Action for absolute nullity of final decision on invention royalties declined for lack of jurisdiction and transferred to competent tribunal

Prin Cererea înregistrată la data de 18 februarie 2019, pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat a se constata nulitatea absolută a Deciziei nr. 2369/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, pe cale de consecinţă, să se constate caracterul definitiv şi executoriu al Sentinţei civile nr. 175/C/2013 a Tribunalului Bihor, precum şi al Deciziei nr. 61/2014 A a Curţii de Apel Oradea, aceasta din urmă fiind recalificată ca decizie în recurs, în conformitate cu art. 303 din C. proc. civ., ceea ce conferă hotărârii de fond o înaltă forţa obligatorie.

Se mai arată că, dreptul de a acţiona pentru a constata nulitatea absolută a unui act juridic este imprescriptibil, conform art. 2502 din Noul C. civ. şi în plus faţă de reglementarea internă, a invocat hotărâri pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

A menţionat că C.E.D.O., deşi a consacrat principiul securităţii raporturilor juridice în Hotărârea Raicu contra României (Cererea nr. x/03), în Hotărârea Ryabikk contra Rusiei, (nr. 52854/1999), a statuat posibilitatea derogării de la acest principiu, dacă există motive substanţiale şi imperioase care o cer.

Astfel, rezultă că există motive substanţiale şi imperioase de anulare a deciziei citate, întrucât aceasta a blocat acordarea unor drepturi ce trebuiau remise în termen de 15 zile, pe baza sentinţei de fond definitivă şi executorie, devenită iluzorie prin acordarea dreptului la apel.

A mai susţinut că invenţia cu Brevet nr. x a fost oferită statului (prin ofertă irevocabilă) la data de 5 martie 1965, iar recompensa pentru primul an de folosinţă a invenţiei a fost obţinută pe baza Sentinţei civile nr. 4944/1969, confirmată prin Sentinţa civilă nr. 1944/1973 a Judecătoriei Craiova .

Diferenţa de recompensă legală pentru următorii ani de folosinţă a invenţiei a constituit obiect al Dosarului nr. x/1969 al Judecătoriei Craiova, creanţă neobţinută nici după 50 de ani de judecată, astfel încât deşi a primit recompensa pentru primul an de folosinţă a invenţiei, cu hotărâri având putere de lucru judecat, unele acţiuni ulterioare în vederea obţinerii diferenţei legale de recompensă au fost respinse prin hotărâri nelegale.

Se apreciază că întreaga legislaţie a invenţiilor anterioară anului 1991 este aplicabilă, astfel că Sentinţa civilă nr. 175/C/2013 a Tribunalului Bihor trebuia corectată printr-o decizie definitivă şi executorie care aparţine Curţii de Apel Oradea, ÎCCJ neavând competenţa de a judeca.

Deşi instanţa era obligată să examineze din oficiu competenţa de a judeca, acest lucru nu s-a produs, ceea ce face ca Decizia nr. 2369/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să fie nulă de drept conform art. 105 alin. (1) C. proc. civ., art. 174 Noul C. proc. civ. şi art. 159 alin. (4) C. proc. civ.

Decizia nr. 2 369/2014 a ÎCCJ este sancţionată cu nulitate absolută deoarece, ÎCCJ a judecat în mod nelegal, în recurs, o cauză care este de competenţa exclusivă a Tribunalului Bihor, fiind încălcat art. 43 (b) din DCS 884/1967 - decretul fiind lege a invenţiilor, acestea fiind lucrări de interes public, ca şi legea care le ocroteşte.

Întrucât a fost încălcată o normă care ocroteşte un interes public, în opinia reclamantului, decizia ÎCCJ urmează a fi sancţionată cu nulitatea absolută prevăzută de art. 174 Noul C. proc. civ. şi de art. 105 alin. (1) C. proc. civ.

Un alt motiv de nulitate absolută este alcătuirea nelegală a completului de judecată, urmare a respingerii cererii de abţinere a judecătoarei B. ce era legală, întrucât un judecător nu are dreptul de-a judeca în fazele ulterioare.

