Competence for objection to enforcement fixed at execution commencement despite subsequent unconstitutionality of enforcement court rule.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu Mureş, la data de 16 iulie 2018, sub nr. x/2018, contestatorul A., în contradictoriu cu intimatele B. şi C., C. din Târgu Mureş, a formulat contestaţie la executarea împotriva executării silite din dosarul execuţional nr. x/2014, al C., C., (înregistrat iniţial la data de 10 octombrie 2013 sub nr. x/2013 la BEJ C.), solicitând anularea actelor de executare efectuate de executor, după data de 1 iulie 2014, inclusiv a încheierii din 5 iulie 2018, prin care au fost stabilite sumele de executare şi cheltuielile de executare. Totodată, contestatorul a solicitat şi obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 4786 din data de 30 octombrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Judecătoriei Târgu Mureş a admis excepţia de necompetenţă teritorială a acestei instanţe, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara, reţinând că în speţă ar fi aplicabile dispoziţiile art. 650 C. proc. civ., în forma în vigoare la data de 10 octombrie 2013, când a fost înregistrată cererea de executare silită.

A constatat că potrivit dispoziţiilor legale menţionate instanţa de executare, care judecă şi contestaţiile la executare, este judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea prevede altfel.

Însă, a reţinut că, prin Decizia nr. 348/2014 a Curţii Constituţionale a României, aceste dispoziţii au fost declarate neconstituţionale, decizie care este obligatorie de la data publicării ei în Monitorul Oficial (16 iulie 2014), astfel încât, art. 650 C. proc. civ., în forma în vigoare la data de 10 octombrie 2013, este neconstituţional.

Prin urmare, a apreciat că, în lipsa unei dispoziţii legale care să reglementeze competenţa instanţei de executare, se aplică dispoziţiile de drept comun, şi anume art. 107 C. proc. civ., conform căruia competenţa revine instanţei în circumscripţia căreia se află domiciliul pârâtului, iar într-o contestaţie la executare calitate de pârât (mai precis de intimat) o are creditorul, care, în cazul de faţă, îşi are domiciliul în circumscripţia Judecătoriei Timişoara.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara, la data de 11 decembrie 2018, sub acelaşi număr de dosar.

Judecătoria Timişoara, prin Sentinţa civilă nr. 1087 din data de 31 ianuarie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Luduş, reţinând că atât Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 348 din data de 17 iunie 2014, cât şi Legea nr. 138/2014, care a modificat textul declarat neconstituţional, au fost publicate în Monitorul Oficial al României anterior sesizării Judecătoriei Târgu Mureş, cu soluţionarea contestaţiei la executare ce face obiectul acestui dosar, producându-şi efectele general obligatorii anterior înregistrării cererii de chemare în judecată.

Prin urmare a constatat că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 650 alin. (1) C. proc. civ. [în prezent, art. 651 alin. (1) C. proc. civ.], astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 138/2014, publicată în monitorul oficial la data de 16 octombrie 2014.

A reţinut că, în speţă, interesează nu data înregistrării cererii de executare silită la biroul executorului judecătoresc, ci data la care contestatorul a învestit instanţa de judecată cu acţiunea având ca obiect contestaţie la executare, verificarea competenţei de judecată făcându-se în raport de cadrul normativ în vigoare la data înregistrării contestaţiei la executare (care nu-şi poate avea temei într-o normă declarată neconstituţională).

Astfel, constatând că debitorul în dosarul execuţional în cauză este contestatorul A., care, la momentul înregistrării cererii de executare silită, avea domiciliul în judeţul Mureş, unde, de altfel, acesta avea domiciliul şi la momentul formulării contestaţiei la executare, a apreciat că instanţa competentă a soluţiona contestaţia la executare este Judecătoria Luduş, în circumscripţia căreia se află judeţul Mureş.

La data de 6 martie 2019, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Luduş, sub acelaşi număr de dosar.

