Unconstitutionality exception inadmissible as legislative amendment request rather than constitutional review

Deliberând asupra recursului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 55 din data de 25 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători în dosarul nr. x/2018, printre altele, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de contestatorul condamnat A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) raportat la art. 426 lit. d) din C. proc. pen.

Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată, iar din interpretarea dispoziţiilor legale anterior menţionate rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a patru cerinţe, stipulate în mod expres, respectiv:

- starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

- activitatea legii, în sensul că excepţia trebuie să privească un act normativ, lege sau ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;

- prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

- interesul procesual al rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţionalitate.

Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) şi (3), instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Acest text de lege instituie o obligaţie în sarcina instanţei de a verifica legalitatea excepţiei de neconstituţionalitate invocate înaintea sa, cauzele de inadmisibilitate putând fi legate de obiectul sesizării, de subiectul sesizării sau de temeiul constituţional al acesteia.

În aplicarea acestui text de lege, instanţa a realizat o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege, iar sub acest aspect, instanţele judecătoreşti au statuat în mod constant că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau când se urmăreşte o modificare sau completare a actului normativ.

Din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători a constatat că, în speţă, excepţia a fost ridicată în faţa acestei instanţe de judecată (fiind iniţial învestită cu soluţionarea cauzei în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare formulată împotriva Deciziei penale nr. 157 din 7 iunie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători în dosarul nr. x/2012), de către o parte şi vizează dispoziţii dintr-o lege aflată în vigoare [respectiv art. 428 alin. (1) din C. proc. pen..], şi pe care instanţa de contencios constituţional nu le-a declarat anterior neconstituţionale.

Însă, s-a opinat că, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, excepţia trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.

În aplicarea art. 29 din Legea 47/1992, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.

Astfel, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmăreşte o modificare sau completare a actului normativ.

În cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Pentru a admite cererea de învestire a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat, ca neconstituţional. Partea care ridică excepţia de neconstituţionalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care doreşte să le supună controlului, ci are obligaţia să raporteze aceste dispoziţii la legea fundamentală şi să-şi argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziţia legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituţionale şi care sunt implicaţiile declarării neconstituţionalităţii acestor dispoziţii asupra finalizării cauzei.

Astfel, s-a reţinut că, deşi autorul excepţiei a susţinut că prevederile legale anterior menţionate contravin dispoziţiilor art. 21 alin. (3), art. 20, art. 23 din Constituţia României şi art. 7 din CEDO, în concret, criticile formulate tind la modificarea şi completarea textului de lege criticat, prin înlăturarea termenului de declarare a contestaţiei în anulare sau stabilirea unor noi criterii de determinare a momentului de la care acest termen începe să curgă.

Modificarea sau completarea legii este atributul exclusiv al legiuitorului, Curtea Constituţională neavând o astfel de competenţă.

Raportat la prevederile art. 146 din Constituţia României şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare atunci când este ridicată o excepţie de neconstituţionalitate a acestora în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial, şi faţă de faptul că, în speţă, excepţia invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituţionalitate, ci de reformare legislativă, remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nefiind folosit de condamnat în scopul şi finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, cu majoritate, a apreciat că un asemenea demers este inadmisibil.

În opinie separată, s-au apreciat îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) raportat la art. 426 lit. d) din C. proc. pen.

În ce priveşte condiţia legăturii cu cauza, respectiv existenţa unei legături între norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, s-a apreciat că aceasta este expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate şi trebuie verificată prin analiza particularităţilor speţei, prin evaluarea, atât a aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate. În acest sens, s-a reţinut că, prin Decizia nr. 591/21.10.2014 a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. Partea I, nr. 916/16.12.2014), s-a statuat că "legătura cu soluţionarea cauzei presupune, atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului".

Fiind un incident apărut în cadrul procesului penal, invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate impune justificarea unui interes de către autorul cererii. Stabilirea acestui interes se face de către instanţa de judecată, pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport, cu procesul în care a intervenit şi cu efectul pe care decizia Curţii Constituţionale îl produce în soluţionarea speţei, respectiv asupra conţinutului hotărârii pronunţate în cauză.

