Jurisdictional conflict over accessory restitution claims in expropriation compensation appeals under legal prorogation

Asupra conflictului negativ de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 22 iunie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, să dispună anularea Deciziei de compensare nr. 19920 din 27 aprilie 2018 şi să oblige pârâta să emită o nouă decizie prin care să restituie în natură terenul situat în mun. Slatina.

În subsidiar, au solicitat să se dispună anularea Deciziei de compensare nr. 19920 din 27 aprilie 2018 şi să fie obligată pârâta la emiterea unei noi decizii de compensare, urmând ca instanţa să stabilească valoarea măsurilor compensatorii şi numărul de puncte cuvenit, conform raportului de expertiză ce se va efectua, având în vedere valoarea terenului intravilan situat în mun. Slatina.

La termenul de judecată din 14 februarie 2019, Tribunalul Bucureşti a disjuns capătul de cerere având ca obiect contestaţie împotriva Deciziei de compensare nr. 19920 din 27 aprilie 2018, emisă de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi a apreciat necesară judecarea separată a acestuia faţă de capătul de cerere având ca obiect restituirea în natură a terenului situat în mun. Slatina.

Prin Sentinţa civilă nr. 270 pronunţată la 14 februarie 2019, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă teritorială a capătului de cerere vizând restituirea în natură, excepţie invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Olt.

În motivarea soluţiei pronunţate se reţine că, în privinţa solicitării reclamanţilor de restituire în natură a terenului, sunt incidente dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 165/2013 care reglementează o procedură în faţa comisiilor speciale de fond funciar judeţene, în speţă, Comisia de fond funciar Slatina, jud. Olt.

Prin urmare, problema restituirii în natură este de competenţa comisiilor locale/judeţene de fond funciar, fapt ce atrage competenţa teritorială exclusivă în favoarea instanţei în a cărei rază teritorială se află situat terenul a cărui restituire se solicită.

Se mai reţine că pretenţia reclamanţilor îmbracă forma unei veritabile contestaţii împotriva hotărârii de validare şi înscriere a reclamanţilor în anexa privind dreptul la măsuri în echivalent, iar, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 165/2013, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor nu are ca atribuţie să hotărască restituirea în natură, ci doar să valideze sau să invalideze deciziile privind acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte.

Având în vedere că Tribunalul Bucureşti are o competenţă limitată la analiza contestaţiei privind numărul de puncte acordat reclamanţilor, ca urmare a validării propunerii acestora pentru despăgubiri, şi nu în ceea ce priveşte restituirea în natură a terenului situat în mun. Slatina, a fost declinată competenţa de soluţionare a petitului 1 având ca obiect restituire în natură, în favoarea Tribunalului Olt.

Învestit prin declinare, Tribunalul Olt a pronunţat Sentinţa civilă nr. 263 din 4 iunie 2019, prin care a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

În motivarea hotărârii pronunţate, instanţa a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat, în principal, anularea deciziei de compensare nr. 19920 din 27 aprilie 2018 şi, ca urmare a acestei anulări, obligarea pârâtei la emiterea unei decizii prin care să i se restituie în natură imobilul teren, în suprafaţă de 0,20 ha, situat în mun. Slatina, str. x I. Cererea de restituire în natură formulată de reclamanţi reprezintă o cerere accesorie cererii principale care este reprezentată de anularea Deciziei de compensare nr. 19920 din 27 aprilie 2018 întrucât soluţionarea solicitării de restituire în natură a imobilului depinde de anularea deciziei de compensare contestate.

Se mai reţine că art. 123 C. proc. civ. reglementează un caz de prorogare legală a competenţei, în sensul că instanţa competentă a soluţiona o cerere principală devine competentă a soluţiona şi cererile accesorii, adiţionale şi incidentale formulate în aceeaşi cauză, iar Tribunalul Bucureşti este instanţa competentă să soluţioneze cererea principală de anulare a deciziei de compensare, devenind, în temeiul textului legal precitat, instanţa competentă să soluţioneze şi cererea accesorie de restituire în natură a imobilului.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în temeiul art. 133 pct. 2, raportat la art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 22 iunie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, să dispună anularea Deciziei de compensare nr. 19920 din 27 aprilie 2018 şi să oblige pârâta să emită o nouă decizie prin care să restituie în natură terenul situat în mun. Slatina.

În subsidiar, au solicitat să se dispună anularea Deciziei de compensare nr. 19920 din 27 aprilie 2018 şi să fie obligată pârâta la emiterea unei noi decizii de compensare, urmând ca instanţa să stabilească valoarea măsurilor compensatorii şi numărul de puncte cuvenite, conform raportului de expertiză ce se va efectua, având în vedere valoarea terenului intravilan situat în mun. Slatina.

Conflictul negativ de competenţă ivit în cauză între cele două instanţe a fost generat de modul de stabilire a obiectului litigiului, în întregul său.

