Civil tort liability of corporate mandatary for tax withholding defaults and interruption of prescription by criminal proceedings

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 16 martie 2017 pe rolul Curţii de Apel Oradea, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor în reprezentarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală a solicitat obligarea pârâtului A. la repararea prejudiciului în cuantum de 3.727.780 RON produs bugetului de stat în urma activităţii infracţionale desfăşurate în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., la care se adaugă dobânzi şi penalităţi de întârziere sau majorările de întârziere aferente.

Prin Sentinţa civilă nr. 92/CA din data de 28 iunie 2017, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei material şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor, secţia civilă, reţinând că natura raportului juridic litigios nu este de drept fiscal, ci civil.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bihor

Prin Sentinţa civilă nr. 31/C din data de 16 februarie 2018, Tribunalul Bihor, secţia I civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul A.

A respins excepţia prescripţiei invocate de pârâtul A.

A admis în parte acţiunea formulată de reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor în reprezentarea ANAF, în contradictoriu cu pârâtul A.

A fost obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 2.731.004 RON, reprezentând despăgubiri-obligaţii cu reţinere la sursă pentru perioada 25.06.2011 - 25.09.2012, suma de 919.695 RON reprezentând dobânzi şi penalităţi calculate până la data de 15.02.2013 şi în continuare dobânzi şi penalităţi în condiţiile art. 119, art. 120 şi art. 1201 din O.G. nr. 92/2003 până la data plăţii. Au fost respinse restul pretenţiilor.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Oradea

Prin Decizia civilă nr. 874/Ap din data de 25 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor în reprezentarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi apelul formulat de pârâtul A.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor în reprezentarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi pârâtul A. au declarat în termen legal recurs.

Recursul declarat de reclamant, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

Singura critică dezvoltată de reclamant vizează soluţia pronunţată de curtea de apel de respingere a apelului declarat, cu consecinţa menţinerii sentinţei pronunţate de tribunal, în ceea ce priveşte neacordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 300 RON, reprezentând servicii traducere în limba italiană a cererii de chemare în judecată, pe motiv că reclamantul nu a făcut dovada achitării acestei sume.

Reclamantul arată că instanţa de apel în mod greşit a respins apelul său şi a menţinut soluţia instanţei de fond cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 300 RON, având în vedere că a făcut dovada acestor cheltuieli şi a depus la data de 25 mai 2017 la Curtea de Apel Oradea o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 300 RON, reprezentând servicii traducere limba italiană, conform Facturii seria x nr. x/19.04.2017 şi a Ordinului de plată nr. x din 24.05.2017.

Recursul declarat de pârât, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.:

O primă critică inserată în cuprinsul motivelor de recurs se referă la faptul că hotărârea instanţei de apel ar cuprinde motive contradictorii şi că ar exista contradicţii între considerente şi dispozitiv.

În ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a apelantului, instanţa a reţinut că răspunderea pentru contribuţiile cu reţinere la sursă revine angajatorului S.C. B. S.R.L. în baza art. 58 din Legea nr. 571/2003 vechiul Cod fiscal, pentru ca apoi să respingă excepţia, cu toate că nu a deţinut calitatea de administrator, reţinând că răspunderea pârâtului este evidentă în calitate de mandatar.

Pârâtul arată că nu a deţinut calitatea de administrator al S.C. B. S.R.L., ci doar de împuternicit, acţionând sub îndrumarea administratorului societăţii căruia i-a respectat instrucţiunile, inclusiv referitoare la modalitatea de efectuare a plăţilor, iar răspunderea faţă de terţi revine mandantului şi nu mandatarului.

Un al doilea motiv de recurs vizează greşita aplicare a normelor de drept material în ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, instanţa concluzionând că răspunderea pentru contribuţiile cu reţinere la sursă revine angajatorului (S.C. B. SRL) în baza art. 58 din Legea nr. 571/2003 - vechiul Cod fiscal, iar în temeiul art. 72 din Legea nr. 31/1990 revine administratorului, însă a concluzionat că se impune respingerea excepţiei.

