Restitution of expropriated religious property: ownership proof via expropriation decree and unconstitutionality of compensation limit for pre-1989 sales

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 17 octombrie 2016 pe rolul Tribunalului Mureş, la Dosar nr. x/2016, reclamanta Parohia Reformată Chendu Mare a solicitat instanţei în contradictoriu cu Guvernul României, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, anularea Deciziei nr. 5992 din 17 august 2016 emisă de pârâtă, ca fiind nelegală şi să dispună restituirea în natură al imobilului notificat prin cererea de retrocedare nr. x din 28 ianuarie 2003 depusă de către Eparhia Reformată din Ardeal pentru Parohia Reformată din Chendu Mare, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Mureş, prin Sentinţa 59 din 30 ianuarie 2017, a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Mureş şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanta Parohia Reformată Chendu Mare, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, în favoarea Curţii de Apel Târgu Mureş.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 47 din 12 mai 2017, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta Parohia Reformată Chendu Mare, în contradictoriu cu pârâta Guvernul României, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.

A anulat Decizia nr. 5992 din 17 august 2016, emisă de pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.

A obligat pârâta Comisia specială să emită o decizie de admitere a cererii reclamantei de restituire în natură a imobilului construcţie şi teren, situat în satul Chendu Mare (în prezent, Chendu), comuna Bălăuşeri, judeţul Mureş, înscris în cartea funciară în format electronic nr. x a localităţii Bălăuşeri (provenită din conversia de pe hârtie a cărţii funciare nr. x a localităţii Chendul Mare), nr. top. x, rămas în proprietatea Statului Român, iar pentru partea care a fost vândută persoanelor A. şi B., să se dispună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent potrivit legii.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 47 din 12 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare, solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi casarea hotărârii recurată în sensul respingerii acţiunii introductive de instanţă formulată de către reclamanta Parohia Reformată Chendu Mare.

Recurentul-pârât, a arătat, în esenţă, că în motivarea Sentinţei nr. 47 din 12 mai 2017, Curtea de Apel Târgu Mureş, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (9), teza finală, ale art. 4 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 32 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 şi ale art. 32 şi 33 din Decretul-lege nr. 115/1938, a apreciat în mod eronat că există legătură juridică între Parohia Reformată Chendu Mare şi Oficiul Confesiunii Reformate după Evanghelie, iar simpla neconcordanţă de denumire dată unei structuri organizatorice aparţinând unui centru de cult/centru eparhial, în speţă "oficiu" în loc de "parohie", nu este de natură prin ea însăşi, în lipsa unor dovezi, în sensul că cele două entităţi ar fi distincte în structura centrului de cult/eparhial şi că, de asemenea, în Statutul Bisericii Reformate din România nu există nicio prevedere din care să reiasă că termenul "oficiu" este echivalent cu termenul "parohie". În vederea completării dosarului aferent cererii de retrocedare cu informaţiile necesare stabilirii unei soluţii de către Comisia specială de retrocedare, prin adresa nr. x/02.03.2016, Secretariatul tehnic al Comisiei speciale de retrocedare a solicitat Parohiei reformate Chendu Mare să transmită acte din care să reiasă legătura juridică dintre aceasta şi Oficiul Confesiunii reformate după evanghelie, proprietarul tabular iniţial al imobilului solicitat. Prin adresa nr. x din 2 martie 2016, Parohiei Reformate Chendu Mare i s-a atras atenţia asupra prevederilor art. 32 din Legea nr. 165/2013 prin care s-a instituit, în procedura administrativă, un termen de decădere de 120 de zile în care persoanele care se consideră îndreptăţite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entităţile prevăzute de lege. Parohia Reformată Chendu Mare nu a transmis niciun răspuns şa adresa menţionată. Recurentul a mai arătat că, la dosarul aferent cererii de retrocedare nr. x din 28 ianuarie 2003, Parohia Reformată Chendu Mare a depus traducerea legalizată a cărţii funciare nr. x a localităţii Chendu Mare din care reiese faptul că, proprietarul iniţial al imobilului solicitat a fost Oficiul Confesiunii Reformate după Evanghelie. În Statutul Bisericii Reformate din România nu apare sintagma "după Evanghelie".

