-pârât Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii SA - IFN, împotriva Sentinţei civile nr. 2738/2016. A fost schimbată în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. A fost obligată intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 45.487,84 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Reclamanta A. SA a declarat recurs împotriva Deciziei civile nr. 306/A din 8 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, motivele fiind, în esenţă, următoarele:

1. Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., ce prevăd limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, motiv de casare ce se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) punctul 5 din acelaşi cod.

Apelanta nu a criticat şi nu a invocat în motivarea apelului critici asupra hotărârii instanţei de fond cu privire la partea de pretenţii reprezentată de neefectuarea plăţii celei de-a doua tranşe din garanţia acordată - 4.368.533,99 RON, plată solicitată prin Adresa nr. x din 12 mai 2014 şi Cererea nr. x din 13 februarie 2015, cerere rămasa fără răspuns până în prezent.

Instanţa de apel a înlăturat aceste apărări ale A. SA, considerând că devoluţiunea este totală şi că nu s-ar putea reţine că acestea vizează numai soluţia primei instanţe asupra tranşei prime a garanţiei.

Aceste considerente sunt nefondate întrucât A. SA a chemat în judecată Fondul pentru plata în integralitate a garanţiei în sumă de 8.737.0678,02 RON, atât a primei tranşe cât şi pentru plata tranşei a doua.

De asemenea, devoluţiunea nu trebuie analizată în raport de actul de sesizare efectuat de A. SA, în calitate de reclamant, ci în raport de motivele invocate prin apel, întrucât şi efectul devolutiv al apelului este limitat.

Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, prin motivele de apel instanţa nefiind învestită cu analiza temeiniciei plăţii celei de-a doua tranşe a garanţiei, criticile apelantului vizând numai temeinicia hotărârii din perspectiva admiterii cererii pentru motivele vizând plata primei tranşe.

Devoluţiunea apelului priveşte cadrul procesual, motivele şi mijloacele de apărare şi dovezile invocate la instanţa de fond, calitatea părţilor, obiectul cererii de chemare în judecată, conform dispoziţiilor ar. 478 din C. proc. civ., iar art. 476 arată că efectul devolutiv este activat atunci când calea de atac nu se motivează (nefiind cazul în speţă), "...ori motivarea apelului ...nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi...".

În speţă, aceste dispoziţii nu sunt operabile, întrucât apelul a fost motivat, iar motivele invocate erau noi şi vizau critica hotărârii instanţei de fond din perspectiva admiterii acţiunii pentru plata garanţiei ce viza plata primei tranşe.

În condiţiile în care, prin Notificarea nr. x din 21 martie 2014, apelantul a respins plata aferentă primei tranşe din garanţia acordată şi nu a analizat şi nu a dispus niciun refuz de plată pentru plata tranşei a doua (4.368.533.99 RON) din garanţia în cuantum de 8.737.0678,02 RON, instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile legale privind efectul devolutiv al apelului, atunci când a extins analiza şi a reţinut ca nefiind îndeplinite condiţiile de plată şi pentru tranşa a doua a garanţiei, încălcând astfel dispoziţiile art. 477 din C. proc. civ.

Instanţa de apel a greşit atunci când a analizat îndeplinirea condiţiilor de plată a celei de-a doua tranşe, în măsura în care apelantul nu şi-a exprimat în vreun fel refuzul de a plăti această tranşă şi în condiţiile în care instanţa nu a fost învestită prin motivele de apel cu o astfel de cerere, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

La solicitarea Fondului (nr. x din 23 decembrie 2013), reclamanta a reformulat cererea de plată a garanţiei, comunicând totodată şi înscrisurile solicitate, prin Adresa nr. x din 17 februarie 2014, la punctul 5 cerând plata sumei de 8.737.068,02 RON în două tranşe.

Prin Notificarea nr. x din 21 martie 2014 a fost analizată şi respinsă plata primei tranşe din garanţia acordată, respectiv plata sumei de 4.368.534,01 RON.

Considerând refuzul de plată a primei tranşe ca fiind neîntemeiat, prin Adresa nr. x din 12 mai 2014 şi Cererea nr. x din 13 februarie 2015 reclamanta a arătat că refuzul exprimat pentru plata primei tranşe este neîntemeiat, a depus înscrisurile solicitate şi a formulat o nouă cerere de plată a garanţiei (total 8.737.068,02 RON), incluzând şi cea de a doua tranşă.

Această solicitare a fost ignorată de către pârât.

