Contractual limitation of warranty claims to two-year prescription period in share sale excluding general statutory prescription

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 18 decembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtelor B. şi C. la plata sumei de 879.230 RON, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantului ca urmare a neîndeplinirii corespunzătoare a obligaţiilor ce le reveneau pârâtelor, conform contractului de vânzare părţi sociale din 18 decembrie 2012, precum şi obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 14, art. 1270 şi art. 1350 C. civ.

Prin întâmpinarea depusă la 5 august 2016, pârâtele B. şi C. au invocat excepţiile prematurităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune, iar în subsidiar, au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 6976 din 2 noiembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. şi C.; a respins ca neîntemeiată cererea pârâtelor de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinţei primei instanţe, A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac, anularea în tot a sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Prin Decizia civilă nr. 1838 din 8 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei primei instanţe.

Împotriva deciziei instanţei de apel, A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în tot a hotărârilor pronunţate de instanţele de fond şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanţe, cu obligarea intimatelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că decizia recurată este nelegală, întrucât a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1355 alin. (1) şi art. 1585 alin. (1) şi (2) C. civ.

În concret, autorul recursului a arătat că, deşi a invocat prin cererea de apel incidenţa art. 1355 alin. (1) C. civ., instanţa de apel nu a analizat acest text de lege prin raportare la termenul general de prescripţie şi la momentul de la care se calculează acest termen.

Astfel, recurentul-reclamant a învederat că intimatele-pârâte nu pot beneficia de un termen de prescripţie mai scurt decât cel general, chiar dacă s-ar aprecia că termenul mai scurt a fost convenit şi cu privire la celelalte obligaţii ale vânzătoarelor pârâte, cât timp prejudiciul suferit de recurentul-reclamant este rezultatul unei intenţii evidente.

Autorul recursului a susţinut că limitarea răspunderii invocată de intimatele-pârâte nu poate fi reţinută cu privire la obligaţiile ce fac obiectul acţiunii introductive. În plus, această limitare nu este aplicabilă nici cu privire la garanţiile prevăzute exclusiv în contract.

În continuare, recurentul-reclamant a susţinut că intimatele-pârâte au alcătuit decontul TVA cu sume fictive pentru pretinse activităţi desfăşurate cu firme din acelaşi grup care, în realitate, nu au prestat nicio activitate, prestatorii neavând angajaţi, mijloace fixe şi nici materiale de construcţii. În sprijinul acestei susţineri, aceeaşi parte a invocat considerentele Sentinţei nr. 461/2015, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, intrată în autoritatea lucrului judecat.

Autorul recursului a mai arătat că fapta ilicită a vânzătoarelor rezultă din faptul că acestea au depus un decont de TVA, ce conţine sume care "nu au caracter concret şi nu relevă realizarea lucrărilor în fizic pe stadiile de execuţie" şi din faptul că au inclus cu rea-credinţă sumele respective în preţul de vânzare al părţilor sociale ale D.

După evocarea dispoziţiilor art. 1266 şi art. 1268 C. civ., recurentul-reclamant a susţinut că soluţiile instanţelor devolutive încalcă regulile de interpretare ale contractului prin raportare la voinţa concordantă a părţilor şi la sensul atribuit clauzelor unui astfel de contract.

În concret, clauza de la art. 12.6 din contractul de vânzare prevede că termenul de prescripţie de 2 ani este aplicabil doar garanţiilor vânzătoarelor prevăzute la art. 10 din acelaşi contract, astfel încât termenul general de prescripţie de 3 ani este aplicabil celorlalte obligaţii contractuale.

Ca atare, recurentul-reclamant a subliniat că instanţele devolutive au aplicat în mod greşit termenul de prescripţie convenit de părţi, care nu putea fi extins şi la obligaţia principală a vânzătoarelor de a transfera creanţa având ca obiect rambursarea de TVA în schimbul preţului plătit.

Autorul recursului a susţinut că trimiterea instanţelor la clauzele de la art. 11 lit. f) şi art. 12.4 din contractul de dedus judecăţii este greşită. În acest sens, recurentul-reclamant a arătat că, din simpla sa calitate de asociat la D. S.R.L., deţinută până la 12 aprilie 2011, nu se poate deduce că a avut cunoştinţă despre TVA-ul de recuperat.

Titularul cererii de recurs a mai învederat că soluţiile pronunţate în cauză încalcă dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. civ. privitoare la momentul de la care curge termenul de prescripţie.

Astfel, fără a analiza fapta ilicită săvârşită de intimatele-pârâte, instanţele devolutive au apreciat că momentul de la care curge termenul de prescripţie este cel al finalizării tranzacţiei, nesocotind astfel dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. civ.

