Constitutional-exception referral refusal upheld; appeal dismissed as unfounded.

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 509/27.05.2011, pronunţată în Dosarul nr. x/2010, Curtea de Apel Iaşi, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis recursul declarat de pârâtul Centrul Regional de Transfuzie Sanguină Iaşi împotriva Sentinţei civile nr. 738/25.03.2011, pronunţată de Tribunalul Iaşi, pe care a modificat-o în parte, în sensul că a respins în tot contestaţia formulată şi completată de contestatoarea A. împotriva Deciziei nr. 25/2010 emisă de pârâtul Centrul Regional de Transfuzie Sanguină Iaşi, a respins cererea contestatoarei privind plata daunelor morale, a menţinut celelalte dispoziţii ce nu contravin deciziei şi a respins cererea recurentului privind plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii, A. a formulat o cerere de revizuire, arătând, în esenţă, că a descoperit un act nou ce face referire la datele privind stagiul de cotizare corespunzător vârstei de pensionare, aferent perioadei aprilie 2001 - decembrie 2010, act pe care intimatul l-a transmis Casei Judeţene de Pensii Iaşi, urmare a emiterii Deciziei nr. 25/14.12.2010 de încetare a contractului său de muncă.

În cadrul revizuirii, autoarea căii de atac a formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 56 lit. d) din C. muncii, a art. 453 alin. (1) şi art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin raportare la art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie.

Prin Decizia nr. 11/2019 din 5 iunie 2019, Curtea de Apel Iaşi, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale a respins ca inadmisibilă cererea privind sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 56 lit. d) din C. muncii, a art. 453 alin. (1) şi art. 509 alin. (1) pct. 5 din noul C. proc. civ., apreciind că aceste dispoziţii legale nu au legătură cu soluţionarea cauzei, a respins excepţia tardivităţii şi a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire a Deciziei civile nr. 509/27.05.2011, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, în Dosarul nr. x/2010; a fost obligată revizuenta la plata către intimat a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recurenta A. a atacat cu recurs dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, adoptată prin Decizia nr. 11/2019 din 5 iunie 2019, evocată mai sus.

În motivare, a arătat că instanţa de apel a respins în mod nelegal cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, subliniind că sunt îndeplinite toate condiţiile impuse de Legea nr. 47/1992 pentru admiterea acesteia.

Astfel, a susţinut că obiectul excepţiei intră în categoria actelor menţionate în art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a fost ridicată de ea, ca parte în proces, dispoziţiile contestate au legătură cu soluţionarea cauzei, iar instanţa de contencios constituţional nu a mai fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a acestora.

În continuare, a arătat că a formulat excepţia de neconstituţionalitate, întrucât au trecut aproape 9 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus reîncadrarea sa, însă nici în prezent intimatul nu şi-a îndeplinit această obligaţie.

De asemenea, a susţinut că nu a beneficiat de egalitate în faţa legii, conform art. 16 alin. (1) din Constituţie şi nici de un proces echitabil, aşa cum instituie art. 21 din legea fundamentală.

A susţinut recurenta că nu are culpă procesuală, aceasta aparţinând intimatului, care refuză să pună în aplicare hotărârea judecătorească definitivă prin care s-a dispus reintegrarea sa şi plata obligaţiilor către stat, pentru perioada aprilie 2001 - decembrie 2010, în care s-a desfăşurat litigiul de muncă.

A mai arătat că, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nicio lege nu a fost respectată cu ocazia soluţionării cererii de revizuire, subliniind că aceasta a fost pronunţată cu participarea judecătorului care a făcut parte şi din completul de judecată care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire a solicitat-o.

Cu privire la dispoziţiile art. 56 lit. d) din C. muncii, a susţinut că acestea au fost flagrant încălcate de intimat.

La 06.09.2019 intimatul a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului; în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondat a acestuia.

Examinând recursul, prin prisma normelor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că potrivit art. 29 alin. (4), "sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.", iar potrivit alin. (5), dacă excepţia este inadmisibilă, instanţa respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale printr-o încheiere motivată, care poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară.

Înalta Curte subliniază că, raportat la obiectul căii de atac, devin incidente în cauză considerentele Deciziei nr. 321/2017 a Curţii Constituţionale a României, publicată în M. Of. nr. 580/20.07.2017.

