Exclusion of bankrupt entities from direct state land concessions: Inapplicability of Law No. 268/2001 investor privileges to assets acquired via liquidation

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Călăraşi la data de 03.10.2016 sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L - în insolvenţă, reprezentata legal prin administrator special B. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenţia Domeniilor Statului, să se pronunţe o hotărâre judecătorească prin care să fie obligată pârâta la încheierea unui contract de concesiune direct prin metoda atribuirii directe cu privire la suprafaţa de 929,66 ha teren agricol şi suprafaţa de 991 ha teren, aflat în proprietatea privată a statului, teren ce s-a aflat anterior în exploatarea S.C. C. S.A. Grădiştea.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 268/2001, ale H.G. nr. 626/01, ale Legii nr. 249/2003, ale H.G. nr. 354/2005, ale H.G. nr. 859/2009.

Prin Sentinţa nr. 502 din 31 mai 2017, Tribunalul Călăraşi a respins acţiunea formulată de către reclamanta A. S.R.L. în insolvenţă, Feteşti, împotriva pârâtei Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti şi a anulat ca netimbrată cererea de intervenţie formulată de către D. S.R.L.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel în termen legal reclamanta S.C. A. S.R.L., apelul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 27 iulie 2017.

Prin încheierea nr. 117 din 10 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, având în vedere dispoziţiile date prin Încheierea nr. 1761/09.11.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2017, a luat act de strămutarea cauzei şi a înaintat cauza către Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 71 din 19 februarie 2018, a respins cererea de repunere pe rol, a respins proba cu expertiză tehnică specialitatea "topografie", solicitată de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L., ca fiind neconcludentă soluţionării cauzei şi a respins ca fiind nefondat, apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., în insolvenţă, prin administrator judiciar E., împotriva Sentinţei nr. 502 din 31 mai 2017 pronunţată de Tribunalul Călăraşi, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Agenţia Domeniilor Statului.

Împotriva Deciziei nr. 71 din 19 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., în insolvenţă, prin administrator judiciar E., recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, că instanţa de apel nu a analizat excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor prevăzute în Secţiunea II- lit. a)- condiţia impusă la teza/liniuţa nr. 9 şi lit. b) - condiţia impusă la teza/liniuţa nr. 7 privind inexistenţa stării de insolvenţă conform Normelor interne privind aplicarea prevederilor Legii nr. 249/2003, H.G. nr. 354/2005 şi ale Ordinului ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale nr. 804/17.08.2005 pentru încheierea contractelor de concesiune prin metoda atribuirii directe H.G. nr. 859/2009 şi ale Ordinului ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale nr. 644/23.10.2009, excepţie invocată în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ republicată.

O altă critică se referă la faptul că instanţa de apel a reţinut în mod greşit starea de faliment a S.C. A. S.R.L., aplicând astfel, în mod greşit dispoziţiile art. 75 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001.

De asemenea, recurenta-reclamantă consideră că instanţa de apel în mod greşit a respins proba cu expertiza topografie şi expertiza agronomie şi a aplicat în mod greşit dispoziţiile Legii nr. 268/2001.

Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă solicită, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei recurate, admiterea apelului şi admiterea în tot a acţiunii formulate; în subsidiar, admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată către aceeaşi instanţă de apel pentru efectuarea celor două expertize solicitate, respectiv topografie şi agronomie, cu obiectivele prezentate în cererea de recurs.

Procedura derulată în recurs a constat în întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin care s-a constatat că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 07.03.2019, completul de filtru a apreciat recursul declarat admisibil în principiu şi, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ. a fixat termen de judecată acestuia.

Examinând în cadrul controlului de legalitate, motivele de recurs formulate în raport de dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va reţine că recursul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte face precizarea că prin intermediul acestui motiv de recurs este permisă remedierea oricărei nelegalităţi numai din punct de vedere al aplicării dreptului substanţial, fără a putea fi reanalizat pe fond litigiul dintre părţi, în virtutea caracterului nedevolutiv al recursului.

