Taxpayer’s suspension of tax execution upheld; fiscal authority’s appeal dismissed as unfounded.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2019 reclamanta Societatea A. SRL în contradictoriu cu pârâtele DGRFP Braşov prin AJFP Braşov şi AJFP Braşov a învestit instanţa cu acţiune având ca obiect suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 2 iunie 2015 privind obligaţii fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice, emisă de pârâtă în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 2 iunie 2015 până la soluţionarea pe fond a cererii de anulare a acestor acte; respectiv constatarea şi confirmarea existenţei suspendării Deciziei de impunere nr. x din 2 iunie 2015 privind obligaţii fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice, emisă în baza raportului de inspecţie fiscala nr. x din 2 iunie 2015 până la soluţionarea pe fond a cererii de anulare a acestui act pronunţată prin Sentinţa nr. 88 din 23 septembrie 2015 de Curtea de Apel Braşov în Dosarul nr. x/2015 (sentinţa rămasă definitivă prin Decizia nr. 428 din 7 februarie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2015).

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 50 din 19 aprilie 2019, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta Societatea A. SRL în contradictoriu cu pârâtele DGRFP Braşov prin AJFP Braşov şi AJFP Braşov.

A suspendat executarea Dispoziţiei de impunere x nr. 267 din 2 iunie 2015 emisă de DGRFP Braşov - AJFP Braşov până la pronunţarea instanţei de fond asupra acţiunii în anularea actului.

A respins cererea având ca obiect constatarea şi confirmarea existenţei suspendării Deciziei de impune nr. 267 din 2 iunie 2015 pronunţată prin Sentinţa nr. 88 din 23 septembrie 2015 de Curtea de Apel Braşov în Dosarul nr. x/2015.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 50 din 19 aprilie 2019, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta AJFP Braşov, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului şi modificarea în parte a sentinţei recurate în sensul respingerii cererii de suspendare a actului administrativ-fiscal.

Recurenta-pârâtă a precizat că prezentul recurs vizează numai soluţia de admitere a cererii de suspendare a executării Deciziei 267 din 2 iunie 2015 emisa de AJFP Braşov, soluţie cu care nu este de acord.

În susţinerea motivelor de casare invocate, a arătat, în esenţă, că reţinerile instanţei de fond care au condus-o pe aceasta la pronunţarea hotărârii recurate sunt neîntemeiate şi nelegale, reţinându-se doar pe scurt, fără o analiză clară şi concretă, ca fiind îndeplinite doar condiţiile referitoare la formularea plângerii prealabile şi achitarea cauţiunii. Consideră că instanţa de fond a avut în vedere prevederile legale aplicabile în speţă însă nu a avut în vedere faptul că, până la pronunţarea în procedura prealabilă respectiv de către o instanţă de judecată învestită cu anularea actelor administrativ-fiscală acestea se presupune că au fost legal şi corect emise în sarcina reclamantei. Consideră că instanţa de fond a avut în vedere numai apărările intimatei-reclamante şi raportat numai la îndeplinirea celor două condiţii (existenţa unui caz bine justificat şi iminenta producerii unei pagube) şi, pe lângă existenţa contestaţiei împotriva actului administrativ fiscal şi depunerea cauţiunii, consideră că nu a avut în vedere motivele invocate prin întâmpinarea formulată, dispoziţiile legale aplicabile în materie fiscală, chiar dacă acestea au fost redate în hotărâre, considerând că se impune admiterea cererii şi suspendare a executării actelor administrativ-fiscale.

