Influence trafficking and intellectual falsity: conviction upheld and sentence reformed to statutory minimum after acquittal for falsity in statements

Trafic de influenţă. Participaţie improprie la fals intelectual. Fals în declaraţii. Supraveghere tehnică. Decizia Curţii Constituţionale nr. 26/2019

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni de corupţie şi de serviciu. Infracţiuni de corupţie

Indice alfabetic: Drept penal. Drept procesual penal

- trafic de influenţă

- participaţie improprie la fals intelectual

- supraveghere tehnică

C. pen., art. 52 alin. (3), art. 291, art. 321, art. 326

Decizia Curţii Constituţionale nr. 26/2019

1. În cazul infracţiunii de trafic de influenţă, consumată în momentul pretinderii de bani sau alte foloase, acţiunea ulterioară a subiectului activ de a primi banii ori foloasele pretinse constituie, alături de acţiunea de pretindere, o unitate infracţională, întrucât existenţa unei acţiuni de pretindere urmată de o acţiune de primire nu influenţează unicitatea infracţiunii de trafic de influenţă, în ipoteza în care banii sau foloasele au fost pretinse şi primite în acelaşi scop.

2. Fapta de a determina notarul public să întocmească şi să autentifice un contract de împrumut fictiv - părţile contractului fictiv declarând, contrar realităţii, că împrumutătorul a remis împrumutatului o sumă de bani cu titlu de împrumut - întruneşte numai elementele constitutive ale participaţiei improprii sub forma instigării la infracţiunea de fals intelectual, prevăzută în art. 52 alin. (3) raportat la art. 321 alin. (1) C. pen., în cazul în care notarul public a acţionat fără vinovăţie, iar nu şi elementele constitutive ale infracţiunii de fals în declaraţii prevăzută în art. 326 C. pen., declaraţia necorespunzătoare adevărului necesară falsificării contractului de împrumut autentificat şi materializată în acest înscris neavând o relevanţă infracţională distinctă.

3. În ipoteza în care mandatele de supraveghere tehnică au fost puse în executare de către ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul Serviciului tehnic al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, asigurarea de către Serviciul Român de Informaţii a funcţionării platformelor hardware şi software ale sistemului naţional integrat de interceptare nu echivalează cu participarea la punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 118/A din 4 aprilie 2019

Prin sentinţa nr. 210/F din 1 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, s-au dispus cu privire la inculpatul A., între altele, următoarele:

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută în art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. raportat la art. 76 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii prevăzută în art. 326 C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. raportat la art. 76 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea participaţiei improprii sub forma instigării la infracţiunea de fals intelectual prevăzută în art. 52 alin. (3) C. pen. raportat la art. 321 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. raportat la art. 76 alin. (1) C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. raportat la art. 38 alin. (1) şi (2) C. pen.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpatul A.

Examinând apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpatul A. prin prisma criticilor formulate, precum şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată, între altele, următoarele:

Motivul de apel susţinut de inculpatul A. privind greşita condamnare pentru infracţiunea de trafic de influenţă este neîntemeiat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că probele administrate în ambele faze ale procesului penal dovedesc, fără dubiu, faptul că inculpatul A. a pretins o sumă de bani, în decembrie 2014, de la B., susţinând că are influenţă, prin intermediul unor persoane care au ori au avut funcţii importante în instituţiile publice, asupra organelor judiciare implicate în instrumentarea dosarelor penale nr. X. şi nr. Y. ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura centrală, care îl priveau pe B. şi a promis că va determina astfel îndeplinirea de către organele judiciare a unor acte contrare îndatoririlor de serviciu, în scopul ridicării sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor lui B. şi al soluţionării ambelor dosare într-o manieră favorabilă acestuia, indiferent de probatoriile administrate în cauzele respective, iar la data de 17 martie 2015 a primit dreptul de creanţă asupra sumei de 2.000.000 euro prin încheierea unui contract fictiv de împrumut, autentificat prin încheierea din 17 martie 2015.

În acord cu prima instanţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că fapta întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută în art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, fiind nefondate criticile aduse de apelantul inculpat sentinţei pronunţate de prima instanţă.