Prin Sentinţa civilă nr. 569 din data de 16 iulie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Judecătoria Luduş a admis excepţia de necompetenţă teritorială a acestei instanţe, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecarea cauzei şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Judecătoria Luduş a reţinut că, faţă de data înregistrării cererii de executare silită în temeiul titlului executoriu reprezentat de Sentinţa civilă nr. 6838 din data de 19 aprilie 2010 pronunţată de Judecătoria Timişoara, respectiv 10 octombrie 2013, legea aplicabilă este Noul C. proc. civ., respectiv art. 650 alin. (1) C. proc. civ., în forma în vigoare la acea dată, potrivit căruia, instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

Totodată, a avut în vedere că, prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 348/2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 529 din data de 16 iulie 2014, Curtea Constituţională a fost declarat neconstituţional art. 650 alin. (1) C. proc. civ., iar deciziile Curţii Constituţionale ale României sunt obligatorii de la data publicării lor în Monitorul Oficial şi produc efecte erga omnes, pentru viitor.

Prin urmare a reţinut că art. 650 alin. (1) C. proc. civ. în forma în vigoare la data înregistrării cererii de executare silită, este neconstituţional, astfel că, în lipsa unei dispoziţii legale care să reglementeze competenţa instanţei de executare, se aplică dispoziţiile de drept comun, respectiv art. 107 C. proc. civ., conform căruia competenţa revine instanţei în circumscripţia căreia este domiciliat pârâtul, care într-o contestaţie la executare este creditorul.

Aşadar, instanţa de executare competentă să judece prezenta contestaţie la executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află domiciliul creditorului la data formulării cererii de executare silită, respectiv Judecătoria Timişoara.

Asupra prezentului conflict negativ de competenţă vizând o contestaţie la executare, conflict cu a cărui soluţionare este legal învestită conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Dispoziţiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

În speţă, în mod succesiv, Judecătoria Târgu Mureş, Judecătoria Timişoara şi Judecătoria Luduş au apreciat că nu sunt competente a soluţiona pricina, iar Judecătoria Luduş, ultima instanţă învestită, a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Timişoara, care anterior se declarase necompetentă a soluţiona cauza.

Prezentul conflict negativ de competenţă a fost generat de constatările diferite ale instanţelor de judecată cu privire la dispoziţiile legale în temeiul cărora se stabileşte instanţa competentă a soluţiona prezenta contestaţie la executare, respectiv instanţa de executare.

În acest sens, toate cele trei instanţe care s-au dezînvestit de soluţionarea cauzei au considerat că produce efecte Decizia Curţii Constituţionale nr. 348/2014, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 650 alin. (1) C. proc. civ. sunt neconstituţionale, astfel încât există un vid legislativ, deoarece o normă constatată a fi neconstituţională nu mai poate constitui un temei pentru stabilirea competenţei instanţei.

Rezultatul aplicării deciziei Curţii Constituţionale a fost, însă, diferit: Judecătoria Târgu Mureş şi Judecătoria Luduş au făcut aplicarea dispoziţiilor de drept comun din art. 107 C. proc. civ., în timp ce Judecătoria Timişoara a considerat că interesează legea de la data înregistrării contestaţiei la executare, şi nu de la data înregistrării cererii de executare silită la biroul executorului judecătoresc, făcând aplicarea prevederilor art. 650 alin. (1) C. proc. civ. [în prezent, art. 651 alin. (1) C. proc. civ.], astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 138/2014, publicată în Monitorul Oficial la data de 16 octombrie 2014.

Înalta Curte constată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 348 din 17 iunie 2014 nu este aplicabilă în cauză, iar instanţa care a încuviinţat cererea de executare silită, ca instanţă de executare, este competentă a soluţiona şi contestaţia la executare, în aplicarea prevederilor art. 650 alin. (1) C. proc. civ. în forma în vigoare la data începerii executării silite, cu referire la art. 24 C. proc. civ.

Se reţine că, în cauză, prin cererea de executare silită înregistrată la data de 10 octombrie 2013 la Biroul Executorului Judecătoresc C., creditoarea B. a solicitat înregistrarea cererii de executare silită şi deschiderea dosarului de executare împotriva debitorului A.