A învederat că actele administrativ fiscale a căror suspendare la executare s-a admis de către instanţa de fond au fost emise în conformitate şi cu respectarea dispoziţiilor legale, nefiind făcuta dovada anularii acestora. Prin actul administrativ-fiscal a cărui suspendare la executare s-a solicitat în prezenta cauză, admisă de către instanţa de fond, organele fiscale au stabilit obligaţii fiscale de plată, cu respectarea dispoziţiilor reglementate de Codul fiscal, Codul de procedură fiscală. La emiterea acestui act administrativ fiscal a cărui suspendare la executare a fost admisa de către instanţa de fond, organele fiscale au avut în vedere toate reglementările legale aplicabile, nefiind vorba despre nelegalitatea acestuia, iar în ceea ce priveşte amnistia fiscală, pentru reclamantă aceasta a fost aplicată de către organele fiscale aşa cum a menţionat şi cum de altfel se afirmă de către reclamantă şi s-a reţinut şi de către instanţa de fond. Astfel, consideră şi solicită a se constata că, cererea de suspendare a executării actelor administrativ-fiscale nu este întemeiată, intimata-reclamanta nu a probat în concret motivul pentru care a formulat o astfel de cerere.

Astfel, fără a intra în analizarea legalităţii deciziei de impunere respectiv al modului de stabilire a obligaţiilor fiscale suplimentare în sarcina reclamantei, învederează instanţei de judecata că, în speţă, nu poate fi vorba despre executarea silită a reclamantei cu încălcarea dispoziţiilor legale aplicabile în materia executării silite. Reclamanta consideră neîntemeiat şi nejustificat ca, raportat la decizia de impunere emisa în sarcina acesteia, inspectorii fiscali au interpretat greşit dispoziţii legale, respectiv aceştia au aplicat discreţionar prevederi legale. Solicită instanţei de judecata să retină, în principal ca, deşi reclamanta consideră că, motivele invocate nu antamează analiza chestiunilor de legalitate deduse judecaţii în contestaţia formulata în procedura prealabila, aşa cum a menţionat mai sus, reclamanta îşi motivează cererea de suspendare tocmai prin motive ce ţin de fondul cauzei.

Învederează că instanţa sesizată cu cererea de suspendare a deciziei de impunere nu poate să reţină, în soluţionarea cererii de suspendare, situaţii ipotetice/probabile, aceasta urmând a analiza dacă actele administrativ fiscale emise în sarcina reclamantei produc reclamantei o pagubă iminentă. Sintagma pagubă iminentă se referă la prejudiciul material viitor şi previzibil sau după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004. Ori, cererea reclamantei nu conţine nicio menţiune clară, respectiv aceasta nu menţionează în mod distinct cu privire la dreptul vătămat interesul legitim vătămat, cazul bine justificat şi prejudiciul iminent ca şi cerinţe legale pe care le presupune o cerere întemeiata pe art. 14 din Legea nr. 554/2004. Având în vedere starea de fapt şi de drept, este evident că nu se confirmă situaţia de a se fi creat o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actelor reprezentate de deciziile de reverificare, respectiv prin decizia de impunere nu s-a cauzat o paguba reclamantei, reclamanta nu probează care este paguba creată prin emiterea acestei decizii.

De asemenea, să se constate că din actele depuse de către reclamanta la cererea de chemare în judecata nu rezultă pericolul care ar duce la producerea unei pagube iminente de natură să justifice suspendarea executării deciziei de impunere, luarea unei astfel de măsuri ar fi o soluţie nelegală şi netemeinică.

Prin înscrisul denumit "întâmpinare" şi depus la dosarul cauzei la data de 20 iunie 2019 recurenta-pârâtă invocă motive noi de recurs legate în esenţă de legala citare de la fond şi de cadrul procesual.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 15 iulie 2019, intimata-reclamantă Societatea A. SRL a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi să se menţină sentinţa civilă recurată ca fiind legală şi temeinică.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat.

Cu titlu prealabil Înalta Curte reţine faptul că nu poate avea în vedere la soluţionarea recursului motivele noi de recurs invocate în cauză de către recurenta-pârâtă prin înscrisul denumit "întâmpinare" înregistrat pe rolul instanţei la data de 20 iunie 2019, în condiţiile în care termenul de declarare şi de motivare a recursului a fost cu mult depăşit.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) invocat de recurenta-pârâtă este nefondat.