Pârâtul arată că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material, atât în ceea ce priveşte aplicabilitatea cu prioritate a legii speciale faţă de legea generală, cât şi în ceea ce priveşte regulile privind mandatul, normele de aplicare a prescripţiei şi condiţiile răspunderii civile delictuale.

Astfel, apreciază că acţiunea în răspundere civilă delictuală, de drept comun, argumentată pe prevederile art. 1357 C. proc. civ., este inadmisibilă raportat la prevederile art. 73 ale Legii nr. 31/1990, care prevăd la alin. (2) că o astfel de acţiune ar fi admisibilă doar argumentată pe legea privind procedura insolvenţei. De asemenea, acţiune ar fi inadmisibilă şi prin raportare la prevederile vechiului Cod de procedură fiscală, care prevăd o cale specială de atragere a răspunderii solidare, în speţă fiind vorba despre recuperarea unor debite fiscale.

Cu privire la aplicarea greşită a regulilor privind mandatul, pârâtul arată că Procura notarială nr. 2097 din 22.12.2010 emisă de BNP C. a stat la baza atribuţiilor sale pentru perioada 2011 - 20.07.2012, iar răspunderea sa pentru cea mai mare parte a prejudiciului ar trebui analizată raportat la această procură.

Precizează că răspunderea faţă de terţi este a mandantului - administratorul D. - şi nu a mandatarului A., în speţă, nedemostrându-se că ar fi acţionat în afara dispoziţiilor date de mandant. Menţionează că nu a avut niciodată calitatea de administrator sau asociat al S.C. B. S.R.L., iar poziţia sa procesuală într-un alt dosar nu are nicio relevanţă.

Cu privire la modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei, apreciază că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 2537 C. civ. pentru întreruperea termenului de prescripţie, din moment ce nu a fost admisă cererea de constituire ca parte civilă, fiind lăsată nesoluţionată acţiunea civilă. Prescripţia s-ar fi întrerupt dacă s-ar fi admis cererea de constituire ca parte civilă.

În finalul motivelor de recurs, pârâtul arată că în cauză nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349 şi art. 1357 C. civ., apreciind că se impune respingerea acţiunii ca nefondată.

Pentru argumentele dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, rejudecând cauza în fond, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi respingerea ca nefondată a acţiunii.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 30 mai 2019 completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor, în reprezentarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi de pârâtul A. împotriva Deciziei civile nr. 874-Ap din 25 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

6. Apărările formulate în cauză

Părţile nu au depus la dosar întâmpinare şi nici puncte de vedere la raportul asupra admisibilităţii în principiu.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu privire la recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor, în reprezentarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală:

Critica vizând categoria cheltuielilor de judecată reţinute de către instanţa de fond şi menţinute de către instanţa de apel în sarcina reclamantului se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ipoteza aplicării greşite a legii în cauză, cu precizarea că în calea de atac a recursului instanţa poate exercita controlul de nelegalitate numai sub aspectul verificării noţiunii de "culpă procesuală" şi a categoriilor de cheltuieli efectuate de părţi, ce pot fi incluse în categoria "cheltuieli de judecată", potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. - partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează pe ideea de culpă procesuală care aparţine acelei părţi care a ocazionat, în mod nelegal, declanşarea unei proceduri judiciare.

Pe acest aspect, dând incidenţă dispoziţiei procedurale menţionate anterior, instanţa de apel a reţinut că la dosarul cauzei, înregistrat iniţial la secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal a Curţii de Apel Oradea, se află cererea reclamantei de obligarea a pârâtului la plata sumei de 300 RON reprezentând servicii de traducere din limba italiană, cerere căreia i s-a alăturat o factură fiscală emisă de o societate comercială, pentru suma de 300 RON, serviciul prestat fiind "servicii de traducere în limba italiană în baza comenzii din 11.04.2017".