Prin încheierea din data de 10 octombrie 2013, Biroul Executorului Judecătoresc C. a admis cererea creditoarei şi a dispus înregistrarea acesteia şi deschiderea dosarului de executare silită nr. x/2013, iar, prin Încheierea nr. 4889 pronunţată în data de 16 octombrie 2013 de Judecătoria Târgu Mureş în dosarul nr. x/2013, a fost încuviinţată executarea silită împotriva debitorului.

Ulterior, prin încheierea din data de 5 iulie 2018, în dosarul execuţional nr. x/2014 (înregistrat iniţial sub nr. x/2013 la Biroul Executorului Judecătoresc C.), C., C. a stabilit cuantumul cheltuielilor de executare silită până la acel moment.

Potrivit art. 650 alin. (2) C. proc. civ. - care nu a suportat vreo modificare de conţinut de la data intrării în vigoare a noului cod -, "Instanţa de executare soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe".

Pe acest temei, instanţa de executare este stabilită la momentul primei cereri adresate instanţei de judecată în procedura executării silite, iar instanţa care încuviinţează executarea silită, cu autoritate de lucru judecat, ca instanţă de executare, va soluţiona cererile ulterioare din aceeaşi procedură, respectiv contestaţiile la executare, precum şi alte eventuale incidente apărute în cursul executării silite.

Instanţa învestită cu încuviinţarea executării silite stabileşte norma de competenţă aplicabilă ratione temporis, relevante în acest sens fiind prevederile art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare, precum şi cele ale art. 25 din cod, în conformitate cu care procesele în curs de judecată precum şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi.

Astfel, criteriul în raport de care se determină dispoziţiile procedurale care stabilesc instanţa competentă a soluţiona o cauză îl reprezintă data începerii procesului, iar, potrivit dispoziţiilor art. 622 alin. (2) şi art. 665 (fostul art. 664) C. proc. civ., executarea silită începe prin înregistrarea cererii de executare silită de către executorul judecătoresc.

În cauză, după cum s-a arătat anterior, Judecătoria Târgu Mureş a încuviinţat executarea silită la data de 16 octombrie 2013, în aplicarea prevederilor noului cod şi constatând că este instanţă de executare, în considerarea sediului biroul executorului judecătoresc care face executarea, pe temeiul art. 650 alin. (1) C. proc. civ., în forma în vigoare la data cererii de executare - 3 octombrie 2013 şi a înregistrării cererii la organul de executare - 10 octombrie 2013.

Drept urmare, în aplicarea art. 650 alin. (2) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare din prezenta cauză aparţine tot Judecătoriei Târgu Mureş.

Această concluzie nu este infirmată de constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 650 alin. (1) C. proc. civ., prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 348 din 17 iunie 2014.

Astfel, prin corelarea art. 147 alin. (1) şi alin. (4) din Constituţia României, rezultă că publicarea în Monitorul Oficial a deciziilor Curţii Constituţionale generează încetarea pentru viitor a efectelor juridice ale normelor constatate ca fiind neconstituţionale, ceea ce înseamnă că aceste decizii nu aduc atingere situaţiilor juridice trecute, în caz contrar fiind vorba despre o aplicare retroactivă nepermisă a deciziilor, după cum a statuat însăşi Curtea Constituţională, în mod constant, în jurisprudenţa sa.

Pe de altă parte, motivarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 348 din 17 iunie 2014 nu cuprinde referiri exprese cu privire la producerea efectelor acesteia asupra proceselor în curs de judecată, spre deosebire de alte decizii ale Curţii Constituţionale, în care instanţa de contencios constituţional a dat indicaţii legate de aplicarea în timp a propriei hotărâri - spre exemplu: Decizia nr. 895 din data de 17 decembrie 2015; Decizia nr. 454 din data de 4 iulie 2018, cu referire la Decizia nr. 369 din data de 30 mai 2017.