Cu prioritate, din perspectivă teoretică, instanţa de control judiciar precizează că, pentru consumarea infracţiunii de trafic de influenţă, nu are relevanţă dacă a avut loc sau nu intervenţia pe lângă funcţionar ori dacă acesta a exercitat sau nu actul determinat ce intră în atribuţiile sale de serviciu.

Astfel, pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă este suficient ca scopul să fie cel puţin afirmat, fiind indiferent dacă s-a realizat sau nu, deoarece dezaprobarea exprimată prin incriminarea de către legiuitor a faptei de trafic de influenţă priveşte tocmai scopul urmărit de făptuitor.

Întrucât urmarea imediată constă într-o stare de pericol, legătura de cauzalitate în cazul infracţiunii de trafic de influenţă rezultă din însăşi materialitatea activităţii desfăşurate de inculpat (ex re).

Infracţiunea de trafic de influenţă este o infracţiune care se consumă la momentul realizării oricăreia dintre modalităţile alternative ale elementului material (pretinde, primeşte, acceptă promisiunea).

În vederea atingerii folosului urmărit, este posibil ca traficantul de influenţă să comită două din acţiunile tipice, prevăzute alternativ în textul incriminator, respectiv să pretindă şi, ulterior, să primească folosul urmărit. Întrucât fiecare dintre aceste acţiuni reprezintă acte de executare a infracţiunii, prin acţiunea de pretindere a banilor sau a altor foloase, infracţiunea s-a consumat. Activitatea ulterioară, de primire a banilor sau a altor foloase constituie, alături de actele anterioare, o unitate infracţională.

Elementele de tipicitate ale infracţiunii de trafic de influenţă există şi în situaţia în care pretinderea este aluzivă, dar neechivocă, fiind suficient ca ea să fie inteligibilă, adică să aibă capacitatea de a fi înţeleasă de cel căruia i se adresează.

În cauză, pretinderea sumei de bani de către inculpatul A. pentru traficarea influenţei pe care a susţinut că o are, prin intermediul unor persoane care au ori au avut diverse funcţii în instituţiile publice, asupra organelor judiciare implicate în instrumentarea celor două dosare penale care îl vizau pe B., în vederea soluţionării într-o manieră favorabilă acestuia şi ridicării sechestrului asigurator instituit asupra bunurilor sale, a fost înţeleasă exact de partea civilă B.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mai arată că, în cazul infracţiunii de trafic de influenţă, nu este necesar ca suma de bani/folosul să fie determinat în mod absolut în momentul pretinderii. Este, astfel, irelevantă, sub aspectul întrunirii elementelor de tipicitate ale infracţiunii de trafic de influenţă, împrejurarea că suma de bani pretinsă de inculpatul A. a variat ca şi întindere, după cum nu afectează întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii împrejurarea că B. a dat suma de 2.000.000 euro sub forma unui drept de creanţă. Definitoriu este că, în permanenţă, scopul pretinderii şi al primirii folosului a fost acelaşi.

În conformitate cu acuzaţia adusă prin rechizitoriu, curtea de apel a arătat, în mod legal şi temeinic, că inculpatul A. a săvârşit infracţiunea de trafic de influenţă în modalitatea normativă alternativă a acţiunii de pretindere de la partea civilă B., în mod direct, pentru sine, a unei sume (extrem de mare) de bani, inculpatul A. demonstrându-i părţii civile că are influenţă şi că va determina organele judiciare să îndeplinească acte contrare atribuţiilor de serviciu în dosarele penale care o priveau pe partea civilă, în mod favorabil acesteia.

Deopotrivă, instanţa de apel subliniază că pretinderea repetată a sumei de bani/foloaselor, care a fost urmată de primire, nu influenţează unicitatea infracţiunii atunci când banii/foloasele au fost pretinse şi date pentru aceeaşi intervenţie/în acelaşi scop.

Or, în prezenta cauză, aşa cum s-a menţionat, pretinderea repetată a unei sume de bani şi primirea dreptului de creanţă asupra sumei de 2.000.000 euro s-au făcut în acelaşi scop, respectiv pentru ridicarea sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor mobile şi imobile ale părţii civile B. şi soluţionarea dosarelor penale nr. X. şi nr. Y. înregistrate la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura centrală, într-o manieră favorabilă părţii civile, indiferent de probele administrate.

