Reclamation of land under Law 290/2003: statutory compensation rights do not constitute a title of ownership for in-kind recovery

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

1. Motivele de recurs

Reclamanţii A. şi B. au declarat recurs împotriva Deciziei nr. 883 A din data de 26 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de aceştia împotriva Sentinţei civile nr. 1213/24.10.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Criticile formulate, întemeiate în drept pe dispoziţiile "art. 488 şi art. 499" C. proc. civ., privesc următoarele aspecte:

1. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a art. 563, art. 564 şi art. 566 C. civ., iar nu a Legii nr. 164/2015, care se referă doar la cererile nesoluţionate până la apariţia acestei legi.

O cerere aprobată în anul 2008 conform Legii speciale nr. 290/2003, prin Hotărârea Comisiei nr. 301/18.12.2008 nu mai poate fi revocată, deoarece produce efectele pentru care a fost emisă şi a intrat definitiv în circuitul civil. Orice modificare legislativă ulterioară nu mai poate revoca drepturile recunoscute şi aprobate anterior conform prevederilor legale de la data aprobării cererii, conform principiului tempus regit actum.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Broniowski împotriva Poloniei, Hotărârea din 22 iunie 2004), atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia şi implicit Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie prin care stabileşte restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiţii. Or, dacă dreptul de proprietate pentru cele 34 hectare de teren pe raza municipiului Bucureşti a fost aprobat şi reconfirmat prin aprobarea cererii prin Hotărârea Comisiei nr. 301/2008, atunci nu se mai pot invoca de instanţa de apel sau de fond prevederi ale legii speciale, deoarece legea nouă se referă doar la cererile neaprobate anterior conform vechii legi.

Prin aprobarea cererii reclamanţilor de restituire a terenului moştenit, s-a creat un nou drept de proprietate în judeţul de domiciliu pentru cele 34 hectare de teren iar acest lucru nu poate interzice ulterior o acţiune în revendicare, deoarece dreptul de proprietate este imprescriptibil şi acest drept poate fi invocat oricând printr-o acţiune petitorie pentru realizarea şi protejarea acestui drept de proprietate.

Instanţele nu motivează şi nu iau în considerare faptul că în cazul reclamanţilor, în baza Legii nr. 139/1940, la data de 19 martie 1944, mama acestora a fost evacuată forţat, fiindu-i preluată întreaga avere mobilă şi imobilă. Astfel cum prevedea art. 6 din Legea nr. 139/1940, bunurile mobile nu puteau fi preluate, prin rechiziţii, decât în folosinţă provizorie până la terminarea războiului. Dreptul de moştenire şi de proprietate al reclamanţilor nu a fost niciodată pierdut în raport cu Statul român care a pierdut acest teren rechiziţionat în urma războiului, ca sancţiune internaţională şi pe care trebuia să ni-1 restituie la terminarea războiului. Acest drept de proprietate a fost apoi recunoscut în mod irevocabil la data aprobării cererii din anul 2008, prin emiterea Hotărârii comisiei de specialitate nr. 301/19.12.2008.

Statul român are calitate procesuală activă, deoarece este unicul responsabil pentru restituirea bunului imobil revendicat, în condiţiile în care reclamanţii au făcut dovada terenurilor retrocedabile concesionate care sunt în administrarea sa la Administraţia Domeniilor Statului.

Dreptul material al reclamanţilor este supus C. civ. cu privire la dreptul de proprietate imprescriptibil şi nu mai este supus pentru a doua oară legii speciale prin care s-a aprobat existenta dreptului. Regula specialia generalibus derogant nu se mai aplică după recunoaşterea irevocabilă a dreptului conform legii speciale. Această soluţie a fost confirmată în mod similar prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008 privind examinarea recursului în interesul legii.

Pentru acest motiv, instanţele au pronunţat hotărâri cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

2. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Instanţa de apel a arătat că reclamanţii ar trebui să renunţe la dreptul de proprietate recunoscut, deoarece au deschisă calea legii speciale pentru recunoaşterea pentru a doua oară a dreptului de proprietate, motivând în mod nelegal că au doar un simplu drept de creanţă asupra Statului pentru toate bunurile.

Dreptul de creanţă asupra Statului se referă doar la dreptul de despăgubire pentru recoltele neculese şi contravaloarea casei şi nu asupra dreptului de proprietate asupra terenului imobil de 34 hectare moştenit, pentru care s-a dispus şi aprobat reconstituirea dreptului de proprietate pe raza municipiului Bucureşti conform legii speciale prin Hotărârea nr. 301/2008.

