Recalibration of mislabeled appeal from cassation to ordinary appeal; application of old Code provisions instead of new Civil Procedure Code in pending proceedings

Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, sub număr de Dosar x/2011, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA - Oradea, solicitând obligarea pârâtei la plata daunelor produse prin încălcarea drepturilor de proprietate industrială asupra brevetului de invenţie x, în baza O.U.G. nr. 100/2005, aprobată prin Legea nr. 280/2005 şi Legea nr. 214/2008.

Reclamantul a arătat că a fost obligat să cedeze drepturile asupra invenţiei sale către Statul Român, respectiv instituţiile acestuia, pârâta utilizând această invenţie fără a achita remuneraţii către reclamant.

Reclamantul a invocat, în drept, dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 64/1991 privind drepturile titularului de brevet, precum şi dispoziţiile O.U.G. nr. 100/205, care permit titularilor de brevete să solicite despăgubiri în cazul încălcării drepturilor acestora în perioada martie 1945 - 22 decembrie 1989. Aceste dispoziţii sunt completate de dispoziţiile Legii 214/2008, care permit repunerea în termenul de solicitare a despăgubirilor.

Prin Încheierea din 14 martie 2012, tribunalul a dispus suspendarea cauzei în baza art. 1551 C. proc. civ., faţă de neîndeplinirea obligaţiilor stabilite de instanţă în sarcina sa.

Reclamantul a formulat Cerere, înregistrată la Tribunalul Bucureşti cu nr. x din 5 aprilie 2012, arătând că în toate cererile introductive privind invenţiile reclamantului, adresate Tribunalului Bucureşti, a învederat că "deţinătorii arhivei cu dosarele de administrare a invenţiilor sale nici până în prezent nu i le-au predat cu situaţia de rezolvare la zi a fiecărui dosar". Or, nepredarea situaţiei la zi a administrării fiecărui dosar, împiedică precizarea cererii introductive, formulată în baza O.U.G. nr. 100/2005, "de transpunere a Directivei nr. 2004/48/CE de respectare a art. 53 din Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană".

Reclamantul a depus la 15 martie 2013, extras din Brevetul de invenţie nr. x din 1967 şi extras din carnetul de muncă.

Ulterior, Tribunalul a pus în vedere reclamantului - prin Încheierea din 22 mai 2013 - să precizeze cererea, sub sancţiunea suspendării cauzei.

La data de 18 septembrie 2013, a dispus suspendarea judecăţii cauzei pe acest temei.

Reclamantul a solicitat repunerea pe rol a cauzei la data de 22 septembrie 2014, iar prin Încheierea din 22 octombrie 2014, a fost respinsă, ca neîntemeiată, această cerere şi s-a menţinut măsura suspendării cauzei.

Prin Decizia civilă nr. 722 R din 24 octombrie 2015, pronunţată în Dosar nr. x/2011/a1, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis recursul formulat de recurentele reclamante C. şi D. (introduse în cauză ca moştenitoare ale reclamantului) împotriva Încheierilor de şedinţă din 18 septembrie 2013 şi 22 octombrie 2014, a casat încheierile menţionate şi a trimis cauza spre continuarea judecăţii la aceeaşi instanţă.

Prin Încheierea din 9 decembrie 2015, tribunalul a dispus suspendarea cauzei în baza art. 1551 C. proc. civ., având în vedere că reclamantele D. şi C. nu şi-au îndeplinit obligaţiile stabilite de instanţă, şi anume cele de a depune la dosar copie dactilografiată a acţiunii.

Reclamantele au formulat cerere de repunere pe rol la data de 1 noiembrie 2018, anexând cererea de chemare în judecată în formă dactilografiată.

Prin Încheierea din 12 aprilie 2017, a fost respinsă excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti ca tardiv formulată; au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, excepţia lipsei obiectului cererii reclamanţilor, şi excepţia prematurităţii acţiunii, ca neîntemeiate.

Prin Sentinţa civilă nr. 2371 din 19 decembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cu consecinţa respingerii acţiunii ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs moştenitoarele reclamantului, arătând că în mod greşit instanţa a considerat că Legea nr. 214/2008 a intrat în vigoare la 27 noiembrie 2008, şi nu la 28 noiembrie 2008, în condiţiile în care a fost publicată în Monitorul Oficial la 28 octombrie 2008, iar art. III preciza intrarea în vigoare în 30 de zile de la data publicării.