Ţinând seama de apărările formulate de inculpatul A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mai precizează că, pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă, nu se cere ca funcţionarul să fie determinat, în concret, cu indicarea numelui, fiind suficient să se arate că acesta lucrează la o instituţie în atribuţiile căreia intră rezolvarea chestiunii în discuţie sau să se precizeze actul pentru a cărui îndeplinire urmează a se exercita influenţa inculpatului.

Nu se cere nici ca funcţionarului vizat să-i aparţină, în exclusivitate, competenţa de a îndeplini acel act, fiind suficient să aibă, alături de alţi funcţionari, anumite sarcini în legătură cu îndeplinirea actului, cu alte cuvinte, competenţa funcţionarului nu trebuie să fie exclusivă. Infracţiunea există şi în situaţia în care funcţionarul pe lângă care traficantul are sau lasă să se creadă că are influenţă îndeplineşte, în cadrul serviciului, activităţi care pot contribui la realizarea actului, respectiv a interesului cumpărătorului de influenţă.

Traficul de influenţă poate fi săvârşit în mod direct sau indirect, prin persoane interpuse.

În cauză, apelantul inculpat A. a susţinut că are influenţă, prin intermediari, asupra organelor judiciare cu atribuţii în instrumentarea dosarelor penale care îl vizau pe B., înregistrate pe rolul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura centrală sub nr. X. şi nr. Y.

Instanţa de apel consideră irelevant, din perspectiva întrunirii elementelor de tipicitate ale infracţiunii de trafic de influenţă săvârşite de inculpatul A., dacă acesta îl cunoştea sau nu pe procurorul de caz. Aceasta cu atât mai mult cu cât infracţiunea de trafic de influenţă există chiar dacă, în realitate, făptuitorul nu are influenţa pe care susţine că o are asupra funcţionarului, pentru a-l determina să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.

În sfera îndatoririlor de serviciu ale persoanelor asupra cărora inculpatul A. a pretins că are influenţă intră, în mod evident, actele în legătură cu care a promis că va determina îndeplinirea, contrar atribuţiilor de serviciu (ridicarea sechestrului asigurător, adoptarea unei soluţii favorabile lui B., în cauzele penale care îl priveau, înregistrate la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura centrală).

În apărare, apelantul inculpat A. a mai susţinut că probatoriul administrat dovedeşte implicarea Serviciului Român de Informaţii în instrumentarea prezentei cauze în faza de urmărire penală, care, ca beneficiar secundar al activităţii de interceptare, nu s-ar fi rezumat la simplul acces la rezultatul activităţilor investigative, ci a asigurat în concret anumite activităţi.

Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia de combatere a corupţiei a comunicat instanţei de control judiciar, prin adresa din 1 august 2018, că, în cursul urmăririi penale, ordonanţele din datele de 26 ianuarie 2015 şi 27 ianuarie 2015 de autorizare cu titlu provizoriu pe o durată de 48 de ore a unor măsuri de supraveghere tehnică, precum şi mandatele de supraveghere tehnică din data de 28 ianuarie 2015, din data de 11 februarie 2015 şi din data de 26 martie 2015 au fost puse în executare de către ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul Serviciului tehnic. Serviciul Român de Informaţii a fost desemnat doar beneficiar secundar al activităţii de interceptare, ceea ce înseamnă că această unitate a avut acces la rezultatul interceptărilor. În legătură cu acest aspect, s-a precizat că desemnarea acestei unităţi - Serviciul Român de Informaţii în calitate de beneficiar secundar a avut în vedere îndeplinirea corespunzătoare a atribuţiilor prevăzute de lege atât de către Direcţia Naţională Anticorupţie, cât şi de către Serviciul Român de Informaţii referitor la punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică şi s-a realizat (anterior Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016 a Curţii Constituţionale) în baza dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 14/1992 şi art. 142 alin. (1) C. proc. pen. S-a mai menţionat că, potrivit prevederilor art. 142 alin. (1) C. proc. pen., procurorul putea pune în executare măsurile de supraveghere tehnică prin intermediul altor organe specializate ale statului, inclusiv prin intermediul Serviciului Român de Informaţii, aspect care, în speţă, nu s-a realizat, măsurile de supraveghere autorizate de instanţa de judecată fiind puse în executare de către Serviciul tehnic. În baza dispoziţiilor legale indicate, beneficiarii secundari au fost desemnaţi în vederea acordării suportului pentru punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică, fiind precizat că Serviciul Român de Informaţii avea calitatea de autoritate naţională în domeniul realizării interceptărilor, deţinând Centrul Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor.

