RCA insurer liability for failure to respond to notification: rejection of tacit acceptance doctrine and clarification that statutory sanction is late-payment penalties, not automatic payment of claimed sums

Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud, la data de 11.09.2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta societate de asigurări B. prin corespondent Carte Verde în România C. SRL, pentru ca, în contradictoriu şi cu intervenientul forţat D., să fie obligată la plata despăgubirilor materiale de 10.000 RON, a daunelor morale în sumă de 900.000 RON şi a cheltuielilor de judecată, urmare a consecinţelor accidentului rutier produs la data de 4.11.2016.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349, 1357,1381, 1385 C. civ., Legea nr. 136/1995, Ordinul CSA nr. 14/2011 modificat şi completat prin Ordinul CSA nr. 22/2012.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunal

Prin Sentinţa nr. 106/02.03.2018, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II a civilă, şi de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. prin corespondent Carte Verde în România C. SRL, şi intervenientul forţat D., a obligat pârâta la plata, către reclamant, a sumei de 52.399,99 RON, reprezentând 50.000 RON despăgubiri morale şi 2.399,99 RON despăgubiri materiale; a admis în parte cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată şi a obligat pârâta la plata, către acesta, a sumei de 194 RON, cotă parte din onorariul avocaţial, în limita pretenţiilor admise.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin Decizia nr. 207/A/27.11.2018, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, întemeiat generic pe dispoziţiile art. 483 şi 485 C. proc. civ., reclamantul A., formulând următoarele critici de nelegalitate:

- Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 36 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 14/2011, aplicabile în lipsa răspunsului asigurătorului la pretenţiile reclamantului, respectiv în cauză pârâta a fost avizată cu privire la prejudiciul suferit de reclamant prin scrisoare cu confirmare de primire la 07.09.2017 şi trebuia să răspundă până la data de 07.12.2017. Prin omisiunea de a răspunde, aceasta este obligată la plata despăgubirilor astfel cum au fost solicitate;

- În mod greşit instanţa de apel apreciază asupra înţelesului tezei finale a art. 36 alin. (2) din ordinul menţionat în sensul că despăgubirea urmează a fi stabilită în raport cu particularităţile cazului, întrucât exprimarea "la plata despăgubirii" semnifică faptul că despăgubirea este cea solicitată de victimă prin cererea de soluţionare amiabilă, iar nu că despăgubirea este lăsată la aprecierea asigurătorului. Pasivitatea societăţii de asigurare este sancţionată prin obligarea acesteia la plata sumelor solicitate de victimă. Societatea de asigurare nu are obligaţia de a soluţiona pozitiv cererea, ci doar de a formula un răspuns motivat, pe care să îl ofere solicitantului. Nerespectarea termenului reglementat de art. 36 alin. (1), determină ca prevederea cuprinsă în alin. (2) să fie reglementată ca o sancţiune. În acest sens s-a pronunţat Decizia nr. 86/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în interpretarea art. 38 din Norma ASF 23/2014 privind penalităţile de întârziere, sancţiune aplicată asigurătorului tot ca urmare a gestionării necorespunzătoare a dosarului de daună. Această interpretare a Înaltei Curţi, ar fi trebuit dată şi de către instanţa de apel prevederilor art. 36 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 14/2011.

5. Procedura de filtru

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 18.04.2019, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a acestuia.

Completul de filtru C3, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţia de la aceeaşi dată, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În cauză nu s-au formulat puncte de vedere la raportul de admisibilitate.

6. Apărările formulate în cauză

La data de 1.03.2019, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, în esenţă, că dispoziţiile art. 36 alin. (2) din ordinul CSA nr. 14/2011 nu ar putea fi interpretat într-un sens care să ducă la înlăturarea aplicării art. 43 - 63 din acelaşi ordin care instituie procedura de soluţionare a cererilor de despăgubire. Interpretarea propusă de recurent înfrânge regulile şi principiile răspunderii civile delictuale din C. civ., care condiţionează obligaţia de reparare de existenţa unui prejudiciu cert. Sancţiunea pe care o propune recurentul este una neprevăzută de lege, în schimb legiuitorul a instituit un alt mod de a sancţiona pe asigurătorul care nu soluţionează cererea de despăgubire a persoanei prejudiciate, respectiv prin aplicarea dispoziţiilor art. 37 din acelaşi Ordin.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul formulat, Înalta Curte, apreciază asupra caracterului nefondat al acestuia.