Calea de atac astfel exercitată a fost calificată, prin Încheierea de şedinţă pronunţată la data de 15 mai 2019 de Curtea de apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca fiind apel.

Prin aceeaşi încheiere de şedinţă a fost respinsă excepţia de inadmisibilitate a căii de atac, invocată de intimata pârâtă.

Pentru a dispune astfel, curtea de apel a reţinut că eventuala calificare greşită a căii de atac nu duce la respingerea sa ca inadmisibilă, ci la o recalificare. Faţă de valoarea precizată a obiectului acţiunii, de 21.397.020 dolari SUA, pricina nu se încadrează în limita de 100.000 RON, sub care apelul nu era incident.

Prin Decizia nr. 859A din 29 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi împotriva Sentinţei civile nr. 2371 din 19 decembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. x/2011; a fost anulată sentinţa şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţe.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut în esenţă că:

Publicată fiind în Monitorul Oficial la 28 octombrie 2008, şi în condiţiile în care art. III preciza intrarea în vigoare în 30 de zile de la data publicării, Legea nr. 214/2008 a intrat în vigoare la data de 27 noiembrie 2008, întrucât termenul de intrare în vigoare a unei legi, calculat pe zile, se calculează pe zile calendaristice, începând cu data publicării în Monitorul Oficial al României, şi expiră la ora 24:00 a ultimei zi, de la publicare (în conformitate cu prevederile art. 12 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 24/2000).

În condiţiile în care termenul de prescripţie de 3 ani se împlinea la 27 noiembrie 2011, adică într-o zi de duminică, se aplică în mod corespunzător prelungirea acestuia până la prima zi lucrătoare următoare (conform art. 101 alin. (5) C. proc. civ.), acţiunea fiind formulată în termen de către reclamant prin depunerea la serviciile poştale în data de 28 noiembrie 2011, aşa cum rezultă din ştampila oficiului poştal aplicată pe plicul anexat cererii de chemare în judecată la dosarul primei instanţe.

Aşa fiind, s-a constatat că în mod greşit tribunalul a considerat prescrisă acţiunea, pronunţând o hotărâre fără a intra în cercetarea fondului, astfel încât, în baza art. 297 alin. (2) C. proc. civ., s-a dispus anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Împotriva acestei decizii şi împotriva încheierilor pronunţate de curtea de apel la data de 15 mai 2019, a formulat recurs pârâta SC B. SA.

În motivarea recursului se arată în esenţă că:

Decizia şi încheierile de şedinţă recurate au fost date cu aplicarea greşită a legii, respectiv cu interpretarea greşită a normelor de drept aplicabile.

În dispozitivul sentinţei pronunţate în primă instanţă s-a indicat în mod corect calea de atac, respectiv apelul.

În pofida acestei menţiuni din dispozitivul hotărârii, reclamanţii au formulat, prin avocat, recurs, invocând prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 859A din data de 29 mai 2019, după calificarea ca apel a căii de atac prin încheierea pronunţată la data de 15 mai 2019, Curtea de apel Bucureşti a admis apelul pe motivul soluţionării greşite de către instanţa de fond a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.

În opinia recurentei pârâte, considerentele şi dispozitivul încheierii de şedinţă din 15 mai 2019 (complet de recurs) prin care calea de atac a fost recalificată ca apel, precum şi cele ale Deciziei civile nr. 859 sunt consecinţe ale soluţionării nelegale a excepţiei pe care această parte a invocat-o, respectiv aceea a inadmisibilităţii recursului.

Consideră recurenta că în mod netemeinic şi nelegal instanţa reţinut ca "indicarea greşită a căii de atac nu duce la respingerea sa ca inadmisibilă, ci la o recalificare". Instanţa de apel nu a indicat motivele în fapt şi nici motivele în drept pe care se bazează respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului

Reclamanţii, prin avocat, au apreciat, contrar celor corect indicate de instanţă de fond prin dispozitivul sentinţei atacate în etapa procesuală anterioară, că respectiva hotărâre nu este susceptibilă de apel, motiv pentru care au decis sa formuleze recurs. Astfel, calea de atac formulată nu este rezultatul unei erori materiale cu privire la denumirea sa, ci alegerea acesteia a fost decisă de o persoană de specialitate: de avocatul ales.