În speţă, contestatorul condamnat, în cauza având ca obiect contestaţie în anulare, a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) raportat la art. 426 lit. d) din C. proc. pen., considerând că acest text creează situaţii discriminatorii privind posibilitatea de a exercita calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare împotriva deciziilor pronunţate de un complet nelegal constituit, respectiv între persoanele care la momentul pronunţării Deciziei nr. 685 din 7 noiembrie 2018 a Curţii Constituţionale se aflau în termenul de 30 de zile pentru promovarea contestaţiei în anulare şi persoanele pentru care acest termen s-a împlinit anterior datei de 7 noiembrie 2018.

În susţinerea excepţiei, contestatorul condamnat a indicat şi dispoziţiile constituţionale încălcate, apreciind că textul de lege criticat contravine prevederilor art. 21 alin. (3), art. 20, art. 23 din Constituţia României şi art. 7 din CEDO.

Astfel, s-a apreciat că analiza condiţiilor de admisibilitate impune, inclusiv, verificarea respectării declarării căii extraordinare de atac în termenul prevăzut de art. 428 alin. (1) din C. proc. pen., situaţie în care, soluţia de admitere în principiu a contestaţiei în anulare este condiţionată de dispoziţiile a căror neconstituţionalitate a fost invocată, aşa încât, în mod evident, decizia Curţii Constituţionale poate avea efecte asupra cauzei de faţă.

Pe cale de consecinţă, s-a apreciat că dispoziţiile criticate pentru neconstituţionalitate au legătură cu soluţionarea cauzei, pot produce un efect real, concret, asupra judecării cauzei în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate şi, implicit, asupra situaţiei juridice a condamnatului, fiind îndeplinită condiţia legăturii cu cauza prevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

În altă ordine de idei, faţă de cele mai sus reţinute, s-a considerat că nu se poate aprecia că, prin excepţia de neconstituţionalitate invocată de către contestatorul condamnat, nu au fost formulate critici propriu-zise de neconstituţionalitate, ci se tinde doar la modificarea legii procesual penale, respectiv la inserarea în textul criticat a posibilităţii declarării contestaţiei în anulare indiferent de data pronunţării acestora.

Incontestabil, potrivit art. 146 lit. d) din Constituţia României şi art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii dispoziţiilor legale cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, modificarea sau completarea legii fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului, Curtea Constituţională neavând o astfel de competenţă, ci exclusiv rolul de garant al supremaţiei Constituţiei României.

Însă, s-a considerat că nu poate fi ignorată jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, în special după intrarea în vigoare a noului C. pen. şi a noului C. proc. pen., prin care s-a statuat asupra necesităţii instituirii unor căi de atac neprevăzute de prevederile a căror neconstituţionalitate a fost constatată, ori a necesităţii modificării/completării anumitor instituţii de drept procesual penal, pentru a le aduce în acord cu dispoziţiile constituţionale, decizii care au avut drept consecinţă intervenţia legiuitorului prin modificarea dispoziţiilor legale.

Drept urmare, luând în considerare jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, s-a constatat că o cerere de sesizare a Curţii în controlul de constituţionalitate poate fi calificată ca inadmisibilă doar atunci când tinde, în mod vădit, la învestirea Curţii Constituţionale cu o solicitare de modificare legislativă, nu şi atunci când cererea îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, iar admiterea excepţiei de neconstituţionalitate ar putea determina, potrivit efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, modificarea de către legiuitor a respectivelor dispoziţii legale, pentru a le pune în acord cu legea fundamentală, în conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţia României.

S-a opinat că aceasta este şi situaţia din speţă, căci, în concret, criticile formulate vizează contradicţia dispoziţiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. cu anumite prevederi constituţionale, iar în conformitate cu art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, instanţa în faţa căreia se invocă excepţia, nu are posibilitatea de a examina constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate.