Criticând pentru nelegalitate decizia instanţei de apel, recurentul-reclamant a promovat un recurs prin care a contestat soluţia adoptată în cauză sub aspectul întinderii reparaţiilor acordate pentru acoperirea prejudiciilor de ordin material şi moral suferite în urma accidentului petrecut la 4.11.2014, critici susţinute doar prin raportare la modul de interpretare şi aplicare de către instanţele de fond a dispoziţiilor art. 36 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 14/2011. În esenţă, acesta a contestat neacordarea de către instanţe a întregii sume solicitate intimatei-pârâte cu titlu de despăgubiri pe temeiul art. 36 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 14/2011 şi ca sancţiune pentru lipsa unui răspuns al asiguratorului RCA la notificarea de avizare a procedurii evenimentului asigurat, iar nu sumele acordate de instanţele de fond pe baza individualizării prejudiciului funcţie de circumstanţele concrete ale cazului şi de cele personale ale victimei.

Deşi recurentul nu a indicat cazul de nelegalitate căruia se circumscriu criticile sale, în raport de conţinutul memoriului de recurs, prin raportul întocmit asupra recursului, acestea au fost încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., norma de drept material pretins a fi fost greşit interpretată şi aplicată fiind cea a art. 36 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 14/2011 incidentă cazului, dat fiind momentul producerii evenimentului rutier.

Înalta Curte, reţine că asupra interpretării propuse de reclamant - anume că, odată ce nu a răspuns notificării privitoare la avizarea producerii evenimentului asigurat, în termenul de 3 luni pus la dispoziţia sa de lege, "asiguratorul RCA este obligat la plata despăgubirii" (astfel cum menţionează expres norma art. 36 alin. (2) teza finală din Ordinul CSA nr. 14/2011, respectiv la plata despăgubirii în cuantumul pretins de victimă prin notificare - instanţa de apel a arătat că nu poate fi primită deoarece legea nu a avut în vedere o atare soluţie, urmând ca (şi) într-o astfel de situaţie cuantumul concret al despăgubirilor cuvenite să fie stabilit în raport cu particularităţile concrete ale cazului, prin aplicarea regulilor C. civ.

Soluţia instanţei de apel, astfel justificată, este corectă, criticile recurentului neputând fi primite.

Sub acest aspect, instanţa de recurs apreciază ca fiind corectă afirmaţia recurentului asupra sensului art. 36 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 14/2011, anume că termenul de 3 luni de la avizarea procedurii evenimentului asigurat este un termen pus la dispoziţia asiguratorului RCA înăuntrul căruia acesta este ţinut de obligaţia de a răspunde persoanei notificatoare, iar nu în mod necesar de obligaţia de a-i rezolva pozitiv cererea de despăgubiri.

Potrivit conţinutului normei în discuţie, în termenul menţionat, asiguratorul RCA este obligat fie să răspundă cererii părţii solicitante prin formularea unei oferte de despăgubire justificată (dacă se dovedeşte răspunderea asiguratorului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat), fie să notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.

Consecinţa încălcării de către asigurator a obligaţiei de a răspunde (în oricare din aceste modalităţi) în termenul de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către cel prejudiciat, nu poate fi însă aceea dorită şi indicată de către recurentul-reclamant, respectiv obligarea asiguratorului la plata sumelor pretinse prin cererea de avizare.

Aşa cum corect a indicat instanţa de apel, prevederea potrivit căreia "asiguratorul RCA este obligat la plata despăgubirii", din cuprinsul art. 36 alin. (2), teza finală a Ordinului CSA nr. 14/2001, nu poate avea alt înţeles decât acela că asiguratorul datorează despăgubire, al cărei cuantum se va stabili prin mijlocirea instanţei de judecată, în urma aplicării regulilor C. civ. la particularităţile fiecărui caz în parte.

Teza susţinută de recurentul-reclamant nu poate fi justificată pe ideea acceptări tacite dedusă din absenţa unui răspuns al asiguratorului RCA la notificarea de avizare a producerii evenimentului.

Date fiind consecinţele şi implicaţiile de ordin juridic şi financiar ale unei atare soluţii, cazul de acceptare tacită într-o astfel de situaţie ar fi trebuit să se regăsească prevăzut expres, ca soluţie a legiuitorului, neputând fi dedus pe cale de interpretare, cu atât mai puţin în situaţia în care interpretarea în această direcţie nu se sprijină pe niciun argument.