Se susţine că art. 282 alin. (2) C. proc. civ. dispune excluderea dreptului de apel, se aplică art. 3 alin. (3) ceea ce atribuie SC 175/2013 o mai mare forţă obligatorie, iar Decizia 61/2014 a Curţii de Apel Oradea trebuie calificată ca decizie în recurs, ceea ce exclude dreptul la alt recurs, acesta constituind în opinia reclamantului un alt motiv de nulitate al Deciziei 2369/2014 a ÎCCJ.

S-au invocat în drept prevederile art. 178, art. 457 din Noul C. proc. civ.

Prin petiţia aflată la dosarul Curţii de Apel Oradea reclamantul a arătat că acţiunea reprezintă o cerere de constatare a nulităţii Deciziei nr. 2369 din 25 septembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar a Curţii de Apel Oradea doar în privinţa căii de atac, chestiune ce determină nulitatea absolută a oricărei intervenţii a ÎCCJ .

Prin Decizia nr. 121 din 19 aprilie 2019, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a declinat competenţa de soluţionare a contestaţiei în anulare formulată de contestatorul A. în contradictoriu cu intimatul B. reprezentat de Direcţia C. Cluj prin Administraţia D. Bihor, împotriva Deciziei nr. 2369 din 25 septembrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Din verificarea Dosarului nr. x/2014 ce s-a aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se reţine faptul că, Decizia civilă nr. 2369 din 25 septembrie 2014 s-a pronunţat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizie ce face obiectul contestaţiei în anulare.

Ca urmare a celor expuse, având în vedere faptul că potrivit dispoziţiilor legale enunţate mai sus - art. 505 alin. (1) din Noul C. proc. civ.-competenţa soluţionării contestaţiei în anulare revine instanţei ce a pronunţat hotărârea care se atacă, Curtea în baza art. 132 alin. (1) din Noul C. proc. civ., a dispus declinarea competenţei de soluţionare a contestaţiei în anulare, formulate împotriva Deciziei civile nr. 2369 din 25 septembrie 2014, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel învestită, la data de 15 mai 2019, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, sub nr. x/2019, Contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 2369 din 25 septembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2014.

La data de 18 septembrie 2019, reclamantul a depus note scrise cu privire la calificarea acţiunii, arătând în mod expres că prin aceasta solicită constatarea nulităţii absolute a Deciziei nr. 2369/2014 a ÎCCJ în baza art. 2502 din Noul C. civ., această cerere nefiind o contestaţie în anulare.

Apreciază reclamantul că diferenţele între constatare şi contestaţie sunt esenţiale: contestaţia are termen de exercitare, constatarea de faţă se bazează pe reglementare specială: art. 2502 - Noul C. civ. şi art. 111 C. proc. civ. şi art. 405 Noul C. proc. civ., iar lipsa unui corespondent al art. 2502 Noul C. civ. în Noul C. proc. civ. obligă la aplicarea principiilor fundamentale ale procesului civil.

Prin Încheierea de şedinţă din data de 24 septembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a constatat că titularul demersului judiciar a depus mai multe precizări subsecvent sesizării instanţei, respectiv atât în faţa Curţii de Apel Oradea, prin petiţia aflată la dosar, cât şi în faţa instanţei supreme, inclusiv prin notele scrise depuse la data de 18 septembrie 2019, conţinând precizarea că demersul judiciar nu constituie o contestaţie în anulare, ci o acţiune în constatarea nulităţii absolute întemeiată pe prevederile art. 2502 din Noul C. civ., art. 111 din C. proc. civ. de la 1865 şi art. 405 din Noul C. proc. civ.

Înalta Curte, faţă de precizările făcute de parte şi având în vedere principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, a constatat prin aceeaşi încheiere de şedinţă că obiectul demersului judiciar nu este calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare, ci o acţiune întemeiată pe dreptul comun, de constatare a nulităţii unui act juridic şi, raportat la un asemenea obiect, a pus în discuţie din oficiu excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a soluţiona acţiunea, apreciind că acest incident procedural are caracter prioritar în raport cu toate celelalte incidente pe care partea a înţeles să le invoce raportat la cererea de sesizare a instanţei, rămânând în pronunţare asupra excepţiei de necompetenţă materială invocate.