Potrivit art. 425 C. proc. civ.:

"(1) Hotărârea va cuprinde:

a) partea introductivă, în care se vor face menţiunile prevăzute la art. 233 alin. (1) şi (2). Când dezbaterile au fost consemnate într-o încheiere de şedinţă, partea introductivă a hotărârii va cuprinde numai denumirea instanţei, numărul dosarului, data, numele, prenumele şi calitatea membrilor completului de judecată, numele şi prenumele grefierului, numele şi prenumele procurorului, dacă a participat la judecată, precum şi menţiunea că celelalte date sunt arătate în încheiere;

b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;

c) dispozitivul, în care se vor arăta numele, prenumele, codul numeric personal şi domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, după caz, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar, soluţia dată tuturor cererilor deduse judecăţii şi cuantumul cheltuielilor de judecată acordate".

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă. De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale se invocă în esenţă o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar nemotivarea insuficientă nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea.

Astfel, aşa cum s-a statuat în parag. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. Deşi s-ar putea invoca ca argument împrejurarea că motivarea oferită de prima instanţă pentru respingerea acţiunii ar fi succintă, Înalta Curte constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil.

Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material este şi el nefondat, iar în acest sens Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Reclamanta-intimată Societatea A. SRL a solicitat, în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării deciziei de impunere nr. x din 2 iunie 2015 privind obligaţii fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice, emisă de pârâtă în baza raportului de inspecţie fiscala nr. x din 2 iunie 2015 până la soluţionarea pe fond a cererii de anulare a acestor acte.

Este incontestabil faptul că suspendarea executării actului administrativ, care se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea lui, constituie o măsură de excepţie, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, pe baza cărora să se poată reţine îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ş) şi t) din aceeaşi lege.

Aceste condiţii se analizează în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată; acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării.

În raport cu circumstanţele concrete ale prezentei cauze, pe baza actelor dosarului şi a împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de reclamant, îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 a fost corect reţinută.

Criticile aduse hotărârii, grefate în principal pe inexistenţa unui caz bine justificat, motivat de susţinerea în sensul că decizia de impunere atacată a fost emis cu respectarea prevederilor legale în vigoare, nu este de natură a impune o altă concluzie în prezenta cauză, în care nu poate fi prejudecat fondul litigiului.

Înalta Curte apreciază că prima instanţă a realizat o corectă interpretare a probatoriilor administrate în cadrul acestei proceduri sumare reţinând existenţa unei îndoieli cu privire la legalitatea actului administrativ atacat faţă de calificarea corectă de către reclamantă a stării de drept, respectiv aplicarea în speţă a Legii de amnistie fiscală nr. 209/2015. Înalta Curte are în vedere şi împrejurarea că în situaţia în care demersul legal al reclamantei nu va avea succes, aceasta va suporta consecinţele impuse prin măsurile asiguratorii instituite, fiind aplicat sechestrul asigurător pentru bunuri imobile aflate în proprietatea reclamantei în sumă de 13.109.098 RON, o sumă dublă faţă de suma de 6.328.156 RON pe care recurenta o pretindea intimatei la momentul introducerii prezentei acţiuni.

Înalta Curte reţine că prima instanţă în mod just a stabilit că şi cerinţa pagubei iminente este întrunită în situaţia concretă a intimatei-reclamante, prejudiciul constatat prin actul atacat fiind unul material, viitor şi previzibil.

De asemenea, din perspectiva prevederilor Recomandării nr. (89) 8/1983 a Consiliului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei, la care de altfel a făcut referire şi instanţa de fond, astfel de măsuri de protecţie provizorie pot fi acordate atunci când executarea actului administrativ este de natură a cauza pagube şi când există un argument aparent valabil de nelegalitate a acestuia.

În aceste condiţii, se constată că susţinerile cu caracter general ale recurentei-pârâte nu îşi regăsesc un fundament în cele relevate din înscrisurile depuse la dosar, motiv pentru care nu sunt capabile să determine instanţa de control judiciar a aprecia că în speţă nu ar fi îndeplinită condiţia cazului bine justificat, fiind identificate împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept de natură să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov împotriva Sentinţei nr. 50/2019 din 19 aprilie 2019 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 ianuarie 2020.

Procesat de GGC - LM