Instanţa de apel, ca de altfel şi instanţa de fond, face confuzie între dreptul de creanţă pentru celelalte bunuri pentru care reclamanţii au dreptul la despăgubiri şi recunoaşterea dreptului de proprietate pentru terenul/imobilul de 34 hectare de teren moştenit pe raza municipiului Bucureşti pe baza actelor autentice de proprietate şi de moştenire.

Acestea sunt motive străine de natura cauzei deoarece prin cererea reclamanţilor nu a fost învestită instanţa pentru analizarea prevederilor Legii speciale nr. 290/2003 şi care nu ne este aplicabilă, ci revendicarea terenului moştenit în baza art. 563, art. 564 şi art. 566 C. civ. de la deţinătorul Statul român, singurul care are obligaţia restituirii bunului imobil preluat în folosinţă provizorie în timpul războiului.

Instanţa de apel nu motivează în drept de ce reclamanţii nu au un drept de moştenire şi de proprietate pentru terenul de 34 hectare de teren ca urmare a aprobării cererii lor de către comisie în anul 2008 şi de ce Certificatul suplimentar de moştenitor nr. 55/2011 nu le atestă dreptul de moştenire pe raza municipiului Bucureşti pentru acest bun imobil menţionat expres la masa succesorală. Acest act autentic emis de Statul român prin Notarul public nu mai poate fi contestat decât de cei aflaţi la masa succesorală, deoarece acesta a fost emis în baza Legii nr. 290/2003 şi a testamentului tatălui reclamanţilor, natura succesiunii fiind, aşa cum stabileşte Notarul public, legală şi testamentară. A nu lua în considerare acest act autentic ar însemna încălcarea principiului securităţii juridice, fundament al statului de drept. Este adevărat ca până la aprobarea cererii reclamanţilor conform legii speciale, exista doar un drept de creanţă fată de Statul român, dar odată cu aprobarea cererii de restituire a bunului imobil şi de confirmare astfel a dreptului de moştenire şi de proprietate, creanţa asupra terenului s-a transformat într-un drept real de proprietate pe raza municipiului Bucureşti.

Refuzând să admită dreptul de proprietate şi de moştenire pentru cele 34 hectare de teren după aprobarea cererii conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 şi trecând astăzi acest drept în categoria unei simple creanţe asupra Statului, instanţa de apel prin considerentele sale îi expropriază pe reclamanţi fără a justifica o cauză de utilitate publică. Drepturile de moştenire şi de proprietate fac astăzi parte din drepturile fundamentale ale omului recunoscute prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului la care România a aderat iar aceste prevederi internaţionale sunt prioritate conform Constituţiei României. Instanţa de apel nu motivează de ce aceste drepturi nu pot fi recunoscute şi de ce nu pot fi invocate prin prezenta acţiune în revendicare şi întoarce sarcina probei împotriva reclamanţilor.

În acest fel, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fie cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei.

Instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra normelor prioritare de drept internaţional.

2. Cererea de intervenţie

La 5 noiembrie 2018, Camera de Comerţ şi Industrie România - Republica Moldova "Unirea" a depus la dosar cerere de intervenţie accesorie în interesul recurenţilor-reclamanţi.

În motivarea cererii s-a arătat că reclamanţii sunt membri fondatori ai intervenientei şi s-au angajat să pună la dispoziţia acesteia o suprafaţă de 5000 mp din terenul revendicat, pentru construirea unui nou sediu social.

Cei doi reclamanţi s-au adresat intervenientei pentru apărarea drepturilor lor în prezentul litigiu, cunoscând faptul că de-a lungul timpului, asociaţia a făcut numeroase intervenţii către Parlamentul României, alte autorităţi ale statului român şi la ONU pentru restituirea bunurilor imobile preluate/sechestrate de statul român.

Pe fond, reclamanţii sunt nemulţumiţi că nu au avut dreptul la un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece ambele instanţe au respins cererea în mod eronat, pe baza unei excepţii fără legătură cu acţiunea în revendicare.

3. Cererea pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile

La 20 februarie 2019, recurenţii au depus o cerere prin care au solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 563 rap. la art. 1132 şi 1133 C. civ.

În motivarea cererii recurenţii s-au limitat a arăta că de lămurirea acestei chestiuni de drept depinde soluţionarea acţiunii reclamanţilor.

