Statute of limitations applicable to pre-2011 contractual electricity damages: Decree 167/1958 governs claims arising before the new Civil Code took effect

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 9 aprilie 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta S.P.E.E.H. C. S.A., prin administrator judiciar A., a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 40.812.717 RON, reprezentând pierderea suferită prin vânzarea energiei electrice la un preţ mediu per MWh, sub costul de producţie pentru 1 MWh, precum şi la plata beneficiului nerealizat prin vânzarea cantităţii totale de 1.044.605 MWh, la plata dobânzii legale, calculată de la data pronunţării hotărârii, până la plata efectivă a sumelor solicitate, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 6860/2015 din 7 decembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată ca efect al prescripţiei dreptului material la acţiune.

Împotriva sentinţei sus-menţionate, S.P.E.E.H. C. S.A., prin administrator judiciar A.. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin cererea de apel formulată prin administratorul judiciar şi însuşită de Preşedintele Directoratului, desemnat prin Hotărârea Consiliului de Supraveghere, ca urmare a închiderii procedurii de insolvenţă, s-au adus precizări obiectului acţiunii, în sensul că pretenţiile formulate împotriva intimatei-pârâte vizează doar prejudiciul aferent perioadei contractuale 1 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010.

Prin Decizia civilă nr. 2078/A din 9 decembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii, S.P.E.E.H. C. S.A., prin reprezentant legal, a declarat recurs, solicitând casarea sa şi trimiterea cauzei spre rejudecare; de asemenea, a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, a susţinut că eronat a reţinut curtea de apel că prima instanţă a admis în mod corect excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Totodată, a susţinut că în mod eronat a reţinut prima instanţă că sumele solicitate sunt aferente perioadei 1 ianuarie 2011 - 9 aprilie 2012, deşi pretenţiile sale vizau strict perioada 1 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010.

A subliniat recurenta că prevederile Decretului nr. 167/1958 sunt incidente numai cu privire la termenele de prescripţie începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a noului C. civ., conform dispoziţiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011; or, în speţă, la momentul intrării în vigoare a noului C. civ. termenul de prescripţie nici nu începuse să curgă, astfel că sunt incidente prevederile acestui din urmă act normativ.

În acest context, a arătat că, raportat la art. 2.523, art. 2.528 şi art. 2.517 din noul C. civ., termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune a început să curgă de la data întocmirii Raportului Curţii de Conturi nr. x din 17 decembrie 2014, prin care s-a reţinut că a vândut energie electrică la un preţ mai mic decât costul de producţie, devenind astfel determinabil şi prejudiciul.

De asemenea, a susţinut că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune nu poate fi socotit mai devreme de data întocmirii raportului asupra cauzelor şi împrejurărilor care au condus la insolvenţă, publicat în B.P.I. nr. 11.723 din 27 august 2012, astfel că, raportat la data formulării acţiunii - 9 aprilie 2015, termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune nu s-a împlinit.

În continuare, a prezentat cele reţinute prin raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au condus la insolvenţă şi de Curtea de Conturi prin raportul său, subliniind că acesta din urmă relevă că în cursul anului 2010, prin vânzarea energiei electrice în baza contractului încheiat cu intimata, la un preţ mediu de vânzare de 115,29 RON/MWh, mai mic decât preţul la care a fost achiziţionată de la alţi producători, de 154,36 RON/MWh, nu a realizat venituri în sumă de 40.812.717 RON.

Cu privire la sancţiunea nerespectării măsurilor dispuse de Curtea de Conturi a evocat dispoziţiile art. 21, art. 23 lit. d), art. 33 alin. (3), art. 43 alin. (1) lit. c) şi art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 şi a susţinut că acţiunea este fondată din perspectiva textelor de lege anterior enunţate, dar şi a prevederilor contractuale.

A mai arătat recurenta că şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 970, 1084 şi următoarele din C. civ. de la 1864, potrivit cărora părţile sunt obligate să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale cu bună-credinţă, iar abuzul de drept este sancţionat prin obligarea părţii în culpă la repararea daunelor produse prin executarea cu rea-credinţă a convenţiei, prin acoperirea integrală a prejudiciului, atât în ceea ce priveşte pierderea suferită, cât şi beneficiul nerealizat.

Or, Curtea de Conturi a stabilit în sarcina sa obligaţia de a respecta prevederile legale privind achiziţia şi vânzarea de energie electrică şi "dispunerea de măsuri pentru recuperarea veniturilor nerealizate, inclusiv a beneficiilor nerealizate".

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 29 mai 2017, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, iar la 15 iunie 2017, recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea din 23 ianuarie 2018, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen pentru soluţionarea pe fond a acestuia, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor de nelegalitate formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicate de recurentă, casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, autoarea căii de atac a susţinut că instanţele de fond au aplicat greşit dispoziţiile legale referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune.

În opinia recurentei, în mod eronat s-a reţinut că în speţă sunt incidente dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, în condiţiile în care la momentul intrării în vigoare a noului C. civ. termenul de prescripţie nici nu începuse să curgă, împrejurare ce atrage incidenţa prevederilor acestui din urmă act normativ, raportat la care termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune a început să curgă de la data întocmirii Raportului Curţii de Conturi nr. x din 17 decembrie 2014.