Recurentul-reclamant a subliniat că a cunoscut paguba la data la care i-a fost comunicată decizia prin care s-a statuat definitiv că societatea achiziţionată de la intimatele-pârâte nu era îndreptăţită la rambursarea de TVA în cuantumul prevăzut în contract.

Autorul recursului a arătat că decizia respectivă a fost pronunţată la 6 aprilie 2015, fiindu-i comunicată ulterior acestui moment, astfel încât dreptul la acţiunea în repararea pagubei se va prescrie după 6 aprilie 2018.

În partea finală a cererii de recurs, recurentul-reclamant a susţinut că instanţele devolutive au reţinut şi analizat dispoziţiile art. 1585 alin. (4) şi art. 1707 alin. (2) C. civ. referitoare la viciile ascunse, în condiţiile în care nu a invocat aceste dispoziţii.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatele-pârâte au depus întâmpinare la 21 martie 2018, prin care au invocat excepţia insuficientei timbrări a recursului şi au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare la 23 aprilie 2018, prin care a solicitat respingerea excepţiei insuficientei timbrări a recursului şi înlăturarea apărărilor formulate de intimatele-pârâte.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 6 noiembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Recurentul-reclamant a depus un punct de vedere la raport, prin care a susţinut că recursul este admisibil în principiu.

Intimatele-pârâte au depus un punct de vedere la raport, prin care au arătat că sunt de acord cu soluţia propusă prin raport.

Prin încheierea din 19 februarie 2019, Înalta Curte a respins excepţia insuficientei timbrări a recursului şi a admis în principiu recursul.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Criticile prin care recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel nu a analizat incidenţa art. 1355 alin. (1) C. civ. prin raportare la termenul general de prescripţie şi la momentul de la care se calculează acest termen se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cu privire la aceste critici, Înalta Curte constată că, deşi în considerentele deciziei recurate nu s-a făcut referire la art. 1355 alin. (1) C. civ., expunerea situaţiei de fapt reţinută în apel relevă că instanţa de prim control judiciar a exclus în mod implicit incidenţa acestui text de lege.

Relevante în acest sens sunt considerentele în cuprinsul cărora s-a reţinut că apelantului cumpărător i s-a oferit oportunitatea de a efectua o verificare prealabilă şi, în calitatea sa de fost asociat al societăţii şi pe baza informaţiilor care i-au fost furnizate de către vânzători, avea cunoştinţă de toate aspectele financiare, tehnice şi juridice referitoare la societate.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

Criticile privitoare la existenţa intenţiei în cauzarea prejudiciului şi influenţa acestei forme de vinovăţie asupra limitării răspunderii intimatelor-pârâte vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât antamează aspecte factuale ale cauzei, care ţin de analiza cauzei pe fond. Or, instanţele devolutive s-au pronunţat cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Astfel, recurentul-reclamant urmăreşte să demonstreze în recurs incidenţa art. 1355 alin. (1) C. civ., pornind de la premisa, infirmată de instanţele devolutive, că intimatele-pârâte i-au cauzat cu intenţie un prejudiciu. Or, acest aspect nu poate fi repus în discuţie în recurs, întrucât ar presupune reevaluarea probelor aflate la dosarul cauzei.

Tot aspecte referitoare la temeinicia deciziei recurate vizează şi criticile privitoare la pretinsa faptă ilicită a intimatelor-pârâte de a alcătui decontul TVA cu sume fictive şi de a include cu rea-credinţă sumele respective în preţul de vânzare al părţilor sociale ale D.

Or, în calea extraordinară de atac a recursului se analizează numai conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Evaluarea probelor administrate în cauză în vederea stabilirii situaţiei de fapt intră în atribuţia exclusivă instanţelor de devolutive.

Prin urmare, criticile vizând temeinicia deciziei recurate urmează a fi înlăturate.

Criticile referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 1266 şi art. 1268 C. civ., ca urmare a aplicării clauzei de la art. 12.6 din contractul de vânzare şi obligaţiei de transferare a creanţei privind rambursarea de TVA, se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Conform clauzei de la art. 10.2 din contractul de vânzare părţi sociale, vânzătorii nu acordă nicio altă garanţie cumpărătorului în afara celor prevăzute în cadrul clauzei 10.5.

Din formularea clară a clauzei anterior evocate rezultă că părţile au convenit excluderea oricărei garanţii a vânzătorilor, în afara celor prevăzute la art. 10.5.

Aşadar, singurele garanţii acordate cumpărătorului au natură contractuală, fiind excluse cele care ar decurge din lege, norma supletivă de la art. 1585 alin. (1) C. civ. neexcluzând dreptul părţilor de a agrava sau limita obligaţia de garanţie.