Se mai arată că nu s-au prezentat motivele pentru care recurenţii din etapa procesuală anterioară au apreciat că hotărârea pronunţată de primă instanţă nu ar fi fost susceptibilă de apel, ci de recurs.

În lipsa unor prevederi explicite în legea specială invocată de reclamanţi (O.U.G. nr. 100/2005) cu privire la căile de atac care pot fi valorificate de părţi, prin prisma dispoziţiilor cu caracter general - art. 282 - art. 2821 din vechiul C. proc. civ. - singurul motiv care ar fi putut atrage neincidenţa căii de atac a apelului ar fi fost acela al valorii litigiului în materie civilă sub 100.000 RON. Însă, nu s-a făcut dovada că litigiul de faţă s-ar încadra la o valoare sub 100.000 RON (inclusiv).

Prin urmare, prin dispozitivul sentinţei pronunţate, instanţa de fond a indicat în mod corect calea de atac a apelului, iar sentinţa pronunţată şi atacată de reclamante cu recurs nu este inclusă în niciuna din categoriile exceptate de lege de la incidenţa apelului.

Precizează recurenta că, fiind constituită în complet de recurs, curtea de apel şi-a însuşit doar concluzia ca în speţă era incidenţa calea de atac a apelului, fără a mai cerceta şi reţine motivul pentru care s-a ajuns la declararea unei alte cai de atac.

Conform considerentelor Încheierii de şedinţă din 15 mai 2019 (complet de recurs), instanţa de apel a respins excepţia inadmisibilităţii căii de atac a recursului, motivarea respingerii fiind rezumată într-o singura propoziţie, şi anume: "indicarea greşită a căii de atac nu duce la respingerea sa ca inadmisibilă, ci la o recalificare".

Această motivare echivalează, în opinia recurentei, cu o lipsa de motivare, nefiind clare următoarele aspecte: motivele în fapt pe care se bazează respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului; dacă instanţa de apel a reţinut ca "indicarea greşită" a aparţinut instanţei de fond sau dimpotrivă recurenţilor din ciclul procesual anterior E., lipsind concluziile proprii pe aceste aspecte; instanţa nu a indicat temeiul juridic pe care se fundamentează respingerea excepţiei inadmisibilităţii caii de atac a recursului.

Susţine recurenta că aceasta lipsa de motivare încalcă dispoziţiile art. 261 pct. 5 din vechiul C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 268 alin. (4) C. proc. civ.:

Se mai arată că, în speţă, nu este incidenţă instituţia recalificării căii de atac, întrucât alegerea caii de atac s-a datorat exclusiv conduitei părţii, reprezentată printr-un profesionist al dreptului (avocat), fiind aplicabile considerentele Deciziei nr. 19 din 24 octombrie 2016 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în procedura recursului în interesul legii - aspect invocat şi în fundamentarea excepţiei inadmisibilităţii căii de atac declarate împotriva hotărârii primei instanţe.

Prin menţionata Decizie, instanţa supremă a statuat în sensul că:

"Dispoziţiile art. 457 alin. (4) din C. proc. civ. nu sunt aplicabile dacă partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menţionată în dispozitivul hotărârii atacate.

În ipoteza în care partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menţionată în dispozitivul hotărârii atacate, instanţa de control judiciar va respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, potrivit art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., în măsura în care aceasta nu poate fi calificată prin aplicarea dispoziţiilor art. 152 raportat la art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.".

Decizia nr. 19 din 24 octombrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este obligatorie pentru toate instanţele judecătoreşti de la data publicării sale.

Curtea de Apel Bucureşti, în complet de recurs, a decis respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului şi a recalificat recursul în apel, fără să tină seama de aplicabilitatea deciziei menţionate.