De altfel, chiar în aceste din urmă hotărâri, considerentele explicite referitoare la efecte reflectă tocmai neaplicarea lor situaţiilor juridice epuizate (în acest sens, de exemplu, prin Decizia nr. 895 din data de 17 decembrie 2015 vizând reglementarea încuviinţării silite s-a arătat că decizia nu se va aplica în privinţa procedurilor de executare silită încuviinţate până la data publicării sale şi nici contestaţiilor la executare finalizate până la aceeaşi dată ori chiar pendinte, dar în care nu s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate).

Or, în prezenta cauză, la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 348 din 17 iunie 2014 în Monitorul Oficial - 16 iulie 2014, executarea silită fusese deja încuviinţată, astfel încât competenţa Judecătoriei Târgu Mureş, ca instanţă de executare, a rămas dobândită prin efectul de lucru judecat de care beneficiază încheierea de încuviinţare a executării silite, fără ca instanţa sesizată cu soluţionarea contestaţiei la executare să poată reaprecia acest aspect.

În acelaşi timp, chiar în măsura în care s-ar considera că este posibilă verificarea competenţei de soluţionare a contestaţiei la executare independent de efectul de lucru judecat al încheierii de încuviinţare a executării silite, atare operaţiune implică determinarea instanţei de executare şi trebuie să se bazeze pe acelaşi raţionament pe care îl face instanţa învestită cu încuviinţarea executării silite.

Această apreciere dă eficienţă principiului unicităţii instanţei de executare, care decurge din 650 alin. (2) C. proc. civ. şi care presupune că una şi aceeaşi instanţă soluţionează atât cererile de încuviinţare a executării silite, cât şi contestaţiile la executare, ca instanţă de executare.

Aşadar, în aplicarea aceloraşi art. 24 şi 25 C. proc. civ., citate anterior, determinarea instanţei de executare se face prin raportare la legea de la momentul primului act începător de executare, respectiv înregistrarea cererii de sesizare a organului de executare, respectiv la dispoziţiile art. 650 alin. (1) C. proc. civ., în forma în vigoare la data de 10 octombrie 2013. Astfel fixată, competenţa instanţei de executare rămâne dobândită pe întreaga durată a executării silite, iar modificarea dispoziţiilor legale, survenită pe parcurs, nu este de natură să o influenţeze, chiar dacă a fost impusă prin intervenţia Curţii Constituţionale.

A considera că nu se poate face aplicarea normei menţionate, faţă de Decizia Curţii Constituţionale nr. 348 din 17 iunie 2014, cu consecinţa constatării unui vid legislativ, ar echivala cu încălcarea unicităţii instanţei de executare, acceptându-se în mod nepermis că poate soluţiona contestaţia la executare o altă instanţă decât cea competentă a încuviinţa executarea silită.

Astfel, decizia Curţii Constituţionale anterior menţionată, cu atât mai mult cu cât nu cuprinde reguli exprese cu privire la aplicarea sa în timp, este supusă dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României în privinţa efectelor pe care le produce şi nu poate avea niciun efect în prezenta cauză, în care executarea silită a fost începută şi chiar încuviinţată anterior publicării, respectiv anterior suspendării de drept a normelor constatate a fi neconstituţionale (16 iulie 2014) sau a încetării efectelor lor juridice, la data expirării termenului de 45 de zile de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, reglementat de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

Drept urmare, în aplicarea art. 650 alin. (1) C. proc. civ., în forma în vigoare la data de 10 octombrie 2013, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Judecătoriei Târgu Mureş, în a cărei circumscripţie se află biroul executorului judecătoresc sesizat de debitoare.

Se constată în acest context că, indiferent de conţinutul verificării competenţei de soluţionare a contestaţiei la executare, respectiv prin valorificarea sau nu a autorităţii de lucru judecat a încheierii de încuviinţare a executării silite, rezultatul unei asemenea verificări este acelaşi.

Prin urmare, faţă de cele anterior reţinute, în raport şi de prevederile art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgu Mureş.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgu Mureş.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 septembrie 2019.

GGC - CL