Failure to establish triple identity between conflicting insolvency judgments for revision purposes under Article 322(7) of the Code of Civil Procedure

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 8 decembrie 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă, sub nr. x/2015, revizuenta A. S.A., în contradictoriu cu intimata-creditoare B., intimata-debitoare C. S.R.L., prin administrator special B. şi administrator judiciar D.., a solicitat anularea Sentinţei civile nr. 4520 la 15 mai 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, în Dosarul asociat nr. x/2009, privind procedura insolvenţei debitoarei C. S.R.L.

În motivare, revizuenta a invocat dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., din perspectiva cărora a susţinut contrarietatea dintre hotărârea a cărei anulare a cerut-o şi Sentinţa comercială nr. 4954 din 23 iunie 2011, pronunţată de aceeaşi instanţă în Dosarul nr. x/2009.

Prin întâmpinările depuse, atât intimata-creditoare B., cât şi intimata-debitoare C. S.R.L., prin administrator special, au invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire, arătând că nu sunt întrunite cerinţele instituite de art. 322 C. proc. civ.

Prin Sentinţa civilă nr. 2145 din 13 aprilie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, a admis excepţia propriei necompetenţe materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

La 19 mai 2017, cauza a fost înregistrată sub acelaşi număr de dosar pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, care, prin Sentinţa civilă nr. 159 din 29 iunie 2017, a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuenta A. S.A., în contradictoriu cu intimata-debitoare C. S.R.L., prin administrator judiciar D. şi prin administrator special B., şi cu intimata-creditoare B.

Totodată, curtea a obligat-o pe revizuentă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5.400 RON către intimata-creditoare B. şi în sumă de 1.800 RON, către intimata-debitoare C. S.R.L., prin administrator special.

Pentru a hotărî în acest sens, instanţa învestită cu soluţionarea căii extraordinare de atac de retractare, a reţinut în esenţă că sentinţele nu sunt potrivnice, în speţă nefiind îndeplinită condiţia triplei identităţi nici cu privire la părţi, nici la obiect şi nici cu privire la cauza cererilor pe care le-au soluţionat.

Împotriva Sentinţei civile nr. 159 din 29 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, revizuenta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. raportat la art. 322 pct. 7 din acelaşi Cod.

În dezvoltarea primului motiv de nelegalitate, potrivit căruia modificarea unei hotărâri se poate cere atunci "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii", recurenta a reiterat argumentele în considerarea cărora a formulat cererea de revizuire şi a detaliat argumentele din perspectiva cărora a apreciat ca fiind îndeplinită condiţia triplei identităţi în ceea ce priveşte sentinţele pretins potrivnice, respectiv aceea de a fi fost pronunţate în unul şi acelaşi litigiu, având acelaşi obiect şi cauză şi purtat între aceleaşi părţi.

Referitor la identitatea părţilor în litigiu, autoarea a enumerat părţile între care s-au purtat cele două cereri soluţionate prin hotărârile pretins potrivnice, evidenţiind că nu sunt aceleaşi, dar a susţinut că instanţa de revizuire nu a detaliat suficient asupra lipsei de identitate.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei aceluiaşi obiect în ambele cereri în care s-au pronunţat sentinţele pretins contradictorii, recurenta a susţinut că, deşi curtea a notat că cererea în constatare şi contestaţiile sunt fondate pe temeiuri juridice distincte, respectiv prima pe dispoziţiile art. 75 şi art. 74 din Legea nr. 85/2004, iar ultimele pe art. 14 alin. (7) coroborat cu art. 21 alin. (1) din aceeaşi Lege, instanţa nu a dezvoltat argumentele în considerarea cărora a conchis că această condiţie nu este îndeplinită. În opinia autoarei, contrar celor reţinute de prima instanţă, prin contestaţiile şi cererile formulate (obiect al celor două dosare), debitoarea şi creditorii menţionaţi au contestat practic înscrierea A. în tabelul definitiv al creditorilor, invocând executarea unui plan de reorganizare ce a fost confirmat ulterior distribuirii efectuate, astfel că, scopul urmărit de contestatori este identic în cazul contestaţiilor soluţionate în cele două dosare, ca şi fundamentul juridic al acestora.