Cu titlu preliminar, instanţa supremă reţine că dezlegarea problemei deduse judecăţii trebuie să plece de la natura răspunderii civile, a raporturilor juridice deduse judecăţii şi de la perioada pentru care sunt pretinse despăgubirile, elemente în raport de care trebuie determinată legea aplicabilă.

Recurenta-reclamantă a învestit instanţele cu o acţiune în răspundere civilă contractuală, în cadrul căreia a caracterizat fapta ilicită generatoare de prejudiciu ca fiind concretizată în nerespectarea obligaţiilor impuse de contractul cadru cu rol asiguratoriu şi ale Contractului nr. x/2007, în sensul că până la finele perioadei de valabilitate a contractului, cantităţile livrate de cei doi parteneri se impunea a fi egale, iar preţul contractual la care producătorii cumpără/vând energie electrică este cel mai mare dintre preţurile reglementate ale părţilor contractante.

Deşi prin cererea de chemare în judecată a arătat că acţiunea este formulată ca urmare a controlului efectuat de Curtea de Conturi care, prin Raportul nr. x din 17 decembrie 2014, a stabilit în sarcina sa efectuarea demersurilor pentru recuperarea prejudiciilor înregistrate în perioada 1 ianuarie 2011 - 9 aprilie 2012, prin memoriul de apel a precizat că pretenţiile formulate împotriva intimatei-pârâte vizează doar prejudiciul aferent perioadei contractuale 1 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010.

În ceea ce priveşte determinarea legii aplicabile prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa supremă reţine că, aşa cum în mod judicios au stabilit instanţele de fond, fiind vorba despre raporturi contractuale grefate pe un contract încheiat la 1 octombrie 2007 şi prelungit prin mai multe acte adiţionale, acestea sunt guvernate de dispoziţiile C. civ. de la 1864 şi de cele ale Decretului nr. 167/1958, conform principiului tempus regit actum.

În opinia recurentei, în speţă, la momentul intrării în vigoare a noului C. civ. (1 octombrie 2011), termenul de prescripţie nici nu începuse să curgă, astfel că ar fi incidente prevederile acestui din urmă act normativ.

Înalta Curte confirmă raţionamentul şi statuările instanţelor de fond privitoare la incidenţa în cauză a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, pentru următoarele argumente, prin care va răspunde şi criticilor legate de data de la care începe să curgă termenul de prescripţie:

Preliminar, trebuie subliniat faptul că recurenta-reclamantă a contestat doar incidenţa dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, iar nu şi reţinerea dispoziţiilor art. 8 din acest act normativ.

De asemenea, trebuie subliniat faptul că pretenţiile recurentei-reclamante sunt circumscrise în esenţă ideii de pagubă, de prejudiciu, care a fost cuantificat global, pe o perioadă determinată, ca sumă a diferenţelor de valoare dintre preţul plătit şi cel datorat, după aprecierea recurentei-reclamante.

Nefiind vorba despre pretenţii legate de prestaţii succesive, ci unitare, dar evaluate pe perioade de timp determinate, în mod corect s-a apreciat că termenul de prescripţie curge unitar, de la data la care expiră perioada de referinţă.

Astfel, dreptul la acţiune s-a născut la 31 decembrie 2010, acesta fiind momentul la care recurenta-reclamantă, ca producător de energie, prezumată a cunoaşte propriile costuri şi preţul pieţei (ca actor în acest domeniu de activitate) putea şi trebuia să aibă reprezentarea prejudiciului (perceperea unui preţ sub costul de producţie) şi a celui care răspunde de el (plătitorul preţului subdimensionat), astfel cum prevăd dispoziţiile necontestate de parte ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Raportat la aceste argumente, Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile dezvoltate în memoriul de recurs referitoare la celelalte momente propuse de recurenta-reclamantă ca momente de debut al cursului prescripţiei, instanţa supremă apreciind în plus că ele vizează în realitate aspecte factuale, care scapă cenzurii instanţei de recurs, constituind aspecte de eventuală netemeinicie, din moment ce instanţa este chemată să aprecieze asupra relevanţei unor împrejurări de fapt pe aspectul momentului de la care începe să curgă prescripţia, nu asupra aplicării legii.

În contextul în care dreptul la acţiune s-a născut la 31 decembrie 2010, este vorba în speţă despre o prescripţie începută anterior şi neîmplinită la data la care a intrat în vigoare noul C. civ., astfel încât în mod corect s-a reţinut de către instanţele de fond incidenţa Decretului nr. 167/1958, prin raportare la dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011, care prevăd că prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Dată fiind această dezlegare adusă problemei legii aplicabile, instanţa supremă constată că în cauză s-a făcut o justă aplicare a dispoziţiilor art. 1, art. 3, art. 7 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958, constatându-se în mod legal că acţiunea a fost formulată după împlinirea termenului de prescripţie.

În ceea ce priveşte celelalte susţineri are recurentei, acestea nu vizează nelegalitatea hotărârii atacate, ci aspecte de fond ale raporturilor juridice dintre părţi, fond care de altfel nici nu a fost antamat pentru că soluţia pronunţată de prima instanţă, menţinută în calea de atac a apelului, a vizat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală, iar motivele invocate de recurentă nu justifică casarea sa, astfel încât, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 şi 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale C. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 2078/A din 9 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 aprilie 2018.

GGC - NN