Aceste informaţii concordă cu cele comunicate primei instanţe de fond. Astfel, prin adresele din 14 aprilie 2016 şi 15 aprilie 2016, Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia de combatere a corupţiei şi Serviciul tehnic din cadrul acestei unităţi de parchet au comunicat că încheierile şi mandatele de supraveghere tehnică au fost puse în executare de procuror prin intermediul Serviciului tehnic al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, care a introdus datele necesare în sistemul naţional de interceptare. Traficul rezultat din interceptarea telecomunicaţiilor a fost descărcat pe suporţi optici de către ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul Serviciului tehnic al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi pus la dispoziţia procurorului de caz, după cum rezultă din fiecare proces-verbal întocmit cu ocazia efectuării acestor operaţiuni. De asemenea, ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul Serviciului tehnic al Direcţiei Naţionale Anticorupţie au realizat interceptări ambientale, redări ale acestor înregistrări, precum şi planşe fotografice. Echipamentele tehnice utilizate au fost cele din dotarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie. De asemenea, au fost realizate înregistrări ambientale conform art. 139 alin. (3) C. proc. pen., redarea acestora fiind efectuată de ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Totodată, prin adresele emise la datele de 5 mai 2016 şi 6 mai 2016, Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia de combatere a corupţiei şi Serviciul tehnic din cadrul acesteia au comunicat faptul că, la punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, referitoare la înregistrarea comunicaţiilor telefonice, în afară de personalul Serviciului tehnic al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, au mai fost angrenaţi implicit şi tehnicienii de specialitate din cadrul Serviciului Român de Informaţii, care asigură buna funcţionare a sistemului naţional de interceptare, adică a platformelor hardware şi software ale acestui sistem. Această categorie de personal nu a avut niciun rol în exploatarea propriu-zisă a informaţiilor rezultate şi nici nu a avut acces la aceste informaţii, întrucât nu intra în atribuţiile acestora. Echipamentele tehnice cu care au fost interceptate şi, ulterior, înregistrate convorbirile telefonice aparţin atât Direcţiei Naţionale Anticorupţie, cât şi Serviciului Român de Informaţii, precum şi operatorilor de telefonie, ele fiind construite să funcţioneze într-un sistem complex integrat. Convorbirile ambientale au fost înregistrate cu mijloacele proprii ale părţii civile.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine, ca prim aspect, că înregistrările convorbirilor purtate în mediul ambiental puse la dispoziţia organelor de urmărire penală de partea civilă B. au fost realizate în conformitate cu dispoziţiile art. 139 alin. (3) C. proc. pen. (înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părţi sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii), procesele-verbale de redare a acestor convorbiri purtate în mediul ambiental fiind întocmite de ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

De asemenea, în baza comunicărilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi a actelor dosarului, se constată că ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul Serviciului tehnic al Direcţiei Naţionale Anticorupţie au realizat interceptări ambientale, redări ale acestor înregistrări, echipamentele tehnice utilizate fiind cele din dotarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

O categorie distinctă o constituie înregistrările convorbirilor telefonice şi interceptările comunicărilor SMS realizate în baza încheierilor şi mandatelor de supraveghere tehnică emise de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi înregistrările convorbirilor telefonice efectuate în baza ordonanţelor de autorizare provizorie a unor metode de supraveghere tehnică emise de procuror, confirmate de judecătorul de drepturi şi libertăţi prin încheierea nr. 36 din 28 ianuarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală.

Prin Decizia nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) C. proc. pen. este neconstituţională.

Totodată, prin Decizia nr. 26/2019 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 193 din 12 martie 2019, s-a admis sesizarea și s-a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parlamentul României, pe de-o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, pe de altă parte, generat de încheierea între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații a Protocolului nr. 00750 din 4 februarie 2009, precum și de exercitarea, în mod necorespunzător, a controlului parlamentar asupra activității Serviciului Român de Informații.