S-a apreciat de către recurent că instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod greşit prevederile art. 4 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 32 şi 33 ale Decretului-lege nr. 115/1938, reţinând că ar exista legătură juridică între intimata-pârâtă şi Oficiul Confesiunii Reformate după Evanghelie având în vedere faptul că în Decretul nr. 176/1948, decret în baza căruia imobilul în cauză a fost preluat de către statul român, figura Şcoala reformată din Chendul Mare a Bisericii Reformate, cu 5 imobile şi întreaga avere, conform inventarului jurnal şi că deşi în actul normativ de trecere a imobilului în proprietatea statului, respectiv Decretul nr. 176/1948, este înscrisă Şcoala reformată din Chendul Mare a Bisericii Reformate, nu se poate conchide că aceasta reprezintă o confirmare a proprietăţii Parohiei Reformate Chendu Mare asupra imobilului solicitat, având în vedere dispoziţiile art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare.

Referitor la soluţia instanţei de fond de a obliga Comisia specială de retrocedare să emită o decizie de restituire în natură a imobilului, construcţie şi teren, situat în satul Chendu Mare (în prezent Chendu), comuna Bălăuşeri, judeţul Mureş, înscris în cartea funciară în format electronic nr. x a localităţii Bălăuşeri (provenită din conversia de pe hârtie a cărţii funciare nr. x a localităţii Chendul Mare), nr. top. x, rămas în proprietatea statului, iar pentru partea care a fost vândută persoanelor A. şi B., să dispună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent potrivit legii, atragem atenţia onoratei instanţe asupra următoarelor aspecte s-a considerat de către recurent că instanţa de fond, prin soluţia pe care a dispus-o în cauză, a interpretat şi a aplicat greşit prevederile art. 3 alin. (8) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora ministerele, prefecturile, primăriile, serviciile de cadastru şi birourile de carte funciară, precum şi celelalte instituţii publice au obligaţia de a furniza, la cererea scrisă a Comisiei speciale de retrocedare şi/sau a solicitantului retrocedării, în termen de 30 de zile, informaţii privind situaţia juridică a imobilelor care fac obiectul cererilor de restituire, în vederea fundamentării deciziilor. În plus, din considerentele Sentinţei nr. 47 din 12 mai 2017 nu ar reieşi faptul că în cursul procedurii contencioase s-ar fi solicitat informaţii actuale cu privire la situaţia juridică şi locativă a imobilului solicitat de Parohia Reformată Chendu Mare.

Nu în ultimul rând, s-a apreciat de către recurent că instanţa a aplicat greşit prevederile art. 1 alin. (4) şi ale art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabilind ca în privinţa apartamentului nr. x înstrăinat de către Consiliul Popular al Jud. Mureş în favoarea persoanelor A. şi B. să se dispună acordarea de măsuri compensatorii. Aşadar, apartamentul nr. x fiind înstrăinat înainte de data de 22 decembrie 1989 nu face obiectul O.U.G. nr. 94/2000, şi, pe cale de consecinţă, pentru acest imobil nu se poate propune acordarea de măsuri compensatorii, astfel cum în mod greşit a dispus instanţa de fond, iar acest aspect reiese din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora în cazul în care imobilele ce fac obiectul prezentei ordonanţe de urgenţă au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent potrivit art. 5 alin. (5).

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 şi următoarele din C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă Parohia Reformată Chendu Mare a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei pronunţată în fond ca fiind temeinică şi legală, precum şi cheltuieli de judecată.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa de fond atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că se impune respingerea recursului declarat de recurentul-pârât Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare ca nefondat, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material, este nefondat, iar în acest sens Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Prin Decizia nr. 5992 din 17 august 2016 Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a respins Cererea retrocedare nr. 687 din 28 ianuarie 2003 depusă de către Eparhia Reformată din Ardeal pentru Parohia Reformată din Chendu Mare întrucât solicitanta nu a depus înscrisuri din care să reiasă dovada dreptului său de proprietate asupra acestui imobil.