Instanţa de fond a reţinut în mod greşit (pagina nr. 46 primul alineat) că motivele anterior reţinute, respectiv neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 7.2 lit. d), art. 7.3 alin. (2) din convenţie, art. 154 lit. c) din scrisoarea de garantare şi art. 6.2.1. din contractul de credit ipotecar, care fundamentează soluţia de respingere a cererii de obligare la plata primei tranşe constituie tot atâtea argumente de respingere a pretenţiilor reprezentând tranşa a doua.

Considerentele instanţei de fond sunt greşite întrucât, la solicitarea plăţii tranşei numărul doi din garanţia acordată, la Cererea nr. x din 13 februarie 2015 a anexat şi înscrisurile de a căror lipsă s-a prevalat apelantul în decizia de respingere a plăţii primei tranşe (Notificarea nr. x din 21 martie 2014).

Solicitarea plăţii celei de-a doua tranşe a garanţiei, la data de 13 februarie 2015, prin cererea nr. x nu este tardivă, fiind formulată în interiorul termenului de 12 luni prevăzut pentru plata acesteia, termen calculat de la exprimarea refuzului plăţii primei tranşe, respectiv de la data de 21 martie 2014. data emiterii notificării nr. 8093.

În aceste condiţii, nu poate opera decăderea, cererea fiind formulată în interiorul termenului convenţional şi ataşându-se înscrisurile solicitate de apelant, pentru a căror lipsă fusese respinsă anterior plata primei tranşe.

Sunt greşite considerentele instanţei de apel, conform cărora pentru plata tranşei a doua nu erau îndeplinite condiţiile anexării înscrisurilor prevăzute de art. 7.2 lit. a), art. 7.3 alin. (2) din convenţie, art. 14 lit. d) din scrisoarea de garantare, întrucât din evidenţa faptică se constată depunerea acestora şi în condiţiile în care apelantul nu a emis nici un refuz de plată pentru plata tranşei a doua din garanţia acordată.

Instanţa de apel a interpretat greşit Convenţia nr. 90 din 13 octombrie 2008 şi Scrisoarea de garantare nr. 214 din 16 martie 2009, completată prin Addendum-ul nr. 214A din 14 ianuarie 2010 şi Addendum-ul nr. 214B din 9 mai 2011, atunci când a reţinut sancţiunea decăderii pentru nerespectarea obligaţiei de transmitere a tuturor documentelor ce trebuie să însoţească cererea de plată până la soluţionarea acesteia, motiv de recurs ce se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Conform punctului 20 din Scrisoarea de garantare nr. 214 din 16 martie 2009 "Obligaţia Fondului de a face plata garanţiei încetează ...:

a) la data expirării termenului de valabilitate a Scrisorii.

b) la data înregistrării la Fond a înştiinţării Finanţatorului referitoare la renunţarea la garanţie;

c) la data rezilierii garanţiei de către Fond pentru neplata comisionului de garantare", în speţă nefiind în niciuna din situaţiile menţionate expres ca înlăturând obligaţia de plată a garanţiei.

Conform Convenţiei nr. 90 din 13 octombrie 2008, cum a fost modificată prin Actul adiţional nr. x din 4 decembrie 2014, prin art. XI, punctul 7.3. se prevede că "Fondul analizează cererea de plată şi documentaţia anexată acesteia, iar în cazul în care aceasta este incompletă, solicită Finanţatorului completarea ei", completarea documentaţiei urmând a fi efectuată în termen de 60 de zile. "După expirarea acestui termen, Fondul va proceda la soluţionarea Cererii de plată pe baza documentelor înregistrate la Fond până la acea dată".

Sancţiunea prevăzută nu este decăderea, cum greşit a reţinut instanţa de apel, prin raportare numai la Actul adiţional nr. x din 29 martie 2013, ci soluţionarea cererii în baza documentelor transmise, pentru prima tranşă a garanţiei.

Pentru plata celei de-a doua tranşe a garanţiei, aplicabile speţei erau dispoziţiile Actului adiţional nr. x din 4 decembrie 2014, prin raportare la Cererea de plată reformulată nr. 896 din 17 februarie 2014 şi cererea nr. x/13 februarie 2015, prin care reclamanta a arătat că refuzul exprimat pentru plata primei tranşe este neîntemeiat, a depus înscrisurile solicitate şi a reiterat plata garanţiei (total 8.737.068,02 RON), incluzând şi cea de-a doua tranşă.