În continuare, instanţa de apel, verificând actele şi lucrările dosarului, a constatat că reclamantul nu a făcut dovada, până la închiderea dezbaterilor în faţa instanţei de fond, prin înscrisuri relevante liberatorii a achitării sumei de 300 RON, faţă de prestatorul de servicii de traducere, concluzionând că nu sunt întrunite condiţiile art. 452 C. proc. civ., referitoare la dovada existenţei, pentru a putea fi acordate cheltuieli de judecată reclamantului.

Faţă de natura controlului judiciar efectuat pe calea recursului şi care este exclusiv una de legalitate, instanţa de recurs urmează a verifica dacă, la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel şi pe care nu o mai poate reaprecia, s-au aplicat şi interpretat corect dispoziţiile legale incidente.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că instanţa de apel a stabilit în mod corect faptul că există culpă procesuală şi, de asemenea, a stabilit în mod corect categoria cheltuielilor ce pot fi incluse în noţiunea de "cheltuieli de judecată" (cheltuieli de traducere) puse în sarcina părţii căzute în pretenţii, făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., reţinând că respectivele cheltuieli nu au fost dovedite de către parte.

Astfel, instanţa a reţinut că la dosarul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, există cererea reclamantei de obligarea a pârâtului la plata sumei de 300 RON, reprezentând servicii de traducere din limba italiană, cerere căreia i s-a alăturat Factura fiscală seria x nr. x/19.04.2017 - la care recurenta-reclamantă face referire în cuprinsul motivelor de recurs - factură în care se menţionează faptul că termenul de plată este de 6 zile de la data facturării, respectiv scadenţa este la 25.04.2017, ceea ce nu coincide cu apărarea formulată de parte, în sensul că a făcut dovada plăţii cu Ordinul de plată nr. x din 24.05.2017, ordin care, de altfel, nu se regăseşte ataşat la dosar, cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.

Având în vedere aspectele anterior evidenţiate, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a legii la situaţia dedusă judecăţii, considerent pentru care urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant.

Cu privire la recursul declarat de pârâtul A.:

În primul rând, se constată că în cuprinsul cererii de recurs sunt reluate, sub o structură uşor modificată, motivele prezentate în faţa instanţei apel, pârâtul criticând decizia curţii de apel cu referire la soluţiile pronunţate asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, a excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune a reclamantului, precum şi soluţia pe fondul pretenţiilor.

Primul motiv de recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează o presupusă contradicţie în hotărârea instanţei de apel cu privire la modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, reţinând că răspunderea pentru contribuţiile cu reţinere la sursă revine angajatorului, în speţă S.C. B. S.R.L., în baza art. 58 din Legea nr. 571/2003 vechiul Cod fiscal, iar în temeiul art. 72 din Legea nr. 31/1990 revine administratorului, pentru ca apoi să respingă excepţia, cu toate că pârâtul nu a deţinut calitatea de administrator, ci doar de împuternicit cu procură.

Făcând o analiză amplă a actelor şi lucrările dosarului, curtea de apel a menţinut soluţia instanţei de fond de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, reţinând că pârâtul a îndeplinit calitatea de administrator al societăţii S.C. B. S.R.L. în baza mandatului dat de către D. - asociat şi administrator al societăţii, mandat care îi conferea toate puterile unui veritabil administrator, în locul căruia s-a subrogat, fiind ţinut să îndeplinească toate obligaţiile ce în reveneau în puterea legii din funcţia de administrator, având inclusiv drept de a efectua tranzacţii bancare necesare administrării societăţii, fiind obligat astfel să suporte şi răspunderea pentru actele juridice întocmite cu omisiune sau cu încălcarea legii.