Asupra condiţiei identităţii de cauză a dosarelor finalizate prin sentinţele arătate ca fiind contrarii, recurenta a susţinut că, deşi cele două hotărâri au fost pronunţate în soluţionarea unor contestaţii diferite, acestea fiind date în aceeaşi pricină nu trebuie să se contrazică, efectul autorităţii de lucru judecat al primei hotărâri neputând fi ignorat în soluţionarea unei contestaţii ulterioare.

În continuare recurenta a expus amplu parcursul litigiului dintre părţi, detaliind fiecare hotărâre.

În final A. S.A. a solicitat admiterea recursului formulat, modificarea în tot a sentinţei atacate, în sensul admiterii cererii de revizuire, cu consecinţa anulării Sentinţei civile nr. 4520 din 15 mai 2015, pronunţată Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă.

La 20 octombrie 2017, intimata-debitoare, prin administrator special, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate şi normelor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să îl respingă în considerarea celor ce succed:

Cererea de revizuire fondată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., soluţionată prin Sentinţa civilă nr. 159 din 29 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ce formează obiectul prezentului recurs, a vizat anularea Sentinţei civile nr. 4520 din 15 mai 2015, dată în Dosarul nr. x/2009 de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, în considerarea contrarietăţii dintre aceasta şi Sentinţa comercială nr. 4954 din 23 iunie 2011, pronunţată de aceeaşi instanţă în Dosarul nr. x/2009 şi rămasă irevocabilă prin nerecurare.

În calea extraordinară de atac de retractare, instanţa a verificat îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a revizuirii întemeiate pe existenţa unor hotărâri potrivnice, reţinând că în cauză nu este întrunită niciuna dintre cele trei condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ.

Din această perspectivă, curtea a reţinut că Dosarul nr. x/2009, soluţionat prin Sentinţa comercială nr. 4954 din 23 iunie 2011, a avut ca obiect contestaţiile formulate de debitoarea C. S.R.L. împotriva Raportului nr. 1 întocmit de administratorul judiciar D.. şi împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar cu privire la Dosarul nr. x/2009, şi contestaţia formulată de către debitoare şi mai mulţi creditori împotriva hotărârii adunării creditorilor debitoarei din 10 mai 2011. Toate aceste contestaţii au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 14 alin. (7) şi art. 21 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

De asemenea, instanţa de revizuire a consemnat că Dosarul nr. x/2009, finalizat prin Sentinţa civilă nr. 4520 din 15 mai 2015, a avut ca obiect contestaţia formulată de creditorii B. şi E. şi de administratorul special al debitoarei C. S.R.L. împotriva tabelului definitiv din 30 martie 2012, contestaţie care a fost fondată pe dispoziţiile art. 73 şi 74 din Legea nr. 85/2006.

Faţă de cele anterior expuse, curtea a conchis că în speţă nu este întrunită condiţia triplei identităţi, în cele două dosare nefiind cereri purtate între aceleaşi părţi şi nici identitate de obiect şi de cauză.

Astfel, criticile subsumate de autoare motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se dovedesc a fi fost formulate doar pro causa şi nu relevă decât nemulţumirea părţii faţă de soluţia pronunţată.

În speţă, instanţa supremă constată că criticile circumscrise acestui motiv de recurs, în sensul că instanţa de revizuire, în rejudecare, a argumentat insuficient soluţia pronunţată, au fost invocate în mod nefondat, în condiţiile în care verificarea considerentelor deciziei atacate exhibă o motivare judicioasă a acesteia.

De asemenea, analiza deciziei recurate relevă respectarea cerinţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în considerentele hotărârii regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate.