În considerarea dispozitivului Deciziei nr. 19 din 24 octombrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Curţi de Casaţie şi Justiţie, consideră recurenta că, în speţă, curtea de apel ar fi urmat să califice în baza art. 84 din vechiul C. proc. civ. (şi nu să recalifice) calea de atac formulată de D. şi F. în raport cu conţinutul acesteia, fiind evidentă - din modul de redactare a documentului - intenţia autorului acestuia de a declara calea de atac a recursului. Urmare calificării căii de atac declarate ca fiind recurs, curtea de apel ar fi trebuit sa admită excepţia inadmisibilităţii recursului ridicată de SC B. SA şi să pronunţe o decizie de respingere a recursului drept inadmisibil, iar nu să recalifice recursul drept apel.

În consecinţă, se solicită: admiterea recursului pendinte, şi modificarea hotărârilor atacate în sensul respingerii drept inadmisibil a recursului declarat în etapa procesuală anterioară de D. şi F.; obligarea intimaţilor reclamanţi, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată efectuate în etapa recursului formulat de SC B. SA precum şi în etapa procesuală anterioară.

În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 din C. proc. civ.

Nu s-a formulat întâmpinare la recursul astfel susţinut.

Analizând recursul în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate şi de prevederile art. 304 din C. proc. civ., Curtea reţine următoarele:

Sub un prim aspect, recurenta invocă incidenţa motivului de recurs prevăzut la pct. 9 al art. 304 din C. proc. civ., criticile circumscrise acestuia fiind următoarele: greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii căii de atac exercitate împotriva hotărârii primei instanţe, şi intitulate recurs de către reclamanţii recurenţi; greşita recalificare ca apel a aceleaşi căi de atac.

Din perspectiva primei critici, se constată că, practic, se invocă o obligaţie a instanţei (învestită cu soluţionarea unei căi de atac) de a se conforma denumirii din cuprinsul cererii prin care a fost promovat acest demers judiciar, considerând recurenta pârâtă că un atare tratament juridic al respectivei cereri se impunea în considerarea faptului că sentinţa atacată conţinea menţiunea - corectă - potrivit căreia este supusă apelului, conjugat cu împrejurarea că cererea de declarare a căii de atac a fost formulată prin reprezentant avocat.

O asemenea obligaţie a instanţei nu numai că nu este instituită prin vreo normă procedurală imperativă, dar din prevederile conţinute de art. 84 raportat la 129 alin. (4) din C. proc. civ. reies obligaţii în sens contrar ale instanţelor judecătoreşti, aceste norme prevăzând că "Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită", şi respectiv "(4) Cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare.".

În lumina normelor juridice enunţate, curtea de apel fiind învestită cu o cerere prin care se declara o cale de atac împotriva hotărârii pronunţate de tribunal în primă instanţă, era ţinută să dea eficienţă demersului procedural întreprins de titularii respectivei cereri - demers care era în mod neechivoc acela de a supune controlului judiciar hotărârea primei instanţe -, iar nu să ignore această finalitate a actului procedural care a determinat învestirea sa, pentru considerentul formal că el poartă o denumire greşită, sau acela că avocatul părţilor avea o convingere eronată în legătură cu natura căii de atac căreia îi era supusă sentinţa pe care o ataca.

În contextul în care iniţiatorii căii de atac au susţinut admisibilitatea demersului lor judiciar, făcând astfel cunoscută intenţia lor de a supune controlului judiciar sentinţa atacată, lipsa de concordanţă între denumirea atribuită căii de atac (de părţile însele, sau chiar de către reprezentantul avocat al acestora), pe de o parte, şi, pe de altă parte, menţiunea diferită din hotărârea atacată şi dispoziţiile legale care configurau fizionomia căii de atac posibil a fi exercitată împotriva hotărârii date în primă instanţă, nu puteau determina opunerea unui fine de neprimire (adică reţinerea inadmisibilităţii cererii intitulate ca fiind de declarare a recursului) pentru că o asemenea soluţie ar fi fost contrară nu numai normelor procedurale menţionate, ci şi principiului disponibilităţii care obliga instanţa să soluţioneze calea de atac, însă în coordonatele permise de lege.

Principiul legalităţii căilor de atac impune analiza unei căi de atac în acord cu cadrul legal, context în care instanţa sesizată este ţinută să dea calificarea corectă unei cereri care se constituie într-un astfel de demers, şi să arate motivele pentru care stabileşte calificarea dată, fiind lipsită de relevanţă - în cadrul unei astfel de analize - identificarea raţiunilor pentru care partea nu a ales, sau nu a identificat calea de atac corectă. Ca atare, nu se poate reţine ca reprezentând un viciu de legalitate a hotărârii faptul că instanţa ierarhic inferioară nu a cercetat motivul pentru care părţile reclamante au declarat recurs (şi nu apel) împotriva hotărârii primei instanţe.