Pârâtul-recurent a motivat că nu au fost depuse acte din care să reiasă legătura juridică dintre solicitantă şi Oficiul Confesiunii Reformate după Evanghelie, proprietarul tabular iniţial al imobilului solicitat.

Temeiul legal al emiterii nr. 5992 din 17 august 2016 a fost art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (11) şi alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000 şi art. 32 din Legea nr. 165/2013.

Art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 modificată şi completată prevede "Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă."

Potrivit pct. 1 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 "sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate cu privire la imobilele aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referinţă, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării".

Prin Sentinţa civilă nr. 47 din 12 mai 2017 s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta Parohia Reformată Chendu Mare, în contradictoriu cu pârâta Guvernul României, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, s-a anulat Decizia nr. 5992 din 17 august 2016, emisă de pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi a fost obligată pârâta Comisia specială să emită o decizie de admitere a cererii reclamantei de restituire în natură a imobilului construcţie şi teren, situat în satul Chendu Mare (în prezent, Chendu), comuna Bălăuşeri, judeţul Mureş, înscris în cartea funciară în format electronic nr. x a localităţii Bălăuşeri (provenită din conversia de pe hârtie a cărţii funciare nr. x a localităţii Chendul Mare), nr. top. x, rămas în proprietatea Statului Român, iar pentru partea care a fost vândută persoanelor A. şi B., să se dispună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent potrivit legii.

Înalta Curte observă că în vederea verificării îndeplinirii condiţiilor privind retrocedarea, prevăzute de către art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 instanţa fondului a constatat în mod corect că potrivit extrasului C.F. nr. x Chendu Mare, poziţia A *, nr. Top x, ulterior transcris în C.F. nr. xII a localităţii Chendul Mare (convertită în C.F. în format electronic nr. x a localităţii Bălăuşeri), anterior preluării de către Stat, imobilul revendicat de reclamantă constând în grădină intravilană de 42 Stânjeni, 152 mp şi casă de piatră 2 apart. cu curte de 267 Stânjeni, 961 mp era proprietatea Oficiului Confesiunii Reformate după Evanghelie, respectiv a unui cult religios din România.

În ceea ce priveşte neconcordanţa de denumire dintre Parohia Reformată Chendu Mare şi Oficiul Confesiunii Reformate după Evanghelie, aceasta trebuie interpretată ţinând cont de faptul că potrivit art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 186/2008 privind recunoaşterea Statutului Bisericii Reformate din România, "Biserica Reformată din România, în evoluţia sa istorică, a purtat următoarele denumiri: "Evangelico Reformată, vulgo Calviniana", "Helvet Hitvallasu Evangeliumi Reformatus Egyhaz" (Biserica Evanghelică Reformată de Confesiune Helvetică), "Reformatus Egyhaz" (Biserica Reformată) şi Cultul Reformat Calvin" şi că, de asemenea, prin Încheierea nr. 441 din 21 aprilie 1950 pronunţată de Judecătoria populară mixtă Dumbrăveni, secţia cărţilor funciare, în Dosarul nr. x/1950, în baza recercării nr. x/1949 a Ministerului Învăţământului Public, Direcţia Secretariat, Serv. Jur. şi în baza Decretului nr. 176 din 3 august 1948 a ordonat ca asupra imobilelor cuprinse în c.f. x a comunei Chendul Mare cu Nr. top. x, înscrise ca proprietatea oficiului cantoral reformat din Chendul Mare să se întabuleze dreptul de proprietate cu trans. în c.f. x în favoarea statului . Simpla neconcordanţă de denumire dată unei structuri organizatorice aparţinând unui centru de cult/centru eparhial, în speţă, "oficiu" în loc de "parohie" nu este de natură, prin ea însăşi, în lipsa unor dovezi în sensul că cele două entităţi ar fi distincte în structura centrului de cult/eparhial. Înscrierea în cărţile funciare a denumirii de Oficiul Confesiunii Reformate după Evanghelie (Ev. Ref. Lelkeszi Hivatal), Oficiul cantoral reformat din Chendul Mare, vizează afectaţiunea dată de către proprietar imobilelor respective.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere şi că dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000 derogă de la dreptul comun în ceea ce priveşte dovedirea dreptului de proprietate permiţând potrivit art. 4 alin. (3) dovedirea acestuia prin orice mijloc de probă inclusiv prin coroborarea mai multor acte existente. Ca atare nu se pot invoca dispoziţii din dreptul comun aşa cum invocă recurentul în ceea ce priveşte Decretul-lege nr. 115/1938 sau alt act ce reglementează existenţa şi dovada dreptului de proprietate în condiţiile dreptului comun. Chiar şi pentru ipoteza în care nu se pot prezenta asemenea acte, există prevederi derogatorii de la dreptul comun. Astfel art. 4 alin. (4) din O.G. nr. 94/2000 prevede că în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

