Unconstitutionality Exception in Claim-Correction Appeal Rejected as Irrelevant; Civil Claim Annulment Stands.

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin încheierea din 09.01.2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A.

Reclamantul a formulat o cerere de îndreptare a erorii materiale, în baza art. 442 C. proc. civ., care a fost respinsă ca neîntemeiată prin încheierea din data de 20.03.2019, pronunţată de acelaşi tribunal.

Împotriva acestei din urmă încheieri, A. a declarat apel, care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, la termenul din data de 11.06.2019, a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 200 C. proc. civ. şi a solicitat suspendarea judecăţii.

Prin Decizia nr. 3157/11.06.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 200 C. proc. civ., ca inadmisibilă, cererea de suspendare a judecăţii cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate; prin aceeaşi decizie, a respins şi apelul, ca nefondat.

Reclamantul A. a atacat cu recurs dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, adoptată prin Decizia civilă nr. 3157/11.06.2019, evocată mai sus.

În motivare, a arătat că instanţa de apel a uzurpat atribuţiile puterii legislative, abrogând practic art. 29 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora, în ipoteza respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa trebuie să pronunţe o încheiere motivată, critică pe care a înţeles să o subsumeze motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

În continuare, a arătat că prin hotărârea dată instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, dar şi că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, devenind astfel incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

În final, a arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea normelor de drept material, impunându-se casarea sa şi din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Analizând decizia atacată, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Primul motiv de recurs, pe care autorul căii de atac a înţeles să îl circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., porneşte de la faptul că instanţa de apel i-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 200 C. proc. civ. prin decizie, iar nu prin încheiere, aşa cum prevede art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.

Înalta Curte subliniază că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. sancţionează nerespectarea principiului separaţiei puterilor în stat, presupunând imixtiunea autorităţii judecătoreşti în activitatea puterii executive sau legislative, aşa cum au fost consacrate de Constituţia României.

Depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti presupune săvârşirea de către instanţa judecătorească au unor acte care intră în atribuţiile altei puteri legal constituite în stat.

Afirmaţia recurentului, potrivit căreia instanţa de apel ar fi abrogat un text de lege, nu poate corespunde realităţii, de vreme ce abrogarea unei legi se poate realiza doar prin emiterea unui act normativ în acest sens.

Criticile expuse în dezvoltarea acestui motiv de recurs relevă că recurentul reclamă, în realitate, încălcarea dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care impun, în ipoteza respingerii unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale, pronunţarea unei încheieri motivate în acest sens.

Aşa fiind, deşi autorul căii de atac a încadrat această critică în ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., un atare motiv de recurs nu este incident, dar susţinerile părţii pot fi circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin prisma căruia vor fi verificate în cele ce succed.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În conformitate cu prevederile art. 175 C. proc. civ., cu excepţia nulităţilor expres prevăzute de lege, nulitatea nu operează în mod automat, ci numai în măsura în care i s-a produs părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată în alt mod.

Vătămarea nu trebuie însă confundată cu interesul de a invoca nulitatea actului de procedură, cu folosul practic urmărit de partea ce invocă nulitatea actului de procedură, ci trebuie să îmbrace forma unui prejudiciu. Trebuie menţionat că vătămarea nu se reduce strict la un prejudiciu material, având o sferă mai largă care include orice prejudiciu în sens procesual, iar constatarea existenţei acesteia este lăsată la aprecierea instanţei.

Or, în speţă, nu se poate reţine că prin soluţionarea cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional prin decizie, iar nu printr-o încheiere, recurentului i s-a produs o vătămare, de vreme ce decizia atacată este supusă recursului în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Altfel spus, chiar dacă instanţa de prim control judiciar s-a pronunţat asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin decizia prin care a soluţionat apelul, părţii nu i s-a produs nicio vătămare, în condiţiile în care, sub acest aspect, avea deschisă calea de atac a recursului, în conformitate cu art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 şi, aşa cum se va arăta în continuare, în cadrul examinării motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. (6) C. proc. civ., dispoziţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare este motivată.

Aşadar, chiar dacă hotărârea a îmbrăcat forma deciziei, iar nu a încheierii, instanţa supremă constată, contrar celor susţinute de recurent, că au fost respectate toate drepturile şi garanţiile procesuale ale părţii, atât timp cât sunt întrunite exigenţele art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, în sensul că dispoziţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare este motivată, iar calea de atac a recursului împotriva deciziei este deschisă, sub acest aspect şi în aceste limite.

Nici critica potrivit căreia instanţa de apel a încercat să-i împiedice accesul la Curtea Constituţională, acordându-i cuvântul asupra apelului, nu poate conduce spre o altă concluzie, în condiţiile în care, ulterior abrogării art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 (în forma în vigoare la acea dată) prin art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010, începând cu 07.10.2010 formularea unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale nu determină suspendarea judecăţii cauzei.