Examinând cu prioritate competenţa de soluţionare a cauzei, raportat la actele şi lucrările dosarului şi textele legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Reclamantul a purtat anterior promovării prezentei cereri un litigiu ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2009, înregistrat iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, ulterior strămutat la Tribunalul Bihor, care prin Sentinţa civilă nr. 175/C din 7 iunie 2013 a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtul B.; a respins excepţia netimbrării acţiunii invocată de pârât, ca neîntemeiată; a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a B.; a admis în parte acţiunea precizată de reclamantul A., pârâtul fiind obligat să plătească reclamantului suma de 1.657.368 RON cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul creat prin refuzul nejustificat de generalizare a aplicării invenţiei pe întreg teritoriul ţării, precum şi la plata sumei de 100.000 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul moral creat de pârât reclamantului; au fost respinse celelalte pretenţii cu obligarea pârâtului la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.700 RON, reprezentând onorariu experţi, dispunându-se totodată ca Biroul Local de Expertize Bihor să restituie reclamantului suma de 1.500 RON.

Prin Decizia nr. 61 din 4 februarie 2014, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, învestită cu apelurile declarate de ambele părţi, a respins căile de atac, ca nefondate, iar prin Decizia nr. 2369/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosar nr. x/2014, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 61A din data de 4 februarie 2014 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, şi a fost admis recursul declarat de pârâtul B. reprezentat de Direcţia C. Cluj Napoca împotriva aceleiaşi decizii.

A fost modificată, în parte, decizia, în sensul că a fost admis apelul declarat de intimatul B. reprezentat de Direcţia C. Cluj Napoca împotriva Sentinţei nr. 175C din data de 7 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia civilă, fiind schimbată în parte, sentinţa, în sensul că s-a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive şi a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului B. reprezentat de Direcţia C. Cluj Napoca, pentru lipsa calităţii procesual pasive, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.

La data de 18 februarie 2019, contestatorul A. a învestit Curtea de Apel Oradea cu o acţiune în constatarea nulităţii absolute a Deciziei nr. 2369/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întemeiată pe prevederile art. 2502 din Noul C. civ., art. 111 din C. proc. civ. de la 1865 şi art. 405 din Noul C. proc. civ., menţionând în mod neechivoc, prin precizările ulterioare, faptul că aceasta nu reprezintă o cale extraordinară de atac împotriva Deciziei nr. 2369/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv contestaţie în anulare.

Potrivit art. 9 C. proc. civ., ce reglementează dreptul de dispoziţie al părţilor, procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat, iar obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Potrivit doctrinei şi practicii judiciare, prin principiul disponibilităţii se înţelege faptul că părţile pot determina nu numai existenţa procesului, prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre asupra fondului pretenţiei supuse judecăţii, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privinţa părţilor, obiectului şi cauzei, precum şi a etapelor pe care l-ar putea parcurge.

În acelaşi context, conform art. 22 alin. (6) Noul C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Ca atare, instanţa judecătorească este obligată să statueze asupra celor solicitate de către părţi, fără a putea depăşi, ca regulă, cadrul procesual trasat de către acestea în exercitarea acţiunii civile, atât sub forma cererilor în justiţie, cât şi a apărărilor.

Este adevărat că o derogare de la această componentă a principiului disponibilităţii este dreptul instanţei de a da calificarea corectă unei cereri de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac, a cărei denumire a fost stabilită greşit de către părţi, în temeiul art. 152 Noul C. proc. civ.

În acest caz, instanţa nu procedează la schimbarea obiectul sau a cauzei juridice a acţiunii, ci îi fixează numai denumirea procedurală legală.

Conform art. 22 alin. (4) Noul C. proc. civ. judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, fiind obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă, dar dreptul instanţei de a califica o cerere nu este echivalent cu dreptul său de a pune în discuţie posibilitatea modificării acesteia.

A califica înseamnă a da denumirea legală din punct de vedere procedural unei cereri fundamentate corect în raport de situaţia de fapt, chiar dacă textele legale sunt eronat indicate, instanţa având acest drept independent de poziţia procesuală a părţilor, dar a pune în discuţie modificarea acţiunii înseamnă a refundamenta o cerere întemeiată greşit, aspect ce nu poate fi realizat decât cu concursul părţii.