4. Analiza cererilor incidentale

4.1. Cererea de intervenţie

Cererea de intervenţie accesorie formulată de Camera de Comerţ şi Industrie România - Moldova "Unirea" în interesul recurenţilor-reclamanţi nu este admisibilă în principiu.

Conform art. 61 alin. (1) C. proc. civ., oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părţile originare, iar potrivit alin. (3), intervenţia este accesorie, când sprijină numai apărarea uneia dintre părţi.

Şi pentru admisibilitatea intervenţiei accesorii trebuie dovedit că interesul terţului întruneşte cerinţele art. 33 teza I C. proc. civ., respectiv faptul că este determinat, legitim, personal, născut şi actual.

Interesul este legitim atunci când se urmăreşte afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege sau a unui interes ocrotit de lege şi potrivit scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut.

Faptul că intervenţia accesorie este o simplă apărare în favoarea părţii pentru care se intervine, nu înseamnă că terţul intervenient nu trebuie să justifice un interes personal, distinct de cel al părţii pe care o apără.

În cazul persoanelor juridice, cum este şi intervenienta din prezenta cauză, legitimitatea interesului se apreciază şi prin raportare la principiul specializării capacităţii de folosinţă, întrucât persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi şi obligaţii civile necesare pentru realizarea scopului său, stabilit prin lege, actul de constituire sau statut. Aşa fiind, Înalta Curte notează că un eventual interes putea fi justificat în cauză de intervenientă în cazul în care pretenţiile deduse judecăţii de către reclamanţi prin cererea introductivă de instanţă ar fi fost circumscrise obiectului său de activitate.

Or, crearea unui nou sediu pe terenul promis de către reclamanţi - aspect neprobat, de altfel, de către intervenientă - nu poate fi subsumată obiectului Camerei de Comerţ şi Industrie România - Moldova "Unirea".

În fine, nu a putut fi primit nici argumentul invocat prin cererea de intervenţie în sensul că, potrivit Statutului său, Camera de Comerţ şi Industrie România - Moldova "Unirea" reprezintă interesele membrilor săi în faţa oricăror autorităţi din ţară şi din străinătate - inclusiv judecătoreşti -, de vreme ce în procesul declanşat de către reclamanţi aceştia nu au acţionat în calitate de comercianţi.

4.2. Cererea privind darea hotărârii prealabile

Înalta Curte consideră că cererea de sesizare a instanţei supreme pentru darea unei hotărâri prealabile având ca obiect prevederile art. 563 rap. la art. 1132 şi 1133 C. civ. nu întruneşte cerinţele art. 519 C. proc. civ.

Astfel, conform acestui text, dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

Textele în legătură cu care s-a solicitat darea hotărârii prealabile sunt următoarele:

- art. 563 C. civ.: Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul [alin. (1)]. Dreptul la acţiunea în revendicare este imprescriptibil, cu excepţia cazurilor în care prin lege se dispune altfel [alin. (2)]. Dreptul de proprietate dobândit cu bună-credinţă, în condiţiile legii, este pe deplin recunoscut [alin. (3)]. Hotărârea judecătorească prin care s-a admis acţiunea în revendicare este opozabilă şi poate fi executată şi împotriva terţului dobânditor, în condiţiile C. proc. civ. [alin. (4)];

- art. 1132 C. civ.: Certificatul de moştenitor se eliberează de către notarul public şi cuprinde constatări referitoare la patrimoniul succesoral, numărul şi calitatea moştenitorilor şi cotele ce le revin din acest patrimoniu, precum şi alte menţiuni prevăzute de lege;

- art. 1133 C. civ.: Certificatul de moştenitor face dovada calităţii de moştenitor, legal sau testamentar, precum şi dovada dreptului de proprietate al moştenitorilor acceptanţi asupra bunurilor din masa succesorală, în cota care se cuvine fiecăruia [alin. (1)].

Cum recurenţii nu au motivat sub ce aspect s-ar impune dezlegarea printr-o hotărâre prealabilă a textelor sus-menţionate şi cum, faţă de considerentele expuse în hotărârile instanţelor de fond, nu au fost identificate aspecte de noutate ce ar putea rezulta din interpretarea acestor texte, cererea de declanşare a procedurii hotărârii prealabile a fost respinsă.

5. Analiza recursului

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat, pentru următoarele considerente:

Reclamanţii au formulat o cerere în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, potrivit precizării făcute la termenul din 9 octombrie 2015. Aşadar, trebuie analizat titlul de proprietate pretins asupra imobilului revendicat.