Recurentul-pârât nu precizează în ce ar consta, în concret, aspectele contradictorii reţinute de instanţa de apel în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, fiind în eroare cu privire calitatea în care instanţa a reţinut că răspunde. Astfel, curtea de apel a reţinut că pârâtul răspunde în calitate de mandatar, în temeiul mandatului ce îi conferea atribuţiile unui veritabil administrator al societăţii comerciale - ale cărui drepturi, dar şi obligaţii le-a preluat în baza mandatului, pe care l-a exercitat cu putere deplină de administrator.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, referitor la aplicabilitatea cu prioritate a legii speciale faţă de legea generală, se constată că motivul de recurs dezvoltat de parte porneşte de la o premisă eronată - aceea că prezenta acţiune este o acţiune în răspundere împotriva administratorului pentru prejudiciul cauzat creditorului Statul Român. Or, acţiunea cu care reclamantul a înţeles să învestească instanţa, în temeiul dreptului său de dispoziţie prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., nu a fost o acţiune în răspundere împotriva societăţii sau a administratorului acesteia, ci o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru prejudiciul produs de pârât - în calitate de mandatar al societăţii S.C. B. S.R.L., iar nu de administrator - prin neachitarea contribuţiilor fiscale.

Obiectul şi limitele procesului sunt fixate de către reclamant prin cererea de chemare în judecată. Or, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor, în reprezentarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nu a înţeles să procedeze la antrenarea răspunderii prin căile speciale prevăzute de lege (atragerea răspunderii personale a administratorului, atragerea răspunderii solidare potrivit Codului de procedură fiscală), ci a promovat acţiunea de drept comun a răspunderii delictuale.

În speţă, în mod corect instanţele s-au pronunţat în limitele în care au fost învestite, iar dreptul la un proces echitabil sau dreptul de acces la o instanţă nu implică şi soluţionarea cauzei în mod favorabil uneia dintre părţi.

Cu referire la modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului materiale la acţiune, pârâtul a reiterat aceleaşi susţineri în faţa instanţei de recurs, arătând că şi această excepţie a fost greşit respinsă, apreciind că nu sunt incidente prevederile art. 2537 C. civ. în privinţa întreruperii prescripţiei din moment ce nu a fost admisă cererea de constituire în parte civilă a reclamantei.

În analiza acestei critici, instanţele de fond au reţinut, în mod corect, că a intervenit o întrerupere a termenului de prescripţie extinctivă în condiţiile art. 92 din O.G. nr. 92/2003 C. proc. civ., cu aplicarea art. 2537 C. civ. şi art. 397 alin. (5) C. proc. civ., pe toată perioada judecării procesului penal şi până la data la care s-a pronunţat decizia de achitare, astfel încât s-a constatat că demersul judiciare a fost promovat în termen general de prescripţie extinctivă.

Reclamantul nu a manifestat neglijenţă sau lipsă de interes faţă de propriul drept de recuperare a creanţelor fiscale, ci, în termeni legali, a înţeles să urmeze prioritar calea unui proces penal. Faptul că temeiul legal al incriminării faptei a fost declarat neconstituţional, determinând lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile, nu poate atrage respingerea ca prescrisă a acţiunii, în condiţiile în care reclamatul a făcut demersurile prevăzute de lege pentru recuperarea dreptului pretins.

În ceea ce priveşte criticile formulate de recurentul-pârât cu referire la fondul dreptului dedus judecăţii, Înalta Curte apreciază că susţinerile recurentului-pârât nu constituie o veritabilă critică a argumentelor prezentate de instanţa de apel în susţinerea soluţiei pronunţate de prima instanţă, partea rezumându-se în a relua motivele de apel cu privire la faptul că în cauză nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Atât instanţa de apel, cât şi instanţa de fond, au făcut o corectă aplicare a normelor de drept material şi au dezvoltat considerentele pentru care au reţinut că există o faptă ilicită, există un prejudiciu cert produs din culpa pârâtului şi există raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul produs.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor, în reprezentarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi de pârâtul A. împotriva Deciziei civile nr. 874-Ap din 25 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 octombrie 2019.

GGC - NN