Denial of post-judgment specific performance for real estate transfer due to res judicata and the electa una via doctrine following criminal fraud compensation.

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 26 iulie 2016 pe rolul Tribunalului Dolj, secţia I civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C. şi D., solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul compus din teren în suprafaţă de 467 mp şi construcţie cu destinaţia de locuinţă în suprafaţă de 72 mp, situat în comuna Malu Mare, sat Preajba, judeţul Dolj. A arătat că a încheiat cu pârâtul B. antecontractul de vânzare-cumpărare nr. x din 21 februarie 2008, prin care acesta se obliga ca până la data de 1 iunie 2008 să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului pentru preţul de 76.000 euro.

Prin Sentinţa nr. 648 din 25 septembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Dolj, secţia I civilă, a respins acţiunea formulată de reclamantul A.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că nu poate valida convenţia părţilor întrucât pronunţarea unei hotărâri în sensul solicitat are ca premisă întrunirea tuturor condiţiilor de valabilitate a contractului, exceptând pe cea a formei.

S-a constatat că, la momentul soluţionării cauzei, aşa cum reiese din extrasul de carte funciară de informare nr. x/26.07.2016, dar şi din considerentele deciziei penale (prin care a fost finalizat procesul în care reclamantul a avut calitatea de parte vătămată faţă de infracţiunea de înşelăciune săvârşită de B.), imobilul ce a format obiectul antecontractului era grevat de interdicţiile de înstrăinare, grevare, închiriere, dezmembrare, alipire, demolare, restructurare, amenajare, construire înscrise în favoarea creditoarei E. S.A., ca urmare a încheierii de către pârâtul B. a contractului de credit nr. x/14.05.2009 şi a contractului de garanţie imobiliară autentificat sub nr. x/14.05.2009.

Cum nu a existat acordul creditoarei pentru înstrăinarea imobilului, instanţa a apreciat că nu poate valida convenţia încheiată de reclamant cu pârâtul B., nefiind îndeplinită o condiţie de valabilitate a contractului la care părţile s-au obligat.

Instanţa a mai reţinut că, prin validarea convenţiei în prezenta cauză, s-ar ajunge la o dublă reparaţie a prejudiciului suferit de reclamant ca urmare a neîncheierii în formă autentică a contractului, având în vedere că acesta a obţinut în cadrul procesului penal suma de 76.000 euro, reprezentând preţul achitat pentru imobil.

Prin Decizia nr. 472 din 13 februarie 2018 Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., iar Înalta Curte de Casaţie, secţia I civilă, prin Decizia nr. 3082 din 20 septembrie 2018, a respins, ca inadmisibil, recursul.

Prin Decizia nr. 805 din 17 aprilie 2019 pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/2019, a fost admisă cererea de revizuire împotriva Deciziei nr. 3082 din 20 septembrie 2018, s-a admis în principiu recursul reclamantului împotriva Deciziei nr. 472 din 13 februarie 2018 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, şi s-a acordat termen pentru judecarea recursului.

Dosarul a fost reînregistrat sub nr. x/2016*.

Prin Decizia nr. 1193 din 12 iunie 2019, Înalta Curte de Casaţie, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, recursul reclamantului A.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de recurs a reţinut că, optând să alăture acţiunea civilă celei penale, reclamantul a renunţat la principiul repartiţiei de competenţă între instanţa civilă şi cea penală şi, ca atare, trebuie să se supună autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale, care a tranşat, pe baza probelor administrate în acea cauză, asupra despăgubirilor ce i se cuvin, consecinţă a neexecutării contractului de vânzare-cumpărare. Astfel, reclamantul a obţinut, conform procedurii penale, o dezdăunare pentru neîndeplinirea obligaţiei de perfectare a actului de către pârât.

Cum limitele prejudiciului au fost stabilite prin sentinţa penală, în urma unei proceduri jurisdicţionale, nu se poate cenzura cuantumul despăgubirii acordate pentru prejudiciul suferit decât cu înfrângerea autorităţii de lucru judecat a primei hotărâri pronunţate.

Împotriva acestei hotărâri reclamantul A. a formulat contestaţie în anulare, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

În susţinerea cererii a arătat că, prin motivele de recurs, a criticat faptul că instanţa penală nu s-a pronunţat asupra cererii sale cu privire la suplinirea consimţământului, prin hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare. Totodată, a solicitat executarea în natură a obligaţiei şi nu executarea prin echivalent, iar instanţa de recurs nu a răspuns la această critică.

Din această perspectivă, contestatorul consideră că nu i s-a răspuns la motivul de recurs ce a vizat greşita aplicare a principiului electa una via.

A susţinut că instanţa de recurs nu a răspuns nici la critica referitoare la faptul că pârâtul se află în imposibilitate de a-l despăgubi, lipsind, astfel, de conţinut obligaţia la repararea pecuniară a prejudiciului. La dosarul cauzei există o declaraţie în care pârâtul recunoaşte că nu are bani să îl despăgubească. De altfel, interesul reclamantului este de a obţine un titlu pentru imobilul în litigiu.

