Constitutional admissibility of challenging divorce participation norms based on non-retroactivity of constitutional invalidity

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin Cererea înregistrată la data de 21 mai 2019 în Dosarul nr. x/2014 al Curţii de Apel Piteşti, având ca obiect recursul formulat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 1459 din 11 aprilie 2018 a Tribunalului Argeş, secţia civilă, reclamanta a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 921 alin. (1), (2) C. proc. civ. (art. 920 înainte de renumerotare).

În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate invocate, a arătat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, excepţia fiind ridicată în faţa instanţelor de judecată, vizează neconstituţionalitatea unei legi în vigoare, nu are ca obiect prevederi declarate deja neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi are legătură cu soluţionarea cauzei.

În ceea ce priveşte legătura art. 921 C. proc. civ. cu soluţionarea cauzei a arătat că aceasta este evidentă şi rezultă implicit din hotărârea recurată, în care chiar instanţa de apel a observat neconstituţionalitatea acestui text legal, arătând că acestea sunt în contradicţie cu Constituţia României şi cu toate tratatele europene privind drepturile omului, însă a reţinut că este atributul Curţii Constituţionale să se pronunţe pe aceste aspecte.

Astfel, la pagina 14 din hotărâre, instanţa de apel a arătat explicit că o cerere privind protejarea drepturilor fundamentale nepatrimoniale, respectiv dreptul la viaţă privată, dreptul la demnitate şi dreptul la protecţia datelor personale trebuie analizată "în concordanţă cu prevederile tratatelor internaţionale la care România este parte, în special cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului".

Potrivit art. 921 alin. (1) C. proc. civ., în faţa instanţelor de fond, părţile se vor înfăţişa în persoană afară numai dacă unul dintre soţi are reşedinţa în străinătate sau se află într-o altă situaţie care îl împiedică să se prezinte personal, în astfel de cazuri cel în cauză putându-se înfăţişa prin avocat, prin mandatar sau, după caz, prin tutore ori curator.

Având în vedere că procurile nr. x din 9 aprilie 2013 şi nr. y din 18 iunie 2013 sunt date în faţa unui notar din Valencia, se desprinde concluzia că mandantul B. se afla pe teritoriul Spaniei, astfel că procesul de divorţ se putea desfăşura în mod legal şi fără prezenţa personală a acestuia, atât timp cât este reprezentat de avocat, mandatar, tutore sau curator. În speţă, B. a fost reprezentat prin avocat şi prin pârâta C., în calitate de mandatar.

Aşadar, faptele ilicite ale pârâtei constau în promovarea acţiunii de divorţ dintre reclamantă şi soţul acesteia, în susţinerea acţiunii de către aceasta şi relatarea de către aceasta a unor aspecte care priveau viaţa conjugală a celor doi soţi.

În pofida acestor aspecte, tribunalul a constatat că nu există faptă ilicită şi nici vinovăţie din partea intimatei-pârâte, şi că art. 921 C. proc. civ. nu îi recunoaşte reclamantei dreptul de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime.

Prin Încheierea din 3 iunie 2019, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate formulată de către reclamantă, cu motivarea că textul de lege invocat nu are legătură directă cu cauza de faţă.

Împotriva soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a formulat recurs reclamanta A., prin care a reluat aceleaşi argumente din cererea formulată în faţa Curţii de Apel Piteşti şi a arătat că norma are legătură cu soluţionarea cauzei.

Astfel, prin acţiunea ce face obiectul prezentului dosar a solicitat protejarea dreptului la demnitate, viaţă privată şi confidenţialitatea datelor şi documentelor cu caracter strict personal prin luarea de măsuri faţă de pârâtă care, fără drept, invocând existenţa a două procuri încheiate în Spania, s-a imixtionat în viaţa intimă, privată şi de familie a reclamantei.

În plus, în acest dosar a invocat nevalabilitatea celor două procuri nr. x din 9 aprilie 2013 şi nr. y din 18 iunie 2013 prin care pârâta a încercat să-şi legitimeze calitatea în procesul de divorţ. Însă, instanţa nu s-a pronunţat pe acest aspect întrucât pârâta a invocat necompetenţa generală a instanţelor române de a verifica legalitatea procurilor de care s-a prevalat în mod repetat chiar în faţa acestora.

Prin hotărârile pronunţate de către instanţa de fond şi cea de apel, instanţele şi-au întemeiat soluţia de respingere a acţiunii exclusiv pe dispoziţiile art. 920 (actual 921) C. proc. civ., şi pe calitatea pârâtei de mandatară a lui B. Acesta a fost singurul articol de lege în temeiul căruia instanţele de fond au considerat că faptele pârâtei nu au caracter ilicit, astfel că această normă legală are legătură cu soluţionarea prezentei cauze.

Analizând recursul din perspectiva motivelor de recurs invocate în conformitate cu art. 26 din Legea nr. 47/1992 şi art. 487 cu referire la art. 470 alin. (5) C. proc. civ., precum şi a normelor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Conform art. 921 C. proc. civ., "(1) În faţa instanţelor de fond, părţile se vor înfăţişa în persoană, afară numai dacă unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate, este împiedicat de o boală gravă, este pus sub interdicţie judecătorească, are reşedinţa în străinătate sau se află într-o altă asemenea situaţie, care îl împiedică să se prezinte personal; în astfel de cazuri, cel în cauză se va putea înfăţişa prin avocat, mandatar sau, după caz, prin tutore ori curator".