Cum pretenţiile recurentului-reclamant sunt întemeiate pe contractul de vânzare părţi sociale rezultă că angajarea răspunderii contractuale a intimatelor-pârâte se putea realiza numai în baza garanţiilor de natură contractuală. Or, conform art. 10.3 din acelaşi contract, garanţiile vânzătorilor şi orice pretenţii privind aceste garanţii vor fi supuse limitărilor prevăzute în cadrul clauzei de la art. 12.

De asemenea, se constată că prin clauzele contractuale de la pct. 12.4 denumit "Excepţii" s-a stabilit că vânzătorii nu vor fi răspunzători pentru niciun fel de pierderi legate de o pretenţie privind garanţiile în măsura în care aspectul sau împrejurarea care a dat naştere unei pretenţii privind garanţiile:

(a) a fost avută în vedere în cadrul conturilor contabile sau este reflectată în alt mod în conturile contabile;

(b) este sau decurge în mod direct sau indirect din orice fapt sau împrejurare prezentată sau la care se face referire în contract;

(c) era cunoscută sau ar fi trebuit să fie cunoscută cumpărătorului în legătură cu perioada anterioară datei de 11 august 2011;

(d) constituie un fapt sau o împrejurare pe care cumpărătorul o cunoaşte în mod concret sau prin interpretare la data prezentului contract.

Or, situaţia documentelor contabile ale societăţii, inclusiv a celor privind recuperarea creanţei TVA a fost cunoscută de către recurent şi în legătură cu aceasta şi-a asumat orice risc, inclusiv cel decurgând din procedura de recuperare TVA.

Trebuie subliniat că, în concret, recurentul invocă o pretinsă obligaţie de garantare a încasării TVA şi nu neîndeplinirea obligaţiei de a se transfera creanţa având ca obiect rambursarea de TVA.

Or, obligaţia pretinsă este cuprinsă în limitările şi excepţiile de răspundere convenite prin contract în favoarea vânzătorilor.

În aceste condiţii, în domeniul de aplicare al clauzei conţinute de art. 12.6, sub aspectul reducerii termenului de prescripţie, intră şi pretenţiile recurentului-reclamant privind angajarea răspunderii contractuale a intimatelor-pârâte pentru netransferarea creanţei având ca obiect rambursarea de TVA sau pentru neîncasarea TVA.

Criticile referitoare la încălcarea art. 2528 alin. (1) C. civ. privitoare la momentul de la care curge termenul de prescripţie sunt nefondate, întrucât acest text de lege este aplicabil numai acţiunilor în răspundere extracontractuală. Or, acţiunea din prezenta cauză a fost întemeiată pe răspunderea contractuală.

În aceste condiţii, din perspectiva momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie, este irelevantă data la care recurentul-reclamant a luat cunoştinţă de soluţia prin care s-a statuat definitiv că societatea achiziţionată de la intimatele-pârâte nu era îndreptăţită la rambursarea de TVA.

Singura dată care prezintă relevanţă pentru stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie de 2 ani este cea a finalizării tranzacţiei dintre părţi, conform art. 12.6 din contractul de vânzare părţi sociale.

Având în vedere că tranzacţia dintre părţi a fost finalizată la 31 decembrie 2012, conform procesului-verbal privind finalizarea tranzacţiei încheiat la aceeaşi dată, rezultă că termenul de prescripţie extinctivă de 2 ani s-a împlinit la 31 decembrie 2014.

Prin urmare, formularea acţiunii introductive la 18 decembrie 2015 s-a făcut cu depăşirea termenului de prescripţie extinctivă stabilit pe cale convenţională de părţi, în conformitate cu art. 2515 alin. (3) C. civ.

Critica în sensul că instanţa de apel a analizat dispoziţiile art. 1585 alin. (4) şi art. 1707 alin. (2) C. civ. referitoare la viciile ascunse, în condiţiile în care recurentul-reclamant nu invocase aceste dispoziţii, nu este susceptibilă să influenţeze soluţia dată excepţiei prescripţiei extinctive, motiv pentru care devine inutilă examinarea sa.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei instanţei de apel.

Cu privire la cererea intimatelor-pârâte de obligare a recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs atestă efectuarea numai de către intimata-pârâtă B. a cheltuielilor de judecată în cuantum 3.198,32 euro.

Cum Factura nr. x nu este menţionată în ordinele de plată depuse la dosarul de recurs, nu va fi acordată cu titlu de cheltuieli de judecată suma din cuprinsul acestei facturi.

Faţă de soluţia de respingere a recursului, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va obliga pe recurentul-reclamant A. la plata către intimata-pârâtă B. a cheltuielilor de judecată parţiale în cuantum de 3.198,32 euro.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei civile nr. 1838 din 8 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata către intimata-pârâtă B. a cheltuielilor de judecată parţiale în cuantum de 3.198,32 euro.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 mai 2019.

GGC - NN