De asemenea, s-a admis sesizarea și s-a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parlamentul României, pe de-o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, pe de altă parte, generat de încheierea între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații a Protocolului nr. 09472 din 8 decembrie 2016, doar cu privire la dispozițiile art. 6 alin. (1), art. 7 alin. (1) și art. 9, precum și de exercitarea, în mod necorespunzător, a controlului parlamentar asupra activității Serviciului Român de Informații.

S-a statuat ca Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, precum și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și unitățile subordonate să verifice, în cauzele pendinte, în ce măsură s-a produs o încălcare a dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, pentru a dispune măsurile legale corespunzătoare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică având ca obiect interceptarea convorbirilor telefonice şi comunicărilor SMS nu a implicat acte de urmărire penală efectuate de Serviciul Român de Informaţii.

În timpul cercetării judecătoreşti în primă instanţă şi în apel, Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia de combatere a corupţiei a comunicat, în esenţă, prin adresele anterior menţionate, că mandatele de supraveghere tehnică au fost puse în executare de către ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul Serviciului tehnic al Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Simpla menţiune în cuprinsul adreselor din datele de 26 ianuarie 2015, 27 ianuarie 2015, 28 ianuarie 2015, 11 februarie 2015, 24 februarie 2015 şi 26 martie 2015 emise de Direcţia Naţională Anticorupţie, în faza de urmărire penală, că Serviciul Român de Informaţii a fost beneficiar secundar, nu atrage sancţiunea nulităţii în condiţiile în care mandatele de supraveghere tehnică au fost puse în executare de procuror prin intermediul Serviciului tehnic al Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Din perspectiva echipamentelor tehnice cu care au fost interceptate şi înregistrate convorbirile telefonice şi comunicările SMS, se constată, după cum s-a comunicat, că Direcţia Naţională Anticorupţie a acţionat autonom, în baza unui sistem preexistent, complex integrat. Împrejurarea că Serviciul Român de Informaţii avea calitatea de autoritate naţională în domeniul realizării interceptărilor şi că a asigurat buna funcţionare a sistemului naţional de interceptare, adică a platformelor hardware şi software ale acestui sistem integrat preexistent, nu presupune automat implicarea în punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică. De asemenea, simplul fapt că Serviciul Român de Informaţii a avut acces la rezultatul interceptărilor nu este echivalentul efectuării unor acte de urmărire penală, în cauză.

În paragraful 155 din Decizia nr. 26/2019 a Curţii Constituţionale s-a statuat că: „Art. 3 lit. g) din protocol prevede că „Obiectivele cooperării sunt: [...] g) constituirea de echipe operative comune care să acționeze în baza unor planuri de acțiune pentru exercitarea competențelor specifice ale părților, în vederea documentării faptelor prevăzute la art. 2. Potrivit art. 201 alin. (1) C. proc. pen. anterior, în vigoare la data încheierii protocolului, urmărirea penală se efectuează de către procurori și de către organele de cercetare penală, iar, conform alin. (2) lit. b) al aceluiași text, organele de cercetare speciale sunt organe de cercetare penală. Or, potrivit art. 13 din Legea nr. 14/1992, Organele Serviciului Român de Informații nu pot efectua acte de cercetare penală, iar, potrivit art. 12 alin. (2) din aceeași lege, la solicitarea organelor judiciare competente, cadre anume desemnate din Serviciul Român de Informații pot acorda sprijin la realizarea unor activități de cercetare penală pentru infracțiuni privind siguranța națională. Din cele de mai sus rezultă că, la data încheierii protocolului de cooperare analizat, Serviciul Român de Informații nu avea atribuții de cercetare penală (a se vedea și Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016, paragraful 37) și, prin urmare, nu avea calitatea de organ de cercetare penală, activitatea sa mărginindu-se la asigurarea unui sprijin tehnic la realizarea unor activități de cercetare penală pentru infracțiuni privind siguranța națională (a se vedea mutatis mutandis și Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017, publicată în M. Of. nr. 352 din 23 aprilie 2018, paragrafele 17-18). În consecință, sprijinul/suportul/concursul tehnic nu poate fi echivalat cu o activitate de cercetare penală, specifică organelor de urmărire penală. De aceea, indiferent de faptul că sprijinul tehnic, acordat în temeiul Legii nr. 14/1992, a vizat perioada de activitate a Codului de procedură penală din 1968 sau a noului Cod de procedură penală, Curtea reține că acest sprijin nu putea fi valorizat ca o activitate de cercetare penală.”