Faţă de obiectul concret al cauzei, Înalta Curte constată că în mod corect s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 921 alin. (1) C. proc. civ., neexistând o relaţie de natură să producă efecte în prezenta cauză.

Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C., ca instanţa să dispună interzicerea şi încetarea încălcării drepturilor nepatrimoniale, să constate încălcarea demnităţii, onoarei, reputaţiei şi a intimităţii vieţii private, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 30.000 RON reprezentând reparaţia patrimonială pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat acesteia.

În motivare, reclamanta a arătat că în data de 12 iunie 2013, pârâta C. a depus şi formulat în mod nelegal la Judecătoria Piteşti o cerere de divorţ dintre reclamantă şi soţul acesteia, cu toate că în procesele de divorţ calitatea procesuală activă o deţin doar soţii.

Instanţa de fond a respins acţiunea formulată de reclamantă, constatând că nu există o faptă ilicită a pârâtei, că procesul de divorţ, ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2013, s-a desfăşurat în mod legal, în conformitate cu regulile impuse de art. 921 C. proc. civ., şi fără prezenţa personală a numitului B., atâta timp cât acesta era reprezentat de către avocat şi de către pârâta C., în calitate de mandatar.

Acelaşi raţionament a fost reţinut şi de Tribunalul Argeş, atunci când a respins apelul formulat de reclamanta A. împotriva Sentinţei civile nr. 4957 din 28 mai 2017 a Judecătoriei Ploieşti.

Astfel, prin invocarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 921 C. proc. civ., recurenta urmăreşte invalidarea situaţiei premisă reţinută de instanţele de fond, şi anume că intimata ar fi avut legitimare procesuală în Dosarul nr. x/2013, şi reţinerea faptei ilicite săvârşite de aceasta din urmă.

Or, în situaţia în care s-ar stabili neconstituţionalitatea normei invocate, o atare hotărâre nu ar putea produce efecte retroactive, legat de actele procedurale făcute în Dosarul nr. x/2013, având ca obiect divorţ, în sensul de a influenţa calificarea unei fapte terminate în trecut, ca fiind licită sau ilicită, întrucât deciziile Curţii Constituţionale produc efecte doar pentru viitor, conform art. 147 alin. (4) din Constituţia României.

Astfel, în ceea ce priveşte efectele unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că prin efectul unei decizii de constatare a neconstituţionalităţii prevederea îşi încetează aplicarea pentru viitor. În aceste condiţii, decizia de constatare a neconstituţionalităţii se va aplica în privinţa raporturilor juridice ce urmează a se naşte după publicarea sa în M. Of. al României, Partea I - facta futura şi, în mod excepţional, este aplicabilă acelor situaţii care au devenit facta praeterita (fapte îndeplinite), şi anume cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, şi în care, până la momentul publicării în M. Of. al României, Partea I, a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, acestea au fost soluţionate definitiv. În această ultimă categorie de cauze, prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curţii Constituţionale va deveni aplicabilă. Aşadar, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, nu sunt aplicabile efectele unei decizii de admitere a Curţii Constituţionale unui raport juridic epuizat - facta praeterita (Decizia nr. 874/2018, parag. 49 - 51).

În condiţiile în care procesul de divorţ în care intimata-pârâtă a avut calitate de mandatar, în temeiul art. 920 C. proc. civ., s-a finalizat, nepunându-se în discuţie neconstituţionalitatea normei vizate până la epuizarea procedurii aferente, efectele unei eventuale decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a art. 920 C. proc. civ. (art. 921 prin renumerotare) nu ar putea retroactiva spre a produce vreo consecinţă legată de participarea intimatei-pârâte, ca mandatar, în respectivul proces.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la pronunţarea pe excepţia de neconstituţionalitate prin considerente, iar nu prin dispozitivul încheierii, nemotivarea soluţiei pronunţate, lipsa indicării căii de atac a termenului în care aceasta poate fi exercitată, Înalta Curte nu le poate analiza având în vedere că acestea reprezintă motive noi, neformulate în termenul de 48 ore de la comunicarea hotărârii, ele fiind formulate după împlinirea termenului în care era îndreptăţită să formuleze motivele de recurs.

În consecinţă, cu aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează să fie respins ca nefondat.

Cererea formulată de intimata C. de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat urmează a fi admisă în parte, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., cu consecinţa obligării recurentei A. la plata către intimată a sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată al căror cuantum a fost redus ţinând seama de lipsa de complexitate a recursului, şi de împrejurarea că serviciile avocaţiale de care a beneficiat intimata s-au limitat la depunerea întâmpinării, prin aceasta fiind invocate minime apărări care s-au dovedit utile soluţionării căii de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Încheierii de şedinţă din data de 3 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a I civilă, în Dosarul nr. x/2014.

Obligă pe reclamanta A. la plata sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta C., cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 septembrie 2019.

GGC - CP