Prin prisma acestui motiv de nelegalitate, recurenta a formulat mai multe critici.

Prima a vizat aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de Legea nr. 268/2001.

Considerentele ambelor instanţe au vizat faptul că reclamanta nu deţine calitatea de investitor în accepţiunea legală a noţiunii juridice prevăzută de art. 21 din Legea nr. 268/2001 pentru a beneficia de avantajul legal în vederea atribuirii directe în concesiune a terenurilor agricole care au fost folosite de fermele respective ale fostului proprietar.

Recurenta a invocat dispoziţiile art. 211, art. 212, art. 213 din Legea nr. 268/2001, completată ulterior prin Legea nr. 249/2003 referitoare la concesionarea terenurilor aferente acestor active prin metoda atribuirii directe, care în opinia sa o îndreptăţesc la concesionarea prin metoda atribuirii directe, în calitate de proprietar al activelor care necesită exploatarea unui teren cu destinaţie agricolă.

Această susţinere este nefondată. Simpla calitate de deţinător de active ce implică necesitatea exploatării unui teren cu destinaţie agricolă nu conferă reclamantei calitatea de investitor.

Astfel, reclamanta nu întruneşte condiţiile care să o califice ca investitor, în accepţiunea dată acestei noţiuni de legea cu acest obiect şi anume O.U.G. nr. 92/1997 privind stimularea investiţiilor directe aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/1998, care reprezintă dreptul comun în materie.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect că activele societăţii au fost dobândite în procedura de lichidare a unei alte societăţi, fie de la alte entităţi private, ceea ce înseamnă că activele societăţii nu au fost dobândite cu respectarea domeniului de aplicare al Legii nr. 268/2001.

De asemenea, intenţia legiuitorului a fost aceea ca aceste norme să fie aplicabile unei societăţi comerciale care funcţionează legal, fiind excluse cele care intră în faliment.

Art. 21 din Legea nr. 268/2001 priveşte numai societăţile comerciale agricole aflate în viaţă şi care funcţionează legal, fiind excluse societăţile comerciale inexistente juridic prin faliment. Procedura privatizării şi cea a falimentului se exclud reciproc nu numai normativ, dar şi prin finalităţile pe care acestea le urmăresc.

Un alt argument al recurentei a vizat stabilirea unui drept de preferinţă la concesionarea terenurilor cu destinaţie agricolă în favoarea investitorilor care au cumpărat acţiuni sau active, însă este de observat că bunurile cumpărate în procedura de executare silită de către lichidatorul judiciar nu se încadrează în accepţiunea de "active".

În legătură cu acest aspect se reţine că bunurile definite ca active fac parte din patrimoniul societăţilor comerciale în înţelesul pe care art. 3 lit. a) din Legea nr. 99/1999, coroborat cu art. 2 din aceeaşi lege îl dă acestei sintagme, şi anume, societăţi comerciale la care statul sau o autoritate administrativă este acţionar majoritar, supuse procesului de privatizare, iar nu societăţi comerciale supuse procedurii legii speciale a falimentului.

Din motivele arătate mai sus se poate observa că nicio ipoteză a art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu se regăseşte, în mod judicios reţinând ambele instanţe inaplicabilitatea prevederilor art. 211 - 213 din Legea nr. 268/2001 modificată, pentru argumente care ţin de lipsa calităţii de investitor a reclamantei, de nepopularea fermei zootehnice, de neîncadrarea bunurilor achiziţionate în definiţia de activ dată de lege, cât şi de starea de faliment a societăţii reclamante.

În ceea ce priveşte criticile recurentei-reclamantă privind pretinsa existenţă a unor raporturi contractuale pe acelaşi teren, Înalta Curte constată că aceste considerente au fost reţinute în motivare de către instanţa de fond şi nu au constituit obiect de analiză de către instanţa de apel, astfel încât acestea nu pot fi analizate în recurs omisso medio.