Prin urmare, formularea unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale nu împiedică derularea judecăţii şi pronunţarea hotărârii, remediul pus la dispoziţie de legiuitor în ipoteza admiterii excepţiei de neconstituţionalitate invocate în cauză regăsindu-se în art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa supremă constată că dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este motivată, curtea de apel reţinând că textul de lege în raport cu care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate (art. 200 C. proc. civ., care reglementează verificarea cererii de chemare în judecată şi regularizarea acesteia) nu are legătură cu soluţionarea apelului declarat împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de îndreptare a erorii materiale întemeiată pe dispoziţiile art. 442 C. proc. civ.

Prin urmare, se poate decela raţionamentul pentru care curtea de apel a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, astfel că motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., derivat din pretinsa încălcare a art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., apare ca fiind nefondat.

Nici criticile dezvoltate subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot conduce la admiterea recursului.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia", iar potrivit alin. (5) al aceluiaşi articol, "dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară (...)."

Din analiza dispoziţiilor legale anterior menţionate rezultă că, pentru a fi admisibilă, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să vizeze o lege sau ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei.

În speţă, excepţia de neconstituţionalitate vizează prevederile art. 200 C. proc. civ.

Potrivit art. 200 C. proc. civ., "(1) completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza verifică, de îndată, dacă cererea de chemare în judecată este de competenţa sa şi dacă aceasta îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 194 - 197.

(2) În cazul în care cauza nu este de competenţa sa, completul căruia i-a fost repartizată cererea dispune, prin încheiere dată fără citarea părţilor, trimiterea dosarului completului specializat competent sau, după caz, secţiei specializate competente din cadrul instanţei sesizate. Dispoziţiile privitoare la necompetenţă şi conflictele de competenţă se aplică prin asemănare.

(3) Când cererea nu îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 194 - 197, reclamantului i se vor comunica în scris lipsurile, cu menţiunea că, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării, trebuie să facă completările sau modificările dispuse, sub sancţiunea anulării cererii. Se exceptează de la această sancţiune obligaţia de a se desemna un reprezentant comun, caz în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 202 alin. (3).

(4) Dacă obligaţiile privind completarea sau modificarea cererii prevăzute la art. 194 lit. a) - c), d) numai în cazul motivării în fapt şi f), precum şi art. 195 - 197 nu sunt îndeplinite în termenul prevăzut la alin. (3), prin încheiere se dispune anularea cererii.

(5) Împotriva încheierii de anulare, reclamantul va putea face numai cerere de reexaminare, solicitând motivat să se revină asupra măsurii anulării.

(6) Cererea de reexaminare se face în termen de 15 zile de la data comunicării încheierii.

(7) Cererea se soluţionează prin încheiere definitivă dată în camera de consiliu, cu citarea reclamantului, de către un alt complet al instanţei respective, desemnat prin repartizare aleatorie, care va putea reveni asupra măsurii anulării dacă aceasta a fost dispusă eronat sau dacă neregularităţile au fost înlăturate în termenul acordat potrivit alin. (3).

(8) În caz de admitere, cauza se retrimite completului iniţial învestit."

Aşadar, textul de lege criticat pentru neconstituţionalitate vizează verificarea şi regularizarea cererii de chemare în judecată în procedura în faţa primei instanţe.

Este adevărat că, aşa cum susţine recurentul, acest text de lege are legătură cu toate litigiile supuse judecăţii civile, însă în speţă trebuie analizată, din perspectiva art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, măsura în care constatarea neconstituţionalităţii acestuia ar avea repercusiuni, în concret, asupra judecăţii în cadrul căreia a fost invocată.

Or, soluţionarea apelului declarat de A. împotriva încheierii din 20.03.2019, prin care Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, i-a respins cererea de îndreptare a erorii materiale, reţinând că nu se încadrează în textul art. 442 C. proc. civ., nu depinde de aplicarea prevederilor art. 200 C. proc. civ.

În alţi termeni, eventuala constatare a neconstituţionalităţii art. 200 C. proc. civ. nu ar conduce la anularea sau schimbarea încheierii prin care a fost respinsă cererea de îndreptare, atât timp cât soluţia a fost determinată de neîncadrarea solicitărilor petentului în dispoziţiile art. 442 C. proc. civ., care privesc strict erorile materiale, iar nu cele de interpretare a legii sau de motivare.

Prin urmare, în mod legal curtea de apel, constatând că nu este îndeplinită una dintre condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) C. proc. civ., a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, va respinge ca nefondat recursul declarat de A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, adoptată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia civilă nr. 3157/11.06.2019.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul A. împotriva Deciziei nr. 3157/11.06.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 septembrie 2019.

GGC - NN