Mai mult decât atât, însă, posibilitatea deducerii unui caz de acceptare tacită e cu totul exclusă pentru simplul motiv că, în ipoteza analizată, opţiunea legiuitorului a fost cu totul alta, sancţiunea pentru nerespectarea obligaţiei menţionate a asiguratorului RCA regăsindu-se în cuprinsul art. 37 din acelaşi Ordin CSA nr. 14/2011.

Potrivit acestui text, "Dacă asiguratorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute de art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurator, se aplică o penalizare de 0,2% calculată pe fiecare zi de întârziere".

Aşadar, inclusiv lipsa răspunsului asiguratorului RCA la cererea de avizare a persoanei prejudiciate, în oricare din formele descrise la art. 36 alin. (1) lit. a) sau b) şi în termenul de 3 luni pus în acest sens la dispoziţia sa, se sancţionează potrivit legii, nu cum pretinde recurentul-reclamant (prin obligarea intimatei la plata sumelor solicitate de cel vătămat), ci prin obligarea sa la plata unor penalizări de 0,2% calculate pe fiecare zi de întârziere şi aplicate la sumele ce se vor stabili prin mijlocirea instanţei ca fiind datorate, pe baza regulilor C. civ., în raport cu particularităţile concrete ale fiecărui caz.

Fiind vorba despre un proces civil, care este guvernat de principiul disponibilităţii, aplicarea penalităţilor ca sancţiune pentru neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor prevăzute în sarcina asiguratorului RCA la art. 36 are loc la cererea persoanei interesate, reţinându-se că reclamantul nu a învestit instanţele cu o astfel de solicitare, mai ales în condiţiile în care acesta a propus o cu totul altă sancţiune decât cea menţionată în cuprinsul acestei norme.

Contrar recurentului, considerentele Deciziei nr. 86/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nu îi susţin sub niciun aspect interpretarea, paragraful nr. 43 al menţionatei decizii la care acesta a făcut trimitere necuprinzând altceva decât redarea dispoziţiilor art. 37 alin. (1) şi (2) din Norma CSA nr. 23/2014, similare în conţinutul celor ale art. 36 alin. (1) şi (2) din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Dimpotrivă, chestiunea de drept ce a făcut obiectul dezlegării prin Decizia nr. 86/2017 a vizat o problemă (cea a posibilităţii obţinerii aplicării sancţiunii plăţii penalizărilor prevăzute de art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 de către asiguratorul subrogat în drepturile persoanei păgubite) legată chiar de sancţiunea specifică prevăzută de legiuitor pentru cazul nerespectării obligaţiilor stabilite în sarcina asiguratorului prin dispoziţiile art. 36 ori al îndeplinirii lor defectuoase, respectiv cea a aplicării de penalităţi la sumele stabilite ca fiind datorate de acesta pentru acoperirea prejudiciilor, aspect suficient cât să atragă atenţia asupra opţiunii legiuitorului într-un astfel de caz.

Susţinerea recurentului, în sensul că "obligarea la plata penalităţilor de întârziere este tot o sancţiune aplicată asigurătorului ca urmare a gestionării necorespunzătoare a dosarului de daună", din nou nu poate fi primită deoarece admite că pentru nesocotirea aceleiaşi obligaţii există posibilitatea aplicării a două sancţiuni, se înţelege, la alegerea reclamantului (cea a aplicării de penalizări la sumele stabilite ca fiind datorate de asigurător şi cea a obligării asigurătorului la plata integrală a sumelor solicitate prin cererea de avizare a persoanei vătămate) ceea ce, în mod evident, nu era real, nu corespunde intenţiei legiuitorului şi nici nu ar putea fi văzută ca o soluţie de acceptat.

În considerarea tuturor acestor motive, apreciind ca fiind legală interpretarea dată de instanţa de apel dispoziţiei art. 36 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 14/2011, Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A., cu domiciliul în judeţul Bistriţa-Năsăud şi domiciliul procesual ales la avocat E., în Bucureşti, str. x, împotriva Deciziei nr. 207/A din 27 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B., prin reprezentant SC. C. SRL, cu sediul în Bucureşti, şi în Bucureşti, şi sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură la SCA F., în Bucureşti, Aleea x, intimatul-intervenient D., cu domiciliul în judeţul Bistriţa Năsăud.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 2 octombrie 2019.

GGC - OB