În condiţiile invocării serioase, şi nu doar formal, a unei neconcordanţe între dispoziţiile legale şi prevederile constituţionale, faptul că admiterea excepţiei de neconstituţionalitate ar putea conduce la modificarea textului de lege criticat, având drept efect posibilitatea declarării contestaţiei în anulare şi cu depăşirea termenului de 30 de zile, nu poate constitui un temei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Pe cale de consecinţă, în opinie separată, s-a apreciat că se impunea admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) raportat la art. 426 lit. d) din C. proc. pen.

Împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) raportat la art. 426 lit. d) din C. proc. pen., cuprinsă în Decizia penală nr. 55 din data de 25 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători în dosarul nr. x/2018, a formulat recurs condamnatul A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători la data de 07 octombrie 2019, având fixat prim termen de judecată la data de 12 noiembrie 2019.

Examinând recursul formulat de condamnatul A. împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) raportat la art. 426 lit. d) din C. proc. pen., cuprinsă în Decizia penală nr. 55 din data de 25 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor reţine în continuare.

Din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate implică examinarea prealabilă a unor exigenţe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din legea menţionată.

Efectuată întotdeauna de instanţa în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, această analiză presupune, în concret, verificarea următoarelor cerinţe ce trebuie îndeplinite cumulativ:

- calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care acestea sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;

- existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului. Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea, atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate"

- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.

Astfel, instanţa supremă, Completul de 5 Judecători notează că sintagma "legătura cu soluţionarea cauzei" vizează incidenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată, asupra soluţiei ce se va pronunţa în procesul aflat pe rolul instanţei de judecată. Altfel spus, decizia Curţii Constituţionale, în soluţionarea excepţiei, trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul penal, ceea ce presupune existenţa unei legături directe între norma legală contestată şi soluţia ce urmează a se da în cauză.

În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 549 din 3 august 2011 că "legătură cu soluţionarea cauzei au toate dispoziţiile legale de drept substanţial şi de drept procedural care vizează drepturile subiective deduse judecăţii şi fac posibilă desfăşurarea şi finalizarea procedurii judiciare" şi că "instituirea acestei proceduri de control al constituţionalităţii legii aplicabile în cauza dedusă judecăţii instanţei de fond, ca modalitate de acces la justiţie, implică în mod necesar asigurarea posibilităţii de a o utiliza pentru toţi cei care au un drept, un interes legitim, capacitate şi calitate procesuală".

Din examinarea argumentelor invocate de contestator în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători apreciază că obiecţiunile formulate cu privire la dispoziţiile art. 428 alin. (1) raportat la art. 426 lit. d) din C. proc. pen. nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normei legale cu legea fundamentală a României.

Astfel, în raport, cu particularităţile cauzei, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că susţinerile contestatorului nu au o legătură indisolubilă cu soluţionarea cauzei, în realitate, acesta este nemulţumit de caracterul supletiv al acestora, iar prin excepţia de neconstituţionalitate invocată, se tinde practic la o completare a normelor procedurale, în sensul reglementării exprese a unor dispoziţii favorabile acestuia, solicitare inadmisibilă, faţă de competenţa Curţii Constituţionale care, în jurisprudenţa sa, a reţinut că prin exercitarea controlului de constituţionalitate nu se poate proceda la adăugarea de noi prevederi în cuprinsul normelor invocate a fi neconstituţionale.

Aşadar, scopul urmărit de contestator prin invocarea excepţiei nu este cel al realizării unui efectiv control de constituţionalitate, ci practic, se solicită interpretarea normei, aspect care este de competenţa exclusivă a instanţei de judecată.

Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale.

Prin urmare, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constatând neîntemeiate criticile formulate, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de condamnatul A. împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) raportat la art. 426 lit. d) din C. proc. pen., cuprinsă în Decizia penală nr. 55 din data de 25 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători în dosarul nr. x/2018.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul condamnat la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul condamnat, în sumă de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de condamnatul A. împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) raportat la art. 426 lit. d) din C. proc. pen., cuprinsă în Decizia penală nr. 55 din data de 25 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători în dosarul nr. x/2018.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul condamnat la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul condamnat, în sumă de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 noiembrie 2019.

Procesat de GGC - OB