Primul motiv de recurs, prin care se invocă faptul că prezentul litigiu are drept temei prevederile art. 563, 564 şi 566 C. civ., iar nu Legea nr. 164/2015, de modificare a Legii nr. 290/2003, este structurat în jurul ideii că reclamanţilor le-a fost confirmat dreptul de proprietate asupra terenului de 34 ha prin Hotărârea nr. 301 din 18 decembrie 2008 a Comisiei municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 290/2003. În aceste condiţii, respingând acţiunea în revendicare, ambele instanţe de fond au pronunţat hotărâri nelegale.

Critica nu este întemeiată. Sesizate cu o cerere în revendicare, instanţele de fond au observat că titlul pretins de către reclamanţi ca fiind de proprietate este o hotărâre obţinută într-o procedură reglementată printr-o lege specială. Prin urmare, fără să facă niciun fel de confuzie asupra legii materiale incidente în cauză, au avut a analiza dacă reclamanţii au sau nu un titlu de proprietate cu privire la bunul revendicat.

Hotărârea invocată de recurenţi a fost desfiinţată prin Decizia nr. 1593 din 16 septembrie 2010 a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, urmare a admiterii contestaţiei exercitate chiar de aceştia.

Apoi, şi în ipoteza în care această hotărâre ar fi rămas în fiinţă, tot nu ar fi putut servi drept temei pentru restituirea în natură a terenului solicitat de către reclamanţi. Aceasta deoarece, ceea ce a fost recunoscut reclamanţilor prin hotărâre a fost un drept la despăgubiri, deci de creanţă, iar nu un drept real de proprietate.

Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, cetăţenii români, deposedaţi ca urmare a părăsirii forţate a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, precum şi ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, au dreptul la despăgubiri sau compensaţii pentru bunurile imobile avute în proprietatea lor în aceste teritorii, precum şi pentru recolta neculeasă din anul părăsirii forţate a bunurilor, în condiţiile prezentei legi.

Reglementând în sensul arătat, Statul român şi-a asumat obligaţia de acorda foştilor proprietari şi moştenitorilor acestora compensaţii pentru imobilele explicitate anume în art. 1 alin. (1) enunţat.

Faptul că prin hotărârea invocată, ca de altfel şi prin Hotărârea nr. 1259 din 29 martie 2012, a fost admisă cererea reclamanţilor şi s-a propus acordarea de compensaţii băneşti, nu înseamnă că s-a recunoscut în patrimoniul acestora un drept real de proprietate asupra bunurilor ce au aparţinut autoarei lor, deci nici asupra terenului revendicat. Or, exercitarea acţiunii în revendicare impunea ca reclamanţii să probeze că în procedura Legii nr. 290/2003 le-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului revendicat.

Într-adevăr, aşa cum în mod corect s-a evidenţiat în decizia recurată, ceea ce se recunoaşte prin hotărârea dată în baza Legii nr. 290/2003 nu este vechiul drept de proprietate al titularului deposedat de bunurile sale, ci un drept nou al cărui conţinut diferă în raport cu modalitatea concretă în care comisiile speciale de aplicare a acestei legi le configurează şi recunosc dreptul la despăgubire prin hotărârile adoptate, respectiv în caz de contestare a hotărârilor date de aceste comisii, de către autorităţile administrative sau judiciare competente.

În aceste condiţii, "bunul" pe care Statul Român l-a recunoscut în patrimoniul reclamanţilor îl constituie numai compensaţiile băneşti stabilite prin Hotărârea nr. 1259/2012 emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 290/2003, iar nu un drept la restituirea în natură a terenului de 34 ha. Împrejurarea că ambele categorii de drepturi sunt de natură patrimonială, nu atrage o altă concluzie.

Cum hotărârea prin care a fost recunoscut dreptul la despăgubiri a fost pronunţată în cadrul procedurii reglementate printr-o lege specială, 290/2003, reclamanţii nu au deschisă calea dreptului comun pentru valorificarea titlului lor, ci, în condiţiile art. 8 alin. (3) din lege, fiind nemulţumiţi de hotărâre puteau face contestaţie la comisia centrală în termen de 15 zile de la comunicare. În acest sens trebuie să fie înţelese considerentele hotărârii date în apel, în care se arată că reclamanţii pot pretinde realizarea dreptului prin plata despăgubirilor, nu erga omnes, ci exclusiv în persoana acelor autorităţi care, potrivit legii speciale, au obligaţia de a emite titlul de despăgubire şi numai în procedura şi în limitele stabilite prin legea specială, iar nu potrivit dreptului comun. În acest context, nu este întemeiată nici critica, subsumată art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., privitoare la "tendinţa" instanţei de apel de a le explica reclamanţilor că au deschisă calea legii speciale pentru valorificarea dreptului lor.