Referitor la infracţiunile de fals pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului A., prin sentinţa apelată s-a reţinut că fapta inculpatului A. care, în data de 17 martie 2015, a declarat, sub semnătură proprie, în faţa notarului public că, în perioada 2008 - 2010, i-a dat părţii civile B., cu titlu de împrumut, suma de 2.000.000 de euro, împrejurare necorespunzătoare realităţii, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în declaraţii prevăzută în art. 326 C. pen., iar fapta aceluiaşi inculpat care, prin declararea necorespunzătoare adevărului, l-a instigat, cu intenţie, pe notarul public să comită, fără vinovăţie, o faptă prevăzută de legea penală, respectiv fals intelectual, cu ocazia întocmirii şi autentificării contractului de împrumut din 17 martie 2015, întruneşte elementele constitutive ale participaţiei improprii sub forma instigării la infracţiunea de fals intelectual prevăzută în art. 52 alin. (3) raportat la art. 321 alin. (1) C. pen.

Înscrisul care formează obiectul material al falsului este reprezentat de contractul de împrumut încheiat în formă autentică, executoriu pe aspectul creanţei, perfectat între persoanele fizice care l-au semnat în calitate de împrumutător (A.) şi împrumutat (B.), în conţinutul său fiind consemnată menţiunea nereală - „Eu, A., am dat domnului B., cu titlu de împrumut, suma de 2.000.000 EURO (douămilioane euro).”

Falsul ce se poate reţine este cel materializat în înscrisul intitulat contract de împrumut, aspectele relatate de inculpatul A. în procedura notarială fiind necesare contrafacerii documentului, fără relevanţă infracţională distinctă.

În consecinţă, falsul nu s-a realizat prin declararea necorespunzătoare adevărului în condiţiile faptei incriminate prin dispoziţiile art. 326 C. pen., motiv pentru care instanţa de control judiciar va dispune, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., achitarea inculpatului A. pentru infracţiunea de fals în declaraţii.

Critica apelantului inculpat A., referitoare la greşita condamnare pentru participaţie improprie sub forma instigării la infracţiunea de fals intelectual prevăzută în art. 52 alin. (3) raportat la art. 321 alin. (1) C. pen., este neîntemeiată.

Din ansamblul probator rezultă că apelantul inculpat A. a derulat acţiuni pentru a se întocmi un contract fictiv de împrumut, ca „temei” pentru cei 2.000.000 euro pe care urma să-i primească de la partea civilă B., sumă pe care i-a pretins-o în luna decembrie 2014, pentru a-şi trafica influenţa.

În consecinţă, din coroborarea probelor administrate în ambele faze ale procesului penal, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că inculpatul A., cu intenţie directă, a determinat notarul public să autentifice un contract de împrumut, prin încheierea din 17 martie 2015, în cuprinsul căruia au fost atestate împrejurări necorespunzătoare adevărului, motiv pentru care este neîntemeiată cererea sa de achitare pentru participaţie improprie la fals intelectual, în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I sau teza a II-a C. proc. pen., fiind dovedită participaţia improprie sub forma instigării a inculpatului A. la infracţiunea de fals intelectual, ale cărei elementele constitutive sunt întrunite pe latură obiectivă şi subiectivă.

Motivul de apel al parchetului privind greşita individualizare a pedepselor aplicate inculpatului A. este întemeiat.

Individualizarea pedepsei nu este un proces arbitrar, subiectiv, ci reprezintă rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probator, studiat după anumite reguli şi criterii precis determinate. Ca să-şi poată îndeplini funcţiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii, duratei şi modalităţii de executare (privativă sau neprivativă de libertate), atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real, persoana inculpatului, cât şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei.

