Recovery for alleged procedural defects in criminal proceedings barred by mandatory annulment for non-payment of stamp duty

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 23 octombrie 2000 pe rolul Tribunalului Dâmbovița, reclamantul P.I. din Târgoviște a chemat în judecată Statul român, prin Ministerul Finanțelor, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de două miliarde lei, reprezentând prejudiciul ce i-a fost cauzat prin „blocarea accesului liber la justiție, judecată inechitabilă, punerea în pericol a persoanei și a statului de drept”.

În esență, în motivarea acțiunii, care nu a fost încadrată în drept, reclamantul a susținut că în dosarul de urmărire penală nr. 14060/1993 s-a strecurat o gravă eroare, în sensul că partea vătămată dintr-o infracțiune prevăzută de art. 260 C. pen. a fost transformată în reclamant, ceea ce a avut consecințe importante prin inducerea în eroare a instanței de judecată, prin scăderea eficienței muncii magistraților, prin încurajarea unor infractori, prin nesiguranța persoanei și producerea de suferințe prin stres și pierdere de timp.

Reclamantul susține că în opinia sa sistemul actual trebuie schimbat, în sensul că Parchetul trebuie să trimită dosarele la instanță, judecătorul fiind cel care trebuie să decidă începerea sau neînceperea urmăririi penale.

Pentru aceste concluzii, rezultatul unui studiu propriu de 7 ani, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de două miliarde lei.

A fost atașat un studiu privind propunerea de reformare a sistemului de procedură penală și s-a ridicat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 pct. 1 C. proc. civ.

Cauza a fost suspendată pentru soluționarea excepției invocate.

Prin decizia nr. 219 din 11 iulie 2002, Curtea Constituțională a respins excepția ridicată, reținând, în esență, că prin decizia sa anterioară, nr. 486/1997 a admis excepția de neconstituționalitate a art. 278 C. proc. civ., și a constatat că acel text era constituțional numai în măsura în care nu oprește persoana nemulțumită de soluționarea plângerii împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta și care nu ajung în fața instanțelor judecătorești să se adreseze justiției în temeiul art. 21 din Constituție, ce urmează să se aplice în mod direct.

Prin sentința civilă nr. 687 din 20 noiembrie 2002, Tribunalul Dâmbovița, secția civilă, a respins acțiunea.

S-a reținut în motivare că reclamantul nu a administrat nici o probă care să justifice acordarea sumelor pretinse, nefiind dovedită nici o faptă ilicită, nici prejudiciul, nici legătura de cauzalitate.

Astfel, nu a fost dovedită îngrădirea pretinsă la justiție, acesta neuzând de dreptul recunoscut de Constituție, de a se adresa cu plângere la instanță dacă era nemulțumit de soluția dată de procuror în cauzele penale pe care le-a declanșat.

Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe a fost anulat de Curtea de Apel Ploiești, prin decizia civilă nr. 12 din 31 ianuarie 2003, ca netimbrat.

A reținut instanța de apel că sunt incidente dispozițiile art. 20 din Legea nr. 146/1997, modificată, potrivit cu care netimbrarea unei cereri sau căi de atac este sancționată cu anularea.

În termen legal, împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul, care prin memoriile depuse consideră greșite atât hotărârile pronunțate în cauză cât și decizia Curții Constituționale nr. 219/2002, anexând, în mai multe exemplare scheme de studii proprii privind propuneri legislative de modificare a legilor și Constituției; acte nepertinente în soluționarea recursului de față. De aceea, cererea petentului a se înainta Curții Constituționale invenția sa, prin suspendarea judecății, nu poate fi primită, cazurile de suspendare fiind expres și limitativ prevăzute de lege.

De asemenea, cererea de înaintare a „invenției” către Parlamentul României, de către instanța de recurs, nu poate fi primită, caracteristic statului de drept fiind separația puterilor în stat, iar procedura de judecată și competențele instanțelor judecătorești, inclusiv ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, sunt reglementate strict de lege. De aceea, nu se regăsește printre competențele instanțelor trimiterea actelor depuse de justițiabili, în dosare către alte organele ale statului.

Procedând la judecarea recursului, Curtea constată că decizia atacată este legală, în raport cu dispozițiile art. 20, raportat la art. 1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

Astfel cum a rezultat din expunerea rezumată a lucrărilor dosarului, petentul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de două miliarde lei, drept compensare a unui pretins prejudiciu moral suferit.

Cum regula stabilită de art. 1 din legea anterior menționată, este aceea a plății taxelor de timbru pentru acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești și nu s-a susținut existența în speță a vreunei excepții, corect s-a aplicat sancțiunea prevăzută de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, potrivit cu care „neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii”.

Pentru considerentele anterior expuse, văzând că nu este întrunit nici unul dintre motivele de casare prevăzut de art. 304 C. proc. civ., conform art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.I. împotriva deciziei civile nr. 12 din 31 ianuarie 2003 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 octombrie 2004.