Jurisdictional conflict over civil vs. administrative competence for termination and royalty claims under a private-domain mineral water concession

Asupra conflictului negativ de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 25 noiembrie 2016 pe rolul Judecătoriei Topliţa, reclamanţii Consiliul Local al comunei Bilbor şi Unitatea Administrativ Teritorială comuna Bilbor au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S.C. A. S.R.L., rezilierea convenţională unilaterală a contractului de concesiune nr. x din 20 septembrie 2000, încheiat între părţi, pentru încălcarea gravă şi culpabilă a obligaţiilor contractuale; obligarea pârâtului la plata către bugetul local al comunei Bilbor a redevenţei anuale restante de câte 3.275 USD pentru anii 2015 şi 2016; obligarea pârâtului la plata majorărilor de întârziere aferente redevenţelor restante, calculate până la 30 septembrie 2016, în valoarea de 363.721,54 RON; obligarea pârâtului la plata majorărilor aferente redevenţelor restante, datorate pentru trimestrul IV 2016 şi în continuare până la achitarea efectivă şi integrală a debitului.

În drept cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1531 - 1541 C. civ.

Prin Sentinţa civilă nr. 595 din 29 iunie 2017, pronunţată de Judecătoria Topliţa a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii Consiliul Local al comunei Bilbor şi Unitatea Administrativ Teritorială comuna Bilbor, a fost obligată pârâta la plata redevenţei anuale restante de câte 3.275 USD pentru anii 2015 - 2016.

A fost obligată pârâta la plata majorărilor de întârziere aferente redevenţelor restante pentru 2015 - 2016.

A fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 36 din 7 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Harghita, secţia civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta S.C. A. S.R.L. împotriva Sentinţei civile nr. 595 din 29 iunie 2017, pronunţată de Judecătoria Topliţa pe care a schimbat-o în parte, în sensul constatării că pârâta a achitat suma de 1.365 USD, pe seama reclamantei Comuna Bilbor, în data de 28 martie 2017.

A fost obligată pârâta, pe seama reclamanţilor, la plata redevenţei anuale restante, pentru anii 2015 - 2016, în total la plata sumei de 5.185 USD, în RON la cursul BNR la data plăţii.

A fost menţinută în rest sentinţa atacată.

Prin Decizia civilă nr. 150/R din 28 februarie 2019, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei funcţionale, invocată de recurenta A. S.R.L. şi a declinat competenţa de soluţionare a recursului formulat împotriva Deciziei civile nr. 36 din 7 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Harghita, în favoarea Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

S-a reţinut, în esenţă, că actul a cărui desfiinţare se solicită nu prezintă caracteristicile unui contract administrativ deoarece bunul ce face obiectul concesiunii aparţine domeniului privat, iar împrejurarea că una dintre părţile contractului este o unitate administrativ teritorială nu atrage, implicit, competenţa instanţei de contencios administrativ.

Învestită prin declinare, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, a pronunţat Decizia civilă nr. 125R din 18 aprilie 2019, prin care a admis excepţia de necompetenţă funcţională, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

În motivarea hotărârii pronunţate se reţine, cu referire la dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, că obiectul contractului încheiat între părţi este concesionarea unui teren din domeniul statului şi că litigiul pendinte este unul între profesionişti având în vedere că pârâta este o societate comercială care exploatează terenul concesionat în scopul obţinerii unui profit din exploatarea resurselor de apă minerală din zonă, iar reclamanta este o unitate administrativ teritorială care, în speţă, are ca scop obţinerea unor sume de bani dintr-un contract de concesiune, dobândind astfel calitatea de profesionist.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza dispoziţiilor art. 133 pct. 2, raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Obiectul prezentului dosar îl reprezintă cererea reclamanţilor Consiliul Local al comunei Bilbor şi Unitatea Administrativ Teritorială comuna Bilbor care au solicitat rezilierea convenţională unilaterală a Contractului de concesiune nr. x din 20 septembrie 2000, încheiat cu pârâtul S.C. A. S.R.L., pentru încălcarea gravă şi culpabilă a obligaţiilor contractuale; obligarea pârâtului la plata către bugetul local al comunei Bilbor a redevenţei anuale restante de câte 3.275 USD pentru anii 2015 şi 2016; obligarea pârâtului la plata majorărilor de întârziere aferente redevenţelor restante, calculate până la 30 septembrie 2016, în valoarea de 363.721,54 RON; obligarea pârâtului la plata majorărilor aferente redevenţelor restante, datorate pentru trimestrul IV 2016 şi în continuare până la achitarea efectivă şi integrală a debitului.

Cauza a fost soluţionată în fond prin Sentinţa civilă nr. 595 din 29 iunie 2017, pronunţată de Judecătoria Topliţa.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita, secţia civilă care a pronunţat Decizia civilă nr. 36 din 7 februarie 2018.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, care a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. civ. dispoziţiile prezentei secţiuni privitoare la excepţia de necompetenţă şi la conflictul de competenţă se aplică prin asemănare şi în cazul secţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti, care se pronunţă prin încheiere.

În speţă, condiţiile prevăzute de textul de lege anterior menţionat sunt îndeplinite având în vedere că dezînvestirea reciprocă a operat între două secţii cu specializări diferite din cadrul Curţii de Apel Târgu Mureş, respectiv între secţia a II-a de contencios administrativ, care a considerat că litigiul se soluţionează de instanţa de drept civil, dat fiind natura civilă a contractului şi secţia I civilă, instanţa în faţa căreia s-a stabilit conflictul, care a apreciat că este vorba de un litigiu cu profesionişti, în competenţa funcţională a secţiei a II-a, invocând atât art. 3 C. civ., cât şi art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Prin Decizia nr. 18/2016, pronunţată de completul de recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, referitoare la reorganizarea unor secţii sau complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii în cadrul secţiilor civile, că pentru determinarea competenţei materiale procesuale a tribunalelor/secţiilor specializate, se va ţine seama de criteriile legale referitoare la obiectul sau natura litigiilor, de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, nu după calitatea de profesionist a uneia dintre părţi, criteriu ce nu are acoperire în dreptul pozitiv.

Astfel, regula în materie de competenţă este aceea că se determină prin raportare la normele incidente la data învestirii instanţei, stabilite în funcţie de obiectul şi natura cauzei deduse judecăţii.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice. Prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative.

În plus, invocarea art. 10 din Legea nr. 554/2004 repune în discuţie, cu depăşirea limitelor procesuale în care se putea invoca, o veritabilă excepţie de necompetenţă materială de soluţionare a cauzei, deşi instanţele civile de fond s-au considerat competente în a judeca litigiul pe fond.

În raport de elementele de determinare a competenţei materiale procesuale şi de dispoziţiile legale anterior menţionate, Înalta Curte constată că aparţine secţiei civile competenţa de soluţionare a cauzei întrucât actul a cărui desfiinţare se solicită, contractul de concesiune încheiat între părţi, este un contract civil şi nu poate fi asimilat unui act administrativ, bunul ce face obiectul concesiunii aparţinând domeniului privat al unităţii administrativ-teritoriale, astfel cum rezultă din extrasul CF aflat la Dosar nr. x/2016*.

Prin urmare, având în vedere natura şi obiectul pricinii, competenţa de soluţionare a recursului revine instanţei de drept comun, acesta fiind un litigiu esenţialmente civil.

Faţă de considerentele arătate, Înalta Curte stabileşte competenţa de soluţionare a recursului formulat împotriva Deciziei civile nr. 36 din 7 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Harghita, în favoarea Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 septembrie 2019.

GGC - NN