O altă critică a recurentei-reclamantă a vizat neanalizarea de către instanţa de apel a excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor prevăzute în Secţiunea II - lit. a) din Norme interne privind aplicarea prevederilor Legii nr. 249/2003, H.G. nr. 354/2005 şi ale Ordinului Ministrului agriculturii pădurilor şi dezvoltării rurale nr. 804/2005, H.G. nr. 859/2009 şi ale Ordinului ministrului agriculturii pădurilor şi dezvoltării rurale nr. 644/2009, excepţie invocată în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Critica nu subzistă.

Acest motiv nu a fost invocat prin motivele de apel ori până la prima zi de înfăţişare, fiind dezvoltat şi argumentat cu ocazia depunerii concluziilor scrise, ulterior închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

În situaţia în care excepţia de nelegalitate a fost invocată de reclamantă prin concluziile scrise depuse la dosar ulterior amânării pronunţării asupra cauzei, în mod legal instanţa de apel nu a soluţionat-o, motivat de lipsa acestei apărări în primă instanţă, cât şi de neinvocarea acesteia prin motivele de apel.

Nelegala invocare a excepţiei de nelegalitate face ca aceasta să nu poată fi examinată, obligaţia instanţei la aflarea adevărului pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, fiind condiţionată de respectarea dispoziţiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., privind limitele efectului devolutiv al apelului.

Dintr-un alt punct de vedere, recurenta-reclamantă a susţinut nelegala respingere de către instanţa de apel a probei cu expertiză specialitatea topografie şi agronomie. Se reţine că acest motiv nu poate fi invocat în recurs din perspectiva abordată de recurentă, întrucât aspectul evocat vizează netemeinicia şi nu nelegalitatea soluţiei din apel, în condiţiile în care nu s-a pus în discuţie aplicarea unor dispoziţii legale concrete.

Aprecierea utilităţii administrării probelor de către instanţele devolutive reprezintă un aspect care impune aprecierea concludenţei probei în funcţie de situaţia de fapt, aspect care scapă controlului de legalitate în această cale de atac.

În ceea ce priveşte necesitatea repunerii cauzei pe rol în raport de administrarea în cauză a unei expertize topografie, se arată că în raport de prevederile art. 400 C. proc. civ. aceste dispoziţii vizează deliberarea, fiind puse la dispoziţia instanţei după închiderea dezbaterilor.

Faţă de motivul de ordine publică invocat de recurenta-reclamantă, privind necompetenţa funcţională a Curţii de Apel Ploieşti, motivat de împrejurarea că litigiul a fost soluţionat de o instanţă necompetentă, deşi are natură juridică civilă, Înalta Curte constată că este nefondat.

Obiectul prezentei cauze este reprezentat de obligarea pârâtei Agenţia Domeniilor Statului la încheierea unui contract de concesiune prin metoda atribuirii directe cu privire la suprafaţa de 929,66 ha teren agricol şi suprafaţa de 991 ha teren, aflat în proprietatea privată a statului, teren ce s-a aflat anterior în exploatarea S.C. C. S.A. Grădiştea, cauza fiind formulată de un profesionist, în legătură cu acte îndeplinite în exercitarea activităţii sale obişnuite, profesioniste.

În structura Curţii de Apel Ploieşti funcţionează două secţii civile, respectiv secţia I civilă şi secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Dosarul face parte din materia litigiilor cu profesionişti, fiind în mod legal soluţionat, atât în primă instanţă, cât şi în cadrul judecăţii în apel de o secţie specializată în materia litigiilor cu profesionişti.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că a fost respectată competenţa materială procesuală a tribunalelor/curţii de apel/secţiilor specializate, în raport de criteriile legale referitoare la obiectul sau natura litigiilor, de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C.I.I. E.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C.I.I. E. împotriva Deciziei nr. 71 din 19 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Agenţia Domeniilor Statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 septembrie 2019.

Procesat de GGC - NN