În ce priveşte motivarea soluţiei referitoare la respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului, şi a celei privind calificarea ca apel a căii de atac respective, Înalta Curtea constată că aceasta se regăseşte în mod evident în cuprinsul încheierii din data de 15 mai 2019, ce a fost pronunţată de Curtea de apel Bucureşti în compunerea specifică unui complet de recurs (după cum era înregistrat litigiul pe rolul acelei instanţe). S-a consemnat în respectiva încheiere că instanţa a avut în vedere împrejurarea că "eventuala denumire greşită a căii de atac nu duce la respingerea acestei, ci la o recalificare", şi totodată s-a procedat la verificarea coordonatelor legale ale căii de atac exercitate stabilind că aceasta este apel prin raportare la valoarea pretenţiilor în cuantum de 21.397.020 dolari SUA, valoare care este superioară pragului valoric de 100.000 RON.

Chiar dacă motivarea astfel realizată de instanţă nu conţine referiri exprese la temeiul juridic avut în vedere, ea dă expresie reglementărilor menţionate în precedent, dar şi celor care se regăsesc în conţinutul art. 282 alin. (1) coroborat cu art. 2821 alin. (1) din C. proc. civ. - conform cărora "Hotărârile date în primă instanţă de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanţă de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel", şi respectiv "Nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreţinere, în litigiile al căror obiect are o valoare de până la 100.000 RON inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti, asupra acţiunilor posesorii, acţiunilor în evacuare, a celor referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă şi luarea măsurilor asigurătorii, asupra cererilor pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale şi în alte cazuri prevăzute de lege" -, identificarea acestor norme fiind uşor de realizat în contextul lecturării în integralitate a încheierii în care au fost consemnate argumentele părţilor referitoare la natura căii de atac şi la cadrul legal care interesează această problematică ce era supusă dezbaterilor. Astfel, ţinând seama de ansamblul menţiunilor care se regăsesc în respectiva încheiere, de împrejurarea că motivarea expusă de instanţă reflectă aplicarea unor norme procedurale de drept comun care au constituit suportul dezbaterilor, şi care sunt de altfel uzuale în procesele civile, nu se poate reţine că încheierea atacată nu ar fi conformă exigenţelor art. 261 şi 268 din C. proc. civ.

Sub un alt aspect, susţine recurenta pârâtă că, în speţă, nu ar fi incidentă instituţia juridică a recalificării căii de atac pentru că părţile reclamante au ales să declare recurs, fiind reprezentate de un profesionist al dreptului (avocat).

Argumentul astfel invocat de către recurentă nu poate constitui temeiul reţinerii unui viciu de legalitate a hotărârilor recurate avându-se în vedere că, de principiu, drepturile procedurale sunt recunoscute în mod egal persoanelor implicate în procesul civil, aceste drepturi neputând fi restrânse pentru considerentul că părţile au făcut cereri eronat denumite juridic chiar şi beneficiind de asistenţă juridică specializat. Se cuvine a fi observat că prevederile art. 84 coroborat cu art. 129 alin. (4) din C. proc. civ. nu fac vreo deosebire după cum cererile greşit denumite ar fi formulate personal de părţi, sau prin intermediul unui avocat, precum şi că mandatul specific reprezentării de către avocat nu permite acestui reprezentant să efectueze acte de dispoziţie procesuală în lipsa unui mandat special (conform prevederilor art. 69 alin. (1) din C. proc. civ.) spre a i se recunoaşte un drept de a refuza o anumită cale de atac alegând să exercite o alta. De asemenea, trebuie constatat că art. 84 C. proc. civ. face referire la cereri care "poartă o denumire greşită", neexistând nicio raţiune pentru includerea în această categorie numai a cererilor care conţin erori materiale relative la denumirea lor, iar nu şi a celor a căror greşită denumire este consecinţa unor erori de raţionament juridic al titularilor lor ori al reprezentanţilor acestora.