În procesul propriu de individualizare a pedepselor, instanţa de apel are în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute în art. 74 C. pen.: gravitatea infracţiunii săvârşite şi periculozitatea infractorului evaluată după împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii, motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit, natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal, nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.

Sub aspectul gravităţii infracţiunii de corupţie săvârşite de inculpatul A. este de evidenţiat că acţiunea ce constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă se răsfrânge negativ asupra actului de justiţie, prin crearea suspiciunii că organele de urmărire penală pot fi influenţate în exercitarea atribuţiilor de serviciu, ceea ce denotă nivelul ridicat al gravităţii comiterii unei astfel de infracţiuni, aspect la care contribuie şi cuantumul important al sumei de bani, exprimat în milioane de euro, ce a format obiectul traficului de influenţă.

Prin acţiunile sale, inculpatul A. a adus atingere relaţiilor sociale privitoare la desfăşurarea activităţii organelor de urmărire penală în condiţii care să asigure încrederea şi prestigiul de care trebuie să se bucure acestea.

Prima instanţă de fond a constatat, în mod întemeiat, gravitatea ridicată a faptelor săvârşite de inculpatul A.

Însă, a dat eficienţă dispoziţiilor art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. raportându-se exclusiv la aspectele pozitive ale personalităţii inculpatului, şi anume lipsa antecedentelor penale şi situaţia sa familială deosebită, fără a supune procesului de evaluare toate datele care caracterizează persoana inculpatului.

Împrejurările şi modalitatea de comitere a infracţiunii de trafic de influenţă denotă elemente de natură să caracterizeze negativ persoana inculpatului A. căruia i-a aparţinut iniţiativa infracţională prin pretinderea unei sume de bani şi promisiunea că va determina, prin trafic de influenţă, ridicarea sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor părţii civile B. şi adoptarea unor soluţii favorabile acesteia în dosarele penale de la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura centrală.

Traficantul de influenţă nu poate lua el însuşi deciziile, dar abuzează de influenţa sa reală sau presupusă asupra unor persoane, ceea ce a făcut şi inculpatul A., fiind evidenţiată periculozitatea crescută a persoanei inculpatului care, pentru a intra în posesia sumei de bani pretinse, a susţinut constant că are influenţă asupra organelor judiciare.

Nu este de lipsit de importanţă efortul consistent şi întins pe o perioadă îndelungată de timp, pe care inculpatul A. l-a depus pentru a obţine suma de bani pretinsă părţii civile B.

Sub aspectul periculozităţii inculpatului, se reţine şi împrejurarea că inculpatul A. a înţeles să denatureze realitatea (afirmând că i-a împrumutat lui B. o sumă importantă de bani), chiar cu prilejul încheierii unui act autentic, apelând la serviciile unui notar public, de ale cărui servicii s-a folosit în contra dispoziţiilor legale, pe care l-a determinat să întocmească un act cu date false, fapt ce a adus atingere relaţiilor sociale privind încrederea publică pe care trebuie să o inspire un înscris oficial.

Ca urmare, evaluând în mod conjugat gravitatea infracţiunilor săvârşite de inculpatul A., circumstanţele reale ale comiterii faptelor, formele de participaţie penală cu care a acţionat inculpatul, scopul urmărit, precum şi circumstanţele personale ale acestuia, nivelul de educaţie, situaţia familială şi socială, instanţa de apel consideră că se impune înlăturarea circumstanţei atenuante judiciare prevăzute în art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. şi condamnarea inculpatului A. la pedepse cu închisoarea în cuantum egal cu minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunile de trafic de influenţă şi fals intelectual, pe care le-a comis.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpatul A. împotriva sentinţei nr. 210/F din 1 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală.

A desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi, rejudecând, între altele:

A înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 75 alin. (2) lit. b) raportat la art. 76 alin. (1) C. pen.

A condamnat pe inculpatul A. pentru infracţiunea de trafic de influenţă, prevăzută în art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

A condamnat pe inculpatul A. pentru participaţie improprie la infracţiunea de fals intelectual, prevăzută în art. 52 alin. (3) raportat la art. 321 alin. (1) C. pen.

A făcut aplicarea art. 39 alin. (1) lit. b) raportat la art. 38 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul A. pentru infracţiunea de fals în declaraţii, prevăzută în art. 326 C. pen.