Instanţele de fond nu au nesocotit nici jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte noţiunea de "bun". Prin hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că există un "bun actual" în patrimoniul unei persoane dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului. Cum reclamanţilor nu li s-a recunoscut dreptul de a le fi restituit în natură terenul în suprafaţă de 34 ha şi de a fi puşi în posesie, s-a reţinut în mod corect că nu deţin în patrimoniu un drept la restituirea în natură a terenului în suprafaţa de 34 ha, situat în raza teritorială a municipiului Bucureşti, astfel cum s-a pretins pe calea acţiunii reale de drept comun, ci au doar un drept de creanţă constând în dreptul la despăgubiri, stabilit în procedura Legii nr. 290/2003.

Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte apreciază că instanţele de fond au făcut aplicarea şi interpretarea corectă a dispoziţiilor legii materiale incidente în cauză - art. 563 C. civ., respectiv prevederile Legii nr. 290/2003 -, critica formulată neîntrunind cerinţele art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Nu este întemeiat nici motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

S-a susţinut că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive străine de natura cauzei reclamanţilor, pentru că aceştia nu au învestit instanţa cu analizarea prevederilor Legii nr. 290/2003, ci revendicarea unui teren moştenit, în baza art. 563, art. 564 şi art. 566 C. civ. În plus, instanţa de apel a făcut confuzie între dreptul de creanţă al reclamanţilor pentru recoltele neculese şi contravaloarea casei şi recunoaşterea dreptului de proprietate pentru terenul de 34 ha, dovedit cu certificatul suplimentar de moştenitor nr. 55/2011 şi confirmat prin decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 976/2012.

Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel este motivată cât se poate de clar şi răspunde profesionist tuturor problemelor de fapt şi de drept deduse analizei sale.

În niciun caz nu se poate vorbi de vreo confuzie pe care s-o fi făcut instanţa de apel în legătură cu obiectul dreptului de creanţă, respectiv de proprietate al reclamanţilor, câtă vreme s-a analizat pe larg care este natura dreptului dobândit de reclamanţi în calitate de moştenitori ai fostului proprietar şi s-a demonstrat de ce este neîntemeiată susţinerea acestora că sunt proprietari ai terenului revendicat. Înalta Curte constată că s-a motivat judicios că la data promovării acţiunii şi, de altfel, nici pe parcursul derulării procesului, reclamanţii nu erau titulari ai unui drept real de proprietate în accepţiunea art. 555 C. civ. Certificatul de moştenitor nr. x/2011 în care s-au trecut, la masa succesorală, "drepturi succesorale în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 şi a Hotărârii nr. 301/19.12.2008 emisă de Comisia municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 290/2003 pentru suprafaţa de teren intravilan de 34 ha pe raza municipiului Bucureşti" probează, în condiţiile art. 1133 alin. (1) C. civ., nu dreptul de proprietate asupra terenului, ci dreptul de creanţă astfel cum a fost reţinut şi de instanţele de fond, câtă vreme certificatul de moştenitor nu poate conferi alte drepturi decât cele pentru care există un titlu. În plus, nici Decizia nr. 976/2012 invocată de reclamanţi nu le-a recunoscut acestora un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, ci s-a dispus obligarea Comisiei să emită, în termen de 30 de zile, o nouă hotărâre, prin care să soluţioneze cererea în conformitate cu Decizia A.N.R.P. nr. 1593/16.09.2010 - decizie prin care s-a dispus restituirea dosarului către Comisie, pentru a analiza posibilitatea atribuirii de teren în natură ca primă opţiune, pe raza Municipiului Bucureşti, cu rectificarea încadrării terenului în categoria intravilan.

În fine, nu este întemeiată nici ultima critică referitoare la neacordarea priorităţii dispoziţiilor internaţionale privind protecţia drepturilor omului. Câtă vreme reclamanţii nu au împotriva Statului decât o creanţă constând într-un drept la despăgubire, instanţele de fond au pronunţat soluţii legale atunci când au respins acţiunea în revendicare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie accesorie formulată de Camera de Comerţ şi Industrie România-Moldova "Unirea" în interesul recurenţilor-reclamanţi.

Respinge cererea de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de recurenţii-reclamanţi A. şi B.

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva Deciziei civile nr. 883 A din data de 26 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 aprilie 2019.

GGC - GV