În ce priveşte obligativitatea aplicării în speţă a Deciziei nr. 19/2016 pronunţată în procedura recursului în interesul legii, Înalta Curtea constată că susţinerea în acest sens a recurentei este vădit nefondată ţinând seama de contextul procedural în care se judecă litigiul pendinte.

Judecata pricinii se realizează potrivit reglementărilor din C. proc. civ. adoptat în anul 1865 - fiind început procesul sub imperiul acestei legi procesuale, lege care continuă să se aplice până la finalizarea lui în temeiul dispoziţiei înscrise în art. 24 din Legea 134/2010 - iar Decizia invocată se referă la interpretarea unei norme procedurale (art. 457 alin. (4)) conţinute de C. proc. civ. adoptat prin Legea 134/2010 şi intrat în vigoare în anul 2013.

Atâta vreme cât prevederile art. 457 din Legea 134/2010 nu sunt aplicabile cauzei, nu se poate vorbi de obligativitatea în speţă a dezlegărilor date acestei norme pe calea recursului în interesul legii.

Este util a fi subliniat că dispoziţia procedurală interpretată de instanţa supremă prin Decizia nr. 19/2016 are caracter de noutate (ea neavând corespondent în C. proc. civ. din anul 1965) şi - astfel cum reiese din considerentele Deciziei - priveşte situaţia în care instanţa de control judiciar se confruntă cu existenţa unor menţiuni inexacte în cuprinsul hotărârii atacate, alin. (4) fiind edictat pentru aceeaşi raţiune ca şi alin. (3) al art. 457, şi anume ca partea care exercită calea de atac să nu fie prejudiciată, ca efect al menţiunii inexacte sau lipsei menţiunii din hotărârea atacată, cu privire la calea de atac pe care o poate exercita.

Or, o atare ipoteză nu se regăseşte în litigiul pendinte, astfel că soluţia propusă de recurenta pârâtă, şi anume reţinerea inadmisibilităţii căii de atac formulate de reclamanţi în faţa curţii de apel, nu poate fi primit nici în considerarea unei identităţi de raţiune.

Pe de altă parte, este de observat că în considerentele aceleaşi decizii s-a reţinut că "(...) dacă partea îşi denumeşte greşit calea de atac, deşi aceasta a fost corect indicată de către instanţă, devin aplicabile prevederile art. 22 alin. (4) şi art. 152 din C. proc. civ., ca normă de drept comun", aceasta fiind situaţia echivalentă celei din litigiul pendinte în care se pune problema exercitării de către reclamante a căii de atac a recursului în locul celei a apelului, care era indicată în sentinţa atacată şi era corectă juridic. Urmând raţionamentul menţionat al instanţei supreme, soluţia din speţa pendinte prin care instanţa ierarhic inferioară a dat încadrarea juridică de apel căii de atac promovate de părţile reclamante este una judicioasă, prevederile art. 129 alin. (4) şi ale art. 84 din vechiul C. proc. civ. fiind echivalente celor din art. 22 alin. (4) şi art. 152 din noul C. proc. civ. (adoptat prin Legea 134/2010).

Împrejurarea că instanţa de control judiciar a atribuit titulatura de "recalificare" demersului de încadrare juridică a căii de atac în coordonatele permise de lege nu este de natură a afecta legalitatea acestei operaţiuni juridice, ea fiind în mod evident o calificare a căii de atac ce s-a realizat în acord cu atribuţiile conferite de legiuitor.

Având în vedere ansamblul considerentelor expuse, Înalta Curte apreciază că sunt vădit nefondate susţinerile recurentei pârâte în sensul că soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii căii de atac pe care părţile reclamante au exercitat-o împotriva hotărârii de primă instanţă şi au intitulat-o recurs, şi soluţia de calificare ca apel a respectivei căi de atac, ar constitui expresia unei greşite interpretări şi aplicări a legii, şi respectiv că soluţiile astfel adoptat nu ar fi motivate, spre a atrage incidenţa prevederilor art. 304 pct. 7 şi 9 din C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) din C. proc. civ. urmează a se dispune respingerea recursului astfel cum a ost susţinut prin criticile analizate în precedent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva Deciziei nr. 859A din data de 29 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2011.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 septembrie 2019.

GGC - CP