Dispoziţiile art. I din Actul adiţional nr. x din 29 martie 2013, ce modifică clauza 7.3. din convenţie, reţinute de instanţa de apel ca fiind incidente, prevăd că " După comunicarea FNGCIMM privind soluţionarea Cererii de plată, Banca va fi decăzuta din dreptul de a mai pretinde plata garanţiei" şi trebuie interpretate în sensul că este înlăturată posibilitatea băncii de a mai solicita, în baza aceloraşi înscrisuri, plata primei tranşe a garanţiei asupra căreia Fondul s-a pronunţat dar, aceasta nu înlătura posibilitatea băncii de a se adresa cu o cerere de chemare în judecată, în situaţia în care consideră refuzul Fondului neîntemeiat.

Instanţa de apel nu a avut în vedere dispoziţiile art. VIII din Actul adiţional nr. x din 4 decembrie 2014, ce modifica art. 5.7 din convenţie, respectiv faptul că obligaţia Fondului de plată a garanţiei nu încetează ca urmare a necompletării documentaţiei solicitate în interiorul termenului de 60 zile.

Banca a respectat la transmiterea cererii de plată şi prevederile art. 7.2 din Convenţia pentru garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate nr. 90 din 13 octombrie 2008, coroborate cu dispoziţiile art. 14 din Scrisoarea de garantare nr. 214 din 16 martie 2009, deşi nerespectarea acestora nu constituie cauza de exonerare a plăţii garanţiei.

Convenţia de garantare nu condiţionează plata garanţiei de documentele ce trebuie să însoţească cererea de plată, decăderea reţinută ca fiind incidentă de către instanţa de apel vizând numai reformularea unei noi cereri de plată, ulterior pronunţării de către Fond.

În concluzie, solicită casarea Deciziei civile nr. 306/A din 8 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în Dosarul nr. x/2015 şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din noul C. proc. civ.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Părţile au depus punct de vedere la raport.

Prin Încheierea din 15 mai 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen astăzi, în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Analizând recursul, Înalta Curte reţine următoarele:

Un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., vizează faptul că instanţa de apel a depăşit limitele efectului devolutiv al apelului, fiind, astfel, încălcate dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări, printre aceste reguli regăsindu-se şi cele care vizează calea de atac a apelului.

Apelul este o cale de atac ordinară, de reformare, devolutivă şi suspensivă de executare.

Cererea de apel produce mai multe efecte, printre care învestirea instanţei de apel, precum şi efectul devolutiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel analizând cauza atât în fapt, cât şi în drept.

De regulă, devoluţiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte de ceea ce s-a apelat - tantum devolutum quantum appellatum şi, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecăţii la prima instanţă - tantum devolutum quantum iudicatum.

Aşadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilităţii. Astfel, efectul devolutiv al apelului poate fi limitat de către apelant, în acest sens statuând art. 477 alin. (1) C. proc. civ.:

"Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

În stabilirea întinderii devoluţiunii, însă, instanţa va avea în vedere nu numai cererea de apel, ci şi întâmpinarea formulată de intimat. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că devoluţiunea priveşte şi soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care se atacă.

Dincolo de aceste consideraţii teoretice, Înalta Curte constată incidenţa dispoziţiilor art. 477 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora "Devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil". Reiese, aşadar, că în mod legal instanţa de apel a apreciat că devoluţiunea este totală, faţă de modul în care a fost formulată cererea de chemare în judecată, prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 8.737.068,02 RON şi faţă de cererea apelantului, privind anularea sentinţei apelate.

Recurenta a invocat, de asemenea, motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Casarea unei hotărâri, conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte constată că recurenta, în susţinerea motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocă, pe de o parte, că instanţa de apel a analizat în mod greşit îndeplinirea condiţiilor de plată cu privire la cea de a doua tranşă, făcând, însă, trimiteri la situaţia de fapt reţinută, la probele administrate în cauză - înscrisuri, precum şi la modul în care acestea au fost interpretate de către instanţa de apel.

Se tinde, aşadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

De altfel, recurenta nu indică nicio normă de drept material ce a fost încălcată sau aplicată greşit de către instanţa de apel, în susţinerea acestor critici.

Argumentul recurentei privind nelegalitate hotărârii din perspectiva greşitei reţineri a incidenţei decăderii din dreptul de a mai pretinde plata garanţiei nu poate fi reţinută, în condiţiile în care curtea de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 7.3 alin. (2) din convenţie, astfel cum au fost modificate prin Actul adiţional nr. x din 29 martie 2013, aplicabil în raport de Cererea de plată nr. x din 26 septembrie 2013, valorificând principiul forţei obligatorii a contractului, reglementat de dispoziţiile art. 969 din vechiul C. civ.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 306/A din 8 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SA împotriva Deciziei civile nr. 306/A din 8 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 octombrie 2019.

Procesat de GGC - LM