Astfel, Tribunalul Bucureşti a reţinut că litigiul are ca obiect atât restituirea în natură a terenului situat în mun. Slatina, str. x I, iar competenţa de soluţionare a cererii revine comisiilor speciale locale, competenţa de a cenzura soluţiile acestor comisii revenind Tribunalului Olt, cât şi contestaţie împotriva Deciziei de compensare nr. 19920 din 27 aprilie 2018, emisă de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.

Tribunalul Olt a apreciat că solicitarea de restituire în natură a imobilului este o cerere accesorie celei de anulare a Deciziei de compensare nr. 19920 din 27 aprilie 2018, emisă de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.

Cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că, prin demersul lor judiciar, reclamanţii tind să obţină anularea Deciziei de compensare nr. 19920 din 27 aprilie 2018, ceea ce reprezintă o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, temei de drept invocat, de altfel, şi de către reclamanţi în acţiune.

Faptul că s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată restituirea în natură a imobilului situat în mun. Slatina, str. x I, nu schimbă obiectul cererii de chemare în judecată, acesta fiind un capăt de cerere accesoriu, prin raportare la dispoziţiile art. 30 alin. (4) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că Tribunalul Bucureşti, prin Sentinţa civilă nr. 270 pronunţată la 14 februarie 2019, a disjuns capătul de cerere având ca obiect contestaţie împotriva Deciziei de compensare nr. 19920 din 27 aprilie 2018, emisă de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, iar competenţa de soluţionare a capătului de cerere privind restituirea în natură a imobilului situat în mun. Slatina, str. x I, a fost declinată către Tribunalul Olt în a cărui rază teritorială se află sediul unităţii deţinătoare.

Potrivit art. 123 alin. (1) C. proc. civ., cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale, se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor prevăzute la art. 120 din acelaşi act normativ (cererile în materia insolvenţei sau concordatului preventiv, care sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul debitorul).

Prin urmare, norma de la art. 123 alin. (1) C. proc. civ. reglementează un caz de prorogare legală a competenţei, în sensul că instanţa competentă să soluţioneze o cerere principală devine competentă a soluţiona şi cererile accesorii formulate în aceeaşi cauză, chiar dacă, în mod obişnuit, acestea nu ar fi intrat în competenţa sa materială sau teritorială.

Aceste prevederi legale speciale, ce reglementează o prorogare de competenţă în ceea ce priveşte judecata cererilor accesorii, adiţionale şi incidentale în favoarea instanţei învestite cu soluţionarea cererii principale, sunt norme speciale de competenţă, imperative, astfel încât se aplică prioritar, constituind o derogare de la normele generale de competenţă materială sau teritorială exclusivă, de asemenea, norme imperative.

Din modul de formulare a pretenţiilor deduse judecăţii şi în raport de dispoziţiile art. 30 alin. (4) C. proc. civ., se reţine caracterul accesoriu al capătului de cerere privind restituirea în natură a imobilului situat în mun. Slatina.

Prorogarea legală de competenţă produce efecte pe tot parcursul procesului, indiferent de măsura disjungerii unui capăt de cerere.

Din această perspectivă, verificarea competenţei instanţei sesizate, în aplicarea dispoziţiilor art. 131 C. proc. civ., poate viza doar cererea principală, nu şi cererile accesorii sau incidentale, în privinţa cărora, ca regulă generală, sunt aplicabile dispoziţiile art. 123 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, în raport de prevederile art. 123 alin. (1) C. proc. civ., în cauză, judecarea capătului de cerere privind restituirea în natură este de competenţa instanţei competente să soluţioneze cererea principală întrucât operează prorogarea legală de competenţă, indiferent de competenţa care ar fi fost atrasă în situaţia în care acesta ar fi fost formulat pe cale principală.

Potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 22 iunie 2018, deciziile emise cu respectarea prevederile art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării.

Din interpretarea dispoziţiilor legale anterior redate rezultă că raţiunea avută în vedere de legiuitor a fost aceea de a stabili, în privinţa litigiilor izvorâte din aplicarea Legii nr. 165/2013, competenţa absolută în favoarea secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii.

Noţiunea de "entitate" învestită de lege este explicitată la art. 3 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 165/2013, în sensul că au această semnificaţie următoarele structuri cu atribuţii în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de stabilire a măsurilor reparatorii: a) unitatea deţinătoare, în înţelesul Hotărârii Guvernului nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, al O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999, republicată; b) entitatea învestită cu soluţionarea notificării, în înţelesul Hotărârii Guvernului nr. 250/2007, cu modificările şi completările ulterioare; c) comisia locală de fond funciar, comisiile comunale, orăşeneşti şi municipale constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; d) comisia judeţeană de fond funciar sau, după caz, Comisia de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti, constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; e) Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase şi comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România; f) Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică; g) Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, înfiinţată potrivit legii.

Faţă de obiectul cauzei, prin care se solicită anularea Deciziei de compensare nr. 19920 din 27 aprilie 2018, în raport de textele de lege invocate, de data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 22 iunie 2018 şi de sediul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 septembrie 2019.

GGC - CL