Totodată, expunerea argumentelor instanţei cuprinde suficiente elemente de natură să permită controlul instanţei superioare asupra hotărârii în calea de atac, fiind respectate în acelaşi timp limitele trasate prin decizia de casare.

Prin urmare, faţă de împrejurarea că în judecarea căii extraordinare de atac de retractare, curtea a dezvoltat argumente în susţinerea soluţiei pronunţate, instanţa supremă impune concluzia că recurenta a expus strict formal critici circumscrise prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reiterând practic susţinerile formulate în memoriul de revizuire, concluzie în considerarea căreia le va înlătura.

Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută nici incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. potrivit căruia nelegalitatea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, în contextul în care autoarea nu a invocat încălcarea sau greşita aplicare a niciunui text legal.

Extrapolând, restul criticilor dezvoltate de autoare subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează, în esenţă, greşita evaluare de către instanţă a dispoziţiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., apreciind că cele două hotărâri pronunţate în litigiile dintre părţi sunt contradictorii.

Din această perspectivă, examinând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că decizia recurată este la adăpost de orice critică, constatarea potrivit căreia nu sunt întrunite condiţiile de admisibilitate, respectiv identitatea de obiect, cauză şi de părţi dintre cele două cauze, fiind temeinică şi legală.

Concluzia de mai sus se fondează pe faptul că în Dosarul nr. x/2009, soluţionat prin Sentinţa comercială nr. 4954 din 23 iunie 2011, litigiul a avut ca obiect contestaţiile formulate de debitoarea C. S.R.L. împotriva Raportului nr. 1 întocmit de administratorul judiciar D. şi împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar cu privire la Dosarul nr. x/2009, şi contestaţia formulată de către debitoare şi mai mulţi creditori împotriva hotărârii adunării creditorilor debitoarei din 10 mai 2011, iar în Dosarul nr. x/2009, finalizat prin Sentinţa civilă nr. 4520 din 15 mai 2015, litigiul a avut ca obiect contestaţia formulată de creditorii B. şi E. şi de administratorul special al debitoarei C. S.R.L. împotriva tabelului definitiv din 30 martie 2012.

Lipsa identităţii de cauză a celor două litigii este relevată de împrejurarea că dacă contestaţiile ce au format obiectul primului dosar au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 14 alin. (7) şi art. 21 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, cererea în constatare, ce a făcut obiectul celui de-al doilea dosar, a fost întemeiată pe prevederile art. 73 şi 74 din Legea nr. 85/2006.

În raport cu cele anterior expuse, Înalta Curte subliniază că situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele dezvoltate de recurentă nu relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea sau modificarea soluţiei adoptate, fiind chestiuni ce ţin de administrarea şi interpretarea probatoriilor, aspecte ce nu pot fi cenzurate de către instanţa de recurs.

Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat de revizuenta A. S.A. împotriva Sentinţei civile nr. 159 din 29 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Având în vedere că recurenta a căzut în pretenţii, dar şi împrejurarea că intimata-creditoare B. a solicitat şi a făcut dovada efectuării cheltuielilor de judecată în sumă de 5.355 RON, în baza art. 274 C. proc. civ., instanţa supremă va obliga recurenta în favoarea intimatei-creditoare la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte solicitarea similară formulată de intimata-debitoare C. S.R.L., prin administrator special B. şi administrator judiciar D., Înalta Curte urmează să o respingă, reţinând că această intimată a depus la dosar doar fotocopia facturii fiscale în sumă de 600 RON, reprezentând onorariu de avocat, emisă de cabinetul avocaţial F., iar nu şi dovada achitării acesteia, respectiv chitanţa sau ordinul de plată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta A. S.A. împotriva Sentinţei civile nr. 159 din 29 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenta la plata către intimata B. a sumei de 5.355 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Respinge ca neîntemeiată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în sumă de 600 RON, formulată de intimata C. S.R.L., prin administrator special B. şi administrator judiciar D.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 octombrie 2017.

GGC - NN