În paragraful 21 al acestei decizii, instanţa de contencios constituţional a reţinut că "din cele de mai sus rezultă că, în accepţiunea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul reglementat de Legea nr. 47/1992 nu poate fi înţeles drept o cale extraordinară de atac în condiţiile C. proc. civ. sau penală, după caz. Aşadar, Curtea reţine că este vorba de o cale de atac pe care legiuitorul a conceput-o, distinct de orice calificare procesual civilă sau penală, numai în privinţa hotărârilor judecătoreşti prin care se respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Prin urmare, acest recurs este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau penală. De asemenea, Curtea constată că, dat fiind faptul că textul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 este aplicabil atât în materie procesual civilă, cât şi penală, acesta îşi menţine natura juridică de cale de atac specială ce nu poate fi calificată în funcţie de reglementările proprii procedurii penale sau civile. De aceea, această cale de atac cu o fizionomie juridică proprie nu poate fi considerată nici recurs în sensul propriu al termenului prevăzut de C. proc. civ. sau penală şi nici apel, contestaţie sau plângere în sensul C. proc. pen. Mai mult, Curtea reţine că aceeaşi cale de atac nu poate purta denumiri diferite în funcţie procedura civilă sau penală în care intervine.", iar în paragraful 22 a statuat că "în sensul celor de mai sus, Curtea constată că obiectul recursului este acela al verificării aprecierii instanţei ierarhic inferioare cu privire la soluţia pe care aceasta a adoptat-o de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, motivată de neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate prevăzute în mod exclusiv de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992. Cu alte cuvinte, se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma acestor condiţii."

Aşadar, potrivit considerentelor sus-menţionate, general obligatorii, conform art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, recursul declarat împotriva soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare cu excepţia de neconstituţionalitate este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ., având o fizionomie juridică proprie, în cadrul căruia se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992.

Pe de altă parte, potrivit art. 3041 C. proc. civ., recursul declarat împotriva unei hotărâri casare, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304.

Prin urmare, soluţionarea prezentei căi de atac nu presupune încadrarea criticilor din cererea de recurs în motivele de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., ci numai verificarea legalităţii soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992.

Aşa fiind, contrar celor susţinute de intimat prin întâmpinare, cererea de recurs nu se impune a fi anulată, pentru lipsa motivelor de nelegalitate.

În ceea ce priveşte fondul recursului, analizând decizia atacată prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia".

Din analiza dispoziţiilor legale anterior menţionate rezultă că excepţia de neconstituţionalitate trebuie să vizeze o lege sau ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei.

În speţă, excepţia de neconstituţionalitate vizează prevederile art. 56 lit. d) din C. muncii, art. 453 alin. (1) şi art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În examinarea recursului, instanţa supremă va analiza, din perspectiva art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, măsura în care constatarea neconstituţionalităţii acestor texte de lege ar avea repercusiuni, în concret, asupra judecăţii în cadrul căreia a fost invocată.

Astfel, potrivit art. 56 alin. (1) lit. d) din C. muncii, contractul de muncă individual existent încetează de drept ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractului individual de muncă, de la data la care nulitatea a fost constatată prin acordul părţilor sau prin hotărâre judecătorească definitivă.

Aşadar, textul de lege criticat pentru neconstituţionalitate vizează un caz de încetare de drept a contractului individual de muncă.

În speţă, recurenta a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a acestui text de lege în cadrul cererii de revizuire, întemeiată pe faptul că a descoperit un act nou ce face referire la datele privind stagiul de cotizare corespunzător vârstei de pensionare, aferent perioadei aprilie 2001 - decembrie 2010, act pe care intimatul l-a transmis Casei Judeţene de Pensii Iaşi, urmare a emiterii Deciziei nr. 25/14.12.2010 de încetare a contractului său de muncă.

Aşa fiind, nu se poate reţine că dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. d) din C. muncii, care reglementează un caz de încetare de drept a contractului individual de muncă, au legătură cu soluţionarea cererii de revizuire, în care trebuie analizată incidenţa cazului de revizuire invocat de autoarea căii de atac, respectiv descoperirea unui act nou.

În ceea de priveşte dispoziţiile art. 453 alin. (1) şi art. 509 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, instanţa supremă constată că nici eventuala constatare a neconstituţionalităţii acestora nu ar produce vreun efect în cauză.

Aceasta, întrucât, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "dispoziţiile C. proc. civ. se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare."

Înalta Curte notează că revizuirea în cadrul căruia a fost formulată cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional a fost îndreptată împotriva Deciziei nr. 509/27.05.2011, pronunţată în Dosarul nr. x/2010 de Curtea de Apel Iaşi, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale.

Cum noul C. proc. civ. a intrat în vigoare la 15.02.2013, iar procesul a fost iniţiat în anul 2010, raportat la dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, în speţă sunt incidente dispoziţiile vechiul C. proc. civ., sub imperiul căruia a început procesul.

Prin urmare, în mod judicios curtea de apel, constatând că nu este îndeplinită una dintre condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) C. proc. civ., a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, adoptată de Curtea de Apel Iaşi, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale prin Decizia nr. 11/05.06.2019.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta A. împotriva Deciziei nr. 11/2019 din 5 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 octombrie 2019.

GGC - NN