Ca atare, deşi Curtea de Apel Oradea a apreciat că fundamentul juridic corect al cererii, era cel al contestaţiei în anulare, o cale extraordinară de atac declarată împotriva unei hotărâri definitive, respectiv Decizia nr. 2369/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în măsura în care partea insistă în soluţionarea cererii astfel cum a fost iniţial formulată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu poate proceda la modificarea cererii, întrucât aceasta ar avea drept consecinţă încălcarea principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil.

De altfel, se poate observa că reclamantul a mai uzat de formularea unei asemenea căi extraordinare de atac prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 2 octombrie 2014.

Astfel, A. a formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei civile nr. 2369 din 25 septembrie 2014 a acestei instanţe, întemeiată pe dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 şi 317 alin. (2) teza II din C. proc. civ., solicitând admiterea acesteia, a se constata nulitatea deciziei, caracterul definitiv şi executoriu al SC nr. 175/C/2013 a Tribunalului Bihor, al Deciziei civile nr. 61/2014 a Curţii de Apel Oradea, iar prin Decizia nr. 1205/8 mai 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca nefondată, contestaţia în anulare.

Ca atare, demersul judiciar al reclamantului nu poate fi calificat, în contra dorinţei manifestate în mod expres de acesta ca şi o contestaţie în anulare, ci se constată că acesta a promovat o acţiune în constatarea nulităţii absolute unui act juridic întemeiată pe prevederile art. 2502 din Noul C. civ., art. 111 din C. proc. civ. de la 1865 şi art. 405 din Noul C. proc. civ.

Textele legale invocate sunt art. 2502 C. civ., potrivit căruia (1) dreptul la acţiune este imprescriptibil în cazurile prevăzute de lege, precum şi ori de câte ori, prin natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exerciţiul său nu poate fi limitat în timp şi (2) în afara cazurilor prevăzute la alin. (1), sunt imprescriptibile drepturile privitoare la: 1. acţiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepţia cazului în care prin lege se dispune altfel; 2. acţiunea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept; 3. acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic; 4. acţiunea în constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor, dacă obiectul său îl constituie fie stabilirea masei succesorale, fie partajul succesoral, sub condiţia acceptării moştenirii în termenul prevăzut de lege, art. 111 C. proc. civ. de la 1865, potrivit căruia partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept şi art. 405 din Noul C. proc. civ., conform căruia nulitatea unei hotărâri nu poate fi cerută decât prin căile de atac prevăzute de lege, în afară de cazul când legea prevede în mod expres altfel.

Având în vedere că potrivit obiectului cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost promovată şi temeiurilor de drept invocate de reclamant, aceasta nu se încadrează în dispoziţiile art. 94, 96 sau 97 C. proc. civ. care ar atrage competenţa în primă instanţă a judecătoriilor, Curţilor de Apel sau Înaltei curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa constată că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 95 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., potrivit căruia Tribunalele judecă în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe.

Potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (1) C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică sau privată, iar alin. (2) al acestui articol stipulează că necompetenţa este de ordine publică (pct. 1) în cazul în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti; (pct. 2) în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad sau de competenţa unei alte secţii sau altui complet specializat; (pct. 3) în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura. Alin. (3) prevede că "În toate celelalte cazuri, necompetenţa este de ordine privată."

Din interpretarea textelor legale anterior menţionate, rezultă că, în speţă, fiind aplicabile dispoziţiile art. 95 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. care atrag competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea tribunalului, suntem în cazul unei necompetenţe de ordine publică, care impune declinarea competenţei de soluţionare a cererii.

Deşi reclamantul a solicitat declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Bihor având în vedere că Dosarul de origine cu nr. x/2009 a fost strămutat de la Tribunalul Bucureşti la Tribunalul Bihor, conform Încheierii nr. 5410 din data de 19 octombrie 2010, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2010, instanţa constată că tot reclamantul a insistat a se constata că prezenta cerere nu este o cale de atac formulată în dosarul în cadrul căruia a fost pronunţată Decizia nr. 2369/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ci o nouă cerere de chemare în judecată întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun .

Ca atare, acesteia îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 107 C. proc. civ., potrivit cărora cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul.

Raportat la locul situării sediului pârâtului B., care este în municipiul Bucureşti, Înalta Curte, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a acţiunii civile formulate de reclamantul A. în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 septembrie 2019.

GGC - CP