Înalta Curtea reţine că în mod just instanţa fondului a constatat că, prin Decretul nr. 176 din 3 august 1948, Statul a preluat bunurile şcolii reformate din Chendu Mare, aşa cum rezultă din anexa acestui decret, unde apare ca fiind "Şcoala reformată din Chendul Mare a Bisericii reformate, cu 5 imobile şi întreaga avere, conform inventarului jurnal".

Înalta Curte observă că instanţa fondului a constatat în mod corect îndeplinirea tuturor condiţiilor prevăzute de către art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea, respectiv că reclamanta Parohia Reformată Chendu Mare a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat prin cererea de retrocedare nr. x/28.01.2003, s-a făcut dovada unei preluări abuzive, deoarece imobilul a fost preluat în baza recercării nr. x/1949 a Ministerului Învăţământului Public, Direcţia Secretariat, Serv. Jur. şi în baza Decretului nr. 176 din 3 august 1948, iar reclamantei nu i s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile, fiind astfel îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de pct. l din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000.

Nu în ultimul rând, cu privire la criticile recurentului-pârât potrivit cărora instanţa de fond a aplicat greşit prevederile art. 1 alin. (4) şi ale art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabilind ca în privinţa apartamentului nr. x înstrăinat de către Consiliul Popular al Jud. Mureş în favoarea persoanelor A. şi B. să se dispună acordarea de măsuri compensatorii, deoarece apartamentul nr. x fiind înstrăinat înainte de data de 22 decembrie 1989 nu face obiectul O.U.G. nr. 94/2000, şi, pe cale de consecinţă, pentru acest imobil nu se poate propune acordarea de măsuri compensatorii, Înalta Curte constată că prin art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, privit literal, se creează, fără o justificare rezonabilă, o diferenţă de tratament între titularii cererilor de retrocedare ale imobilelor înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989 şi titularii cererilor de retrocedare ale imobilelor înstrăinate legal anterior datei menţionate, constituind, în cazul acestora din urmă, o veritabilă ingerinţă în dreptul de proprietate ocrotit prin art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ingerinţă care, în lipsa oricărei expuneri de motive a legiuitorului, nu poate fi socotită necesară într-o societate democratică.

Or, în temeiul art. 20 din Constituţia României, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile fundamentale trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă cu prevederile art. 1 paragraful 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, iar în cazul în care între acestea şi normele interne există neconcordanţe, au prioritate reglementările internaţionale cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Acest principiu constituţional îndreptăţeşte judecătorul naţional ca, în caz de neconcordanţă să înlăture aplicarea normei naţionale, fără a mai aştepta modificarea sau abrogarea ei de către legiuitor, în scopul asigurării efectului deplin al normelor Convenţiei (CEDO, cauza Dumitru Popescu c. României - nr. 2, cererea nr. x (2001, par. 103, Monitorul Oficial nr. 830 din 5 decembrie 2007).

Cu privire la solicitarea intimatei-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 452 şi art. 453 C. proc. civ., urmează să o admită şi să oblige recurentul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare la plata către intimata PAROHIA REFORMATĂ CHENDU MARE a sumei de 1500 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru considerentele expuse şi în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare împotriva Sentinţei nr. 47 din 12 mai 2017 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare împotriva Sentinţei nr. 47 din 12 mai 2017 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare la plata către intimata PAROHIA REFORMATĂ CHENDU MARE a sumei de 1.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 ianuarie 2020.

Procesat de GGC - LM