Contestaţia în anulare va fi respinsă pentru considerentele care succed:

Potrivit art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare când instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent.

În consecinţă, dat fiind caracterul acesteia de cale de atac de retractare, instanţa învestită cu soluţionarea unei contestaţii în anulare nu exercită un control de legalitate a deciziei atacate şi nici nu cenzurează modul în care instanţa de recurs, analizând motivul de casare, a răspuns acestuia.

Condiţiile prevăzute la art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. nu sunt îndeplinite în speţă, întrucât instanţa de recurs a analizat criticile formulate de contestatoare şi le-a respins, ca nefondate.

Astfel, o primă critică formulată în cererea de recurs a fost aceea că instanţa penală nu s-a pronunţat asupra cererii principale, pe latura civilă, a reclamantului, în sensul de a-i fi transmisă proprietatea bunului ce a făcut obiectul contractului.

Analizând această critică, instanţa de recurs a reţinut că reclamantul a obţinut despăgubiri în procesul penal pentru neexecutarea antecontractului, proces în care pârâtul a avut calitatea de inculpat. În felul acesta, creanţa iniţială a reclamantului, având ca obligaţie corelativă a debitorului B. perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, deci executarea în natură, a fost convertită într-o altă creanţă, care constă în suma de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării antecontractului.

Instanţa de recurs a reţinut că limitele prejudiciului au fost stabilite prin sentinţa penală, în urma unei proceduri jurisdicţionale, hotărâre care are autoritate de lucru judecat.

În acest context, critica reclamantului în sensul că instanţa penală nu ar fi soluţionat cererea sa principală pe latură civilă nu demonstrează nelegalitatea deciziei atacate cu recurs, cu atât mai mult cu cât, reclamantul, în calea de atac îndreptată împotriva sentinţei penale a contestat doar cuantumul despăgubirilor şi nu modalitatea de reparare a prejudiciului.

A fost analizată şi critica referitoare la insolvabilitatea debitorului ce determină o imposibilitate de executare a sentinţei penale pe latura ei civilă.

În exercitarea controlului de legalitate, instanţa de recurs a reţinut că titularul unei creanţe nu are deschise, în valorificarea aceluiaşi drept, două forme de reparaţie: executarea în natură şi executarea prin echivalent bănesc.

Or, de vreme ce printr-o hotărâre judecătorească anterioară, cea pronunţată în dosarul penal, s-a recunoscut creditorului dreptul la valorificarea creanţei într-una din modalităţile menţionate, s-a epuizat dreptul de opţiune al acestuia şi, deci, posibilitatea de a recurge la una din căile procedurale prevăzute de lege cu finalitatea satisfacerii aceleiaşi creanţe. Pentru acest considerent, instanţa de recurs a statuat că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a principiului electa una via.

S-a mai reţinut şi că pretinsele impedimente în legătură cu executarea silită a hotărârii penale nu dau dreptul creditorului să revină asupra opţiunii iniţiale şi nu deschid acestuia o altă cale procedurală de sancţionare a aceluiaşi drept.

În realitate, contestatorul nu este mulţumit de modul cum a fost soluţionat recursul, dar, pe calea contestaţiei în anulare, nu se pot valorifica eventualele greşeli de judecată, chiar dacă acestea ar exista. Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare, ce poate fi exercitată numai în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege.

Criticile formulate de contestator au fost cercetate de instanţa de recurs, care a motivat şi de ce a considerat că nu sunt fondate. În ipoteza în care instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare ar examina motivele acestei căi de retractare din perspectiva celor solicitate de contestator, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, legiuitorul nedorind să convertească contestaţia în anulare într-un recurs la recurs.

În cadrul jurisprudenţei CEDO principiul supremaţiei dreptului reprezintă un element de patrimoniu comun al statelor semnatare ale convenţiei în ansamblul valorilor pe care le protejează, iar între acestea, din perspectiva art. 6 parag. 1, securitatea rapturilor juridice este o dimensiune esenţială.

Acest concept presupune că o soluţie definitivă pronunţată de instanţe cu privire la orice controversă, să nu mai fie rejudecată (Cauza Brumărescu).

În virtutea acestui principiu, nicio parte nu este autorizată să solicite controlul unei hotărâri definitive şi executorii numai cu scopul de a obţine reexaminarea cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să folosească puterea de control decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare şi nu pentru a proceda la o nouă examinare. Controlul nu trebuie să devină un apel mascat şi simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere asupra aceleiaşi probleme, nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză, principii reafirmate în numeroase cauze examinate de instanţa de contencios european.

Prin urmare, în speţă, din verificarea deciziei supuse contestaţiei în anulare rezultă că instanţa de recurs a analizat criticile formulate de contestatorul A. în memoriul său de recurs, motiv pentru care nu se pot reţine ca fiind incidente dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Aşa fiind, faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 1193 din data de 12 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2016*.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 septembrie 2019.

GGC - CL